dezvoltare personala, Psihologie
Despre bucuria rau prevestitoare
Am simtit-o pe propria-mi piele, mai ales in anul in care am ramas insarcinata. Cred ca in perioada aceea am trait cea mai intensa bucurie dar am experimentat si cele mai mari temeri. Eram atat de fericita incat incepusem sa-mi fac griji ca ceva rau are sa se abata asupra mea si, mai grav, asupra copilului. Slava Domnului ca fricile irationale erau doar in capul meu…
Acum stiu pe cine sa dau vina, am identificat dusmanul care umbreste fericirea omului. Este bucuria rau prevestitoare. Chiar daca n-ai auzit pana acum de doamna asta, i-ai simtit (probabil) respiratia in ceafa, de fiecare data cand te-ai aflat in al 9-lea cer, in toiul veseliei, atunci cand nu-ti mai incapeai in piele si ti se parea ca esti usor ca un fulg ratacitor prin aer. Hmm, dar asta chiar nu miroase-a bine!?
Adevarul este ca traim intr-o cultura a nemultumirii in care nu ne simtim niciodata in siguranta si suficient de increzatori in noi insine. Intr-o astfel de lume, bucuria ni se pare un fel de inscenare, sustine Brene Brown. Adica ne trezim dimineata si gandim cam asa: copiii sunt sanatosi, eu ma simt in forma, casa este in ordine, la serviciu lucrurile merg bine, urmeaza sa plec in vacanta cu familia. E nasol de tot, simt ca ma paste un pericol…
Conform cercetarilor facute de Brown, 80% dintre oameni cunosc emotia bucuriei rau-prevestitoare. Unii dintre acestia tin degetele incrucisate sau cumpara talismane pentru a indupleca bucuria sa mai ramana o clipa.
Cine ne saboteaza bucuria?
In cultura populara romana se face vorbire despre o mama care-si vede copilul strivit de un drob de sare, asezat neinspirat deasupra pruncului adormit. Asta poate fi o socoteala prosteasca dar la fel de bine ilustreaza bucuria rau prevestitoare. Daca mai adaugam superstitiile si mistica suferintei purificatoare, intelegem de ce noi romanii nu intram defel in statisticiile natiilor fericite…
Dar nici alte culturi nu sunt scutite de spectrul prevestirilor sumbre. Asteptam cu totii sa pice si celalalt papuc. In primii ani ai secolului XX, cand imigrantii si cei din zonele rurale asaltau orasele, locuind claie peste gramada in blocuri cu pereti subtiri, puteai sa-l auzi pe vecinul de deasupra scotandu-si papucii inainte de culcare. Odata ce auzeai zgomotul facut de primul papuc, asteptai sa cada si al doilea, ca abia apoi sa te duci linistit la culcare.
Desi lumea s-a schimbat intre timp, inca asteptam sa cada al doilea papuc: un atac terorist, un dezastru natural, o epidemie, un cancer, o concediere etc. Ca si cum, modul cel mai bun de a trece prin viata este sa te astepti la ce-i mai rau. In felul asta, daca se intampla un dezastru esti pregatit, iar daca nu se intampla esti placut surprins. O logica paradoxala care te indeamna sa suprimi orice bucurie, ca sa ai parte de mai putina durere.
Bucuria rau prevestitoare si vulnerabilitatea
In realitate bucuria rau-prevestitoare n-are legatura cu logica ci cu scenariile sumbre care ni se vantura zi de zi la stiri, cu credintele limitative, cu religiozitatea prost inteleasa, poate cu experientele triste din copilarie si, surprinzator sau nu, cu vulnerabilitatea.
In studiile despre vulnerabilitate, Brene Brown a ajuns la o concluzie interesanta. Pentru a te bucura de momentele fericite pe care ti le aduce viata, e nevoie sa fii vulnerabil. Cu alte cuvinte, este necesar sa recunoastem ca nu putem controla totul, ca nu avem certitudini pentru toate lucrurile, ca suntem uneori tematori si nesiguri. In ciuda acestor variabile, suntem capabili de momente frumoase, de bucurie autentica.
De ce nu ne putem bucura pe deplin de momentele frumoase? Pentru ca nu vrem sa fim luati prin surprindere de suferinta. Nu vrem ca durerea sa ne gaseasca cu pieptul gol. Pentru orice eventualitate, garda trebuie sa fie la locul ei. Preferam dezamagirea dar nu suntem dispusi sa luptam cu suferinta.
Cheama bucuria inapoi
Cei care s-au intalnit cu durerea reala spun ca experienta traita este cu totul altfel decat si-au imaginat-o cand asteptau sa cada al doilea papuc. Moartea cuiva drag de exemplu, ar putea insemna regretul ca nu ai trait suficiente momente de bucurie alaturi de acesta, ca nu ati petrecut mai mult timp impreuna, ca fricile de tot felul au curmat veselia si jocul, ca timpul a trecut prea repede…
Dar nu despre durere am vrut sa vorbesc astazi, ci despre bucurie. Bucuria lipsita de prevestiri sumbre, bucuria intreaga care-ti da aripi si te umple de energie si optimism. O bucurie care iti aminteste ca esti vulnerabil dar, in egala masura, fericit…
Bibliografie: Brené Brown, Curajul de a fi vulnerabil, Curtea veche publishing, Bucuresti 2016
dezvoltare personala, Psihologie
De ce sa nu intrebi de ce
Scapat de sub observatie cateva clipe, Tiberiu a apucat sticla de ulei si a rasturnat continutul peste tot, inclusiv pe hainele si pe papucii lui. Cand am ajuns la locul faptei, lichidul galbui ameninta sa iasa din bucatarie si sa-si continue nestingherit drumul prin toata casa. Ingrozita de ce vedeam, l-am intrebat taios: de ce-ai facut asta? Copilul a ramas blocat, uitandu-se la mine cu ochi rugatori. Apoi a deschis bratele timid ca pentru o imbratisare.
M-a topit acest raspuns fara vorbe si sigur c-am inteles intr-o clipa de ce facuse acea isprava. Treaba lui, la nici 2 ani cati avea atunci, era sa experimenteze. Jobul meu era sa-i asigur un cadru securizant, inclusiv sa tin sticla de ulei astupata si la locul ei.
Inca de pe atunci intuiam ca e ceva in neregula cu acest de ce. Acum am si cateva certitudini. In sens psihologic, de ce este:
- o intrebare intruziva, de-a dreptul brutala. Ea vine la pachet cu frustrarea celui care o pune, cu nerabdarea si chiar cu furia lui. Efectul este de blocare dar si de indepartare. Pozitiile nu mai sunt egale iar ce se petrece poate fi preambulul unei drame.
- inutila. Adevarul este ca, de cele mai multe ori, nu stim de ce nu suntem atenti, de ce ne purtam aspru, de ce ne-am patat hainele, de ce ne-am imbracat in halul ala etc. Si-atunci de ce sa intrebi de ce?
- rechizitorie deoarece il trimite pe celalalt direct in boxa acuzatilor. Luat prin surprindere, faptasul este fortat sa intre in defensiva. De regula armele sale sunt primitive si ineficiente.
- naste umilinta si rusine. Cand il intrebi pe un copil de ce-a facut o boacana, el intelege ca ceva nu este in regula cu el, ca este nedemn de iubire. El va creste cu sentimentul ca este rau si-i va fi rusine ori de cate ori nu se ridica la nivelul asteptarilor celorlalti.
- creeaza masti si mai ales armuri. Dupa multiple asalturi cu intrebari de acest tip, victima va invata sa le faca fata prin mecanisme de aparare care ii vor ascunde eul real. Isi va croi masti dar mai ales armuri care sa-l apere de inadecvare si vulnerabilitate.
Raspunsul corect la intrebarile de tip DE CE este: NU STIU! Asta pentru ca faptele sunt uneori irationale si au cauze ascunse si multiple. Nu suntem pregatiti sa-i spunem altuia ce nici noi n-am aflat inca despre noi.
Terapeutii de tip gestalt evita sa puna pacientului lor intrebarea de ce. Ei stiu ca raspunsul se afla in fantanile adanci ale sufletului, intr-o zona unde nu poti intra fara o pregatire temeinica. De aceea isi lasa clientii sa descrie fapte, intamplari, experiente precum si semnificatiile acestora, evitand blocajul, minciuna sau folosirea inutila a armurii.
Inainte de a intreba de ce, intreaba-l ce face, cum se simte, la ce se gandeste, unde se afla, care ii sunt grijile si nevoile. Abia dupa ce ai primit raspuns la toate aceste intrebari, poti sa incerci pe final un de ce.
Chiar asa? De ce fac eu asta in felul asta, de ce ma gandesc la asta si nu la ailalta, de ce actionez numai asa si nu altfel etc. Intrebarea asta ar trebui sa ma poarte in adancimile fiintei mele si sa scoata la lumina adevarul. Pentru ca, de ce in sens psihologic este o intrebare reflexiva…
dezvoltare personala, Psihologie
Un cordon ombilical va rog!
Exista in popor o vorba care indeamna oamenii mari sa-si taie cordonul ombilical care ii tine legati de parinti. Zicerea pare logica, utila si imperios necesara. Daca insa ne gandim la tema din spatele acestui indemn popular, adica la atasament, lucrurile capata nuantari. Asta pentru ca atasamentul nu este o dependenta a copilariei pe care o depasim pe masura ce crestem ci este o nevoie pe care o avem pe tot parcursul vietii. Tinta atasamentului este sa obtii si sa mentii o relatie intima cu persoane semnificative. Asta nu inseamna ca trebuie sa continui sa traiesti cu mama si tata (desi unii o fac tocmai pentru ca se simt in siguranta in acest fel) dar te poti intoarce la ei, daca nu ai o baza solida de atasament in prezent si parintii ar putea sa ti-o ofere…
Atasamentul este important, uneori vital
Teoreticienii care s-au aplecat asupra subiectului spun ca atasamentul este innascut dar felul in care acesta se manifesta depinde de relatia timpurie a copilului cu ingrijitorii sai, in special cu mama.
- Atasamentul este vital. Functia comportamentului de atasament este biologica si are legatura cu contactul fizic dintre mama si copil. Bebelusii care nu sunt tinuti in brate si mangaiati atunci cand plang, nu mai cresc. O echipa de cercetatori americani de la Universitatea Duke a ajuns la aceasta concluzie studiind cazurile bebelusilor nascuti prematur care, in ciuda ingrijirilor primite (oxigen, hrana, temperatura ideala), nu luau in greutate. Prevederile stricte ale medicilor cer personalului auxiliar sa nu atinga bebelusii din incubatoare, indiferent cat de tare ar plange acestia. Profesorul Schonberg si echipa lui au pornit de la situatia creata de o asistenta medicala care a incalcat normele spitalicesti si i-a mangaiat pe spate pe acei micuti care plangeau foarte mult. Dupa acest tratament, bebelusii au inceput sa ia in greutate. Pentru a confirma teoria, cercetatorii au refacut experimentul in laborator folosind pui de sobolan. Astfel au reusit sa dovedeasca un fapt surprinzator: celulele corpului nu se pot dezvolta in absenta contactului fizic. Acea parte a genomului responsabila cu producerea de enzime pentru crestere se opreste din functionare si intra intr-o forma de hibernare. Cu toate acestea, e nevoie doar de cateva mangaieri ca productia enzimatica a celuleor puilor de sobolan sa reinceapa. Asadar, confortul de contact este un important factor de crestere.
- Atasamentul este sanatos. Persoanele cu atasament sanatos vor alege cativa oameni (ideal 3) cu care sa aiba relatii foarte stranse. Capacitatea de a alege (discrimina) si relationa cu alti oameni este baza sanatatii mintale a unei persoane. Cand oamenii din viata cuiva dispar, putem vorbi despre anorexie emotionala si de aparitia surogatelor de tip alcool, substante psihotrophe sau/si depresie, anxietate, etc.
- Atasamentul este salvator. In situatii de criza, comportamentul de atasament se activeaza, ceea ce inseamna ca suntem pregatiti sa cerem ajutor/suport persoanelor semnificative din preajma.
- Atasamentul este util. Cand avem o baza de siguranta afectiva, ne simtim bine cu noi insine si demni de iubire. In aceste conditii, suntem dispusi sa fim creativi, sa exploram, sa experimentam, sa crestem.
- Atasamentul este maleabil. Aceasta caracteristica a reiesit din studiile facute de Mary Ainsworth si reprezinta o veste buna pentru cei care n-au avut parte de atasament securizant in periaoda copilariei. Prin constientizare si terapie acesti oameni pot sa-si modifice comportamentele si atutudinea fata de apropiati, mergand pana la dobandirea unui atasament sanatos.
Atasamentul sanatos securizeaza copilul mic pentru tot restul vietii
Pe la 2-3 luni bebelusul este capabil sa se ataseze de o figura zambitoare. Activarea comportamentului de atasament se face insa la 5-6 luni de viata, cand copilul isi face o harta a prezentei parintelui. Asta inseamna ca simte cand parintele lipseste si cand se intoarce. Intre 9-12 luni copilul se indeparteaza de ingrijitor dar verifica din cand in cand daca acesta este prezent. Intre 1-2 ani, copilul isi cauta mama cand este in preajma strainilor. Intre 2-3 ani, copilul accepta si substitute in persoana de atasament. Concluzia specialistilor este ca pana la 3 ani, copilul ar trebui sa aiba o baza securizanta de atasament. Aceasta securitate emotionala isi va pune amprenta asupra vietii lui intr-o masura foarte mare. Increderea in sine, reusita personala, relatiile sociale pe care copilul le va stabili ulterior tin de baza de siguranta (atasare) dezvoltata in copilaria mica.
Tipuri de atasament
Cel care s-a ocupat initial de teoria atasamentului a fost psihanalistul John Bowlby. Acesta a subliniat impactul ingrijitorului primar (mama) asupra copilului precum si importanta contactului fizic mama-copil. In anii 50, psihologul american Hary Harlow a efectuat un studiu (supranumit studiul iubirii) privind atasamentul, folosind puii de maimute rhesus. Acestia au fost izolati timp de 24 de luni, timp in care erau hraniti artificial de o mama surogat si mangaiati/linistiti de o alta, confectionata din carpa moale. Evident ca puii au preferat compania mamei din carpe, mai ales in situatiile de stres. Marie Aisworth a continuat studiul in aceasta directie, initiind un alt experiment cunoscut ca Strange Situation, la care au participat 76 de copii, in urma caruia a descoperit 4 tipuri diferite de atasament. O alta cercetatoare, Mary Main si-a adus contributia in domeniu, stabilind tipurile clasice de atasament, dupa cum urmeaza:
- Atasamentul securizant (autonom). In cazul acestui tip de atasament, parintele este prezent, disponibil si raspunde nevoilor copilului. Il iubeste neconditionat. Nu critica ci incurajeaza copilul. Ii respecta alegerile/parerile. Ii fixeaza limite rezonabile. Este empatic. Este previzibil si constant in decizii. Rezultatele acestui comportament securizant se regasesc la copil in sensul in care are incredere in sine, se simte in siguranta cu sine si in lume. Devine comunicativ si cooperant. Invata autonomia si curajul. Invata sa exploreze mediul si sa experimenteze. Este vesel, relaxat, fericit.
- Atasamentul insecurizant de tip evitant. In acest caz, parintele iubeste conditionat (daca copilul este cuminte), este ostil, rigid, critic, invaziv, exigent, cu aversiune pentru contactul fizic. Copilul acestui tip de parinte se va simti respins, va fi nesigur, neaga nevoia de relatii, nu poate fi empatic. Invata sa se autocontina, fara sa impartaseasca cuiva trairile sale.
- Atasamentul ambivalent. Parintele este anxios, agitat, critic, hiperprotectiv, imprevizibil,inconsecvent. Copilul va creste nesigur, obedient, confuz, manipulator, minciunos. Va fi irascibil, agitat, furios si va ramane centrat pe propria persoana si propriile nevoi.
- Atasamentul dezorganizat (marcat de trauma). In cadrul acestui tip de atasament parintele este infricosat, ostil, periculos, abuzator, poate suferi de o boala psihica. Copilul este agitat, cu tendinte agresive. Ingheata fizic si emotional, are tendinta de izolare. Strategia copilului reflecta un colaps. El este ingrozit si simte ca este in pericol dar ramane fara solutii.
Atasamentul la maturitate ne intoarce in copilarie
Nu mai este o noutate faptul ca prima copilarie (0-6 ani) este hotaratoare pentru destinul uman. Perioada atasamentului este chiar mai scurta (0-3 ani), cu urmari deosebit de importante, mai ales in plan emotional. Asta inseamna ca tipul de atasament pe care il avem ne permite sau nu sa avem relatii semnificative cu alti oameni, inclusiv cu partenerul de viata. Iata modelele intalnite la adulti, asa cum ni le propune David Wallin:
- Stilul securizant caracterizeaza persoanele cu stima de sine ridicata, care intra usor in relatii cu semenii, care nu se tem de intimitate, abandon, respingere sau singuratate. In termenii analizei tranzactionale formula relationala in acest caz ar fi: EU SUNT OK, TU ESTI OK.
- Stilul preocupat-anxios. este specific persoanelor care nu se simt confortabil in interactiunea cu alti oameni, din teama de a nu gresi sau dezamagi. Desi isi doresc intimitate si relatii de calitate, raman la distanta sau devin sufocante. Formula prezenta aici este: EU NU SUNT OK, TU ESTI OK.
- Stilul evitant-respingator li se potriveste persoanelor care neaga nevoia de relatie cu ceilalti din neincredere si teama de autodezvaluire. Formula tranzactionata este: EU SUNT OK, TU NU ESTI OK.
- Stilul traumatic este regasit la persoanele solitare care refuza intimitatea cu alti oameni. O caracteristica importanta aici este independenta. Ei prefera sa nu depinda de altii si nici altii sa nu depinda de ei. EU NU SUNT OK, TU NU ESTI OK, este esenta acestui stil pseudo-relational.
Trei teste simple referitoare la atasament
Daca copilul tau prescolar nu-ti simte lipsa si se indeparteaza de tine interactionand cu strainii, nu inseamna ca este independent sau sociabil, ci arata ca nu este conectat suficient cu mama (ingrijitorul) si in consecinta, ii lipseste atasamentul securizant.
Daca in viata de tanar sau adult, nu reusesti sa construiesti relatii intime cu nici o persoana din preajma, sau daca nu poti mentine relatii semnificative (gratificante) cu apropiatii, inseamna ca ai un stil de atasament evitant-nesigur.
Daca n-ai macar un umar pe care sa-ti pleci capul cand treci prin dificultati si crize, daca ti-e frica de intimitate, esti fie anxios, fie depresiv si lipsit de empatie fata de ceilalti, intreaba-te daca nu cumva ai un atasament dezorganizat de tip traumatic, care te impiedica sa ai relatii apropiate/suportive cu alti oameni.
Din fericire exista si solutii
Preventiv, copilul mic ar trebui sa ramana in contact (inclusiv fizic) cu mama, cel putin in primii 3 ani de viata. Este important ca mama sa fie prezenta in viata copilului nu doar pentru acoperirea nevoilor de baza (hrana, ingrijire) ci si in sens psihologic/emotional. Asta presupune sa-i raspunda cu blandete si dragoste, sa iubeasca neconditionat, sa-l incurajeze, sa stabileasca limite rezonabile, sa fie empatica si constanta in decizii si comportamente.
Terapia adultului incepe cu constientizarea unei probleme legata de atasament. In functie de tipul de atasament disfunctional dobandit, terapia se focalizeaza pe repararea acestuia. Asta presupune asumarea riscului in relatie, dispozitia de reparare si nu de repetare. Un terapeut bun va stii ce este de facut, in functie de particularitatile fiecarui caz.
Doar o vorba sa-ti mai spun
Cordonul ombilical capata sens psihologic, daca il folosim ca metafora pentru atasament. In acest caz va trebui sa-l folosim in sfarsit pentru legaturi invizibile, dar semnificative pentru bunastarea noastra fizica, psihica si mintala…
Bibliografie:
- Atasamentul in psihoterapie, David Walin, traducere Mihaela Dumitrescu, Bucuresti, editura TREI, 2014.
- Angela Carr, psihoterapeut integrativ, Note de curs
dezvoltare personala, Psihologie
Cine are carte, n-are parte
In anul III de facultate mi-am facut un test de inteligenta la finalul caruia am constatat ca IQ-ul meu se incadreaza in limitele inteligentei medii. Am acceptat verdictul fara sa intru in depresie ca-mi lipsesc cativa neuroni din cei aproximativ 100 de miliarde, cat se crede ca ar avea creierul uman. Poate si datorita faptului ca tocmai il descoperisem pe Gardner si teoria sa asupra inteligentelor multiple. Asta ar putea oare sa ma ajute sa-mi depasesc mediocritatea!?
Epoca de aur a IQ-ului
Inainte de teoria lui Gardner, decenii la rand a domnit in lume IQ-ul. Daca aveai un scor bun la testele standard care masurau nivelul inteligentei, aveai sanse mai mari sa urmezi o facultate, apoi sa ai un serviciu bine platit si un statut privilegiat. IQ-ul facea/face diferenta intre genii, supradotati, mediocrii si prostanaci. In perioada Primului Razboi Mondial, IQ-ul a cucerit America, in urma testarii in masa a populatiei active. Atunci 2 milioane de americani au fost considerati destepti in urma unui test inventat de Wiliam Stern in 1912. Alfred Binet a dezvoltat mai apoi masuratorile standard iar ani la rand, variante ale testului Stanford-Binet au fost aplicate in institutii de invatamant dar si la nivelul companiilor din intreaga lume, in momentul angajarii de personal. Testele de inteligenta sunt populare si astazi, desi intelegerea cu privire la inteligenta umana a cunoscut in ultima vreme, transformari substantiale.
Principalul neajuns al IQ-ului este faptul ca masoara nivelul inteligentei lingvistice si al celei logico-matematice, aptitudini care ajuta individul in pregatirea lui academica, mai putin in viata de zi cu zi. O serie de studii au pus in evidenta faptul ca inteligenta la invatatura nu garanteaza succesul in viata. De pilda, doar 1 din 4 cei mai buni studenti ai promotiei 1981 de la Universitatea din Ilinois, atinsesera succesul, un deceniu mai tarziu. Multi dintre ei nu se descurcasera prea grozav. Alte studii au evidentiat ca nu exista diferente majore de reusita intre cei care obtinusera rezultate academice f bune si colegii lor cu rezultate mai slabe. De aici putem trage concluzia ca un IQ ridicat nu este o garantie a prosperitatii, prestigiului si fericirii in viata. O serie de alte caracteristici ce tin de inteligenta emotionala/sociala au o pondere mult mai importanta in acest sens. De fapt, IQ-ul contribuie cu 20% la factorii care determina reusita in viata, fapt care ii lasa pe ceilalti 80% prada altor forte (Howard Gardner). Dar care sa fie acele caracteristici care sa conteze intr-o proportie covarsitoare la reusita si bunastarea unui individ?
Inteligenta multipla – proiectul Spectrum
Intrebarea si-a gasit ecou intr-un proiect initiat de Howard Gardner, psiholog la Harvard School of Education. Acesta a formulat o programa de invatamant, denumita Spectrum cu ajutorul careia si-a propus sa descopere alte tipuri de abilitati, in afara celor masurate cu ajutorul testelor IQ. In urma unor studii ample efectuate in unitati de invatamant (mai ales in gradinitele din America), Gardner aduna concluziile intr-o carte, Frames of Mind in care demonstreaza ca nu exista un singur tip de inteligenta care sta la baza reusitei in viata ci un spectru larg de inteligente cu 7 posibilitati. Acestea au inclus cele doua tipuri clasice de inteligenta, cea verbala si logico-matematica, dar si altele noi ca: inteligenta sociala (interpersonala), inteligenta emotionala (intrapsihica), inteligenta spatiala, inteligenta artistica, inteligenta chinestezica. Mai mult, Gardner foloseste in dreptul inteligentei termenul de multiplu, ceea ce extinde explorarea talentelor umane la un numar variabil de posibilitati. Teoria inteligentelor multiple a lui Gardner anunta astfel sfarsitul epocii de glorie a IQ-ului.
Curiozitati legate de inteligenta umana
- Coeficientul mediu de inteligenta al unui om este 100.
- Albert Einstein avea un nivel al IQ-ului intre 160-190 si a fost considerat genial. Cu toate acestea, au existat persoane care au inregistrat un scor mai mare decat cel obtinut de Einstein la testele de IQ.
- Cel mai mare scor IQ obtinut de un om este de peste 240 puncte si-i apartine lui William James Sidis, nascut in New York la data de 1 aprilie 1898. Sidis avea abilitati extraordinare la matematica si lingvistica. La varsta de 11 ani, Sidis a urmat cursurile la Harvard si a obtinut masteratul in mai multe limbi straine. Imediat dupa moartea sa, sora lui a sustinut ca nivelul IQ-ului acestuia era de peste 250.
- Potrivit statisticilor Institutului Roman de Studii si Cercetări Avansate Giftel Education, in Romania numarul copiilor supradodati este peste media mondiala, iar 1 din 4 copii are coeficientul de inteligenta de peste 130. Asta inseamna ca sunt capabili de performante ridicate. Din pacate, putini dintre acestia au si sansa unei educatii care sa le valorifice potentialul. Cei care o fac totusi sunt tentati sa plece in afara tarii pentru studiile universitare si apoi sa-si construiasca acolo o cariera mai profitabila.
- Un studiu international coordonat de Adrian Furnham de la University College, Londra, a descoperit că barbatii isi supraestimeaza inteligenta. In schimb, femeile iși subestimeaza IQ-ul cu aproximativ 5 puncte (în medie).
- Primele trei tari ale caror locuitori sunt cei mai inteligenti de pe Planeta ar fi SUA, Japonia si Coreea de Sud. Romania s-ar afla pe locul 13, potrivit altor surse.
- O cercetare publicată în revista Intelligence arată ca in cele mai multe colturi ale lumii, coeficientul de inteligenta se afla in crestere. Autorii au analizat datele din 405 de studii vechi, comparand rezultatele obtinute la testele de inteligenta a 200.000 de participanti din 84 de tari pe o perioadă de 64 de ani. Studiul arată ca media inteligentei a crescut din 1950 cu 20 puncte de IQ. Aceasta crestere nu este omogena, o sporire mai accentuată fiind inregistrata in statele dezvoltate, unde accesul la educatie si conditii de viata mai bune este mai larg.
- Cu toate acestea, la nivel individual, IQ-ul ramane constant pe tot parcursul vietii, fiind un dat natural care poate fi, cel mult exploatat. Acesta este o veste rea pe care o contrabalansez cu una buna. Celelalte tipuri de inteligenta definite de Gardner pot fi ameliorate/dezvoltate pe tot parcursul vietii.
Carte, dezvoltare personala, Psihologie
Prietenia intre oportunitate si responsabilitate
Se spune adesea ca iubirea este totul in viata caci, daca dragoste nu e, nimic nu e. Cred insa ca exista pe lume ceva mai trainic si mai pretios decat dragostea. Este vorba despre prietenie. In timp ce dragostea poate scadea in intensitate cu timpul sau se poate pierde cu totul, prietenia adevarata este pe viata si continua sa aduca implinire in toate aspectele vietii unui om.
E drept ca astazi termenul a devenit ambiguu, un reper generic. Cineva ti se adreseaza cu apelativul acesta, desi relatia voastra este in realitate, formala. Tu insuti te poti raporta la o persoana pe care o pretuiesti, ca la un prieten dar sa constati ca aceasta te numeste amic (adica ceva mai putin decat un prieten). Dincolo de cuvinte se afla insa fondul. Cine are prieteni adevarati (o constructie pleonasmica?) este un om fericit.
Am in biblioteca o carte pe care am citit-o candva si pe care am rasfoit-o din nou pentru articolul de fata. Se numeste Prieteni esentiali si este scrisa de americanul Tom Rath, autor de carte si presedinte al grupului de Cercetare si Consultanta Gallup pentru lideri din intreaga lume. Tom a coordonat la un moment dat studii ample (sute de mii de subiecti chestionati si intervievati) si de durata (circa 10 ani) pe tema prieteniei, realizand un istrument de lucru cu ajutorul caruia a evaluat relevanta prieteniilor. Ce primim si ce oferim intr-o relatie? Cat de important este acest schimb? Cati prieteni ar fi de dorit sa avem ?
In urma acestor cercetari, analize si meta-analize, autorul a constatat ca pentru a ne simti protejati si impliniti avem nevoie de, cel putin, 4 prieteni. Acestia ar trebui sa joace diferite roluri (8 la numar), astfel incat impactul in viata noastra sa fie maxim. Iata care sunt tipurile de prieteni care garanteaza satisfactia si implinirea personala a oricarui om:
Opt prieteni esentiali:
- Constructorul mai poate fi numit si Motivatorul. El este cel care te incurajeaza sa investesti in dezvoltarea ta personala, care te ajuta sa-ti gasesti punctele forte si sa devii eficient si productiv.
- Suporterul este prietenul care te pune in valoare, iti asigura spatele, te accepta asa cum esti. El este alaturi de tine cand treci prin dificultati dar este la fel de prezent cand ai succes, bucurandu-se de realizarile si fericirea ta.
- Colaboratorul este acea persoana cu care impartasesti valori si interese similare: un hobby, aceeasi pasiune pentru sport, religie, profesie, orientare politica, carti, muzica, etc. Poti gasi in colaborator un prieten de cursa lunga.
- Camaradul este o persoana care se afla tot timpul langa tine, indiferent de circumstante. Daca esti intr-o situatie neplacuta sau ai un eveniment important, cauta-ti camaradul…
- Mediatorul este un fauritor de punti care te ajuta sa cresti, mijlocind relatia ta cu persoane noi. Ai nevoie de un job nou, un doctor, un instalator, mediatorul te indreapta in directia potrivita.
- Optimistul este prietenul caruia i-a suras soarele in ciuda faptului ca nu-l vede pe cer. Optimistii te invioreaza, iti transmit energie, buna dispozitie, dragoste de viata etc
- Mentorul este persoana care te ajuta sa-ti extinzi orizontul gandirii, sa cunosti oameni, culturi, idei noi. El stie sa puna intrebari semnificative, sa te faca sa vezi lucrurile intr-o lumina noua. Dialogul cu mentorul te va imbogati si-ti va oferi perspectiva imaginii de ansamblu.
- Ghidul intervine in situatiile dificile, cand te afli la o rascruce de drumuri si nu nu stii ce decizie sa iei. O privire obiectiva, o analiza pro si contra, te vor ajuta sa depasesti cu succes momentul si sa te indrepti spre destinatia potrivita.
Prietenul cel mai bun, un mit?
De regula asteptam ca prietenul nostru cel mai bun sa intruneasca toate aceste 8 roluri. Ar fi ideal, nu neaparat de dorit. Diversitatea si unicitatea persoanei sunt atribute care ne fac sa venim cu picioarele pe pamant. E clar, prietenii nu sunt perfecti iar prietenul cel mai bun este mai degraba, cel preferat. Cheia aici este sa cunoastem zonele in care prietenii nostri detin cel mai mare potential. Vom sti atunci ce rol joaca in viata noastra si ce asteptari putem avea de la ei…
Pe de alta parte, sa nu uitam ca asteptarile sunt reciproce. Prietenul suporter, camarad sau mentor, are nevoie la randul lui de tot atatia prieteni care sa-i fie aproape. A da si a primi reprezinta un schimb de energie si resurse care se inmultesc pe masura investitiei. Asadar prietenia este oportunitate dar si responsabilitate…
Ceva practic pe final
Identifica prietenii din viata ta. Sunt 4 sau mai multi? Regasesti in ei rolurile esentiale descoperite de studiile lui Rath? Dar tu, ce fel de prieten esti? Ce rol dintre cele enumerate mai sus, ti se potriveste mai bine?
Pentru iubitorii de carte: Prieteni esentiali a vazut lumina tiparului in 2006 la New York. In 2008 a fost tradusa in romaneste la editura ALFA din Bucuresti. Autorul cartii este Tom Rath, presedinte al grupului de Cercetare si Consultanta Gallup, membru in comitetul VHL.org, o organizatie dedicata cercetarilor din domeniul cancerului si ajutorarii pacientilor. Tom Rath este si autorul bestseller-ului How full is your bucket, tradus si in romaneste sub titlul, Cat de plina ti-e galeata?
dezvoltare personala, Psihologie
Vorbeste-mi dar eu am dreptul sa te ignor
Norus s-a nascut odata cu nevoia mea de a fi in siguranta. A venit deghizat sub diverse forme si chipuri, soptindu-mi vorbe cunoscute. A insistat sa-l bag in seama si sa-l ascult, sustinand sus si tare ca el lupta pentru mine ca nimeni altcineva. Cu timpul a devenit indispensabil si continua sa-mi ofere ajutor si astazi, ori de cate ori ma paste vreun pericol. Acum ca l-am identificat si i-am dat un nume, stiu sigur ca si-a facut bine job-ul. Asta in ciuda faptului ca i-am opus rezistenta si chiar l-am provocat la duel din cand in cand.
Cine este Norus?
Daca ar fi sa-l descriu intr-o sintagma i-as spune ca in manuale, sabotorul intern. Daca il privesc mai de aproape ii gasesc niste prenume mai ordinare: frica, neincrederea, timiditatea, amanarea, ignoranta, lenea, scuza, nepasarea, etc. Personajul nostru devine cameleonic si vine spre noi cu mesaje linistitoare!?…
Cand ti-e lumea mai draga iti pune pe limba cate-o butada: asa sunt eu, seman cu mama sau asta este o trasatura de familie. Poate fi chiar mai convingator: zodia din care fac parte este de vina. N-am de gand sa ma schimb acum la batranete, etc. Atunci cand te asteapta vreo provocare, vocea lui prinde viata prin intermediul gandurilor de genul: nu am timp acum, poate mai tarziu; n-o sa reusesc, am mai incercat doar; nu sunt pregatit pentru asta; mi-e rusine; e prea greu; nu sunt suficient de pregatit/bun; nu merit asta si lista continua…
Asadar sabotorul foloseste orice mijloace pentru a te mentine in zona de confort. Face alianta cu stima slaba de sine, cu lipsa comunicarii asertive, cu erorile de gandire (distorsiuni cognitive, credinte limitative). Si ca sa te scape de anxietatea anticipatorie (de tip n-o sa ma descurc, o sa fie ingrozitor), iti promite linistea. O liniste a carei prêt se regaseste in stagnare, mediocritate, rutina, platitudine… Daca nu-ti plac etichetele de mai sus, poate te gandesti sa reconsideri relatia ta cu propriul sabotor. Dar mai intai de ce si cand a aparut? Cum ar trebui sa te raportezi la vocea lui?
Sabotorul in teorie
Conceptul de sabotor intern ii apartine psihanalistului Fairbairn, care il descrie ca pe o instanta ce suprima si controleaza sinele autentic (vulnerabil). Datorita mediului, in timp se produce o scindare a ego-ului care duce la aparitia sinelui adaptat (zilnic). Sabotorul se afla intre cele doua parti ale ego-ului pe care le mentine in conflict intrapsihic pentru a pastra asemanarea cu persoanele de atasament (parintii) si reprezinta adaptarea noastra creativa la lume (Little, 2001).
Cu cat experientele negative din copilarie sunt mai numeroase, cu cat reprimam mai multe emotii si nevoi, cu atat devine mai puternic sabotorul si cu atat mai slab devine sinele autentic. Copilul va incerca si mai mult sa mentina partea vulnerabila ascunsa, protejandu-se totodata de noi evenimente dureroase. Din acest motiv am putea spune ca sabotorul capata conotatiile felului in care am reusit sa construim toleranta, impacare cu lumea din jurul nostru, inclusiv cu parintele critic. In acest context numele sabotorului isi pierde din consistenta pentru ca se transforma in vindecator. El ascunde partea vulnerabila, ne protejeaza de experiente dureroase, contine lucruri, ne aminteste ce trebuie evitat (de exemplu situatiile stresante) si cum trebuie actionat. De ce sa-l blamam deci, de ce sa intram in conflict cu el?
Ce sa facem cu Sabotorul?
Psihologii ne sfatuiesc sa evitam conflictul cu sabotorul intern. Recomandarea este sa-l privim cu compasiune. Cand il privesti astfel, il poti contine si poti lucra cu el. Ai posibilitatea sa intri in dialog cu el dar ai totodata libertatea sa nu-i asculti glasul. Poti chiar negocia cu el anumite lucruri. Daca ne-am permite sa fim creativi, ne putea imagina urmatorul dialog:
Draga Norus, eu ma pregatesc sa plec intr-o calatorie/aventura spre ceva diferit. Inteleg ca vrei sa ma insotesti pe acest drum. Stiu ca tu crezi ca ai o misiune importanta in viata mea si ca iti iei munca in serios. Se pare ca treaba ta este sa ma opresti, ori de cate ori sunt pe cale sa fac ceva interesant. Da-mi voie sa-ti spun ca te pricepi de minune la asta. Poti continua sa faci ce poti tu mai bine. Sa stii insa ca-mi voi face si eu treaba. Voi persevera, imi voi pastra entuziasmul, concentrarea si creativitatea. Desi te voi asculta de fiecare data, imi iau libertatea sa decid singura si sa ignor sfaturile tale. Ai voie sa protestezi, sa insisti dar n-ai voie sa votezi. N-ai voie sa te atingi de harti, n-ai voie sa alegi alte trasee si n-ai voie sub nici o forma sa preiei conducerea. Asta este, de astazi inainte job-ul meu…
Daca ar fi sa dai un nume sabotorului tau intern, care ar fi acela? Ce mesaje semnificative iti transmite? Ii asculti soaptele sau intri in conflict cu el? Cine castiga de obicei? Daca ai raspuns acestor intrebari, nu-ti ramane decat sa-l inviti la o discutie matura, dupa modelul de mai sus. Si ori de cate ori va aparea in viata ta de astazi inainte, sa-i reamintesti prieteneste care-i este locul in cadrul relatiei voastre…
Precizari:
- acest articol contine o alegorie dar si putina magie. Magia ar aparea in momentul in care vocea sabotorului intern ne-ar conecta la cine suntem cu adevarat si la ceea ce vrem cu tot dinadinsul sa devenim (in ciuda trecutului nostru).
- scrisoarea catre sabotor este o parafrazare dupa o idee din cartea Lectii de magie de Elizabeth Gilbert
- Norus este numele pe care i l-am atribuit sabotorului meu intern.
dezvoltare personala, Psihologie
Nu conteaza cine esti, conteaza pe cine ai alaturi
La scurt timp dupa ce o inmormantase pe mama sa, Helen primeste un telefon de la un prieten care trecuse printr-o experienta asemanatoare. Acesta i-a transmis condoleante iar femeia, miscata de cuvintele empatice pe care le auzea, i-a povestit amanunte despre lunga suferinta pe care mama sa o traise si despre cat de trista si singura se simtea in prezent. Dar, in timp ce vorbea, comentariile prietenului au devenit din ce in ce mai superficiale, indiferente si nepotrivite iar un pacanit de taste abia perceptibil a facut-o sa-si dea seama ca acesta raspundea unui e-amil. A inchis telefonul si a ramas atat de deprimata, incat si-ar fi dorit sa nu fi primit niciodata acel telefon…
A fi in relatie, conectat cu alta persoana este o nevoie umana semnificativa. Faptul ca apartii cuiva, ca impartasesti cu cineva valorile dar si experientele semnificative din viata ta, reprezinta o garantie a implinirii tale ca persoana. Nu conteaza cat de bogat esti, cat de inteligent esti, cat de faimos esti. Conteaza sa ai pe cineva alaturi. Erskine si Moursund, in Beyond Empathy. A Therapy of Contact in Relationship, descriu cele 8 nevoi relationale de baza, de care ar trebui sa se bucure orice fiinta umana…
Cele 8 nevoi relationale
Nevoia de siguranta in relatie presupune a fi tu insuti, fara teama de a fi judecat, criticat, umilit sau respins. Inseamna ca poti fi vulnerabil, slab, supus greselilor si esecurilor, fara frica de a fi abnadonat de cel/cea care te-a vazut (si) in aceste circumstante.
Nevoia de validare si valorificare iti ofera insemnatate intr-o relatie. Nu doar ce face cineva dar mai ales care este motivul din spatele actiunii, aceasta este cheia valorificarii. Cand ma simt valorificat intr-o relatie stiu ca cel de langa mine crede ca orice as face are un motiv, un motiv care este important pentru mine.
Nevoia de acceptare se refera la a fi iubit, acceptat si protejat de o persoana stabila, echilibrata, care te incarca cu putere. Acest fapt iti permite sa simti grija plina de sens a cuiva, disponibilitatea celuilalt, respect, atentie, demnitate si protectie.
Nevoia de reciprocitate este realizata atunci cand esti in compania cuiva care are capacitate empatica, care intelege ce experimentezi desi nu-i spui asta prin vorbe. O privire aprobatoare, intelegatoare este tot ce conteaza in momentele dificile dar si in cele de bucurie.
Nevoia de a avea impact presupune posibilitatea ca prin ceea ce stii sau initiezi, sa schimbi gandirea celuilalt, sa-l determini sa actioneze intr-un mod diferit. Aceasta nu inseamna manipulare ci repozitionare, remodelare prin intelegerea si acceptarea pozitiei/argumentelor celuilalt.
Nevoia de initiativa se refera la initierea apropierii in moduri care arata validarea importantei noastre in ochii celuilalt. Inseamna directionare, canalizare si constientizarea dorintei de a fi cu cineva anume. A face un anumit lucru sa se intample, de dragul lui sau al ei este un gest gratificant care te incarca cu entuziasm si bucurie de a trai.
Nevoia de auto-definire implica experimentarea, exprimarea si constientizarea autenticitatii individului si valorificarea acestora de catre o terta persoana. Fiecare este unic si se exprima in functie de valorile si obiectivele personale. Aceasta unicitate presupune ca stii cine esti, unde vrei sa ajungi si pe cine vrei sa ai alaturi.
Nevoia de a exprima iubirea prin grija, afectiune, stima, apreciere. Daca sunt in contact cu cineva este de dorit sa fiu capabil/a sa exprim sentimente de afectiune. Daca nu stiu sau nu m-a invatat nimeni sa verbalizez ce simt, as putea invata sa fac asta prin exercitiu.
Daca vrei o viata implinita cultiva/mentine relatiile
Cand nevoile noastre relationale sunt implinite, avem capacitatea de a fi creativi, expansivi si intimi. Cand nevoile relationale nu sunt implinite in mod repetat, experimentam un sentiment de nesiguranta si de tulburare emotionala (Erskine, 2011).
Nevoile relationale se invata si se dezvolta in familia de apartenenta. Daca aceste nevoi arhaice nu au fost satisfacute la timp, ca adulti vom putea usura simptomele relationale dar nu vom reusi sa implinim complet aceste nevoi. (Steward, 2010).
Cand faci parte dintr-o relatie semnificativa realizezi un schimb, oferi si primesti la randul tau. Nu poti cere celuilalt siguranta, acceptare, validare, daca tu doar astepti sa primesti, fara sa inapoiezi ceva. Reciprocitatea in acest caz este garantia mentinerii relatiei si implicit, sansa ta la o viata implinita.
dezvoltare personala, Psihologie
Ne vom iubi pana ce divortul ne va desparti
A fost odata ca niciodata un print si o printesa. El curajos si puternic, ea frumoasa si iubitoare. S-au placut si si-au jurat iubire vesnica. Doar ca intre acest moment si clasicul, au trait fericiti pana la adanci batraneti se intampla ceva care seamana mai degraba cu un naufragiu. Pasiunea dispare, mastile cad una cate una, rutina se instaleaza confortabil, visul cel frumos se risipeste ca un abur. Incet, incet el devine broscoi si ea o mica vrajitoare. Ce se intampla de fapt in barca numita familie? De ce esueaza pe valurile vietii, inainte de sfarsitul calatoriei?
O privire asupra contextului
Odata cu revolutia sexuala inceputa la jumatatea secolului trecut, casatoriile au incetat sa mai fie aranjate de catre parinti. Tinerii isi aleg astazi partenerii pe baza atractiei si a compatibilitatii si din ce in ce mai putin pe criterii economice sau politice.
Modernismul si postmodernismul au mutat accentul de la comunitate spre individ. Nevoile si dorintele proprii sunt mai importante astazi decat in oricare epoca a istoriei. Astfel oamenii si-au dobandit tot felul de libertati, printre care satisfacerea dorintelor si idealurilor personale este suprema.
Feminismul a deschis drumul emanciparii femeii. Ea are drepturi egale (plus ou moins) cu barbatul si devine independenta, odata cu angajarea in campul muncii. Pretentiile cresc iar evaluarile personale o fac sa lepede piatra de moara ce-i atarna la gat, daca acest fapt ii aduce beneficii…
Perceptia cu privire la casatorie si divort s-a schimbat dramatic in ultimii ani. Presiunea sociala in ambele sensuri a disparut, stigmatizarea s-a diminuat iar divortul a devenit o procedura simpla si ieftina (in cele mai multe tari occidentale), ceea ce usureaza decizia de separare.
Cauzele divortului
Una din legile termodinamicii spune ca orice sistem inchis tinde sa se autodistruga. Casatoria este un astfel de sistem care are nevoie de atentie, intretinere si investitie. In caz contrar, constructia se dezintegreaza.
Diferitele studii facute in ultimii ani pun in evidenta cateva cauze majore ale divortului. Acestea sunt, in ordinea frecventei si importantei: infidelitatea, valori si credinte opuse (nepotrivire de caracter in termeni juridici), viziune diferita cu privire la administrarea banilor sau/si lipsa lor, abuzul, viciile, nevoi nesatisfacute, probleme de natura psihica, etc. Exista multe motive pentru care oamenii se despart. Unele sunt limpezi, altele sunt deghizate si desi poarta nume cunoscute, sunt mai greu de descifrat, inclusiv de catre cei care le reclama. Care sunt acestea?
- Alegeri nepotrivite. Fie ca s-au grabit, fie ca a intervenit teama de singuratate, presiunea sociala sau altceva, multe persoane ajung sa se desparta pentru ca au reevaluat la un moment dat alegerea si au constatat ca initial au gresit. Un studiu realizat in Marea Britanie in 2012 a analizat declaratiile a 690 noi proaspeti casatoriti care au declarat ca au avut dubii si s-au razgandit cel putin o data inainte de nunta. Urmariti pe parcursul a 4 ani, acestia au divortat in proportie de 55% .
- Imaturitatea (emotionala) a celor doi sau a unuia dintre soti. Exista o sintagma cunoscuta care spune: casatoria este pentru oameni mari (maturi). Foarte inspirata aceasta formula. Daca intri in relatia de familie fara sa-ti asumi responsabilitati, fara sa intelegi ce presupune traiul in doi sau macar sa fi dispus sa inveti, sansele de a avea implinire sunt nule…
- Nemultumirea fata de propria persoana. Unii oameni se simt nefericiti si traiesc cu falsa convingere ca aceasta situatie se datoreaza partenerului de viata. In realitate aceasta este o proiectie a propriei neimpliniri asupra celuilalt. De aici si pana la devalorizare, dispret si control, nu mai este decat un pas.
- Dispozitia afectiva (optimism versus pesimism). Exista persoane tonice, solare, asa numitele personalitati optimiste si persoane interiorizate, melancolice, denumite pesimiste. Dispozitia aceasta spre pesimism sau optimism, asociata cu alte neajunsuri si crize, va influenta inclusiv relatia de cuplu. Potrivit profesorului de psihologie Matthew Hertenstein de la Universitatea DePauw, zambetul din fotografiile din tinerete poate prezice riscul de divort. Analizand un studiu din 2009, acesta a ajuns la concluzia ca oamenii care obisnuiau sa zambeasca larg in fotografiile facute in copilarie si in tinerete au mariaje mult mai trainice decat cei care aratau tristi sau seriosi. Interesanta corelatie care vorbeste despre resursele interioare ale omului, care nu sunt conditionate de altcineva din afara.
- Egoismul. Aceasta caracteristica umana, incurajata de societatea in care traim, este cel mai mare inamic al relatiei de cuplu. Cand te ai in vedere doar pe tine si bunastrarea proprie, familia ca intreg are de suferit.
- Lipsa respectului reciproc. Indraznesc sa afirm ca respectul este mai important intr-o relatie decat dragostea. Un camin din care pasiunea si dragostea romantica au disparut, poate supravietui cu succes pe baza respectului care exista intre soti.
- Asteptari nerealiste de la partener Cei care doresc sa se casatoreasca ar trebui sa stie ca nu partenerul ii face fericiti. Daca nu esti fericit de unul singur, nu vei fi fericit nici in cuplu.
- Inflexibilitatea prezenta in cuplu anuleaza dialogul si creeaza conditii pentru conflict permanent. In familiile inflexibile, vei auzi mereu: tu esti de vina, eu am dreptate. Bun si daca ai dreptate, ce castigi? Uneori este mai importanta intelegerea decat dreptatea proprie. Alteori este mai de dorit un compromis (daca asta inseamna o solutie) decat sa te bati cu pumnul in piept ca ai castigat o lupta, pierzand in final batalia.
Cine este vinovat?
Raspunsul la aceasta intrebare polarizeaza spectatorii (rude, prieteni, colegi) in pro si contra, aruncand cartoful fierbinte cand spre unul, cand spre celalalt. Acest fapt este incurajat si de catre cei doi actori, care o data cu ruptura, isi lanseaza atacurile catre celalalt, in incercarea de a-si salva reputatia. Se pare ca sotii au nevoie de afirmare, fie si in sensul de victimizare, pentru a atenua efectele negative ale rupturii. De aceea intalnim parteneri reci, care acuza, par insensibili la ce se petrece cu ei si gata de a oferi amanunte despre ce au trait impreuna cu fostul sot. Acest mod de a gestiona o criza este problematic si nu aduce niciun beneficiu nimanui. Desi tendinta umana este de a ne pozitiona intr-una din tabere, realitatea este ca intr-o disputa de acest gen, nu exista decat un raspuns. Ambii parteneri poarta raspunderea pentru esec. Chiar si in cazul unui abuz, pentru ca exista acolo o codependenta care n-a fost sesizata si oprita la timp…
Divortul, un eveniment traumatic
Cand avem in atentie divortul, vorbim despre un eveniment major de viata. Holmes si Rahe, autorii scalei evenimentiale de viata plaseaza divortul pe locul doi, dupa decesul partenerului, din punct de vedere al traumei resimtite. Ei acorda 73 de puncte din 100 acestui eveniment din cateva ratiuni: divortul ameninta viata partenerilor pe termen lung, dar si a copiilor acestora, daca exista. Divortul aduce cu sine stres, depresie, anxietate, pierderea securitatii financiare, chiar pierderea locuintei, in cazul in care unul dintre soti este determinat sa plece din fostul sau camin. Divortul ii pune pe protagonisti in starea de vulnerabilitate. Asta presupune afectarea stimei de sine (n-am stiut sa-mi pastrez caminul), lipsa afectiunii, absenta sustinerii sociale (tendinta generala este de ocolire a oamenilor cu probleme), relatie negativa cu familia extinsa sau/si anturajul. Chiar si in aceste conditii, exista viata dupa divort. Cei care au trecut pe aici si s-au vindecat, stau marturie in acest sens
Refacerea este un proces
Specialistii care au studiat impactul evenimentelelor traumatice asupra omului, au formulat cateva etape pe care le parcurg cei care traiesc durerea, in toate formele ei, fie ca vorbim despre moartea cuiva drag, despartirea de partenerul de viata, stare de boala, etc. Acest parcurs este cunoscut in literatura de specialitate ca fazele doliului sau ale durerii.
- Negarea este prima reactie in fata durerii/pierderii. Datorita socului resimtit, oamenii au tendinta de a nega realitatea pe care n-o pot contine inca. Este mai degraba un mecanism de aparare in fata suferintei. Nu este adevarat, nu eu, nu acum, sunt ganduri care invadeaza si coplesesc mintea celui lovit din senin de durere.
- Mania se instaleaza si ea, o data ce omul realizeaza ca este in mijlocul furtunii. Este momentul in care se intreaba de ce eu, de ce tocmai mie mi se intampla asta? Si pentru ca nu poate gestiona povara, incearca s-o arunce asupra celuilalt. Asa apar reprosurile, amenintarile, razbunarile, insultele, chiar violenta in unele cazuri. Sigur ca mania se poate indrepta si asupra propriei persoane, cu consecinte la fel de distructive.
- Negocierea este o forma de a compensa sfasierea de inima, un soi de compromis pe care oamenii il fac pentru a recastiga controlul. Este stadiul in care cei doi fosti soti ar putea relua comunicarea pentru a negocia anumite aspecte care au fost abandonate in momentul rupturii. In aceasta etapa, intrebarea dominanta este: cum ar fi fost daca?
- Depresia este etapa in care victima realizeaza ca despartirea este definitiva. Aceasta certitudine ii ofera motive de tristete, de a-si plange de mila si de a crede ca suferinta face parte din noua sa viata. Este firesc sa aiba astfel de simtaminte, in conditiile in care planurile, visurile, proietele comune, s-au naruit peste noapte. Este insa obligatoriu ca depresia sa treaca pentru a lasa loc acceptarii.
- Acceptarea este ultima etapa din procesul recuperarii. Acum persoana priveste evenimentul cu mai multa detasare si luciditate. Accepta realitatea ca pe o experienta de viata, isi asuma lectiile si hotaraste sa mearga mai departe. Calmul si responsabilitatea iau locul durerii din trecut si creaza contextul pentru o noua poveste (de data asta cu happy end!?) …
Vindecarea dupa divort poate dura luni, ani sau o viata intreaga, depinde de caracteristicile personale si de ritmul fiecaruia. In perioada critica, victimele divortului n-au nevoie de sfaturi ci de acceptare, ascultare si suport. Uneori interventia psihologului, terapeutului sau duhovnicului ar putea fi de folos, dar numai daca se doreste acest tip de ajutor.
Ar mai trebui adaugat ca, in unele situatii, divortul este solutia si nu problema. Ma refer la cazurile de abuz, dependenta de vicii ori probleme psihice (psihoze), cand securitatea si integritatea persoanei sunt puse in pericol.
dezvoltare personala, Psihologie
Traieste povestea ta
M-am intrebat adesea de ce in anumite situatii de viata reactionez intr-un anume fel, in ciuda faptului ca acel raspuns se dovedeste de fiecare data gresit? E ca si cum as intra pe pilot automat si altcineva din afara mea ar dirija intamplarile, evenimentele…
Raspunsul l-am aflat de la Eric Berne, parintele analizei tranzactionale care a inventat sintagma scenariu de viata. Scenariul este povestea, romanul, filmul sau piesa de teatru in care eroul principal suntem Eu/Tu/Noi. Poate fi o carte veche (un card modern) plina cu legi, cu credinte si prejudecati in care gasim tot ceea ce stim despre noi, despre ceilalti si despre lume.
O definitie à la lettre suna putin mai sofisticat. Scenariul este un plan de viata creat in copilarie, intarit de parinti, justificat de evenimente ulterioare care culmineaza (eventual) cu alternativa proprie (repararea lui). El este forţa psihologică ce împinge persoana spre destinul ei, indiferent dacă ea se împotriveşte sau afirmă că acţionează în virtutea liberului arbitru. Este ceea ce numim in limbaj de specialitate programare parentala, cu tot ce decurge de aici…
Cum se formeaza scenariul de viata?
Din perspectiva etiologica, scenariul se structureaza pornind de la nevoile de baza ale copilului mic. Daca copilul isi doreste o imbratisare de exemplu dar mama nu sesizeaza aceasta dorinta si nu i-o implineste, copilul va continua sa-i ceara o imbratisare in diferite moduri pana ce, fie va obtine ce isi doreste, fie nu.
In ambele cazuri copilul introiecteaza raspunsul mamei ca pe un adevar cu privire la sine. Acesta ar suna cam asa: Sunt demn de a fi iubit, in cazul in care primeste imbratisarea sau trebuie sa ma straduiesc mai mult ca sa fiu iubit, daca raspunsul vine dupa incercari succesive sau nu sunt demn de a fi iubit si nu merit ceea ce imi doresc, daca raspunsul nu va veni deloc. Aceste mesaje se intaresc prin repetare iar scenariul de viata va fi construit pe acest tip de introiectii, care sunt ajustari creative ale copilului, un mijloc de supravietuire intr-o lume care i se pare amenintatoare si ostila. Imaginati-va un pitic (copilul) care gandeste magic in fata unui urias (viata).
Tocmai am aflat ca destinul unui om este stabilit de un copil, nu mai mare de 7 ani, poate de 3. Un tanc prescolar, cu limite privind cunoasterea si autocunoasterea hotaraste daca viata lui va fi o comedie sau o tragedie? (in realitate cei care ne modeleaza in primii ani poarta o raspundere uriasa). Chiar daca scenariul va primi ajustari pana dupa adolescenta, studiile confirma faptul ca in copilaria mica stabilesti daca vei fi un invingator sau un invins si tot atunci hotarasti felul in care traiesti si cum vei muri. Convingerile, atitudinile, deciziile ulterioare sunt luate pe baza experientelor timpurii. Asta daca nu cumva vom dori sa intervenim noi insine in scenariul initial, construind propria intriga!?
Drivere (mesaje conducatoare) ale scenariului de viata
Scenariile de viata se construiesc pe baza unor drivere pe care ni le insusim la nivel inconstient in relatie cu persoanele semnificative din viata noastra. Aceste drivere sunt stabile si ne ofera siguranta, in ciuda faptului ca sunt, de multe ori distructive. Iata cele mai importante dintre ele:
- Fii puternic! Persoanele care actioneaza conform acestui indemn launtric nu arata vulnerabilitate sau tristete, deoarece acestea sunt semne de slabiciune. Sunt persoanele care nu-si iau pauze, mimand omnipotenta. Sunt salvatorii, liderii care le stiu pe toate, care trebuie sa gasesca solutii la problemele cu care se confrunta, ei, familia, colegii sau chiar omenirea intreaga.
- Fii perfect! Este vocea din capul celui care stie ca este acceptat doar daca face lucrurile perfect. Daca primeste nota 9, 50 la vreun examen, perfectionistul este sfasiat de durere ca si cum ar fi avut un esec. El are asteptari de la sine dar si de la ceilalti, ceea ce face viata lui si a celor din preajma, un calvar.
- Fa-le altora pe plac! Persoanele care au ca baza de scenariu acest driver, nu stiu sa spuna NU. Ele renunta la confortul personal, la nevoile proprii, pentru a-i vedea pe ceilalti multumiti. Nu-i de mirare ca se simt adesea frustrate si neimplinite.
- Grabeste-te! In acest tipar mental, totul trebuie facut repede, instantaneu. Nu exista relaxare, pauze pentru reflectie. Formula de baza este: hai mai repede! Ii gasim aici pe colerici, invazivi, nerabdatori si obositori.
- Incearca din greu! Acest scenariu il plaseaza pe om intr-un mediu ostil in care orice lucru se obtine cu sudoare si sacrificii. Succesul dar si relatiile se construiesc cu efort. Sunt acei oameni care nu pot gestiona reusita si care cred ca merita un lucru doar daca au transpirat abundent pentru el.
- Ia cu japca! Aici includem profitorii, pe cei care nu tin cont de limitele celorlalti. Nu au respect pentru spatiul personal, nu cer, iau pur si simplu ceea ce le lipseste. Sunt acele persoane care iti spun cu o seara inainte ca vin in vizita cu tot cu pisica, sau acei prieteni care-ti cer nonsalant: imprumuta-mi asta (bani, haine, bunuri) pana maine sau da-mi asta (diverse bunuri) mie ca tu tot n-o mai folosesti…
Recitind lista cu drivere, m-am regasit cu precadere in doua dintre ele. Sondand mai adanc am recunoscut vocea parintelui critic si temerile copilului adaptat (Eric Berne vorbeste despre tranzactiile care se fac intre diferitele stadii ale Eului: copil, adult, parinte care se afla intr-o dinamica permanenta) din mine si totodata am simtit nevoia de a rescrie pe alocuri scenariul initial. Dar cum ajustam scenariul, cum reparam ceva care ne ofera pe moment, siguranta si apartenenta ?
Cum devenim regizorii propriului scenariu de viata
Lucrul la scenariul de viata incepe cu dorinta de regizare/rescriere a acestuia. Asta nu se intampla pur si simplu ci ai nevoie (de cele mai multe ori) de putin ajutor. Poate fi vorba despre o criza personala, familiala (un divort de exemplu), de o drama (pierderea cuiva drag), de o dezamagire. Poate fi decizia de a schimba locul de munca nesatisfacator, religia stramoseasca, tara, etc. Poate fi un insight, o dorinta imperioasa de a fi autentic, de a-ti gasi sensul personal, sau altceva care te determina sa spui STOP si de la capat ALTFEL.
Oricare ar fi motivele, decizia de schimbare din spatele lor este sansa ta la contrascenariu. Dar inainte de a-l rescrie ai nevoie sa te intrebi si sa raspunzi sincer la cateva intrebari: Ce fel de viata au avut bunicii tai? Ce cuvinte ai auzit mai des de la parintii tai? Care este gestul reflex sau tiparul comportamental care te caracterizeaza? Daca viata ta ar fi jucata pe scena unui teatru, ce fel de piesa ar fi? Ce fel de sfarsit ii prevezi actorului din ea? Crezi ca ai putea rescrie intriga? Cum ai vrea sa arate viata ta in viitor? Cum crezi ca vei recreea adultul din tine?
Daca nu vezi povestea ta din viitor poti apela la o carte buna, la cursuri de dezvoltare personala, la un terapeut, la un duhovnic. Si mai ales pregateste-ti sufletul pentru ceva nou. Nu uita ca schimbarile reale vin dinauntru, spontan sau chiar miraculos, daca te orientezi in directia potrivita.
Cateva posibile drivere noi:
- Fii tu insuti! Daca pana acum ai vrut sa multumesti pe toata lumea, sa fii perfect si puternic, e timpul sa te intrebi cine esti cu adevarat si sa-ti asculti propria voce.
- Concentreaza-te pe actiune. Uita de rezultate! Cand faci ceva cu pasiune si sens, conteaza drumul pe care il parcurgi, nu recompensele si nici aplauzele. Gandind astfel, esecul devine lectie iar succesul un premiu pe care il poti imparti cu altii.
- Ofera inainte de a primi! Copilul mic, rebelul din tine va continua sa ceara ceva altora, in virtutea nevoilor ramase neimplinite. Adultul va oferi mai intai pentru ca intre timp a crescut si stie ca acum este capabil de generozitate.
- Traieste povestea ta, fii propriul REGIZOR in ea. Asta este de fapt cel mai bun lucru pe care il avem de facut in lume…
Surse de inspiratie: Eric Berne Analiza Tranzactionala, Ce spui dupa buna ziua si Cursul cu tema Analiza tranzactionala, sustinut de Coralina Chiriac in cadrul ARPI, Bucuresti, februarie, 2016.
dezvoltare personala, Psihologie
Rusinea, un cartof fierbinte
Unii o considera o virtute. Altii o afurisesc si fug din calea ei ca diavolul de tamaie. Cei mai multi insa nu vorbesc despre ea, desi o simt pe pielea lor in diverse situatii de viata. Adevarul este ca indiferent de unde o privim, EA este acolo, in sufletul fiecarui om. Poate fi o pasare de prada sau o privighetoare care-si canta partitura. Depinde de felul in care o hranim si o gestionam fiecare…
Ii spunem RUSINE si o asezam astazi in capul listei cu emotii. Negresit EA este regina, emotia stapan, nu doar pentru ca asa au stabilit psihologii, nu doar pentru ca este in relatie cu morala, ci mai ales pentru ca are de-a face cu cine suntem, pentru ca este in stransa legatura cu imaginea de sine, cu povestea numelui din Buletinul de Identitate…
Brene Brown, cercetatoarea care s-a aplecat asupra studiului rusinii cu instrumente stiintifice, defineste aceasta emotie ca o durere intensa, nascuta din convingerea ca avem defecte majore si, din aceasta cauza, nu meritam sa fim iubiti si sa apartinem unui grup. Cand vorbeste despre rusine ca durere intensa resimtita ca respingere sociala, Brene nu exagereaza deloc, de vreme ce asta au descoperit cercetatorii intr-un studiu finantat de Institutul National de Sanatate mintala si Institutul National pentru Abuzul de Droguri din SUA. Ei au constatat ca durerea fizica si cea provocata de respingerea sociala sunt similare din punct de vedere neurologic. In aceeasi nota, Merle Fossum si Marilyn Mason descriu rusinea ca sentimentul de a fi complet minimalizat sau insuficient ca persoana. Un moment de rusine poate fi o umilinta atat de dureroasa incat cineva poate simti ca i-a fost rapita demnitatea sau ca este perceput de ceilalti ca fiind rau, neadecvat si vrednic de respingere. Intr-un astfel de ceas rau, ne gandim mai mult la ce cred altii despre noi, la felul in care suntem perceputi. Credem ca suntem judecati si tindem sa gandim negativ despre noi, crezand ca si ceilalti gandesc la fel. Realitatea este insa alta. Rusinea este experienta sinelui de a se judeca pe sine asa cum este, impotriva imaginii pe care au creat-o in copilarie adultii semnificativi din viata noastra, prin cuvinte, gesturi, atitudini si comportamente.
Rusinea, un rau necesar ?
Desi rusinea n-a fost corelata vreodata cu vreun comportament pozitiv, exista un consens social cu privire la la faptul ca rusinea si vinovatia sunt emotii normale si importante pentru integrarea in societate si pentru sustinerea relatiilor sociale. Pana la un punct insa. Daca aceste emotii sunt exacerbate si folosite in sens manipulativ, prin inducerea unor sentimente de culpa, atunci acestea devin nocive si afecteaza societatea in integralitatea sa.
Societatile (culturile) folosesc rusinea ca mijloc de control al maselor. Ele uzeaza de autoritate: politica, religioasa, educationala, parentala pentru a semana vina in sufletele oamenilor. Astfel infuzati cu vinovatie, ei accepta ce li se vara sub nas, tac malc, chiar daca sunt, la un moment dat, in dezacord cu ce li se propune.
Mass Media folosesc rusinea pentru a transmite anumite standarde. De exemplu, exista un manual de conformitate in dreptul calitatilor fizice. Daca esti scund ori prea gras te poti simti rusinat deoarece nu te ridici la nivelul asteptarilor. Nu esti atractiv, acceptabil, nu corespunzi…
Rusinea face audienta. Emisiunile radio, TV, pamfletele gazetaresti in care semeni de-ai nostri sunt facuti de rusine au rating pentru ca oamenilor le place sa-i vada pe altii ca se fac de ras. Acest fapt ii separa de rusinea lor proprie.
Rusinea este folosita si ca instrument de marketing. Cand o reclama la pasta de dinti de exemplu, spune ca 20% dintre romani nu s-au spalat niciodata pe dinti, te simti rusinat, fie ca te numeri printre acestia, fie ca nu. Instinctiv vei cumpara mai multa pasta de dinti iar acest fapt ajuta brand-urile sa-si creasca cifra de afaceri.
Exista societati care functioneaza pe baza rusinii (dictatoriale), care constrang, controleaza si educa prin negativism. Dar exista si societati proactive, care promoveaza o educatie afirmativa, fara rusine, iar acest fapt ofera calitate vietii individuale si colective.
Etiologia rusinii sau cum se dezvolta rusinea:
La inceputul secolulul XX, o serie de ganditori ( Karl Abraham, Melanie Klein, Scot Stuart, etc) au lansat si promovat teoriile obiectuale (omul in relatie cu obiectul). Acestea se refera la structura sinelui pe care o internalizam in copilarie si care functioneaza ca un tipar pentru relatiile viitoare. In anul 1970, Kaufman a folosit aceste teorii pentru a incerca sa arate cum se dezvolta rusinea. Pentru aceasta a uzat si de conceptul de punte interpersonala, formulat de Kohut.
Puntea interpersonala este legatura care se dezvolta intre copil si persoana care il ingrijeste. Daca mama raspunde nevoilor copilului, acesta creste pe o baza de siguranta. Dar daca, din diverse motive, parintele nu raspunde acestor nevoi, puntea interpersonala se rupe.
Ca sa intelegem fenomenul o sa ma folosesc de un exemplu. Daca copilul face o boacana si parintele il cearta, legatura dintre cei doi se intrerupe (pe moment) iar copilul simte rusine. Dar daca parintele vorbeste cu copilul despre asta la modul afirmativ, puntea de incredere este refacuta si copilul simte acceptare, in loc de rusine sau respingere.
Intre 1 si 3 ani copiii aud cuvantul NU mult mai frecvent (statistic o data la 9 minute). Ce se intampla cand copilul este expus acestei negatii/interdictii? De exemplu, daca un copil face ceva ce il entuziasmeaza iar persoana din preajma ii curma acest entuziasm printr-o reactie neutra sau negativa, copilul se retrage si simte rusine. El crede ca este ceva in neregula cu el si aceasta tensiune, frustrare ii creste nivelul de cortizol din créier. Daca experintele de acest tip se repeta, nivelul de cortizol din creier devine toxic iar copilul va dezvolta un sistem bazat pe rusine.
Interventii de tipul: nu fii plangacios, las, lenes ori fricos, sau fii si tu ca X, Y, sau Z, sunt formulari nefericite care dezvolta de asemenea sentimente de respingere si rusine. Copilul va creste astfel cu sinele inabusit de credinte limitative, de culpe mai mult sau mai putin imaginare. Dezaprobarea, devalorizarea, umilinta in public, intimidarea, indiferenta, neglijarea, ambivamlenta, controlul, inconsecventa parintilor vor avea ca rezultat rusinea, resimtita ca inadecvare. Pentru a face fata acestor atitudini, copilul va invata curand sa ascunda o parte a sinelui sau pentru a fi acceptat. El isi va pune masca dupa masca, pentru a supravietui. Pretul platit ramane insa faptul ca trebuie sa se ascunda si sa traiasca duplicitar, pe un fond imbibat de rusine. Rusinea ca nu se poate ridica la inaltimea standardelor sau asteptarilor celorlalti.
Despre rezilienta la rusine sau cum trecem de la rusine la empatie
Psihologii (adeptii gestaltismului mai ales) vorbesc despre adaptarea creativa a copilului dar si a adultului in anumite situatii de viata care provoca rusinea. Suntem construiti in asa fel incat ne putem apara in fata rusinii, daca aceasta nu face parte déjà din scenariul nostru de viata, ca emotie dominanta. Exista o serie de mecanisme de aparare, dintre care autoironia si sarcasmul ar fi cele mai soft. Cum altfel ar putea scapa de rusine un orator care nu si-a pregatit bine discursul si acest lucru devine evident si pentru ascultatorii sai?
Atunci cand esti confruntat cu rusinea sau alte emotii negative, este important sa manifesti compasiune fata de sine; Asta presupune sa renunti la coborarea in iad si sa vorbesti cu sinele tau mic, cu fetita (baietelul) speriata din tine si sa o linistesti. N-are rost sa te biciuiesti singura ci este mai util sa cauti solutii.
Cea mai buna solutie de a alunga rusinea din viata noastra, este sa dam jos mastile si sa ne exprimam vulnerabilitatea. Asa cum remarca Brene Brown, empatia ne ajuta sa iesim de sub povara ei (empatia este vazuta ca un balsam social) si sa trecem de la atitudinea eu impotriva celorlalti, la eu impreuna cu ceilalti. Rusinea prospera in tacere si izolare. Daca o duci in arena si o expui, devine mica atunci cand te uiti la ea. Cand simti rusine este ca si cum te afli in spatele unui zid. Va trebui sa escaladezi zidul sau sa lasi pe altii sa-l darame, vorbind despre vulnerabilitatile tale, asumandu-le. Atentie insa cui, cand, cum o faci. Suporterii trebuie alesi cu grija, dintre oamenii care ti-au castigat increderea si dreptul sa asculte…
Cateva precizari in legatura cu rusinea:
- Rusinea poate fi mostenita. Familiile in care aceasta este prezenta isi protejeaza istoricul cu secrete, mistere si mituri care vor perpetua rusinea, numita in acest caz debilitanta.
- A nu avea (deloc) rusine nu este ok. A avea o doza acceptabila de rusine este normal.
- Cei care ii fac pe altii de rusine sunt cei care sufera cel mai mult din cauza rusinii. Ei paseaza constient sau nu, cartoful fierbinte celorlalti.
- Cand vedem oameni furiosi s-ar putea sa fie provocati de rusine. Cei care pierd controlul sunt oameni cu imagine slaba despre sine, cu multe vulnerabilitati
- Timiditatea este o forma moderata de rusine. Studiile au pus in evidenta factori genetici care intervin in cazul timiditatii.
- Exista diferente intre rusine si alti termeni asociati rusinii ca: stanjeneala, umilinta si vina. Aceste diferente nu sunt doar de natura semantica ci profund psihologica, pentru ca se refera la modul in care se desfasoara limbajul intern. Stanjeneala este o emotie trecatoare, care, de obicei este privita cu simtul umorului. Ea pune mai putine probleme atunci cand ne gandim ca si altii au trecut pe aici. Umilinta este un sentiment groaznic care afecteaza relatiile individuale, de familie si mediul de munca dar care nu are aceeasi intensitate ca rusinea. Donald Klein surprinde foarte bine diferenta dintre umilinta si rusine cand spune: Oamenii cred uneori ca merita sa simta rusine dar niciodata nu cred ca merita sa fie umiliti. Este o diferenta majora intre a spune: sunt un ratat, nu sunt bun de nimic si nu merit ca seful meu sa-mi faca asa ceva… Vinovatia este asociata cu faptele noastre, rusinea cu cine suntem. Adica, una este sa spui: sunt un om rau si cu totul altceva: am facut ceva rau.
Bibliografie:
Merle A Fossum si Marilyn J. Mason, Psihologia rusinii si the
Gersen Kaufman, Power of Coring
Johana Evens, psihoterapeut integrativ, Note de curs
Brene Brown, Curajul de a fi vulnerabil
Brene Brawn este o cercetatoare americana, autoare de carte si profesor, care a vorbit despre rusine si nevoia de vulnerabilitate, in cadrul a doua conferinte TED. Inregistrarile, foarte interesante, cu subtitrare in limba romana, le gasiti aici si aici
Ultimele comentarii