Pacient pozitiv

Noi oamenii avem impresia ca orice criza, boala sau necaz ii loveste pe altii, nu pe noi. Pana cand ni se intampla. Deodata, fara preaviz.

Cine ar fi crezut ca o calatorie cu trenul va insemna pentru Rebecka, nu doar revederea cu nepotica de 5 ani ci si inceputul unui calvar din care va iesi abia dupa 14 zile? Nimic nu prevestea intalnirea cu virusul, cu atat mai mult cu cat isi luase masuri elementare de protectie. Avusese grija sa poarte masca, manusi, sa pastreze distanta fata de alti oameni si sa atinga cat mai putine suprafete, in stradania de a se pastra, pe cat posibil, in siguranta.

In ciuda acestor precautii, la 3 zile dupa ce m-am intors acasa, povesteste Rebecka, am inceput sa simt dureri de cap, usturimi in gat si febra. Am crezut initial ca este o gripa sezoniera si m-am straduit sa o combat cu bauturi calde, bai alternante, vitamine si paracetamol. Tot efortul meu a ramas insa fara rezultat. Dimpotriva, simptomele s-au inmultit pentru ca acum ma durea tot corpul, aveam dificultati de respiratie si incepusem sa tusesc. In mintea mea incoltise gandul ca am Covid, insa n-as fi vrut sa merg la spital, avand convingerea ca acasa imi este cel mai bine.

Dupa o saptamana in care incercasem sa fac fata durerii si febrei, am decis impreuna cu medicul de familie sa apelez la serviciul medical de urgenta. Zis si facut. Dupa interviu si o examinare la plamani, medicii au suspectat o infectie cu Corona virus, dar pentru ca puteam respira singura m-au trimis acasa, cu recomandarea sa revin daca simptomele se agraveaza.

Lucru care s-a si intamplat. Febra s-a mentinut ridicata, tusea devenea din ce in ce mai persistenta, nu mai puteam manca iar corpul mi-era lipsit de orice fel de energie. Simteam dureri in tot corpul iar pentru a merge la toaleta aveam nevoie de ajutor. Din cauza febrei incepusem sa halucinez, nu ma mai puteam odihni, iar dupa 6 zile fara pic de hrana (am slabit 6 kilograme), ajunsesem la capatul puterilor.

Am sunat medicul de familie care, de data asta, mi-a sugerat sa chem Salvarea pentru ca nu mai puteam ramane acasa in starea in care ma aflam. Ajunsa din nou in regim de urgenta, mi s-au facut investigatii coplexe, inclusiv testul Covid-19. Diagnosticul a fost confirmat, infectia era foarte mare, asa ca am ramas in spital, pentru a primi ingrijirile necesare cu sedative, antibiotice, perfuzii etc.

In ciuda acestor tratamente, febra ramanea crescuta, semn ca in organismul meu se ducea o lupta crancena pentru supravietuire. In acele momente, m-am gandit inclusiv, la moarte. Insa speranta si dorinta mea de a trai, grija si atentia celor din jur, rugaciunile familiei, prietenilor si a comunitatii religioase din care fac parte, m-au intarit si mi-au dat suficiente motive sa lupt cu boala si cu gandurile negre.

Dupa 2 zile de spitalizare am decis impreuna cu personalul care ma ingrijea sa revin acasa, pentru ca incepusem sa mai prind puteri iar plamanii mei aratau destul de bine, in ciuda faptului ca simteam inca dificultati de respiratie.

Apoi, incet, incet am revenit la viata, semn ca anticorpii mei isi facusera treaba si castigasera teren in lupta cu infectia. Febra mi-a scazut, tusea a slabit in intensitate, pofta de mancare mi-a revenit. Desi nu puteam citi sau gandi cu claritate am folosit timpul acesta ascultand muzica, predici, rugandu-ma, nu atat pentru mine cat pentru copii, nepoti si toti cei dragi care sufereau impreuna cu mine.

Experienta aceasta nu a fost doar negativa ci a avut valentele ei pozitive. In tot acest timp am primit sute de mesaje de sustinere si incurajare, venite din toate colturile Planetei, acolo unde am rude, prieteni si cunostinte. Chiar si oameni necunoscuti mi-au scris. Parintii mei, impreuna cu prietenii au gatit pentru mine cantitati impresionante de hrana. Vecinii s-au oferit sa-mi faca aprovizionarea cu cele necesare, asta deoarece si sotul meu era in carantina si contactase boala. Casa mea a fost plina de flori, dulciuri si zambete vazute prin geam, ce-i drept. Nu mi-a lipsit nimic, dimpotriva am fost tratata ca o regina iar acest lucru m-a bucurat foarte mult. Merita sa traiesc si sa ma bucur de viata, alaturi de acesti oameni minunati pe care ii am in jurul meu si carora le multumesc din suflet pentru tot ce au facut pentru mine.

Aceasta este povestea unui pacient pozitiv Covid-19, una dintre sutele de mii care ar trebui scrise si trimise in lume. Unele povesti sunt triste pentru ca personajul principal a pierdut lupta cu viata. Altele insa sunt luminoase si pline de speranta, la fel ca cea pe care v-am impartasit-o aici.

Rebecka are 52 de ani. S-a stabilit in Suedia imediat dupa Revolutie. Este casatorita cu Thomas si au impreuna 7 copii si 6 nepoti.

Astazi, 17 aprilie 2020, la ora 10 00, in Suedia s-au consemnat 12 540 de persoane infectate cu Covid-19 si 1330 decedati, majoritatea varstnici. Multi dintre cei infectati sunt imigranti din Somalia si Iran care, fie au avut dificultati de intelegere a mesajelor autoritatilor din cauza limbii, fie n-au luat in serios aceste recomandari.

O problema majora o constituie aici lipsa echipamentelor de protectie, lucru care complica situatia in spitale si casele de batrani. De pilda, in sectia de boli infectioase unde a fost internata Rebecka, 23 de cadre medicale au fost depistate pozitiv. Nu-i de mirare, deoarece personalul medical oferea asistenta bolnavilor, pana mai ieri, cu mainile goale…

Suedia a optat pentru o solutie lejera in privinta masurilor de securitate, mizand pe imunizarea colectiva. Desi liceele si universitatile sunt inchise, copiii mai mici de 14 ani continua sa mearga la scoala. Adultii pot lucra de acasa, daca acest lucru este posibil, in timp ce varstnicii si cei cu boli cronice sunt sfatuiti sa nu iasa din case, decat daca este absolut necesar.