Carte, dezvoltare personala, Psihologie
Vorbeste cu oricine despre orice
Am cumparat aceasta carte de dragul autorilor si a teoriei Imago, pe care cei doi au dezvoltat-o pentru cupluri. Spun asta deoarece titlul nu m-a sedus, dimpotriva mi s-a parut neinspirat, si prea de tot marketat. Doar ca, ce sa vezi, am descoperit un material valoros bine structurat, clar si util, numai bun de pus in practica.
Autorii pleaca de la o problema reala de comunicare din societatea actuala: cei mai multi dintre noi suntem buni vorbitori dar nu ne pricepem deloc sa ascultam, spun acestia. Vorbim unii cu altii prin monologuri, in loc de dialoguri. Mai mult chiar, avem intoleranta fata de opiniile diferite si o nevoie mare de validare a propriilor pareri. Sa castigi si sa ai dreptate, devin obiective care primeaza in fata oricarui alt considerent. Intr-un astfel de spirit pare ca a vorbi este adesea cel mai periculos lucru pe care-l putem face, constata autorii.
Iar efectele asupra societatii sunt previzibile: Pe de o parte deconectare cu izolare sociala, anxietate, egocentrism, pierderea empatiei, obiectificare etc. Pe de alta, relatii tensionate, conflict si polarizare care genereaza gandire reactiva si toate comportamentele sociale negative. Parca suna cunoscut, nu-i asa?
Vestea buna este ca avem solutii, care sa diminueze efectele negative. Una dintre ele, propusa de autori in carte, se numeste Dialog prin Conversatii Sigure. Aceasta metoda ne invata sa inlocuim conversatiile de tip monolog cu dialoguri bidirectionate care ne vor ghida catre interactiuni si relatii mai sigure si mai productive. Putem supravietui intr-un mediu nesigur dar prosperam doar atunci cand avem relatii sigure si sanatoase, bazate pe comunicare deschisa, spun autorii, intr-o logica de bun simt, as adauga eu.
Dialogul structurat, negativitatea zero, practica afirmarii, spatiul dintre noi. Acestea sunt componentele Dialogului prin Conversatii Sigure. Primul concept, dialogul structurat se construieste prin oglindire, validare si empatie, Sa le analizam pe rand.
Oglindirea este actul de a reflecta cu acuratete continutul, tonul si intensitatea mesajului vorbitorului. Un soi de parafrazare care arata apreciere, respect si iubire fata de interlocutor. Este raspunsul care calmeaza si reduce intensitatea furiei, daca este cazul. In mod practic, reformulez ceea ce a spus interlocutorul dupa care verific daca am inteles corect, cu expresii de genul: am inteles bine, asta ai vrut sa spui, mai vrei sa adaugi ceva la ce ai spus, am inteles tot etc.
Validarea inseamna ca ceea ce cred si spun are sens pentru o alta persoana, in ciuda faptului ca avem opinii diferite. Remarci de genul: are sens ceea ce spui, inteleg perpectiva ta, motivul pentru care are sens este… au darul de a-l face pe celalalt sa simta acceptat si important in economia dialogului.
Empatia presupune sa incerc sa ma acordez la ceea ce simte celalalt, sa-mi imaginez cum arata lumea din perspectiva sa. Empatia ma ajuta sa fac diferenta intre actiune si cel care face actiunea respectiva, cine este el/ea ca persoana. Prin empatie invitam, descoperim, ascultam, vindecam si ne intregim.
Daca a fost ceva care m-a trigaruit si intrigat in carte este acest angajament fata de negativitate zero. Si asta, deoarece am tendinta sa observ ce nu este bine sau ce ar trebui schimbat/retusat/optimizat la mine sau/si la ceilalti. In cazul asta, cum as putea sa vad tot timpul doar partea plina a paharului? Pare greu de realizat, cel putin la prima vedere.
Daca si tu ai vulnerabilitati aici, uite o solutie prin care autorii sustin ca putem pastra angajamentul pentru negativitate zero. Se numeste Dialogul frustrarilor. Acesta este un proces in trei pasi: mai intai, soliciti o intalnire pentru a-ti exprima frustrarea. Exprimi pe scurt frustrarea, mentionand un comportament concret pe care il vrei schimbat. Sugerezi apoi moduri prin care acest comportament poate fi inlocuit, pe baza principiului SMART, adica specific, masurabil, accesibil, relevant si delimitat in timp.
Practica afirmarii. Cuvantul afirmare este si substantiv si verb. Ca substantiv, afirmarea inseamna recunoasterea valorii intrinseci a altei persoane pentru simplu fapt ca exista. Ca verb, afirmarea este un comportament, o abilitate exersata prin rostirea unor cuvinte de afirmare catre o alta persoana. Afirmarile nu contin asteptari, tranzactii, reciprocitate, prin urmare nu voi fi dezamagit/a, daca nevoile mele nu vor fi implinite in diverse relatii. In schimb, daca practic afirmarea voi gasi o cale prin care pot crea siguranta si energie pozitiva in relatiile mele. Merita exersat, zic!
Spatiul dintre noi este definit de contactul vizual, tonul vocii, limbajul corporal si energia interioara a partenerilor de dialog. Cu alte cuvinte, calitatea relatiilor mele este determinata de modul in care am grija de spatiul dintre mine si persoana cu care vreau sa interactionez. Pot influenta calitatea acestui camp energetic si pot determina daca este pozitiv sau negativ prin ceea ce gandesc, fac si spun celorlalti, cu toata fiinta mea.
Dialogul prin Conversatii Sigure poate fi folosit atat in relatii unu la unu cat si in grupuri (de lucru, mediu corporatist, colective de elevi/studenti, partide, comunitati religioase etc). Iata cum se procedeaza: participantii sunt asezati in cerc pentru a elimina orice simbol al ierarhiei. Se angajeaza sa fie amabili, respectuosi si incluzivi. Isi clarifica intentia prin stabilirea unei agende. Isi articuleaza viziunea prin exprimarea a trei adjective care descriu rezultatul dorit. Solicita facilitatorului sa oglindeasca contributiile membrilor si sa ia notite. Selecteaza un membru care sa rezume procesul si concluziile. Ajunge la un consens. Stabileste un plan de actiune. Creaza un calendar. Solicita membrilor sa-si ia angajamentul de a finaliza sarcinile necesare in termenul convenit. Convoaca grupul din nou pentru a continua activitatea in cadrul Dialogului de Grup.
Cand iti poti exprima gandurile fara teama de a fi judecat esti mult mai predispus sa dai tot ce ai mai bun la locul de munca. Acele companii care faciliteaza relatii sanatoase si in care angajatii practica colaborarea, nu competitia, sunt cu 400% mai profitabile, afirma autorii citandu-l pe Dan Prosser – antreprenor, autor si strateg de afaceri.
In ultima instanta, Dialogul prin Conversatii Sigure face diferenta intre creirul emotional (numit in carte, crocodil) si creirul rational (numit aici, bufnita). Cand operezi cu neocortexul accesezi curiozitatea, nu o atitudine de superioritate. Poti alege momentul potrivit pentru a-ti exprima un punct de vedere, intr-un mod atent si respectuos. In acest fel, relatiile devin din tranzactionale, transformationale.
In final, iata cateva principii extrase din aceasta carte, numai bune de pus in practica:
Creaza siguranta inainte de a cauta adevarul. Nu vreau sa te conving, vreau sa inteleg.
Asculta ca sa intelegi, nu ca sa dai o replica!
Valideaza experienta celuilalt, chiar daca nu esti de acord cu el!
Comunica fara critica, ironie, dispret sau atac!
Fii curios, nu defensiv. Intreaba, de exemplu, ce te-a facut sa ajungi la concluzia asta?
Vorbeste din Eu, nu din Tu. De ex: eu ma simt, eu am crezut etc
Afirma valoarea celuilalt, in mod real si specific!
Accepta diferentele! Relatia este mai importanta decat castigul, oricare ar fi el.
Renunta la negativitate! Antreneaza-ti creierul sa vada partea plina a paharului.
Regleaza emotiile inainte de a continua conversatia. Asta presupune sa oprim pe moment conversatia si sa o continuam cand suntem mai calmi…
Ce ti-a atras atentia sau ce ai retinut din metoda Dialogului prin Conversatii Sigure? Esti dispus sa te angajezi in conversatii sigure, uzand de instrumentele puse la dispozitie de Harville Hendrix si Helen LaKelly Hunt? Cu ce vrei sa incepi?
Carte, dezvoltare personala, Psihologie
Mama, tu unde erai atunci
Cartea asta este una dintre cele mai valoroase si bine scrise carti pe care le-am citit vreodata. Este adresata publicului larg, desi, din punctul meu de vedere, este o lectura obligatorie pentru toti profesionistii din domeniul sanatatii mintale. Am apreciat claritatea, cursivitatea, structura dar si profunzimea acestei carti. De fapt, este o calatorie de vindecare personala, cu exercitii practice si introspectii care raman in mintea cititorului mult timp dupa lectura.
In ce ma priveste, citind cartea, cu creionul si carnetul de lucru in mana, mi-am clarificat si structurat mai bine teoria cu privire la Rana de Atasament, mi-am notat idei valoroase, am intocmit liste, am facut exercitii in doua sensuri: unul personal si altul legat de lucrul cu clientii. Intamplator sau nu, am in terapie un astfel de caz iar lectura acestei carti mi-a furnizat un protocol de lucru extrem de util in privinta temei enuntate.
Cartea este prea complexa si profunda ca sa ma inham la un rezumat aici, vreau doar sa scot in evidenta cateva idei valoroase pentru cei care au fost trigaruiti de acest titlu provocator. Asadar,
Ranile din copilarie nu vin doar din abuz explicit ci si din absenta emotionala a ingrijitorului primar (de regula, mama). O mama poate fi prezenta fizic, poate raspunde unor nevoi imediate dar indisponibila emotional pentru copil. In timp, copilul invata sa-si suprime nevoile si emotiile pentru a pastra relatia. Se petrece un soi de adaptare creativa care il ajuta pe copil sa supravietuiasca d.p.d.v. emotional. Implicit, se dezvolta tipare de supravietuire, precum: autonegare, perfectionism, conformism, opozitionism etc.
La maturitate, Rana Neglijarii Emotionale produce dificultati relationale, stima de sine scazuta, sentiment de gol interior, sentimente de inadecvare etc. Dar cea mai mare problema, in acest caz, o reprezinta pierderea conexiunii. In consecinta, ceea ce are de facut un adult neglijat emotional in copilarie este repararea conexiunii, nu invinovatirea mamei, care, cel mai probabil, continua cercul vicios al ranei de maternaj din propria poveste de viata.
Vindecarea incepe cu recunoasterea si validarea propriei experiente in relatie cu mama. Apoi, este nevoie de a procesa experienta, de a comunica deschis, de a pune limite, dar si de a trece prin doliul pierderii Mamei Bune, si reconfigurarea unei Mame Suficient de Bune care sa inlocuiasca pierderea initiala.
Daca simti ca ai o Rana de Atasament Matern care inca doare, urmatoarele afirmatii, te-ar putea ajuta:
- Nevoile tale emotionale au fost reale, chiar daca nu au fost intampinate in mod adecvat, la vremea potrivita.
- Absenta conexiunii emotionale nu a fost din vina ta. In consecinta, nu esti defect, nici rau intentionat. Pur si simplu, ai invatat sa te adaptezi pentru a supravietui.
- Nu trebuie sa-ti minimalizezi sau idealizezi trecutul pentru a-ti proteja parintii. A privi onest la trecut este esential pentru vindecarea ranii de atasament.
- Poti fi conectat cu tine si cu ceilalti, chiar daca in trecut ai simtit ca nimeni nu era prezent pentru sustinere emotionala.
- Exista speranta de conexiune reala in relatiile tale actuale daca iti doresti cu adevarat acest lucru. Un partener/prieten/adult hranitor precum si un profesionist te pot ajuta in acest sens.
- Astazi esti adult iar din aceast rol iti poti asuma un viitor mai bun. Poti incepe cu lectura acestei carti. Sigur te va ajuta sa incepi calatoria conexiunii reale cu tine si cu ceilalti. Pe alte premise, cu sanse reale de castig. Succes!
Carte, dezvoltare personala, Psihologie
Mitul terapeutului netulburat
Exista asteptarea ca psihologii/terapeutii sa fie oameni perfecti care stiu sa-si rezolve problemele, care pot sa-si gestioneze bine emotiile, relatiile si viata. Doar au studii, experienta si preocupari in acest sens, nu-i asa? De aici si dezamagirea fata de situatii in care psihologii divorteaza, au probleme cu copiii/parintii sau ajung si ei in depresie, anxietate, burnout etc.
Acest lucru se poate intampla, ne spune autoarea Marie Adams iar motivul ne leaga pe toti intr-o fratie universala. Este vorba de umanitatea din noi, fragila, de buna seama. Iata de ce terapeutul netulburat ramane doar un mit care n-are de-a face cu realitatea din teren. O realitate testata in carte prin interactiunea cu 40 de profesionisti in sanatate mintala care au avut curajul sa vorbeasca deschis despre problemele pe care le intampina in viata privata si felul cum interfereaza acestea in profesia pe care si-au ales-o.
Provocarea este de a nu ne iluziona ca putem lasa problemele la usa cabinetului. Ele ne pot perturba viata si munca, de aceea este nevoie permanenta de autoingrijire dar si de acceptarea ajutorului extern. Nu intamplator, psihoterapeutul este parte a unui sistem care prevede terapia personala, supervizarea, intervizarea, terapia de grup si alte forme de suport. Doar in echipa, doar primind sprijin la randul nostru, putem sa ne facem treaba cat mai bine cu putinta.
Poate muncim pentru a-i ajuta pe altii, dar s-ar putea ca obiectivul nostru principal, inconstient, sa fie cel de a ne salva pe noi insine!? Iata o afirmatie care pe mine ma provoaca la introspectie. Asa ca ma opresc sa te intreb sipe tine, cititorule: oare de ce ai ales sa devii psihoterapeut/medic/asistent social/pastor/pompier/salvamar sau orice alta profesie care are legatura cu dedicarea si altruismul?
Cred ca terapeutii sunt creati, nu atat in pantec, cat prin experientele timpurii, fie suferind ei insisi, fie facand eforturi curajoase de a atenua suferinta celor dragi. De altfel, printre specialistii in sanatate mintala, exista perceptia (mai mult sau mai putin validata empiric), ca cei mai buni terapeuti sunt cei care s-au vindecat de traumele si suferintele proprii. Suferinta personala, fiind o conditie preliminara pentru dezvoltarea empatiei si compasiunii care caracterizeaza terapeutii competenti!?
Mai mult de jumatate dintre psihoterapeutii intervievati au recunoscut ca au suferit de depresie episodica pe parcursul vietii lor profesionale. De altfel, un studiu realizat in Marea Britanie confirma ca exista o rata mai mare de depresie in cazul terapeutilor decat al populatiei generale. Asta inseamna oare ca si-au gresit cariera si nu fac treaba buna in cabinet? Dimpotriva, recunoasterea depresiei, cel putin fata de propria persoana, ar putea fi o modalitate de a gestiona experiente asemanatoare in cabinet. Durerea lucreaza pentru noi daca o recunoastem, subliniaza autoarea.
Putem lua in calcul inclusiv faptul ca, nimeni nu actioneaza exclusiv din motive curate, altruiste, sustine necrutator Guggenbuhl-Craig. Recunoasterea elementelor mai tulburatoare, a umbrelor din noi, ale motivatiilor noastre subiacente ar putea duce la o apreciere mai profunda a sinelui si, prin extensie, a clientilor nostri.
In aceste conditii, cel mai bun lucru pe care il putem oferi clientilor si pacientilor nostri este umanitatea noastra, numitorul comun al suferintei omenesti si disponibilitatea de a invata unii de la ceilalti. Profesia de terapeut este un privilegiu si implica o responsabilitate profunda de a ne cunoaste pe noi insine, la fel de bine bine cum speram sa-i cunoastem pe altii. Suntem mai norocosi decat altii datorita faptului ca detinem cunoastere. Avem acces la ajutor, stim unde sa-l obtinem. Cu toate acestea, suntem pe pamant. Nu exista leac pentru asta. (Beckett).
Vulnerabilitatile terapeutului. Situatii specifice care pot crea probleme
Excesul de munca. Munca este refugiul nostru cel mai eficace in perioade de stres/boala/durere. Intrebarea este: Cat ma afecteaza pe mine negarea propriei vulnerabilitati? Care este pretul platit? Clientii mei au de suferit, ma folosesc de ei in acest caz? Cand ma confrunt eu insumi cu o problema pe care o are clientul, pot lucra cu el, etc.
Presiunea de conformare la moda abordarilor terapeutice si a tine pasul cu dezvoltarea profesionala continua. La pachet vin costurile aferente acestei cerinte. De pilda, in Romania sunt la moda abordarile somatice in legatura cu trauma si neurofeedback-ul.
Evenimentele adverse de viata nu ocolesc pe nimeni, deci nici pe terapeut. Asa se face ca divortul, boala, pierderea si altele pot genera depresie, anxietate, stres, burnout, incapacitate temporara de munca, presiune financiara etc.
Transferul si Contratransferul. Capcana aici ar fi ca terapia sa sfarseasca in a fi mai mult despre noi ca terapeuti, decat despre clienti. Asta in cazul in care sunt probleme nerezolvate sau negate din trecut, grandiozitate, rigiditate etc. Este placut sa ramai ascuns dar e un dezastru sa nu fi gasit (Winnicott).
Sindromul Impostorului. Aici, teama cea mai mare este ca, daca nu suntem deasupra clientilor nostri, nu meritam sa lucram cu ei. La polul opus se afla Grandiozitatea care este doar mijlocul de evitare a propriei umanitati. A ne refuza continerea pe care le-o oferim clientilor este la limita lipsei de etica.
Terapeutul fara copii naste sentimente de inadecvare, rusine, vinovatie, chiar impostura. Cum poti pretinde ca intelegi o relatie intre parinte si copil, de exemplu, atata vreme cat tu nu ai copii? In plus, exista perceptia ca a da nastere si a fi parinte contribuie la o mai mare empatie fata de clienti si la o mai buna intelegere a proceselor de dezvoltare. Pe de alta parte, a fi parintepoate crea presiune si poate interfera cu munca din cabinet. Se pare ca este mai greu sa fi un parinte bun decat un terapeut bun. Iar asta poate duce la situatia putin hilara in care un copil de terapeut sa-si doreasca sa devina pacient atunci cand va creste mare.☹
Asteptarile familiei. Familiile noastre au asteptarea sa facem tranzitia usor de la lumea interioara tulburata a pacientior la lumea exterioara a familiei si prietenilor. Ori asta nu se face intotdeauna usor. Uneori te afli in situatia in care esti mai disponibil pentru client dar nu mai ai resurse pentru propria familie.
Autodezvaluirea este considerata o buna metoda de lucru cu clientii in unele paradigme psihologice. Totusi, aceasta pare o alegere dificila, atata timp cat nu stim daca va fi in favoarea clientului sau nu. Oare nu cumva este mai mult o nevoie a terapeutului decat a clientului?
Nevoia de a destructura gandirea dogmatica a trecutului, daca ai crescut in subculturi limitative ca orizont de cunoastere si spirit critic.
In concluzie, nu suntem terapeuti de ecran alb dar vom fi capabili sa construim o punte intre suferinta celorlalti si propria suferinta creand o legatura empatica de la o fiinta umana la alta fiinta umana. Terapia este, la urma urmei, un efort personal pentru amandoi (terapeut si client), straduindu-ne impreuna sa iesim la lumina.
dezvoltare personala, Psihologie
Formă și fond
Felul în care arătăm și felul în care ne îmbrăcăm vorbesc uneori mai mult despre noi decât cuvintele noastre. Așa se face că hainele, machiajul, coafura, unghiile pot valida identitatea noastră reală dar ne pot sabota, prin mimetismul social care ne atribuie o identitate furată. În consecință avem nevoie să știm ce resorturi interioare ne împing spre a copia mode(le), tendințe și curente care ne îndepărtează de cine vrem să fim cu adevărat și ne forțează să intrăm într-o spirală a superficialității din care ne este din ce în ce mai greu să ieșim.
Mai întâi, ținuta oferă indicii despre identitatea, apartenența și statutul nostru social. Dacă aparținem unor grupuri care agreează/sugerează/impun uniformă sau un cod vestimentar specific, tindem să ne modelăm personalitatea în funcție de cultura, valorile și principiile grupului. Astfel, forma și fondul sunt în coerentă și ne modelează previzibil personalitatea în sensul dorit.
Apoi, hainele și felul în care arătăm ne fac văzuți/văzute sau, dimpotrivă, ne împing în anonimat și uitare. Iată de ce alegem uneori să ieșim din tipare, sa provocam chiar, pentru a fi remarcați/remarcate. În acest caz, hainele noastre par să strige către ceilalți: hei, sunt și eu aici, mă vezi? Acest lucru se întâmplă în condițiile în care am fost invalidați de îngrijitorii primari și atunci când n-am reușit să ne auto-validăm prin calitățile, resursele și reușitele proprii. Vânăm complimente, like-uri și inimioare, rămânând la mâna evaluatorilor externi, inconsecvenți și critici. Dacă nu obținem ceea ce așteptăm, sperăm că se va întâmplă data viitoare. Va trebui să mă străduiesc mai mult și într-o zi voi primi ceea ce merit.
Când nevoia de autoapreciere, acceptare și stimă de sine sunt slab reprezentate, tindem să compensăm prin lucruri exterioare. Cu cât ne apreciem mai puțin în interior, cu atât vom fi tentați să ne împodobim/transformăm exteriorul. Dialogul imaginar ar suna cam așa: nu-mi place de mine dar lucrez la aparențe, nu știu cine sunt dar copiez modelele de succes. Contează ce se vede, nu ce este ascuns. Oare chiar așa să fie?
Dacă nu simțim iubire/atașament/conectare profundă cu oamenii semnificativi sau dacă nu reușim să formăm relații romantice stabile, vom apela la tot felul de artificii pentru a fi atractivi și seducători. Asta este totuși un calcul greșit, deoarece primim exact ceea ce oferim, lucru care întețește foamea noastră de iubire. Intrăm astfel într-un cerc vicios al unei nevoi veșnic neîmplinite, care apare sub forma unei întrebări sfâșietoare: fac atâtea eforturi, de ce nu primesc iubire?
Preocuparea pentru imaginea exterioară poate fi și un mijloc de evadare din conflictele interioare dureroase, greu de gestionat. Se produce astfel, la nivel inconștient, o deturnare de la sinele rănit către sinele fabricat al imaginii publice. Narațiunea aici ar fi: dacă mă simt rău, măcar când mă uit în oglindă să pot zâmbi. Cum ar fi însă dacă zâmbetul ar veni din interior. N-ar fi el oare mai autentic și mai hrănitor?
În concluzie, modul în care arătăm este o carte de vizită a lumii noastre interioare și afirmă sau infirmă identitatea, valorile și principiile noastre de viață. Dacă alegem decența, modestia și echilibrul vom fi în coerentă cu sinele nostru real, căci forma vorbește despre fond iar fondul alege sau decide forma.
Carte, dezvoltare personala, Psihologie
Totul e in regula in mine si in lume
Nu sunt amatoare de autori romani contemporani dar am citit parte din cartile Petronelei Rotar din mai multe motive. Mai intai, Petronela scrie carti de dezvoltare personala, din perspectiva psihologica. Are expertiza, fiind formata in cateva scoli de psihoterapie. A urmat ea insasi un proces terapeutic, lucru care se intampla cu toti practicienii, doar ca ea continua acest demers, fapt mai putin practicat in randul tagmei. Dar, poate cel mai important aspect tine de felul ei vulnerabil, deschis si onest de a scrie. Putini oameni isi permit sa fie carti deschise in care altii sa priveasca frust la umbre si la rani, ca apoi sa emita judecati de valoare, sa fie critici si chiar rautaciosi, lucru care sunt sigura ca s-a intamplat. Autoarea si-a asumat acest risc, stiind totusi ca majoritatea cititorilor se vor oglindi in ce a scris, isi vor recunoaste ranile, isi vor normaliza trairile, gasind totodata cai de a iesi din durere, la fel cum ea insasi a gasit la randul ei.
Petronela a bajbait intuitiv ani la rand pe drumul vindecarii, iar ce face de ceva vreme prin scrierile ei este sa ne limpezeasca noua celorlalti calea, sa ne-o faca mai accesibila, mai usor de suportat. Faptul ca autoarea a reusit sa depaseasca trecutul traumatic este semnalul ca toti putem. Sigur ca o facem in moduri unice, cu resursele si dinamica proprii. Dar, exista precedent iar asta este cat se poate de incurajator.
Totul e in regula in mine si in lume este o carte despre conectare cu sine, cu altii si cu lumea, dar si despre blocajele si mecanismele care impiedica aceasta conectare. Este si despre faptul ca ranile, umbrele si cicatricile noastre nu ne fac mai putin valorosi, ci dimpotriva, ne accentueaza latura umana, pregatindu-ne pentru relatii hranitoare si destine cu sens. Durerea, daca este inteleasa, procesata si integrata, ne modeleaza intr-un mod unic, ceea ce sporeste farmecul si frumusetea vietii. Caci exista multa durere in lume dar si mult mai multa frumusete, conchide autoarea. Meritam sa o aflam, toti, in tonurile si tusele potrivite fiecaruia.
N-am sa fac un rezumat al cartii, scrisa in mare parte la persoana intai, intr-un stil usor beletristic, ci o sa las aici doar cateva fraze, asa cum le-a formulat autoarea, ca pe niste carlige care sa va atraga atentia, suficient incat sa va doriti sa cititi cartea. Eu va mai spun doar ca merita.
Intr-o zi am priceput din interior, nu din minte, ca trebuie sa dau drumul sperantei la un altfel de trecut decat exact acela pe care l-am trait si sa imbratisez vasul nou, imperfect lipit peste tot, cu sparturile la vedere, care am devenit, si sa-i vad frumusetea si valoarea (aluzie la portelanurile kintsugi).
Nimeni nu scapa intreg din copilarie. In lipsa iubirii aceleia excentrice, totale, care sa vina cu acceptarea noastra ca intreg, smulgem din noi bucati pe care le lasam in urma. Putem supravietui fara iubirea aceea, iar asta e ceea ce face majoritatea dintre noi, insa nu traim cu adevarat.
Corpul nu poate fi pacalit. De fapt, e singurul care nu poate fi pacalit, singurul care stie si spune mereu adevarul. Uneori decenii in sir, tot incearca sa ne arate ceea ce noi ne ferim sa vedem ca sa nu trebuiasca sa simtim. Corpul nostru arata tot ce noi incercam sa ascundem.
Daca este un lucru pe care nu te poti baza, acela e memoria. Amintirile sunt imagini si franturi suprapuse de adevar obiectiv, de adevar subiectiv, imaginatie, lucruri pe care le-ai povestit – de cele mai multe ori inflorind sau omitand ceva – lucruri care ti-au fost povestite, fotografii si imagini pe care le-ai vazut. Trauma suprascrie amintirile, le eludeaza, pe cele luminoase si le subliniaza pe cele intunecate. Dar daca sunt prea intunecate, creierul le ascunde de tine , iti invaluie trecutul intr-o ceata densa, din care nu mai iesi doar cu terapie serioasa … In trauma, stii ca te apropii de vindecare atunci cand printre amintirile rele incep sa se strecoare si cele bune.
Daca nu ne amintim mare lucru din copilariile noastre, acolo fie nu a fost mare lucru, fie a fost prea mult. De obicei, a doua varianta (parafrazare dupa Gabor Maté).
Nimic din ce nu a fost procesat sanatos nu trece – ramane cu noi si in noi, dar nu sub forma unor amintiri concrete, asa cum am fi tentati sa credem, ci sub forma unor reactii, de multe ori fiziologice.
Inainte ca mintea sa ne creze realitatea, realitatea ne-a slefuit mintea. Cand te uiti la lume printr-o fereastra murdarita de perceptii traumatice e foarte posibil sa vezi o realitate distorsionata, injumatatita, obliterata.
Cea mai mare parte din ceea ce ni se pare in neregula cu noi are la baza cel mai probabil o tulburare de atasament. Si o deconectare de sine, din generatie in generatie, care duce si la deconectarea mamei de copil, pe mai multe paliere generationale.
Fiecare dintre noi isi are propria casa, iar multi suntem niste organisme napadite de buruieni, abandonate de noi insine. Ne-am lasat sa fim coplesiti de lucruri si emotii la care ne este teama sa ne uitam, pentru ca sunt prea greu de dus. Ne-am parasit, nu am avut grija de noi sa ne plivim, sa ne sapam buruiana care a crescut in nestire. Suntem frumosi in salbaticia noastra, dar complet nefrecventabili. Nu putem primi pe nimeni, caci locul e intelenit, nu e spatiu pentru nimic si pentru nimeni. Ne simtim poate singuri, poate respinsi, poate abandonati, insa adevarul e ca noi ne-am abandonat primii si ca, oricat si-ar dori oricine sa stea langa noi, nu avem unde primi pe nimeni.
Sensul corect al vindecarii incepe cu acceptarea si vindecarea propriilor rani, nu cu intelegrerea celor care le-au provocat. Orice altceva este rationalizare si suprarationalizare – adica semne ale traumei neintegrate. Putem pretinde ca intelegem, putem sa ne explicam orice (mintea are nevoie de sens, sa inteleaga), insa asta nu inseamna ca am vindecat.
Plansul e bun, dupa plans sufletul e spalat, curat si stralucitor cum e cerul dupa furtuna...Trebuie sa fii foarte puternic sa iti permiti sa fii vazut plangand. Trebuie sa fii foarte barbat ca sa-ti permiti sa simti durerea. De fugit de ea poate orice las. Cat de gresita este convingerea ca sa-ti dai voie sa plangi te face sa pari slab sau te efemineaza. Cat de lin arc urge lacrimile intre barbati si femei daca a mavea acces unii la vulnerabilitatile altora, daca ne-am lasa vazuti, daca nu am recurge la metoda mult mai simpla de a-i rani pe ceilalti fiindca e mai usor sa ranesti decat sa fii in contact cu propria durere.
Am nevoie de cel putin o relatie sanatoasa cu un adult reglat (emotional), pe care sa ma bazez pentru a construi o relatie sanatoasa cu mine, ca sa ma maturizez emotional… Sistemele nervoase fragede ale copiilor se regleaza prin alipire, prin mufare, adica prin coreglare cu un sistem nervos reglat al unui adult de ingrijire.
Fericirea e un lucru mic: o carte care te (sur)prinde si te ademeneste, un val care iti uda neintentionat parul, cateva ore pe o plaja salbatica fara nicio grija pe lume …
Carte, dezvoltare personala, Psihologie
Femei care cauta prea mult
Ai peste 30 de ani si nu ti-ai gasit alesul? Esti inca singura desi iti doresti sa gasesti pe cineva cu care sa mergi de mana prin viata? Ai incercat sa-ti afli sufletul pereche si n-a fost chip sa dai de el? Esti intr-o relatie dar ai nemultumiri cu privire la partener? Daca raspunsul la aceste intrebari este DA, cartea asta te ajuta sa intelegi de ce si cum ai putea schimba strategia, in asa fel incat sa ai parte de dragostea pe care ti-o doresti.
Autoarea, trecuta de 40 de ani si celibatara, se afla in cautarea barbatului perfect, incercand tot felul de abordari pe care femeia moderna le are la indemana: intalniri online sau offline, documentare la specialisti in dating, angajare de petitoare, consilieri maritali, etc. Mi-ar fi placut ca la sfarsitul lecturii sa aflu ca autoarea si-a gasit partener, dar n-a fost cazul. In schimb, a aflat de ce multe femei sunt singure, desi isi doresc pe cineva, si ce ar putea face acestea ca situatia sa se schimbe. Unele din solutiile autoarei m-au surprins, asa ca ramai aici ca sa afli si tu secretele unei relatii/casatorii de succes.
Sa vedem, mai intai, de ce sunt atat de multi oameni singuri, pe lume?
Am crescut crezand ca le putem avea pe toate. Sa le avem pe toate inseamna ca nu trebuie sa facem vreun compromis in niciun domeniu al vietii, inclusiv in privinta relatiilor. Sa nu facem compromisuri inseamna sa avem standarde inalte. Cu cat mai ridicate sunt standardele, cu atat ne simtim mai puternice. Cine se incumeta sa intre in relatie cu o femeie ca aceasta, se intreaba retoric autoarea.
Apoi, pentru femei, a dori a devenit a merita. Multe femei singure din ziua de azi au periculoasa impresie ca li se cuvine totul in relatii. Este o aroganta pe care generatiile anterioare de femei nu o aveau. Nimeni nu este suficient de bun pentru ele. Au un 8 dar vor un 10. Apoi au 40 de ani si pot obtine doar un 5. Asa ca renunta la cautari spunand: Nu am asteptat atat cautandu-l pe Cel Potrivit ca sa ajung in final sa ma multumesc cu Oricine.
Femeile tind sa fie mai pretentioase decat barbatii si mai calculate in decizii. Feminismul ne-a invatat ca suntem suficiente, ca putea face orice, ca trebuie sa avem standarde si sa le mentinem cat mai sus. Asadar, ne-ar placea sa avem un barbat dar (mai) avem oare nevoie de el!?
Astazi iubirea nu are planuri de viitor. In trecut, indragostitii stiau ca vor sa fie impreuna dar nu puteau. Acum, ei pot fi impreuna dar nu sunt siguri daca isi doresc. Compromisul preferat in acest caz este relatia de proba. Ori, relatia de proba, este asemanatoare politicilor de retour din magazine. Daca ai posibilitatea sa returnezi marfa, vei folosi aceasta optiune. Daca nu, optimizezi ceea ce ai ales deja prima data.
A devenit rusinos pentru o femeie sa admita ca se simte singura si ca vrea sa faca parte dintr-o familie traditionala. E mai cool sa afirmi ca esti independenta, ca ai libertate si ca poti face ce vrei, cand vrei, decat sa risti o relatie care iti cere preocupare, resurse si costuri.
Oamenii prefera sa aiba chimie cand vine vorba de dragoste. Daca nu ma atrage, daca nu simt fluturi in stomac, relatia nu va functiona, cred multi. In acest punct, se pierde din vedere faptul ca noi nu cautam iubirea, ci familiaritatea. Iar ceea ce percepem a fi chimie este de fapt un bagaj emotional din copilarie.
Ne dorim totdeauna mai mult de la viata. Iar acest mai mult inseamna, in majoritatea cazurilor, mai putin. Asa cum arata Barry Schwarz in Paradoxul alegerii. De ce mai mult este mai putin cand vorbeste despre Maximizatori si Optimizatori. Un optimizator, desi are standarde inalte, se opreste atunci cand gaseste ceea ce isi doreste/are nevoie. Maximizatorii, in schimb, continua sa caute in speranta ca vor gasi ceva perfect. E ca in parabola cu magazinul de soti, in care femeile analizeaza ofertele tentante, pana la ultimul etaj sperand ca vor gasi un barbat ideal, dar acolo nu mai este nimic. Iar sa te intorci la etajele inferioare nu mai este posibil, de cele mai multe ori.
Ce ar trebui sa gandim/facem diferit ca sa avem parte de dragoste? Iata cateva idei verificate de autoare:
Adevarata poveste de dragoste este sa-ti gasesti un barbat cu care sa-ti construiesti realitatea. Dragostea este o constructie, se creaza, nu se cere, nici nu se ofera.
Asa zisele idealuri feministe nu se aplica in relatii. Cu cat avem o parere mai buna despre noi insene, cu atat suntem mai critice cu barbatii buni. Ideea este sa gasesti pe cineva suficient, in comparatie cu cineva care este totul.
In viata reala nu poti avea ce iti doresti, cand iti doresti, numai dupa regulile tale. Asta se aplica si in relatii, unde avem de-a face cu vointa si deciziile altei persoane.
Primele impresii si fluturii din stomac, nu sunt factori prevestitori buni pentru succesul conjugal. Uneori, chimia duce la decizii gresite. Ar trebui sa cauti o chimie care sa fie de nota 6 sau 7 si o compatibilitate de 9. Intai gaseste pe cineva potrivit, apoi indragosteste-te!
Compatibilitatea pe termen lung inseamna respect, valori comune si dorinta de a construi ceva impreuna, nu judecarea imperfectiunilor. Alege pe cineva in functie de valorile comune, acestea fiind mai importante decat interesele comune.
Ceea ce conteaza este sa gasesti o persoana de calitate. Cand alegi sa-ti petreci viata cu cineva, implica sa alegi ce pachet, ce oferta e cea mai potrivita pentru tine, in functie de ceea ce iti doresti de la viata.
Cei mai buni soti sunt cei care au calitati nevazute, genul de lucruri pe care le veti vedea de-a lungul timpului, cum ar fi bunatatea, rabdarea, generozitatea, si onestitatea. Bunatatea este cea mai utila si neglijata calitate pe care ar trebui sa o caute oamenii.
Lucrul care prezice in mare parte daca o casnicie va functiona, nu are de-a face cu scanteile, ci cu asteptarile asemanatoare ale acestor oameni. Nu suntem impreuna datorita diferentelor, ci a asemanarilor dintre noi.
Cercetarile au aratat ca fiecare cuplu fericit si de succes are aproximativ 10 arii de incompatibilitate sau diferente pe care nu le va rezolva niciodata. In schimb, cuplurile fericite invata cum sa gestioneaze aceste diferente si sa-si traiasca viata, indiferent de acestea. Asa ca, daca vei schimba partenerul vei avea alte 10 pucte de dezacord.
Casatoria este un parteneriat socio-economic, format pentru a gestiona o afacere mica, nonprofit. Lasati deoparte romantismul si fluturii din stomac si inchideti calculatoarele. Uitati de filmele hollywoodiene.
In realitate, iubirea nu invinge orice obstacol. Exista aspecte practice in fiecare relatie romantica. Dragostea nu este independenta de lucrurile practice si, daca vrem sa gasim o relatie fericita este important sa luam in considerare aceste aspecte. Casatoria nu trebuie sa fie perfecta, ci suficient de buna.
In ultima instanta, sa te uiti la aceasi persoana cu dragoste in privire este o chestiune de alegere…
Dupa ce am citit cartea Femei care cauta prea mult, am avut curiozitatea sa vad documentarul lansat recent pe Netflix, Dragostea nu are varsta. I-am dat astfel dreptate autoarei care spune ca relatiile devin tot mai complicate odata cu inaintarea in varsta. Dincolo de asta, cresc si pretentiile si standardele, exact ce a evidentiat si Gottlieb in cartea ei.
De pilda, o femeie care intalneste un barbat recomandat de un consilier de cuplu, refuza a doua intalnire cu acesta deoarece poarta un tricou alb pe sub camasa, ceea ce inseamna ca are gusturi demodate. Un barbat, de data asta, nu-si doreste sa o mai vada pe cea care locuieste prea departe de casa lui iar un altul este descurajat sa intre in relatie cu femei care isi lasa lucrurile in dezordine in dormitor.
Dincolo de stratul de suprafata, oamenii au devenit, nu doar pretentiosi, ci si sofisticati, nemultumiti, comozi si egoisti. Mai este nevoie sa ne intrebam, de ce ne simtim atat de singuri in era comunicarii?
Carte, dezvoltare personala, Psihologie
Mai bun decat parintii tai
Decizia de a deveni parinte este, in mare masura, egoista si are de-a face cu ceea ce ne dorim noi de la viata, afirma autorul Janet Woititz. In sprijinul acestei afirmatii aduce o serie de motive care pun in prim plan implinirea personala a parintelui, cum ar fi: sa aiba un obiect al iubirii (mame si tati devoratori de copii, imi permit sa adaug), sa-si urmeze glasul asurzitor al ceasului biologic, sa-si perpetueze genele, sa-si modifice (eventual) propriul destin prin contributia copilului, sa-si repare copilaria traumatizanta etc.
Totusi, este de bun simt sa admitem ca aducem pe lume copii pentru ei insisi iar noi, ca parinti, avem menirea de a-i creste sanatos din punct de vedere fizic si emotional si de a-i ghida responsabil spre o viata implinita. Acest lucru este posibil, daca parintele insusi vine dintr-o familie sanatoasa. Dar daca acest lucru nu se intampla, ce este de facut?
Autorul ofera in carte cateva solutii de constientizare a modelelor parentale disfunctionale si o alternativa sanatoasa de educatie pentru proprii copii. Stradania de a rupe cercul vicios al disfunctionalitatii vine la pachet cu propria vindecare si intelegere a problemelor personale, ceea ce este un dublu castig, atat pentru parinte, cat si pentru copil. Iata de ce recomand cartea, mai ales acelor parinti care se vor regasi in descrierea familiilor nesanatoase, din lista urmatoare:
- Intr-o familie sanatoasa, treaba parintilor este sa aiba grija de copii. Intr-o familie nesanatoasa, treaba copiilor este sa aiba grija de parinti.
- Intr-o familie sanatoasa, mesajele sunt clare si usor de inteles. In caz contrar, ele pot fi chestionate si lamurite. Intro familie nesanatoasa, mesajele sunt vagi si interpretabile, ceea ce duce la confuzie si presupuneri.
- Intr-o familie sanatoasa, copilul este intotdeauna iubit, chiar daca purtarea sa este inacceptabila. Intr-o familie nesanatoasa, copilul este umilit, comportamentul sau fiind confundat cu persoana sa.
- Intr-o familie sanatoasa, granitele personale sunt clare si respectate intotdeauna. Intro familie disfunctionala, granitele personale sunt neclare, fiind frecvent incalcate.
- Intr-o familie sanatoasa, toate emotiile si sentimentele sunt tolerate. Intr-o familie nesanatoasa, trairile emotionale si sentimentele sunt adesea contestate si, in consecinta, reprimate.
- Intr-o familie sanatoasa, parintele este profesor si indrumator. Intr-o familie nesanatoasa, copilul se educa singur, cum poate mai bine.
- Intr-o familie sanatoasa, exista structura si limite rezonabile. Intr-o familie nesanatoasa exista, ori haos, ori extrema rigiditate.
- Intr-o familie sanatoasa, copilul e solicitat corespunzator cu varsta si nivelul sau de intelegere si dezvoltare. Intr-o familie nesanatoasa, copilului i se cere sa demonstreze pseudomaturitate sau, dimpotriva, este infantilizat.
- Intr-o familie sanatoasa, copilul e sustinut in mod regulat si neconditionat. Intr-o familie nesanatoasa, copilul e facut sa se simta nedemn de iubire si fara valoare.
- Intr-o familie sanatoasa, exista organizare si planificare, precum si abilitatea de a reactiona in caz de criza. Intr-o familie nesanatoasa, membrii ei o duc dintr-o criza in alta, iar atunci cand nu exista nicio criza, o genereaza ei.
Aceste caracteristici constituie scheletul cartii lui Woititz si o momeala suficient de atractiva, sper eu, ca sa te determine sa gusti din consistenta ei si sa-ti iei de acolo exact ce ai nevoie. Lectura vindecatoare!
- Dr. Janet G. Woititz este Doctor in Educatie, Scriitor, Terapeut si Profesor la Rutgers University din New Jersey. Inca de la inceputul carierei sale a fost preocupata de psihologia adultilor care au crescut intr-o familie cu un alcoolic, fiind considerata parintele miscarii “Copiii Adulti ai Alcoolicilor”. Cercetarile pe care le-a realizat de-a lungul timpului au aratat aceeasi dinamica ce afecteaza familiile de alcoolici si in cazul sistemelor familiale disfunctionale …
amintiri, dezvoltare personala, Povesti despre oameni, Psihologie
Care este numele femeii de serviciu?
Studentii unui colegiu din Statele Unite vor tine minte toata viata testul pe care l-au primit la sfarsitul primului an de studiu, de la unul dintre profesorii lor. Intrebarea de final suna destul de ciudat: care este numele femeii de serviciu din scoala? Studentii au crezut ca este o intrebare facultativa, poate o capcana si s-au grabit sa-l intrebe pe profesor daca raspunsul avea sa conteze in vreun fel. Sigur ca da, cine stie numele femeii va primi 5 puncte, care se adauga la nota de final.
Rostul acestei intrebari extra-curiculare este usor de intuit. Profesorul a vrut sa le dea studentilor sai o lectie pretioasa de viata, spunandu-le in acest fel ca fiecare om este important si ca oricine merita atentia, recunosterea si respectul lor.
Am mai citit istorioara asta in trecut dar acum, cand am dat din nou peste ea intr-una din cartile lui John Maxwell, a fost diferit. M-am gandit la oamenii care, dupa standardele noastre au ocupatii neinsemnate: femei de serviciu, gunoieri, portari, lustruitori de pantofi, vanzatori de ziare, bilete, suveniruri, mancare, s.m.d. Nu cumva ii privim (sau nici macar nu-i privim) ca pe niste roboti, care trebuie sa ne serveasca repede, frumos si atent, pe noi astia care facem munci mai importante? Nu cumva credem ca ni se cuvin amabilitatea, serviabilitatea si rabdarea lor, uitand sa fim la randul nostru amabili, intelegatori si recunoscatori celor care ne fac diverse servicii, fie ele si contra-cost?
Nu stiu daca e din cauza zilelor magice pe care le parcurgem, dar eu am sentimentul ca acesti oameni chiar merita celebrati din cand in cand. Si am de gand sa trec la fapte. Mi-am propus sa-i cumpar un buchet de flori femeii care face curat pe scara blocului unde locuiesc, sa-i aflu numele, s-o intreb de sanatate, spunandu-i in acest fel multumesc. Am toate motivele sa-i fiu recunoscatoare. Dupa plecarea ei, totul straluceste de curatenie (in special usa din sticla e atat de curata incat se intampla des ca cei care vin la noi in vizita sa plece cu ochii vineti), aerul este proaspat si parfumat iar asta imi da o stare de bine si sentimentul ca locuiesc intr-un loc minunat.
Tu stii numele femeii care face curat la serviciu, la scoala/facultate sau acolo unde te simti bine pentru ca e curat, cald si confortabil? Ii zambesti celui care te serveste la magazin? Ai scris unei persoane obisnuite, o scrisoare de recunostinta? I-ai multumit vreunui neinsemnat pentru un gest marunt care trebuia oricum facut? Ai aplaudat pe cineva umil, cu voce tare? Daca nu, ai timp sa recuperezi. Zilele acestea ar putea fi magice pentru toata lumea, inclusiv pentru femeile de serviciu de pe Planeta…
P.S. Numele femeii de serviciu din Scoala Generala era Coca, o tanti bruneta, mica de statura si rotofee, care tinea loc si de bodyguard. Mai departe memoria imi joaca feste. Daca as fi primit un test in liceu sau in facultate care sa contina intrebarea din titlu, l-as fi picat dar as fi invatat o lectie importanta de viata, un pic mai devreme…
dezvoltare personala, Psihologie
Cea mai importanta persoana din viata mea
In copilarie dar si mai tarziu, pana mi-am luat zborul din cuib, mama era cea mai importanta persoana din viata mea. Realizam asta, de fiecare data cand ma intorceam acasa din preumblarile zilnice. Daca nu se itea in prag, incepeam cercetarile, asteptand aparitia ei ca pe intoarcerea reginei la palat. Si intr-adevar EA avea/are o bagheta magica cu care continua sa aseze emotii, lucruri, evenimente la locul lor. Si astazi cand ma intorc la casa parinteasca, EA trebuie sa fie acolo, sa umple spatiul si sufletul tuturor cu emotie si semnificatie.
Mai tarziu a fost EL, alesul, un tanar ambitios si optimist, care transmitea in jur entuziasm, caldura si siguranta. Faptul ca l-am asteptat atatia ani cu nerabdare sa se intoarca acasa de la munca sau din calatorie, spune ceva despre cat de binecuvantata am fost/sunt prin prezenta lui.
La un moment dat a aparut puiul de om, de care m-am legat cu toate firele posibile si imposibile, pentru ca este pretios, cel mai minunat cadou pe care l-am primit de la viata. Mai am si alti pretiosi prin preajma, pentru care nu pot fi decat recunoscatoare…
Si totusi, daca ma intrebi astazi, care este cea mai importanta persoana din viata mea, o sa te surprind spunandu-ti ca EU insami sunt aceasta. Si nu, nu e vorba de egoism sau de aroganta aici, ci de maturitate emotionala. Cateva ratiuni pentru care ma aleg astazi pe mine, sunt urmatoarele:
- Cand imi implinesc nevoile, sunt capabila sa raspund si nevoilor altor oameni.
- De fiecare data cand am grija de sanatatea mea, pot sa ma ingrijesc si de sanatatea celor din preajma (fie si prin puterea exemplului, daca nu altfel).
- Daca ma iubesc pe mine, pot sa-i iubesc si pe cei de langa mine. Il voi iubi pe aproapele meu tot atat cat ma iubesc pe mine. Cel putin asta am inteles eu din porunca biblica, sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti!
- Am observat ca atunci cand sunt bine cu mine, sunt bine si in relatie cu altii. Si ceilalti observa asta 🙂
- Cand sunt multumita cu ce am dar mai ales cu cine sunt, pot avea un spirit multumitor, si nu voi fi nevoita sa pun masti sau zambete false. Mai mult de atat, in loc de critica sau judecata, voi impartasi cu altii bucurie si seninatate.
- Voi adauga valoare in viata altora, atata timp cat continui sa invat, sa cresc si sa ma dezvolt eu insami. Nu pot oferi altora ceea ce eu n-am dobandit inca.
- Cand ma respect pe mine, ii voi respecta si pe altii, indiferent cine si cum sunt acestia (gen, culoare, religie, natie etc).
- Aleg sa-mi traiesc viata cu bucurie, lasandu-i copilului meu cea mai pretioasa mostenire: bucuria de a trai
- Pentru ca muncesc si pun prêt pe rezultatele muncii mele, voi aprecia implicit stradania si investitia altora. Voi intelege ca pentru darurile primite, am nevoie sa fiu recunoscatoare.
- Cand ma aleg pe mine, decid sa ma opresc din cand in cand din vartejul indatoririlor zilnice si a constrangerilor de rol. Voi dori sa ma recompensez si sa celebrez viata, prin crearea unor momente speciale, acasa sau in vacantele pe care le petrec impreuna cu cei dragi.
Ar mai fi si alte motive pentru care EU sunt o prioritate pentru mine dar ma opresc aici. Dar tu, TU pe cine investesti cu putere si importanta in viata ta? Pe cine iubesti cel mai mult? Pe cine celebrezi din cand in cand? Raspunsurile tale conteaza mai ales pentru tine dar sunt interesante si pentru mine si cititorii mei, asa ca te invit sa lasi un comentariu, aici sau pe FB. Multumesc
dezvoltare personala, Psihologie
Ceea ce sunt il invata pe copil mai mult decat ceea ce-i spun
Daca exista vreun domeniu la care se pricepe toata lumea, acesta este parenting-ul. Toti stim zeci de teorii despre educatie si ne grabim sa dam sfaturi, ca si cum ele ar avea valoare absoluta. Fa asta si vei rezolva cutare problema, daca urmezi metoda cealalta, sigur vei avea rezultatele dorite. Daca citesti cartea asta, vei avea copii de nota 10 s. a. m.d. Tipul acesta de gandire transforma cresterea copiilor intr-o competitie in care vrem sa stim cat mai mult, sa demonstram, sa aplicam, sa masuram, crezand ca asa vom avea copii mai buni.
Adevarul este ca nu exista nicio metoda perfecta de educare a copiilor si nu avem nicio garantie ca facem lucrurile cum trebuie, in ciuda stradaniilor noastre. Dar stiti ceva? Nici nu trebuie atata osteneala, pentru ca cine suntem si cum ne raportam la lume sunt predictori mai buni ai felului in care se vor descurca copiii nostri la varste adulte, decat cunostintele noastre de parenting. Cel putin asta pretinde Brené Brown, cercetatoarea care a introdus sub lupa si acest domeniu.
Potrivit enuntului formulat de Brené, intrebarea cheie nu este: iti educi copiii dupa cea mai buna metoda, cat mai degraba, esti adultul care ti-ai dori sa fie copiii tai cand vor fi mari? Intrebarea este legitima atat vreme cat ceea ce suntem il invata pe copil mai mult decat ceea ce-i spunem (Joseph Chilton Pearce). Daca acceptam paradigma propusa de Brené, ar trebui sa fim preocupati de propria noastra dezvoltare, inainte de a avea copii sau, in cazul in care déjà ii avem, sa ne straduim sa crestem impreuna cu ei.
In cartea Curajul de a fi vulnerabil, Brené Brown enumera cateva caracteristici ale oamenilor fericiti. Ca sa traiasca din plin (deplin), acestia ar trebui:
- Sa aiba sentimentul propriei valori in tot ceea ce fac. Sa stie ca sunt iubiti si demni de iubire.
- Sa nutreasca un profund sentiment de iubire si compasiune pentru ei insisi dar si pentru ceilalti.
- Sa aiba un simt al autenticitatii si apartenentei adanc inradacinat inauntrul lor, nu sa le caute in lucruri exterioare (bunuri).
- Sa-si accepte vulnerabilitatile si imperfectiunile.
- Sa pretuiasca munca, perseverenta si respectul.
- Sa iasa in arena fara teama si sa intampine dificultatile cu speranta.
- Sa fie adaptabili la lumea noastra in continua schimbare, primind tot ce se intampla cu rezilienta si curaj.
Privind la lista de mai sus, ar trebui sa ma intreb inca o data: oare sunt adultul care mi-as dori sa fie copilul meu cand va fi mare?
Ultimele comentarii