Carte
Curajul de a fi vulnerabil
Cartea lui Brene Brown, Curajul de a fi vulnerabil este rodul a 12 ani de cercetare si a numeroase batalii duse cu sine insasi. Autoarea marturiseste faptul ca, atunci cand a descoperit importanta vulnerabilitatii pentru o viata traita din plin, a avut un soc si a fost nevoita sa-si ia cateva ore de terapie, la un psiholog. In cele din urma a inteles si admis ca, daca vrei sa traiesti cu sens si implinitor, ai nevoie sa te lasi vazut de ceilalti, adica sa fii tu insati/insuti, exact asa cum esti.
Dar a iesi in lume cu pieptul gol este infricosator pentru ca inseamna sa te expui riscului, incertitudinii si durerii emotionale. In consecinta, ai tendinta sa-ti croiesti masti si haine de forta pentru protectie. O poti face si chiar o facem majoritatea dintre noi, dar cu ce pret!? Brene vorbeste despre instrainarea de sine/semeni, de izolare, de lipsa sensului si chiar despre nefericire… Alternativa este curajul de a fi vulnerabil, in ciuda riscurilor, a incertitudinii si a expunerii.
Primul pas spre aceasta directie ar fi demolarea miturilor care infiereaza vulnerabilitatea, cum ar fi: credinta ca vulnerabilitatea inseamna slabiciune. Si daca, totusi este o sursa de putere?; nu este in firea mea sa fiu vulnerabil. Serios? Insasi conditia umana ne face vulnerabili; vulnerabilitatea iti fura intimitatea. Asta in cazul in care exista neincredere si excese. Aici mi-a placut foarte tare ce spune Brene: “vorbeste despre trairile si experientele tale, cu cei care si-au castigat dreptul sa le asculte” Asta suna chiar linistitor, nu-i asa?; ma descurc de unul singur. Nu cumva, eu impreuna cu ceilalti, suna mai bine?
Cel mai important ingredient pentru imbratisarea vulnerabilitatii este curajul, ne spune Brown. Curajul de a iubi (stiai ca iubirea este un risc?), curajul de a-i cere iertare copilului pentru excesele tale parintesti, curajul de a-ti recunoaste greselile fata de partenerul de viata, curajul de a-ti expune ideile nepopulare la serviciu, curajul de a vorbi in public, curajul de a te exprima prin arta etc.
Acum, ce-ar trebui sa se intample ca sa avem tipul acesta de curaj, deopotriva riscant si implinitor? In primul rand sa abandonam rusinea faptului ca nu suntem perfecti (cine este perfect sa ridice mana sus) si teama ca vom fi descoperiti de ceilalti si astfel vom pierde din credibilitate, prestanta, popularitate, prestigiu etc. Teama aceasta, ne spune Brene, poate fi invinsa daca vom cultiva un simt ridicat al valorii personale. Este obligatoriu sa stim si sa credem ca suntem demni de iubire, indiferent de succesele sau/si esecurile noastre. Chiar daca esti imperfect, meriti sa apartii si sa fii iubit!
Si acum iata rezultatele curajului de a fi vulnerabil: conectare cu semenii, intimitate, compasiune, empatie, iubire, bucurie, creativitate, apartenenta, sens, implinire etc. Toate acestea nu sunt promisiuni desarte, sunt chiar caracteristicile pe care Brene le-a descoperit la oamenii pe care i-a intervievat, si care care au declarat ca-si traiesc viata din toata inima. Iata de ce, aceasta conchide, deloc surprinzator: vulnerabilitatea este inima, miezul experientei umane cele mai importante.
Citind cartea vei descoperi si alte aspecte ale vulnerabilitatii, cum ar fi: mecanismele si strategiile de aparare in fata suferintei (mastile si armurile care uneori se constituie in a doua noastra piele), rolul culturii nemultumirii in rezistenta la vulnerabilitate, despre rusine si rezilienta la rusine, despre parenting (educatie cu vulnerabilitate) si altele…
Inchei mica mea recenzie cu un citat celebru al lui Theodore Roosevelt, parte a unui discurs intitulat Omul din arena, tinut la Sorbona, in data de 23 aprilie 1910, citat pe care Brene il mentioneaza la inceputul si la sfarsitul cartii:
Important nu este cel ce critica; nici acela care arata cum se impiedica omul puternic sau care spune cum ar putea cel care face un lucru sa-l faca mai bine. Lauda i se cuvine celui ce se afla in arena, a carui fata e naclaita de praf, sange si sudoare; celui ce lupta cu mult curaj; celui care da gres iar si iar, pentru ca nu exista efort fara greseala si neajunsuri; celui ce se straduieste sa infaptuiasca tot ce trebuie infaptuit; celui ce cunoaste entuziasmul si devotamentul si care se daruieste unei cauze demne de lauda; celui care, in cele din urma cunoaste, in cel mai bun caz, triumful unei marete realizari, iar in cel mai rau caz, daca da gres, macar greseste dovedind un curaj fara limite…
Nota: Fotografia apartine editurii Pagina de Psihologie, de unde puteti obtine cartea, prin comanda on-line.
Carte
Demonul amiezii
Cartea ia in atentie una dintre bolile psihice, vedeta ale secolului XXI, depresia. Imi place metafora aleasa ca titlu. Autorul parafrazeaza ceea ce Evagrios Pontikos (teolog si ascet grec) afirmase cu sute de ani inainte, despre amaraciunea melancolica. Este “un diavol de la miezul zilei” care-l ataca si-l ispiteste pe ascet, spunea acesta. Preluand ideea, Andrew vine cu explicatii: cei mai multi diavoli vin la adapostul noptii. A-i vedea limpede inseamna a-i invinge… Depresia sta in plina stralucire a soarelui, netulburata de recunoastere. Poti sa tot stii de ce si pentru ce si sa suferi la fel de mult ca atunci cand ai fi invaluit in nestiinta…
Imi place stilul cartii, narativ si lipsit de dogmatism stiintific, cu toate ca in cele peste 600 de pagini afli cam tot ce trebuie sa stii despre depresie. Desi nu este nici psihiatru, nici psiholog, autorul poate fi considerat expert in aceasta boala pentru ca s-a documentat intens, dar mai ales din cauza ca traieste el insusi episoade depresive majore, apropiindu-se uneori de marginile durerii, acolo unde incepe nebunia. Multi alti pacienti i s-au “spovedit” in carte, ceea ce ii da valoare de cercetare (calitativa caci generalizarile nu sunt elocvente, crede autorul). Sursele folosite – cercetari si statistici numeroase si credibile – ii confera autoritate, inclusiv printre profesionisti, psihiatri sau psihologi. De remarcat faptul ca nu lipsesc notele de subsol iar referintele bibliografice depasesc 50 de pagini.
Nu e comod sa citesti despre depresie (am citit cartea in reprize, simtind nevoia de pauze lungi) dar e util sa afli ce si cum e cu aceasta boala mintala care, potrivit autorului, a ucis cei mai multi oameni de pe planeta. Pe cei care nu i-a ucis inca, ii perpeleste la foc mic, cu toata pleiada de simptome care duce la deznadejde si disperare. “Disperarea faptului ca esti prea constient de sine si prea de tot uman.” De altfel, autorul intruchipeaza foarte bine, atat deznadejdea cat si disperarea printr-o sinceritate si vulnerabilitate, uneori de-a dreptul frapante. Si desi este tot timpul in cautare de solutii (le-a incercat pe toate, inclusiv ritualul mistic ndeup, practicat inca in Senegal) este mereu ingenunchiat de acest demon care nu se lasa indulplecat sa plece dupa bunul lui plac…
Primul obiectiv al cartii este empatia, ne spune autorul. Din acest punct de vedere este o carte extrem de personala, intima chiar, in care ar putea sa se regaseasca toti depresivii, niciodata la fel ca altii dar intotdeauna oglinditi in diferite stari si trairi, intelese doar de ei. Mai mult de atat, prin descrierea amplorii fenomenului, autorul trage nadejde ca va ajuta la eliberarea unor barbati si femei care sufera in tacere de aceasta boala, inca stigmatizanta si incomoda. Al doilea obiectiv este ordinea: “o ordine bazata cat mai mult posibil pe empirism, nu pe generalizari radicale, izvorate din anecdote luate la intamplare.” Aceasta remarca vine sa intareasca nevoia de cunoastere a fenomenului de catre cei care lucreaza cu depresivii si de catre familiile acestora…
Dincolo de problematicile exhaustiv dezvoltate in cele 13 capitole ale cartii (cauzele, istoria, tratamentele, alternativele, sinuciderile, saracia, politica, evolutia, speranta etc) am retinut cateva definitii, mai degraba prozaice, caci depresia nu poate fi descrisa decat prin metafore si alegorii, sustine Andrew. Cand esti in ghearele ei, esti sarit de pe fix, tacanit, iti fileaza o lampa, ai pitici pe creier. Toate acestea intruchipeaza: o stare lipsita de iubire, launtrica noastra singuratate manifesta, viata tarata pe jos, drumul crucii, ciorba fara serotonina, relaxare prin tristete, un diavol care te lasa ingrozit; o nastere si o moarte, un semn de forta vitala etc.
“Depresia crescuse pe mine ca vita care cucereste copacul. Se infasurase in jurul meu, hada, mai vie decat mine. Avusese o viata proprie care, putin cate putin, asfixiase toata viata din mine”, marturiseste autorul. Alti subiecti isi explica trairile la fel de plastic: e ca si cum ai dansa cu o capra, incercand sa-ti tii echilibrul; e ca si cum ai fi murit acum doua saptamani dar corpul n-a aflat inca; e ca si cum ai orbi. Intunericul e treptat la inceput, apoi atotcuprinzator; e ca si cum ai surzi, auzi din ce in ce mai putin, pana ce in jurul tau e tacere deplina; e ca si cum hainele se prefac in lemn pe trupul tau iar intepeneala coatelor si a genunchilor se transforma treptat intr-o povara cumplita care te va atrofia si, cu timpul, te va distruge…
Sigur, orice depresie isi are propria poveste si propria iesire la liman. Iar personajul ei, desi haituit de simptome si trairi dureroase, poate deveni un erou al propriei sale slabiciuni. Asa este de pilda unul din subiectii care apar in ultimul capitol al cartii, Speranta. In ciuda aspectului fizic dezagreabil (din cauza medicamentelor, bulimiei si automutilarii) Angel Starkey este o persoana plina de caldura, imaginatie si generozitate, destul de atragatoare ca, pana la urma, sa nu-i mai vezi aparenta brutalizata, remarca autorul. De altfel, multi clienti ai demonului depresiei, mai au ceva care ii tine in viata, ceva care le compenseaza catusi de putin disperarea. La Andrew ar fi inteligenta si pasiunea pentru scris (marturiseste ca scrie prolific in starile modificate de constiinta, sedat de medicamente), la un altul pastrarea aparentelor, la altcineva, un iubit sau un parinte devotat, Dumnezeu, simtul umorului/autoironia, un hobby sau vreun vis firav al copilariei, care-i tine mintea ocupata, altuia etc.
Inchei aceasta mica recenzie cu versurile lui Angel, cea plina de caldura si creativitate, in ciuda “demonului amiezii” care o stapaneste: As vrea sa pot plange/Asemeni cerului de usor. Lacrimile nu vin/prea simplu acum. Imi sunt/incremenite in suflet. E pustiu si mi-e frica/ Simti golul? Banuiesc/ ca-i frica mea dinauntru. Ar trebui/ sa fiu viteaza si sa lupt cu frica/ dar e un razboi care continua/ de prea multa vreme. Ostenit-am. Copiii cresc si lacrimile/din ochii mei curg. Sa nu vad/ cresterea lor e ca si cum n-as vedea schimbarea/ anotimpurilor; n-as vedea trandafirii-nflorind primavara su n-as vedea fulgii care cad/ iarna. Cati ani mai trebuie/sa treaca pe langa mine? Anii nu/ se vor opri pentru mine ori pentru ei, si de ce/ ar face-o? Vor continua/ sa-nmugureasca/ si sa-nfloreasca, si viata mea va continua/ sa stea linistita ca un elesteu.
Note:
Cartea a aparut in 2001, dupa multi ani de lucru/documentare si a fost tradusa in limba romana in 2014, reeditata in 2017, la editura Humanitas.
Autorul este scriitor, unul de succes daca ar fi sa luam in calcul doar faptul ca Demonul amiezii este bestseller, aflandu-se printre finalistele la premiul Pulitzer in 2002 si fiind inclusa in lista publicatiei The Times a celor mai bune 100 de carti ale primului deceniu al mileniului trei…
Demonul Amiezii, o anatomie a depresiei, se gaseste in librarii, fiind editata in mai multe limbi de circulatie internationala.
A se citi cu rabdare, in doze mici si dese. Lectura folositoare!
Carte
Crescandu-l pe Cain
Cain este personajul biblic care, intr-un moment de furie isi ucide fratele, pe Abel, din cauza dezamagirii provocate de faptul ca Dumnezeu il iubea mai mult pe acesta decat pe el. Rezultatul gestului extrem atrage asupra lui pedeapsa divina, care il transforma intr-un personaj zbuciumat, pribeag si fugar, lipsit de resurse si de prieteni, pentru tot restul vietii.
Autorii cartii Crescandu-l pe Cain, Dan Kindlon si Michael Thompson gasesc in acest personaj, prototipul baietilor carora le lipsesc resursele emotionale pentru a gestiona dezamagirea, rusinea, gelozia etc si ca acest lucru se datoreaza culturii cruzimii (despre care am detaliat aici) in care traiesc si a educatiei dure care li se administreaza. Acest lucru ii face, fie sa se izoleze si sa sufere stoic, mimand normalitatea (vezi aici ce face stoicismul din om), fie le hraneste mania si ii indeamna la violenta impotriva lor insile sau/si a semenilor, transformandu-i in personaje problema. In ambele cazuri, baietii/barbatii duc o viata zbuciumata, plina de durere si resentimente, ceea ce este pagubos, atat pentru ei cat si pentru societate, in general.
In primii ani de viata, atat baietii cat si fetele manifesta aceleasi nevoi emotionale si primesc raspuns acestor nevoi. Pe masura ce cresc insa, baietii exprima din ce in ce mai putina sensibilitate. Asta se datoreaza faptului ca parintii le ofera baietilor o educatie emotionala diferita de cea a fetelor. Ei sunt invatati sa fie duri, agresivi, puternici, neinfricati, atribute barbatesti prestabilite care au menirea sa-i pregateasca pentru viata. Or, baietii/barbatii sunt sensibili si sufera, pentru ca sunt oameni, atrag atentia autorii. Un baiat trebuie sa vada si sa creada ca emotiile fac parte in mod natural din viata unui barbat.
Cum sa accepte asta, fara sa fie etichetati ca fiind slabi, vulnerabili, lipsiti de barbatie si curaj? Ce ar trebui sa stie/faca parintii pentru a oferi si educatie emotionala baietilor? Care sunt problemele de educatie timpurie pe care le ridica acestia? Despre relatia cu mama, respectiv tatal, despre disciplinarea aspra in contrast cu disciplina iubitoare. De ce sunt baietii agresivi si considerati mai “rai” decat fetele? Este testosteronul implicat in vreun fel? Sunt intrebari si problematici serioase, care gasesc raspunsuri edificatoare in cartea de fata.
In fond, cei doi autori atrag atentia ca, in goana lor catre idealul masculin al barbatului adevarat, asa cum este el construit cultural, baietii se pierd pe ei insisi. Ori acest fapt are un cost prea mare, ca sa nu fie deconstruit. Provocarea noastra fata de baieti este sa le gasim combinatia ideala de sprijin, empatie, structura potrivita si asteptari care sa functioneze si care sa-i faca impliniti si fericiti. Iata un motiv bun de a citi aceasta carte si de a (re)considera felul in care ii percepem sau/si ii educam pe baietii nostri.
Note:
Cartea a aparut la editura Herald, Bucuresti, 2017 si se poate achizitiona de la librariile din Romania
Dan Kindlon si Michael Thompson sunt specializati in psihologia baietilor, avand o experienta de lucru cu acestia de peste 30 de ani.
Carte
Antiparenting
Cred ca s-au scris destule recenzii patimase despre Antiparenting, cartea scriitorului si ieromonahului Savatie Bastavoi. Probabil ca patima a fost asumata de autor, de vreme ce acesta anunta abrupt si manifest, inca din titlu, ca se opune parenting-ului, pe care nu se sfiieste sa-l numeasca teoria chibritului, o secta desprinsa din pedagogie, un produs de marketing, o moda nefericita, un bau-bau al parintilor care traiesc cu frica de a nu gresi, uneori cu isteria sau paranoia induse de promotorii omului de tip nou, care schimba ordinea fireasca, rastoarna valorile moral-traditionale, blameaza parintii, distruge copiii si bunul mers al unei societati globale aflate in decadenta si confuzie.
Asa cum ne asteptam, curentul Antiparenting (exersat mai intai pe forumuri urmarite de mii de useri) demonizeaza Parenting-ul, facandu-l raspunzator pentru lipsa de sens a generatiei X (copii nascuti dupa 1984), pentru escaladarea emotiilor/instinctelor (vezi furia in cazul tantrumului la copiii mici), pentru inmultirea cazurilor de autism, depresie si anxietate, pentru individualism (dispretul fata de semeni si preocuparea egoista a individului pentru hedonism), auto-suficienta, lene, razvratire, aroganta si narcisism, ridicate astazi, nefiresc, la rang de virtuti.
De ce parenting-ul este rau, potrivit antiparenting-ului:
- Parenting-ul aseaza in centrul universului, copilul facand din el un mic tiran in jurul caruia se invart parintii, bunicii, bonele, educatorii etc. Astazi parintii asculta de copii si nu invers, cum te-ai astepta sa se intample.
- Parenting-ul blameaza conditia de parinte. Acesta trebuie sa fie perfect, sa-i satisfaca toate capriciile copilului. In contextul in care mamele au devenit unelte de munca iar sarcina este vazuta ca o boala ce trebuie imediat tamaduita, aparitia copilului, cu toate nevoile care asteapta sa-i fie implinite, induce stres si vinovatie…
- Parenting-ul nu priveste cu ochi buni ascultarea, modestia, bunavointa, cumintenia copiilor, in timp ce iubirea de sine, trufia, obraznicia, neascultarea, prostia sunt vazute ca virtuti, constata autorul
- Normalul a devenit anormal si invers. Datorita paranoiei si isteriei create de parentologi, parintii induc crizele de tantrum la copiii mici si asista pasiv la accesele de furie ale acestora, considerandu-le ca fiind normale si chiar necesare pentru dezvoltare.
- Parenting-ul suprima competitia si autocontrolul, promovand uniformizarea copiilor pentru a nu li se distruge stima de sine. Ei devin astfel idealisti, cu o imagine de sine supra evaluata si total nepregatiti pentru viata reala care presupune totusi competitie si norme bine reglementate socio-cultural
- Parenting-ul mizeaza pe libertate totala si autonomia copilului, in detrimentul dependentei si a limitelor, o alegere care ii creste pe copii nesiguri, cu o vointa slaba si cu simtul responsabilitatii atrofiat.
- Crearea omului de tip nou este un obiectiv major al formatorilor de opinie, inclusiv al parentologilor. Ori omul nou nu mai are limte de gen, se poate inmulti fara procreere, prin cumpararea unui copil de la un semen al sau, lovind astfel la temelia firescului si a familiei traditionale
- Potrivit parentingul-ului, fiecare om este liber sa-si fabrice propria religiozitate si fiecare este un fel de Dumnezeu care sta tot timpul in templul numit internet. E ca si cum Parentingul se razbuna pe Dumnezeu prin copii, afirma autorul.
Ce propune antiparenting-ul?
- Antiparenting-ul ne trimite la principii si valori morale, ne vorbeste despre firescul relational si de traditionalul ritualizat.
- Antiparenting-ul vrea sa ne convinga de faptul ca stilul autoritar este eficient si ca intotdeauna copiii sunt cei care trebuie sa asculte de parinti si nu invers.
- Antiparenting-ul sustine ca orice incercare de a intemeia un nou cod de comportament uman este o tentativa de alterare a firii umane, un razboi ideologic, care are un singur scop: controlul asupra omului si transformarea lui in fiinta capabila de munca si consum, un obiect de procurat placeri si profit material.
- Contextul si moda nu schimba natura umana, care ramane constant axata pe aceleasi nevoi si principii de vietuire, atrage atentie autorul. Nevoia de baza ramane educatia care trebuie sa creeze omul spiritualizat/duhovnicesc (superior omului de tip nou, fricos si plapand), mai putin dependent de emotii si care si-a invins patimile trupului
- Ceea ce il face pe om sa se deosebeasca de regnul animal este educatia. Prin educatie copilul se simte protejat, deoarece isi poate infrana instinctele.
- Antiparenting-ul sustine ca a fi parinte este o conditie naturala care presupune nu doar o grija fireasca fata de copil, ci si o ascutire a simturilor in raport cu nevoile propriului copil, o sensibilitate pe care niciun set de solutii oferite de parentologi nu le pot inlocui.
- Antiparenting-ul vede maternitatea ca pe un instinct, in timp ce paternitatea este o conditie de ordin spiritual. Relatia dintre tata si copil este una spirituala care se exprima prin ascultare si transmiterea valorilor.
- Cea mai profunda nevoie a copilului este aceea de a fi intr-o comuniune de iubire. Copilul se simte fericit cand este indrumat in iubire. Daca va iubiti copilul, daruiti-i cel mai scump cadou: iubiti-va intre voi, ne indeamna autorul
- Copilul se afla intr-o stare pura, aude gandurile si percepe emotiile, cu toata intensitatea. Copilul va deveni partea vazuta a gandurilor tale!
- Limitele de gen sa fie clar delimitate. Baiatul sa fie invatat sa fie barbat iar fetita sa fie pregatita sa fie femeie
- Fara legatura cu Dumnezeu, omul nu poate deveni mai mult decat el insusi, oricat de mult s-ar concentra si purifica. Astfel, metodele si sfaturile parentologilor nu au niciun efect pozitiv, dimpotriva le fac mai mult rau copiilor si parintilor, etc
Argumentele contraparenting-ului sunt filosofice, altele ideologice, intuitive, cele mai multe, moral religioase. Le puteti descoperi si analiza in detaliu, citind cartea.
Cateva consideratii personale.
Cred ca era nevoie de un anticurent care sa echilibreze parenting-ul actual, devenit, pe alocuri paranoic. Asa cum minimalismul a aparut ca reactie la consumerism, sau cum veganismul a aparut ca reactie la mancarea hiper calorica, tot la fel antiparenting-ul este o reactie la prea mult parenting (dupa secolul parintelui am intrat in era copilului). Dilema mea este, de ce astfel de curente vin in extremis si nu se situeaza undeva la mijloc, astfel incat sa balanseze excesele!?
Apreciez Parenting-ul (literatura/psihologia din spatele lui) pentru ca informeaza, problematizeaza, cerceteaza, ofera explicatii si solutii. Sigur, nu inseamna ca acestea sunt litera de lege. Inseamna doar ca eu, ca parinte sunt informat si pot discerne, potrivit propriilor principii si valori, ce anume i se potriveste copilului meu si ce nu. Pe de alta parte n-as da banii pe cursuri de parentologi din simplu motiv ca am informatia la indemana. O singura data am fost la un astfel de curs dar din cu totul alte motive decat instruirea propriu-zisa…
Subscriu la multe dintre afirmatiile autorului Antiparenting. Cum as putea contesta ideea potrivit careia cea mai mare nevoie a copilului este cea de comuniune in iubire, sau cum as putea nega rolul educatiei in formarea pentru viata si a caracterului viitorului adult? La fel, ideea dependentei omului de Dumnezeu, de Cineva atotputernic si intelept n-o consider depasita, dimpotriva veridica si datatoare de sens. Daca nu stim de unde venim si incotro mergem, care sa fie rostul nostru in lume? …
Consider ca, atat parenting-ul cat si antiparenting-ul isi au rostul lor, acela de a echilibra lucrurile pana acolo incat sa conlucreze pentru binele parintilor si al copiilor, pentru sanatatea si implinirea familiei, pentru bucuria pe care orice om merita sa o traiasca in lume…
Carte
Mananca, roaga-te, iubeste!
Este titlul unei carti scrise de americanca Elizabeth Gilbert. Cel mai popular dintre cele 10 titluri pe care le-a publicat scriitoarea, de-a lungul timpului. Cartea este scrisa sub forma unui jurnal autobiografic. Pe scurt, Elizabeth se afla in cea mai neagra perioada a vietii. Divortata, dupa o noua relatie esuata, secatuita fizic si emotional, renunta in cele din urma la gandul sinuciderii si alege sa o ia de la capat in mod diferit. Si pentru ca nu mai vrea sa fie casatorita, nu-si doreste copii, nici o casa in care sa se piarda, hotaraste sa plece prin lume in cautarea sensului si a sinelui sau autentic. Voiam placerile lumii si transcendenta divina – cele doua glorii ale vietii omenesti. Voiam echilibrul intre frumos si bun. As vrea sa aflu cum sa traiesc pe lumea asta si cum sa ma bucur de ea, dar fara sa uit de Dumnezeu. Cu aceste dorinte in minte si in suflet, alege ca destinatii Italia, India si Indonezia.
Drumul placerii – Italia
Elizabeth si-a dorit dintotdeauna sa invete italiana. I se pare o limba poetica. Ii dau dreptate pentru ca italiana moderna de astazi este florentina din secolul XIV, secol care l-a oferit lumii pe Dante. Nici o alta limba europeana nu se poate mandri cu o origine atat de poetica, spune ea. Nu-i de mirare ca se inscrie la cursuri, isi cumpara jurnale si carti, se straduieste sa invete zilnic cuvinte, carora le gaseste si sensuri mai adanci. De exemplu attraversiamo. A traversa strada in contextul experientei persoanale, inseamna a traversa dincolo de starea ei nefericita din prezent, spre regasire si liniste.
Si mie imi place italiana. Are un ritm debordant care vine odata cu vorbele, in cascada. Mi-a placut o expresie pe care Elisabeth a tinut sa o remarce in carte: amica stretta. Stretta inseamna de fapt stramta, ca si cum ai spune despre o haina ca este stramta. Deci, in Italia, un prieten apropiat este o persoana care poate fi lipita de piele. Nu-i asa ca vorbele nu sunt doar simple cuvinte?
Dar Elizabeth alege sa traiasca o vreme in Italia si din alt motiv decat limba dantesca. Vrea sa-si recapete pofta de viata si placerea de a manca: pizza, paste, branza, sparanghel, gelato, ciocolata etc. Intr-o ocazie pleaca la Napoli, doar ca sa manance cea mai buna pizza din lume la Pizzeria lui Michele. Placerea de a manca din acea delicatese o face sa exclame, lingandu-se pe degete: pizza asta imi place atat de mult incat am ajuns sa cred ca si ea ma iubeste la fel… Sigur ca placerea asta gastronomica pe care am simtit-o si noi, muritorii de rand, isi cere obolul. La sfarsitul perioadei de sedere in Italia, pofticioasa Elizabeth este nevoita sa-si cumpere o pereche de blugi, cu doua numere mai mari. Partea buna este ca nu pare sa fie deranjata de asta.
In cautarea spiritualitatii – India
Totul a inceput cu o rugaciune pe podeaua din baie. Atunci l-am intrebat pe Dumnezeu ce sa fac, spune Elizabeth. Cateva luni mai tarziu stie sigur ca Dumnezeu a trimis-o intr-un ashram indian sa invete de la un profesor calea salvarii. Oare aceasta calatorie spirituala o va ilumina astfel incat sa prinda sensul cel mai profund al existentei ?
In India vin oameni cu vieti distruse, care au pierdut totul. In ultima vreme, vin tot mai multi occidentali pentru care crestinismul nu mai este relevant. Vin sa mediteze, sa invete sa taca si sa asculte, sa-si disciplineze gandurile si sa-L intalneasca pe Dumnezeu…
Elizabeth se straduieste sa-si tina gandurile in frau in timpul meditatiilor dar nu-i prea reuseste. Simte ca n-are darul devotiunii. O oboseste mai ales Guru Gita, o litanie cu multe strofe care se canta in miez de noapte. Trebuie sa inveti sa-ti alegi zilnic gandurile, la fel cum iti alegi zilnic hainele, ii spune Richard din Mexic, un tip cu trecut tumultos care-i tine companie si o tachineaza din cand in cand. Cand am citit asta, mi-am imaginat cum ar fi sa poti lua gandurile de guler si sa le ridici in sus din locul lor confortabil, sa le scuturi putin si sa le trimiti la plimbare. Iar in locul ramas gol sa inviti doar gandurile salvatoare si mobilizatoare.
Reusesti asta, spun initiatii doar daca respecti cu strictete programul din ashram. Ziua incepe la ora 3 din noapte cu Guru Gita, continua cu munca pe sectoare, apoi incep meditatiile. Ore intregi de contemplare in tacere, fara sa poti iesi din ghearele propriei tale minti. In urma acestor experiente repetitive, ti se poate intampla un singur lucru, spun initiatii: sa descoperi cine esti cu adevarat. Se pare ca lui Elizabeth nu prea i-a reusit asta in India dar mai are o sansa…
Iubirea vindeca tot – Indonezia
Reintalnirea cu Ketut, taumaturgul indonezian a fost o profetie facuta cu cativa ani in urma. Te vei intoarce in Bali, i-a spus acesta si vei gasi aici linistea de care are nevoie sufletul tau. Se pare ca vraciul a avut dreptate de vreme ce Elizabeth a gasit aici, nu doar linistea ci si iubirea pe care o pierduse. Singura modalitate de a vindeca o inima sfasiata este increderea. Vei iubi iarasi! Deschide inima! Cand minunea s-a intamplat, brazilianul Felipe era in preajma, gata sa i-o ofere pe tava pe a lui…
Dupa ce a primit darul iubirii a fost in stare sa zambeasca cu sufletul, cu mintea si cu ficatul, asa cum a indemnat-o Ketut. Cred ca un ficat care zambeste nu poate fi mancat, asta apropo de zicala populara: mi-ai mancat ficatii! Daca ma intrebati cum poti sa zambesti cu ficatul nu stiu acum sa raspund, nici Ketut nu ne spune mai mult. Dar am putea incerca niste raspunsuri…
Cand zambesti altora cu toata fiinta ta, le poti vedea si nevoile. De pilda Elizabeth nu ezita sa dea curs indemnului launtric de a-i cumpara o casa lui Wayan, din donatiile facute de prieteni. Altruismul manifestat pentru o femeie divortata care isi creste singura doi copii, ii aduce un plus de bucurie si recunostinta in suflet. Asa cum singura constata, cand te ajuti pe tine, ii ajuti si pe altii (tutti). Dupa parerea mea, si invers e valabil : cand ii ajuti pe altii, te ajuti in primul rand pe tine…
Dupa aproape un an de hoinarit prin lume, dar si dupa calatoria spirituala spre sinele sau autentic, Elizabeth se intoarce acasa fericita, sanatoasa si echilibrata. Concluzia ei: m-am salvat singura. Cum? Indraznind sa fac ceva diferit, pentru ca e mai bine sa-ti urmezi propriul destin imperfect decat sa traiesti o imitatie perfecta a vietii altcuiva.
Epilog
Dupa ce am citit povestea asta aureolata de succes, dupa ce am vazut ecranizarea ei aici, am ramas cu o mare dorinta. Si eu (poate si voi) as vrea sa aflu cum sa traiesc pe lumea asta si cum sa ma bucur de ea, dar fara sa uit de Dumnezeu.Intr-un fel am niste raspunsuri, pe alocuri diferite de ce am descoperit aici. Totusi parca ar mai fi ceva care-mi scapa…
Carte
De ce (nu) vrem iertarea?
Titlul mi s-a parut incitant iar lectura unei astfel de carti s-a dovedit a fi un demers util, in conditiile in care toti ofensam si suntem ofensati la randul nostru. Dar ce facem dupa acest moment? Ce greseli/capcane trebuie sa evitam pentru ca acceptarea/iertarea sa se produca, fara a lasa rani? Cum sa fie o scuza, pentru a-si face efectul dorit? E musai sa iertam suta la suta, in orice conditii si sa uitam experienta? Ce anume ne aduce linistea, dupa furtuna?
Autoarea, Dr. Harriet Lerner vine cu lamuririle necesare, pornind de la cea mai cunoscuta expresie din vocabularul iertarii, imi pare rau. Aceasta sintagma are mai multe fete, spune autoarea, care se schimba in functie de context si de felul in care este comunicata: onest, (ne)izbutit, sincer sau de fatada. Uneori cuvintele vindecatoare sunt amanate mult timp sau nu mai vin deloc. In acest ultim caz, avem o mare problema. Cea mai spinoasa problema din vocabularul iertarii apare atunci cand avem de-a face cu cineva care nu se caieste… Vezi explicatii aici
In articolul de aici am scris cum ar trebui sa fie o scuza, astfel incat sa fie primita. Despre ce facem cu ramura de maslin, atunci cand ne este oferita, am detaliat aici. Avem nevoie sa iertam tot timpul, pe oricine, in ciuda simtamantului ca este peste puterile noastre s-o facem!? Am raspuns si la intrebarea asta, aici. In fine, mai trebuie sa aflam ce anume ne aduce vindecarea, daca ofensatorul nu-si cere scuze niciodata si pare mai fericit ca oricand!? Ei bine, raspunsul autoarei m-a surprins: nu exista retete magice, fa ce poti cu resursele pe care le ai la indemana! Afla mai multe, aici.
Dupa cum vezi, recenzia mea este un panel de articole care contine idei ale autoarei dar si contributia mea la tema propusa. Vestea buna este aceasta: daca ai rabdare sa citesti toate articolele (sau numai cele care te intereseaza), n-ai nevoie sa cumperi cartea, pentru ca toate ideile valoroase, aduse in discutie de Dr. Lerner sunt aici. In plus ai si o structura mai riguroasa a temei propuse (zic eu), lucru care te ajuta sa retii exact ceea ce te intereseaza. Lectura placuta si folositoare!
foto: pagina de psihologie
Carte
Daca ma iubesti, vorbeste-mi pe limba mea
Cele cinci limbaje ale iubirii de Gary Chapman a devenit best seller inca de la aparitie, in 1992. Cartea a fost reeditata de cateva zeci de ori, fiecare editie fiind mai mare ca tiraj decat precedenta. S-a vandut in peste 10 milioane de exemplare numai in America si a fost tradusa in 50 de limbi.
Ce are asa special aceasta carte de a repurtat un atat de mare succes? In primul rand se adreseaza publicului larg, intr-un limbaj simplu si clar. Apoi contine povesti de viata convingatoare. In al treile rand, autorul propune o reteta aflata la indemana tuturor, care odata aplicata, te scapa rapid si sigur de problemele din cuplu!?…
Desi viziunea autorului a fost validata de numeroase cupluri care au depus marturii in acest sens, personal nu cred in retete minune, deci nu creditez aceasta reteta cu aplicabilitate universala. Totusi ideea cartii merita retinuta si aplicata ca adjuvant la alte tratamente specifice problematicii fiecarui cuplu.
Ce sustine de fapt Chapman in carte? Casniciile nefericite, spune el, se datoreaza adesea unui motiv simplu: vorbim limbaje diferite de iubire. Atat de diferite uneori, precum chineza de engleza. Din acest motiv, pentru a ne comunica dragostea pe intelesul celuilalt, trebuie sa invatam limbajul primar prin care acesta recepteaza iubirea. Folosind limbajul recunoscut de partener, ii vom umple acestuia rezervorul afectiv astfel incat mariajul sa functioneze in parametri optimi.
In experienta sa de peste 35 de ani in calitate de consilier matrimonial, autorul a identificat cinci limbaje de iubire in cuplu: declaratiile incurajatoare, timpul de calitate petrecut cu partenerul, cadourile, serviciile si contactul fizic. Sa le luam pe rand:
Declaratiile. Aici autorul include incurajarile, complimentele, tonul placut al vocii, politetea si alte dialecte care sa aprecieze si sa recunoasca meritele celuilalt. Prin cuvinte pozitive, iubirea este exprimata intr-un mod foarte puternic, precizeaza Chapman care ne sfatuieste totodata sa facem declaratii simple si directe de genul: ce bine iti vine rochia asta sau faci cea mai buna mancare de cartofi sau iti multumesc ca ai facut curatenie in garaj, etc. Cand vrem sa obtinem ceva de la partener, n-o sa reusim sa-l convingem cu reprosuri ci cu rugaminti si apreciere. Asta ii da celuilalt posibilitatea alegerii iar motivatia pentru a face ce i-am cerut, va creste.
Timpul de calitate nu inseamna a fi unul in preajma celuilalt cat mai mult timp ci a fi impreuna. Acest a fi impreuna echivaleaza cu a fi prezent si implicat in activitati comune, a purta discutii serioase in care sa asculti mai mult decat sa vorbesti, in care sa te destainui apeland la emotii si sentimente, nu sa dai sfaturi. Autorul ne spune ca sfaturile trebuie date doar atunci cand ni se cer in mod expres. Eu am invatat lectia asta mai demult, asa ca obisnuiesc sa-mi intreb partenerul: vrei sa-ti dau un feed-back sau un sfat? S-a intamplat ca el sa-mi spuna: nu-i nevoie sau nu acum, ceea ce este ok pentru sanatatea relatiei.
Cadourile. Acest limbaj nu ma defineste deloc, deoarece mie nu-mi place sa primesc cadouri (despre asta merita sa povestesc alta data) imi place mai degraba sa ofer. Dar exista oameni care adora cadourile, mai costisitoare sau simbolice, in functie de preferinte si buget. Darurile exprima o preocupare pentru celalalt, sunt un simbol al pretuirii si al generozitatii. Faptul ca te-ai gandit la celalalt si ca ai actionat ca sa-i procuri o placere/bucurie, inseamna mult. E drept ca darul nu se refera doar la lucruri ci are in atentie inclusiv daruirea de sine, mai ales in momentele de criza cand partenerul are nevoie sa fii langa el in mod fizic.
Serviciile ca limbaj al iubirii se refera la ceva foarte concret care are de-a face cu perceperea rolurilor si cu modelul preluat de la parinti in privinta implicarii in activitatile zilnice. Daca esti un barbat care vine dintr-un mediu traditional, nu vei fi pregatit sa-ti ajuti sotia la treburile casnice, considerand ca acestea ii sunt rezervate exclusiv. Dar astazi, cand femeia lucreaza in afara casei, aceste modele sunt desuete si contraproductive. A-i da o mana de ajutor sau a-i usura din sarcini, este deseori mai pretios decat a-i face declaratii ori cadouri, fie ele si costisitoare…
Contactul fizic. Nimeni nu neaga rolul atingerii, al mangaierii, al relatiei sexuale in cuplu. Este clar ca lipsa acestor elemente sau practicarea lor in afara cuplului, distrug o relatie de intimitate. Dar a sta detasat, tacut si lipsit de initiativa din teama sau razbunare, reprezinta o mare problema pentru partenrii care inteleg iubirea, mai ales prin acest limbaj. Sugestia autorului este sa-i oferim partenerului iubire, in modul in care acesta o percepe, intelegand totodata nuantele culturale, eventuale traume de atingere sau nevoi specifice ale fiecaruia.
Daca n-ai identificat inca propriul limbaj al iubirii, cumpara cartea lui Gary Chapman, care contine un capitol special dedicat acestui subiect. Vei mai gasi in carte un ghid de studiu personal si raspunsuri la alte doua intrebari care te-ar putea interesa: de ce iubirea este o alegere si cum sa-ti iubesti partenerul, desi este nedemn de iubirea ta? Cartea are un prêt accesibil, se gaseste in librarii si se citeste usor. Lectura folositoare!
Despre autor: Gary Chapman este pastor baptist, autor de succes si consilier matrimonial renumit pentru seminarele lui pe probleme familiale, organizate peste tot in lume. A scris peste 50 de carti despre problemele de cuplu si familie. Cateva dintre ele sunt traduse in limba romana si se gasesc in librarii (Cele cinci limbaje ale iubirii, editia pentru barbati, Cele cinci limbaje ale scuzelor, Iubirea ca un mod de viata, Cele cinci limbaje ale iubirii copiilor, etc). Este gazda unei emisiuni radiofonice difuzate pe mai mult de 400 de posturi locale, inclusiv internet. Este casatorit, are doi copii si doi nepoti.
Carte
Viata in doi cand suntem trei
Cartea Viata in doi cand suntem trei a sotilor Gottman mi-a cazut in mana tarziu, daca e sa ma gandesc ca suntem trei de 20 de ani. La data cand am adus pe lume unicul copil, resursele pentru viata de cuplu erau putine, desi provocarile la care am fost supusi ca familie erau relativ aceleasi. Chiar si asa, am citit cartea incercand sa recuperez trecutul si sa vad cam pe unde m-am aflat si ce-am luat cu mine in aceasta calatorie unica si irepetabila. Dincolo de subiectivismul si curiozitatea mea ca mama, sotie si psihoterapeut, ma bucur ca astfel de resurse sunt la indemana si ca tinerii parinti, au o sansa in plus la satisfactie maritala si datorita cercetarilor oferite de specialisti, asa cum sunt cele descrise in cartea de fata. In acest sens, nu cred ca este o exagerare sa spun ca am citit una dintre cele mai valoroase carti despre viata cuplurilor care au copii. Trebuie sa remarc faptul ca teoria si exercitiile din carte se aplica foarte bine si cuplurilor fara copii, fiind la fel de relevante in situatii de criza, mai ales…
Conform studiilor intreprinse de sotii Gottman (efectuat pe 130 de familii tinere, urmarite pe parcursul a 13 ani), dupa nașterea primului copil, satisfactia in cuplu scade semnificativ pentru doua treimi din cupluri. Conflictele si ostilitatea cresc, intimitatea emotională scade. Sigur ca, nu doar relația de cuplu are de suferit ci si copilul din ea, deoarece acesta se dezvolta sanatos in sanul unei familii armonioase. « Cel mai mare dar pe care i-l poti face copilului, este sa ai cu partenerul tau o viata trainica si fericita ».
Tot studiile initiate la Institutul Gottman au aratat ca exista sase pasi care, odata urmati, ar garanta fericirea conjugala si, implicit, cresterea armonioasa a copilului/copiilor in sanul familiei. Aceste principii au fost aplicate cuplurilor aflate in studiu iar procesul a fost numit de intiatori, tranzitia de la novici la maestri in parenting. Schimbarea a fost posibila in cazul celor mai multe dintre cuplurile studiate, deci exista speranta pentru fiecare…
Cei 6 pași pentru cultivarea fericirii in cuplu, dupa Gottman
- Suntem in aceeasi oala. Metafora formulata de sotii Gottman are darul de a-i constientiza pe parinti ca este necesar sa ramana o echipa, in ciuda stresului, a problemelor si a noptilor nedormite care urmeaza dupa aducerea bebelusului acasa. Iritarea, supraincarcarea cu sarcini, conflictele inerente acestei perioade, nu trebuie sa insemne sfarsitul relatiei ci maturizarea si consolidarea ei, pentru o noua etapa de viata.
- Raspundeti-i cu bucurie copilului, lasati-va antrenati in joaca lui! Cred ca cea mai mare greseala pe care o fac tinerii parinti, greseala pe care am facut-o si eu, este neglijarea vietii emotionale a copilului in favoarea ingrijirii lui. O casa dezordonata, o activitate de rutina mai pot astepta dar un bebelus/copil dispus sa se joace si sa-ti raspunda la stimulari, nu trebuie lasat sa astepte. Este stiut astazi ca in perioada timpurie de viata copilul invata atasamentul, o achizitie care il va ghida prin viata in toate relatiile pe care le va avea. « Felul in care noi raspundem la plansul bebelusului si, de asemenea, cum ne jucam cu el cimenteaza atutudinea lui fata de viitor. Ignorati-l acum si e probabil sa se inchida in sine mai tarziu, poate chiar intr-un cocon de depresie. Raspundeti-i acum si e cel mai probabil ca va ramane implicat in lumea din jurul sau ».
- Aplanati conflictele și demontati blocajele care va indeparteaza de partener. Despre acest aspect am detaliat pe larg, aici
- Nu neglijati conectarea emotionala, importanța vietii sexuale și a pasiunii în cuplu. In acest punct, sotii Gottman recomnada darul prieteniei ca fundament pentru intimitate, inclusiv sexuala. Cum se cladeste si se pastreaza prietenia? In carte avem cateva raspunsuri: construiti harti ale iubirii partenerului punand intrebari despre lumea launtrica a acestuia; exprimati apreciere, afectiune si admiratie; asigurati-va ca orice ati face, va indreptati unul spre altul, nu in directii diferite; dati intaietate “sexului gourmet” si luati-va timp pentru asta. Cred ca aici este relevanta si zicala care spune ca, un barbat are nevoie de sex pentru a ajunge la dragoste, iar o femeie are nevoie de dragoste ca sa ajunga la sex.
- Ca tata, este important sa te implici cat mai mult in viata copilului tau. Chiar daca n-a fost dintotdeauna asa, astazi tatal este mult mai prezent in viata copilului/copiilor, decat altadata. Incepand de la momentul nasterii, tatal este/ar trebui sa fie un factor de echilibru si un plus de valoare in viata copiilor sai. Astazi stim ca un tata cald si iubitor nu este o dovada de slabiciune ci garantia ca va creste copii echilibrati si cu o imagine de sine buna.
- Creeaza propria mostenire spirituala pentru familia ta. Trebuie sa recunosc ca acest ultim pas m-a uns la suflet. M-am gandit deseori la ce anume las eu ca zestre generatiilor viitoare, care sunt valorile familiei mele, ce anume face ca eu sa devina noi ? Ei bine, fara falsa modestie dar trebuie sa spun ca chiar am aflat niste raspunsuri pe care le-am tradus si in practica. Sigur mai e de lucru aici iar sugestia autorilor de a realiza un tablou cu eroii familiei si a le face cunoscute povestile, m-a prins foarte tare.
In concluzie, Viata in doi cand suntem trei a sotilor Gottman este o carte valoroasa care, dincolo de aportul teoretic bazat pe cercetare, aduce si instrumente de lucru cum ar fi: chestionare, liste cu intrebari deschise sau sugestii pentru diferite activitati, exercitii si chiar tehnici de relaxare/calmare a raspunsurilor fiziologice in caz de stres/conflict. Sunt multe alte idei valorose in carte despre care n-am pomenit nimic, in speranta ca le veti descoperi singuri. Lectura placuta si productiva sa aveti!
Carte
Ridica-te din propria cenusa mai puternic ca oricand
Brene Brown a devenit de ceva vreme unul dintre autorii mei preferati. Asta se datoreaza faptului ca este o cercetatoare-povestitoare a domeniului social care crede, la fel ca mine, ca « cea mai utila cunoastere referitoare la comportamentul uman se bazeaza pe experientele de viata ale oamenilor ».
In cartea Ridica-te din propria cenusa mai puternic ca oricand, Brene a sintetizat ce a aflat in urma unor interviuri pe un numar mare de subiecti, de la lideri ai unor mari companii la militari, artisti, cupluri aflate in relatii de lunga durata, profesori si parinti, analizand povestile lor legate de « cazaturi » dar mai ales ce anume le-a dat curaj sa se ridice de jos si sa mearga mai departe. Intrebarea de capatai a fost: ce au in comun acesti oameni care au relatii de lunga durata bazate pe iubire, lideri care cultiva creativitatea, artisti inovatori si clerici care ii ajuta pe oameni sa isi pastreze credinta si speranta? In urma studiului ei, raspunsul a fost clar: ei recunosc puterea emotiilor lor si nu se tem de disconfortul generat de analizarea acestora.
Procesul ridicarii din propria cenusa
Povestile noastre legate de diferite dificultati pot fi majore, precum pierderea slujbei sau incheierea unei relatii, dar pot fi si minore, cum ar fi cearta cu un coleg sau cu un prieten. Indiferent de circumstante, procesul ridicarii din propria cenusa este intotdeauna acelasi: noi trebuie sa ne recunoastem emotiile si sa fim curajosi in privinta lor; sa analizam povestile pe care ni le spunem, evitand conspiratiile, pana cand vom ajunge sa descoperim adevarul; sa traim zi de zi acest proces, pana cand se transforma in practica si declanseaza o adevarata revolutie in viata noastra.
Recunoasterea emotiilor. In primul rand admite ca esti la pamant si nu fugi de ceea ce simti, inclusiv de durere, tristete, rusine, vina etc. „Exista prea multi oameni in zilele noastre care, in loc sa se simta raniti, reactioneaza la rana lor sufleteasca. In loc sa-si recunoasca durerea, ii fac si pe altii sa sufere. In loc sa riste sa se simta dezamagiti, ei opteaza pentru a trai dezamagitor”. Reversul acestei descrieri ar fi omul care, atunci cand este la pamant are curajul sa se arate „lumii” asa cum este, vulnerabil si cazut. Cu alte cuvinte, omul care-si asuma povestea, cu bune si rele este un om curajos care spune celorlalti: „sunt aici, in arena, cu fata la pamant. Am dat gres, e drept, dar asta nu ma impiedica sa continui lupta si sa ma ridic de aici mai puternic ca oricand. Acesti oameni, desi raniti, nu raman acolo ci devin curiosi sa afle ce se intampla mai departe si cum se conecteaza ceea ce simt cu gandurile si comportamentele lor.
In aceasta prima faza, Brene ne recomanda un exercitiu, pe care l-a adoptat ea insasi , acela de a nota pe o ciorna de tip SFD (shitty first draft) toate conspiratiile si fabulatiile cu privire la ce ni s-a intamplat rau: cine este de vina, de ce am reactionat asa, ce simtim/gandim despre asta etc. Aceasta faza ne da posibilitatea sa constientizam exact unde ne aflam in momentul prabusirii. Dupa ce ne-am mai domolit emotiile incepe faza adoua,
Analiza situatiei. Oamenii care se ridica de jos mai puternici ca inainte de cadere, sunt cei dispusi si capabili sa-si examineze cu onestitate povestea personala. Analiza consta in verificarea povestii lor in lumina catorva subiecte sensibile: granitele personale, rusinea, acuzatiile, perfectionismul, resentimentele, durerea sufleteasca, increderea, responsabilitatea, compasiunea, empatia, iertarea, regretul etc. Analiza acestor subiecte, definite si explicate in carte, le permite sa se inteleaga mai bine pe ei insisi in conexiune cu altii si declanseaza schimbarea dorita.
In aceasta etapa, cea mai grea, se pleaca de la curiozitate: cand au aparut primele conspiratii cu privire la ce mi s-a intamplat asemanator in trecut, de exemplu tachinarea din timpul unei dispute cu un coleg. Ce am simtit atunci, ce as fi putut face si n-am facut, ce pot face acum? Raspunzand la aceste intrebari cu onestitate, voi afla povestea mea reala si voi intelege de ce este nevoie de asumare si schimbare.
Revolutia personala. In aceasta ultima etapa transformarea gandurilor si a convingerilor personale este radicala. „Oamenii puternici integreaza ce au invatat in acest proces in modul lor de viata, de a iubi, de a conduce, de a fi parinte si de a participa ca cetatean la bunul mers al comunitatii”. Integrarea este motorul care ne pune in miscare de-a lungul procesului de recunoastere, analiza si revolutie, scopul acestor etape fiind de a ne face integri, prin recapatarea starii de tot unitar de dinainte de cadere…
In concluzie, desi nu pot schimba un eveniment sau un fapt care m-a trantit la pamant, pot alege sa inchei povestea diferit. Capacitatea de a decide cum sa fie finalul povestii face diferenta intre invingatori si invinsi. Iar cei care se ridica de jos, devin in urma acestui proces, mai puternici ca oricand…
Mai multe detalii despre procesul renasterii din propria cenusa gasiti in cartea autoarei, Brene Brown, Ridica-te din propria cenusa mai puternic ca oricand, aparuta in 2005 la editura Adevar Divin din Brasov.
Carte
Copilul invizibil
Copilul invizibil este o carte despre cresterea parintilor si mai putin despre educatia copiilor. Este un altfel de parentig in care starea de prezenta constienta si asumare personala sunt printre prioritati. Unde relatiile calde, de iubire si incredere sunt asezate la locul lor: mai intai in dreptul parintelui, care are de rezolvat (adesea) probleme cu propriul copil invizibil si mai apoi in dreptul copilului, cel care va oglindi in mare masura, nivelul de maturitate al parintelui.
Relatiile sigure bazate pe iubire, siguranta si disponibilitate sunt cel mai bun predictor pentru succesul si reusita in viata, spune Gaspar. Altfel, copiii crescuti exclusiv cu recompense si pedepse ajung sa devina adultii cei mai dificili din punct de vedere relational cu un nivel crescut de perfectionism, neajutorare, probleme de anxietate si tulburari comportamentale, situandu-se ca problematica imediat dupa copiii crescuti intr-un mediu neglijent, abuziv sau agresiv fizic si emotional.
Obiectivul parentingului este acela de a le permite copiilor sa devina ceea ce sunt meniti sa fie: suflete prezente cu propriul traseu personal, spiritual si profesional. Dar cum ajungem aici? « Daca dorim sa ne ingrijim mai bine copiii, trebuie sa avem mai multa grija de noi insine », spune autorul, citandu-i pe psihoterapeutii americani Harville Hendrix si Helen L Hunt. Deci,
Ce putem face ca sa fim parinti (mai) buni ?
Recunoaste si exprima tu insuti emotiile pe care le traiesti. Gaspar crede ca totul incepe de aici, pentru ca forta emotiilor este uriasa, in ciuda faptului ca sunt invizibile. Daca recunoastem emotiile pe care le avem, daca ne permitem sa le traim si sa le intelegem, ele vor transmite mesaje importante, atat noua cat si celor din jur. « Nu-i putem iubi pe cei din jur – parteneri de cuplu, copii – daca nu ne imprietenim cu emotiile noastre, daca nu le punem in cuvinte, daca nu le traim. Acestea sunt muzica pe care noi dansam in viata »…
Traieste-ti viata si relatiile la timpul prezent. Asta inseamna sa fim constienti de ceea ce gandim si simtim, fiind de asemenea deschisi fata de trairile copiilor nostri aici si acum. Sa intelegem nevoile specifice varstei copilului si sa raspundem cu prezenta si asumare, acestora.
Accepta propria ta poveste de viata. « Cheia pentru un parenting de succes tine intr-o oarecare masura de felul in care parintii si-au inteles si integrat evenimentele din propria copilarie – asumarea propriei povesti de viata ».
Fii constient de propriile tale lacune. Cand intrebi ce este in neregula cu copilul tau, intreaba-te ce este in neregula cu tine? « Parentajul nu este despre modificarea comportamentului copilului ci despre cresterea ta psihologica pentru a raspunde constient nevoilor copilului ».
Invata limbajul aprecierii si utilizeza-l in cel putin doua sensuri: fata de tine si fata de copil. « Bunatatea si compasiunea sunt instrumente cheie ale unei relationari sanatoase iar manifestarea lor trebuie sa se indrepte in primul rand spre noi insine ».
Conecteaza-te emotional cu copilul tau interior. Asta presupune introspectie, auto-cunoastere dar si compasiune, intelegere pentru copilul (poate ranit) de odinioara. Pentru a creste copii buni ai nevoie tu insuti, ca parinte, de vindecare. In plus, recunoaste ca nu esti perfect si nici nu trebuie sa fii! « Pentru o viata implinita, avem nevoie sa ne impacam cu noi insine si sa traim cu convingerea ca suntem suficient de buni ». Suna ciudat asta, nu?
Cartea este valoroasa si pentru ca aduce in atentie nevoile copiilor in dinamica relatiei parinte-copil, problemele dar si solutiile la acestea, pe parcursul primilor 24 de ani. Despre asta am scris aici.
Ultimile capitole se refera la inteligenta relationala (inclusiv din perspectiva functionarii neuronale), si la beneficiile lecturii timpurii, un aspect cat se poate de pragmatic si bine venit in contextul super-tehnologizarii la care suntem martori cu totii.
Recomand Copilul invizibil, atat parintilor cat si celor care doresc sa devina parinti, profesionistilor si publicului larg deopotriva. Cartea a aparut la editura Curtea Veche, Bucuresti in 2016.
Gaspar Gyorgy este psiholog clinician si psihoterapeut relational, cu specializare in psihoterapia integrativa, psihoterapia de familie si hipnoza clinica. Este membru fondator si presedinte al Asociatiei Multiculturale de Psihologie si Psihoterapie. Aflati mai multe despre autor, aici
Ultimele comentarii