Formă și fond

Felul în care arătăm și felul în care ne îmbrăcăm vorbesc uneori mai mult despre noi decât cuvintele noastre. Așa se face că hainele, machiajul, coafura, unghiile pot valida identitatea noastră reală dar ne pot sabota, prin mimetismul social care ne atribuie o identitate furată. În consecință avem nevoie să știm ce resorturi interioare ne împing spre a copia mode(le), tendințe și curente care ne îndepărtează de cine vrem să fim cu adevărat și ne forțează să intrăm într-o spirală a superficialității din care ne este din ce în ce mai greu să ieșim.

Mai întâi, ținuta oferă indicii despre identitatea, apartenența și statutul nostru social. Dacă aparținem unor grupuri care agreează/sugerează/impun uniformă sau un cod vestimentar specific, tindem să ne modelăm personalitatea în funcție de cultura, valorile și principiile grupului. Astfel, forma și fondul sunt în coerentă și ne modelează previzibil personalitatea în sensul dorit.

Apoi, hainele și felul în care arătăm ne fac văzuți/văzute sau, dimpotrivă, ne împing în anonimat și uitare. Iată de ce alegem uneori să ieșim din tipare, sa provocam chiar, pentru a fi remarcați/remarcate. În acest caz, hainele noastre par să strige către ceilalți: hei, sunt și eu aici, mă vezi? Acest lucru se întâmplă în condițiile în care am fost invalidați de îngrijitorii primari și atunci când n-am reușit să ne auto-validăm prin calitățile, resursele și reușitele proprii. Vânăm complimente, like-uri și inimioare, rămânând la mâna evaluatorilor externi, inconsecvenți și critici. Dacă nu obținem ceea ce așteptăm, sperăm că se va întâmplă data viitoare. Va trebui să mă străduiesc mai mult și într-o zi voi primi ceea ce merit.   

Când nevoia de autoapreciere, acceptare și stimă de sine sunt slab reprezentate, tindem să compensăm prin lucruri exterioare. Cu cât ne apreciem mai puțin în interior, cu atât vom fi tentați să ne împodobim/transformăm exteriorul. Dialogul imaginar ar suna cam așa: nu-mi place de mine dar lucrez la aparențe, nu știu cine sunt dar copiez modelele de succes. Contează ce se vede, nu ce este ascuns. Oare chiar așa să fie?

Dacă nu simțim iubire/atașament/conectare profundă cu oamenii semnificativi sau dacă nu reușim să formăm relații romantice stabile, vom apela la tot felul de artificii pentru a fi atractivi și seducători. Asta este totuși un calcul greșit, deoarece primim exact ceea ce oferim, lucru care întețește foamea noastră de iubire. Intrăm astfel într-un cerc vicios al unei nevoi veșnic neîmplinite, care apare sub forma unei întrebări sfâșietoare: fac atâtea eforturi, de ce nu primesc iubire?    

Preocuparea pentru imaginea exterioară poate fi și un mijloc de evadare din conflictele interioare dureroase, greu de gestionat. Se produce astfel, la nivel inconștient, o deturnare de la sinele rănit către sinele fabricat al imaginii publice. Narațiunea aici ar fi: dacă mă simt rău, măcar când mă uit în oglindă să pot zâmbi. Cum ar fi însă dacă zâmbetul ar veni din interior. N-ar fi el oare mai autentic și mai hrănitor? 

În concluzie, modul în care arătăm este o carte de vizită a lumii noastre interioare și afirmă sau infirmă identitatea, valorile și principiile noastre de viață. Dacă alegem decența, modestia și echilibrul vom fi în coerentă cu sinele nostru real, căci forma vorbește despre fond iar fondul alege sau decide forma.