Carte, Psihologie
Poate ar fi bine sa discuti cu cineva
Citind cartea lui Lori Gotlieb afli ce este si ce nu este psihoterapia, te imprietenesti cu ideea de psihoterapie si realizezi ca te poate ajuta, la un moment dat, si pe tine. Asta in ciuda faptului évident ca si terapeutul e om si are nevoie la randu-i, de suportul altor oameni. Impreuna ne putem salva unii pe altii din tristete, din crize sau disperare, dupa caz …
Cred ca era nevoie de o astfel de pledoarie pentru psihoterapie deoarece domeniul este inca marcat de ignoranta, prejudecati si, mai ales, de stigma. Vorbim cu aproape oricine despre sanatatea noastra fizica, chiar si despre viata noastra sexuala, dar adu vorba despre anxietate sau depresie, ori despre un sentiment de suferinta peste care nu poti trece, si expresia de pe fata celui care te priveste va spune probabil: scoate-ma, te rog, mai repede din aceasta conversatie, remarca autorul. Si continua: E ca si cum ne-am uita in niste colturi intunecoase, am aprinde brusc lumina si am descoperi o gramada de gandaci. Si licuricilor le place intunericul. Exista frumusete in acele locuri. Dar trebuie sa ne uitam intr-acolo pentru a o vedea. Cam despre asta e vorba in psihoterapie.
Psihoterapia este ca pornografia … Psihoterapia generează reacții ciudate, pentru că, într-un fel, este ca pornografia. Ambele presupun un soi de nuditate. Ambele au potențialul de a provoca emoții. Și ambele au milioane de utilizatori, însă majoritatea dintre ei țin secret acest lucru …
Cum ii ajuta pe oameni, psihoterapia
Psihoterapia ii ajuta pe oameni sa-si asume responsabilitatea pentru situatiile dificile pe care le traiesc. Asta este in opozitie cu ceea ce cred multi oameni si anume ca majoritatea problemelor lor sunt conditionate de imprejurari sau situatii/aspecte exterioare (asa numitele personalitati ego-sintonice). Cand intri intr-un proces terapeutic afli ca, de cele mai multe ori, tu esti cauza problemelor tale.
Intri intr-un proces terapêutic ca sa intelegi mai bine cine esti de fapt, care este sinele tau autentic, astfel ca, uneori, ai nevoie de cineva care sa citeasca printre randurile naratiunii vietii tale. Psihoterapeutul incearca sa-i vada pe pacienti asa cum sunt, iar asta inseamna sa le observe vulnerabilitatile si tiparele adanc inradacinate si framantarile. In timp ce ne propunem sa descoperim ce nu functioneaza, pacientii incearca sa pastreze iluzia, ca sa evite rusinea, ca sa para mai echilibrati decat sunt in realitate. Uneori, lucrurile impotriva carora protestam cel mai mult sunt adesea chiar lucrurile pe care trebuie sa le analizam.
Psihoterapia inseamna sa intelegi cine esti. Dar o parte a procesului de a te cunoaste presupune sa uiti ce stii despre tine, sa te eliberezi de povestile limitative pe care ti le-ai spus despre cine esti, ca sa nu fii prins in capcanele lor, ca sa-ti poti trai viata, si nu povestea pe care ti-ai spus-o despre viata ta.
Vii la psiholog ca sa faci pace cu tine insuti/insati, in privinta trecutului si in perspectiva viitorului. Daca ne petrecem prezentul incercand sa reparam trecutul sau sa controlam viitorul, ramanem blocati in regret perpetuu. Drumul catre pace interioara presupune un armistitiu cu tine insuti. De cele mai multe ori acest armistitiu trebuie mediat de cineva care stie cum sa te ghideze pe acest drum.
Psihoterapia iti raspunde la unele de ce-uri la care nu ai reusit sa-ti raspunzi singur. Acest lucru se numeste constientizare sau insight. In general, ceea ce se intampla intre psihoterapeut si pacient se manifesta si intre pacient si cei din afara, iar in spatiul sigur al cabinetului de psihologie, pacientul poate intelege de ce. Cu toate acestea, remarca Gotlieb, adevarurile cele mai puternice – cele pe care oamenii le iau in serios – sunt cele la care ajung, incetul cu incetul, singuri.
Psihoterapeutii ii ajuta pe clienti sa treaca prin durerea pe care au negat-o, au neglijat-o sau n-au stiut ce sa faca cu ea. Cand durerea este inca proaspata in minte, oamenii au tendinta de a critica aspru, fie pe ei insisi, de a-si indrepta furia catre exterior sau catre sine. Iata de ce, singura cale de iesire din durere este traversarea ei. Singurul mod de a ajunge in partea cealalta a tunelului este sa mergi prin el, nu pe langa el. Traversarea durerii de unul singur te poate afunda si mai mult in suferinta. A nu cere ajutor este ca si cum a-i alege de buna voie suferinta. Si atunci, pe buna dreptate, este adevarata afirmatia: durerea nu o alegi dar suferinta da.
Cauti ajutor specializat cand constientizezi ca mecanismele de aparare care te-au protejat de suferinta in copilarie, nu-ti mai sunt utile in viata de adult. Supra-responsabilizarea, evitarea, negarea, distantarea, parentalizarea sunt doar cateva dintre ele. Sistemele de aparare ii protejeaza pe oameni de suferinta, pana cand nu mai au nevoie de ele …
Apelezi la specialisti in sanatate mintala pentru ca ai suspiciuni sau ai primit semnale de la altii ca suferi de tulburari de personalitate. Imi amintesc de o clienta care mi-a cerut sa-i confirm sau sa-i infirm daca este nebuna, asa cum o etichetase partenerul ei. Acum, la drept vorbind, oricine prezinta o oarecare doza de tulburare de personalitate (in anumite contexte, etape de viata), astfel incat este indicat sa vezi daca nu cumva este si cazul tau.
Cauti sprijin cand esti singur, in incercarea de a gasi pe cineva care sa te asculte, sa te ghideze. Pentru multi oameni, a cobori in adancul gandurilor si sentimentelor propri este ca si cum ai merge pe o alee intunecata – nu vor sa fie singuri. Oamenii vin la terapie pentru a avea pe cineva alaturi in acest proces de ratacire prin viata.
Oamenii apeleaza la psihoterapie cand nu stiu ce decizii sa ia. Pacientul doreste ca altii sa ia decizii, astfel incat sa nu fie nevoit sa-si asume responsabilitatea daca lucrurile nu functioneaza. Este logic si important de subliniat faptul ca, rolul meu de terapeut este de a-i intelege pe oameni si a-i ajuta sa-si stabileasca singuri prioritatile, dar nu pot decide in locul lor cum sa-si traiasca viata.
Despre pacienti, psihoterapeuti si procesul psihoterapiei
Intr-un proces terapeutic, atat clientul cat si psihoterapeutul se angajeaza intr-un demers de cunoastere si crestere (inter)personala. Clientii se vad mai clar prin reflectiile noastre, noi ne vedem mai clar prin ceea ce aduc cu ei, in cabinet. Suntem niste oglinzi ce reflecta la randul lor alte oglinzi, aratandu-ne unii altora ceea ce noi nu putem vedea.
La inceput, fiecare pacient este, pur si simplu, un instantaneu, o pesoana surprinsa intr-un anumit moment (o fotografie). Nici una dintre poze nu il reprezinta in totalitate. Astfel ca psihioterapeutii asculta, sugereaza, impulsioneaza, ghideaza si, din cand in cand, ii flateaza pe pacienti, pentru a aduce in prim plan alte instantanee care sa vorbeasca despre ce se intampla in interiorul lor. In timp, aceste imagini aparent distincte se invart toate in jurul unei teme comune, una care este posibil sa nu fi fost in atentia pacientului cand a decis sa vina la cabinet. Luam esenta primului instantaneu si esenta unui instantaneu imaginat si le imbinam pentru a crea unul cu totul nou … Majoritatea povestilor te poarta peste tot, inainte de a stii care este cu adevarat subiectul.
Pacientii tipici sunt cei care pot stabili relatii, gestiona responsabilitati de adult si au capacitate de introspectie. Pacientii volubili, motivati, deschisi si responsabili fac progrese rapid. Dar exista si pacienti care continua sa vina la terapie dar nu fac nicio schimbare notabila in vietile lor. Cunoasterea interioara este premiul de consolare al sedintelor de psihoterapie. Dar, poti avea toata cunoasterea interioara din lume, dar daca nu te schimbi atunci cand esti acolo, in lumea reala, cunoasterea, terapia sunt inutile.
Pacientii plictisitori sunt cei care nu vor sa-ti impartaseasca lucruri din viata lor, care zambesc pe tot parcursul sedintelor sau se lanseaza in povesti aparent fara sens si repetitive producand, de fiecare data, mirare: de ce imi spune asta ? Ce semnificatie are asta pentru el?
Este mai putin acceptabil din punct de vedere social ca barbatii sa vorbeasca despre sentimentele lor. In timp ce femeile simt presiunea culturala de a tine pasul cu asteptarile privind aspectul lor fizic, barbatii simt presiunea de a raspunde asteptarilor privind aspectul emotional. Femeile tind sa se confeseze prietenilor sau rudelor, dar cand barbatii vorbesc despre sentimentele lor la sedintele de psihoterapie, aproape inntotdeauna psihoterapeutul este prima persoana cu care vorbesc despre lucrul acesta.
Multi incep psihoterapia fiind interesati mai mult de ceilalti, decat de ei insisi. De ex, de ce face sotul/copilul meu asta? Terapia nu-i poate ajuta pe cei care nu manifesta curiozitate fata de ei insisi. Ma intreb, de ce-as fi eu mai curioasa in legatura cu tine, decat esti tu insati/insuti fata de tine?
Poate parea contraintuitiv, dar terapia functioneaza cel mai bine atunci cand oamenii incep sa se vindece – cand se simt mai putin deprimati sau anxiosi ori dupa ce au depasit criza. Acum sunt mai putin reactivi, mai prezenti, mai capabili sa se implice in ceea ce este de facut. Din nefericire, oamenii pleaca uneori exact cand simptomele lor se amelioreaza, fara sa-si dea seama (sau poate stiind prea bine) ca munca de-abia acum incepe si, daca raman, va trebui sa faca un efort si mai mare …
De fiecare data cand o persoana dintr-o familie incepe sa faca schimbari, chiar daca schimbarile sunt sanatoase si pozitive, nu e un lucru neobisnuit ca membrii ceilalti sa faca tot ce pot pentru a mentine situatia dinainte si a aduce lucrurile inapoi la homeostaza.
Sa nu amanam discutiile transformatoare/vindecatoare pe patul de moarte. Acelea sunt in mare parte inchipuiri. Oamenii pot cauta liniste si claritate, intelegere si vindecare, dar patul de moarte in sine inseamna adesea un amestec de medicamente, confuzie, frica, slabiciune. Acesta este motivul pentru care este deosebit de important sa fim ceea ce dorim acum, sa devenim mai deschisi si mai afectuosi cat timp suntem capabili de asa ceva.
Psihoterapeutii folosesc trei surse de informare atunci cand lucreaza cu pacientii: ceea ce spun ei, ceea ce fac si cum ne simtim atunci cand ii tratam. Ceea ce simti la sfarsitul unei intalniri cu un pacient este real. Foloseste acest lucru!
Terapeutii nu sunt insistenti in a-i convinge pe oameni sa schimbe comportamente sau ganduri. Nu il putem convinge pe un anorexic sa manance. Nu il putem convinge pe un alcoolic sa nu bea. Nu ii putem convinge pe oameni sa nu se distruga, pentru ca, deocamdata, aceste comportamente autodistructive le sunt de folos. Ceea ce putem face este sa incercam sa-i ajutam sa se inteleaga mai bine pe ei insisi si sa le aratam cum sa-si puna intrebarile potrivite pana cand se intampla ceva, fie in interior, fie in exterior, ceva care sa-i faca sa se convinga singuri. Ceea ce fac oamenii la terapie este ca si cum ar exersa aruncarea la cos. Este un lucru necesar. Dar apoi trebuie sa mearga sa joace un meci real.
Nu ai cum sa treci prin toata pregatirea in domeniul psihoterapiei si sa nu te fi schimbat intr-o oarecare masura sau sa devii, chiar fara sa-ti dai seama, orientat catre esenta.
Panseuri pe care nu le-am putut ignora
Cartea lui Gotlieb poate fi considerata si o colectie de panseuri, strecurate printre povestile despre pacienti sau insotind propriile reflectii despre lume si viata. Pentru ca le consider adevarate comori, le las aici cu speranta ca vor face sens si pentru voi:
Linistea, nu inseamna sa te afli intr-un loc in care nu e zgomot, agitatie sau efort, inseamna sa fii in mijlocul acestor lucruri si totusi sa fii calm in adancul sufletului tau.
Nicio problema nu poate fi rezolvata folosind acelasi tip de gandire ca atunci cand am creat-o. Einstein.
Opusul depresiei nu este fericirea, ci vitalitatea! Andrew Solomon
Regretul poate merge intr-una dintre urmatoarele directii: fie te poate tine prizonier in trecut, fie poate servi drept motor al schimbarii.
Trecutul nostru nu ne defineste, ne informeaza!
Alegand parteneri familiari, oamenii garanteaza rezultatul opus: redeschid ranile si se simt si mai complexati si imposibil de iubit.
Viata sexuala reflecta relatia. O relatie buna inseamna o viata sexuala buna si invers.
Este important sa contracarezi starea depresiva cu actiune ca sa creezi legaturi sociale si sa gasesti un scop zilnic, un motiv destul de convingator sa te dai jos din pat dimineata
Uneori drama oricat de neplacuta, poate fi o forma de automedicatie, o modalitate de a ne calma prin evitarea crizelor care se produc in interior.
Nu poti scapa de durere daca o minimizezi. Treci prin durere acceptand-o si intelegand ce sa faci cu ea. Nu poti schimba ce negi sau minimalizezi.
Fiecare decizie pe care omul o ia se bazeaza pe doua lucruri: frica si iubirea. Terapia te ajuta sa distingi intre cele doua.
Evitarea este aproape intotdeauna despre frica. Este o modalitate simpla de a face fata unei situatii fara a fi nevoit sa te confrunti cu ea.
Atunci cand oamenii se simt coplesiti, cel mai bine este sa astepte o vreme.
In noaptea cu adevarat intunecata a sufletului, este intotdeauna trei dimineata, zi dupa zi (Fitzgerald).
Prea multi parinti le fac viata grea copiilor incercand, cu inversunare, sa le-o faca usoara! Goethe
Cerem iertare altora pentru a evita covarsitorul efort de a ne ierta singuri. Cerem iertare pentru noi sau pentru ceilalti care asteapta acest lucru?
A nu vorbi despre un lucru nu il face mai putin real. Il face si mai infricosator. Cel mai bun mod de a dezamorsa o bomba emotionala este sa o expui.
Incapacitatea de a spune NU se refera in mare masura la cautarea aprobarii – oamenii isi imagineaza ca spunand nu, nu vor fi iubiti de ceilalti.
Nu poti sa inabusi o emotie, fara sa le elimini pe celelalte. Vrei sa scapi de durere? Vei scapa si de bucurie.
Fiecare persoana care ti-a fost aproape traieste undeva in interiorul tau.
Cand ne simtim fragili suntem precum ouale crude – ne spargem in mii de bucati dupa cadere. Insa atunci cand dezvoltam mai multa rezilienta, suntem ca niste oua fierté tare – s-ar putea sa avem fisuri, dar nu ne vom sparge in bucati.
Desi avem cheia catre o viata mai buna, avem nevoie de cineva care sa ne arate unde am pus afurisita de cheie.
Epilog
Daca ai ajuns pana la sfarsitul acestui rezumat, inseamna ca te intereseaza subiectul sau/si ceva ti-a atras atentia din tot ce am reprodus aici. Dar asta nu e tot. Merita sa ai cartea si sa te aventurezi in universul ei pentru a surprinde si alte aspecte care mie mi-au scapat sau le-am considerat mai putin importante. Un argument in plus ar fi si faptul ca naratiunea se citeste usor, are multe povesti cu personaje de care te atasezi si care iti pot oglindi propriile stari/ganduri. Nu e de mirare ca la sfarsitul celor 600 de pagini ai vrea sa auzi vesti despre persoanajele care ti-au devenit atat de familiare …
Carte, Povesti despre oameni, Psihologie
O chestiune de viata si de moarte
Cartea asta este altfel decat toate celelalte pe care le-am citit pana acum, din mai multe motive: este scrisa de autori consacrati care au fost parteneri de viata pe parcursul a 65 de ani, s-a nascut intr-un moment dificil, din cauza bolii incurabile a unuia dintre ei, este o reflectare a unor stari/emotii/evenimente pe care cei doi soti le traiesc din perspective diferite, este un omagiu adus vietii traite cu sens, dar este si despre cum sa inveti sa traiesti fara regrete, primind in cele din urma moartea ca pe apogeul vietii. Evident ca gasim pe paginile cartii emotie, vulnerabilitate, autenticitate, sens, iubire, pierdere, sinceritate, umilinta, grija, durere etc. Toate acestea anunta sfarsitul, dar unul demn si fara (prea multe) regrete.
In 2019, Marylin afla ca are mielom multiplu si incepe un tratament agresiv care ii da complicatii, inclusiv sentimentul acela ca se afla pe ultima suta de metri de viata. In acest context dificil si dureros, are o idée care ofera suferintei sale un sens. Am in minte o carte pe care ar trebui sa o scriem imreuna, ii spune Marilyn lui Irv, si continua. Vreau sa consemnez zilele si lunile dificile care ne asteapta. Poate ca necazurile prin care trecem vor fi de vreun folos pentru alte cupluri care se confrunta cu o boala fatala. Va fi cartea noastra, una care nu va semana cu nicio alta carte, deoarece implica doua minti, in loc de una, reflectiile unui cuplu care a fost casatorit timp de 65 de ani. Un cuplu foarte norocos sa se aiba unul pe celalalt, apucand pe calea care duce, in cele din urma, la moarte …
Ce vad remarcabil aici este ca Marilyn nu devine o victima a bolii, nu se centreaza nici pe durerea ei, ci vrea sa fie inca de folos, isi propune sa umple cu sens si ultima farama de viata care mai pulseaza in inima ei. Am trait pe deplin si cu indrazneala iar treaba mea este sa traiesc pana voi muri, declara ea iar acest lucru ne ofera un model de cum sa traiesti si cum sa iesi din scena. Multumim Marilyn …
Acest ultim proiect de viata n-o impiedica sa perceapa totusi sumbra realitate: Suntem ca tusea cu junghiul: eu cu mielom, el cu problemele lui cu inima si echilibrul. Doi batrani prinsi in dansul final al vietii. Dar nu uita sa vada si partea plina a paharului: Cand ma cuprinde jalea pentru starea mea, incerc sa-mi amintesc toate motivele pentru care ar trebui sa fiu recunoscatoare: inca mai pot vorbi, citi si raspunde la e-mailuri. Sunt inconjurata de oameni iubitori, intr-o casa confortabila si frumoasa …
La randul sau, Irv povesteste cu nostalgie: Eu si Marilyn ne petrecem diminetile stand unul langa celalalt in curte. In vreme ce admiram copacii din jur, ne tinem de mana si ne aducem aminte de viata noastra impreuna. Ne reamintim de numeroasele noastre calatorii: cei doi ani petrecuti in Hawai, anul nostru sabatic la Londra, alte sase luni petrecute in apropiere de Oxford, cateva luni la Paris, alte sederi prelungite in Seychelles, Bali, Franta, Austria, Italia. Dupa ce ne desfatam cu aceste amintiri minunate, Marilyn imi strange mana si spune: Irv, nu as schimba absolut nimic. Ii dau dreptate, din toata inima. Mi-as dori sa rememorez acest gen de amintiri si sa pot spune si eu la finalul vietii: N-as schimba absolut nimic! Multumesc Marilyn pentru perspectiva asta sanatoasa si luminoasa.
Confruntarea cu moartea
Ce te infricoseaza cel mai mult la moarte, o intreaba Irv pe Marilyn. Toate lucrurile pe care nu le voi fi facut, ii raspunde aceasta. Intr-adevar, viata netraita este principala sursa de anxietate in fata mortii. Cu cat iti traiesti mai pe deplin viata, cu atat moartea este mai putin tragica, ne reaminteste Irv, citand din autorii lui preferati, asa cum o facuse intr-o alta carte de referinta, Privind soarele in fata. Tot aici am gasit ideea, sa mori la timpul potrivit a lui Nietszche si metafora rostita de Zorba in Kazantzakis: nu-i lasa mortii decat un castel parjolit …
Dar cand este momentul potrivit si ce faci cu oamenii care te-au iubit, respectat si admirat, cu obiectele de prêt si cartile valoroase din biblioteca, cu amintirile care te inconjoara peste tot?
Marilyn are niste raspunsuri personalizate, cum ar fi dorinta ei de a incheia viata prin sinucidere asistata, in momentul cand durerea va deveni insuportabila. Negociaza acest lucru cu cei dragi, constienta fiind ca, desi moartea este o chestiune individuala, omul ramane in viata, nu doar pentru sine, ci si pentru altii.
Dar inainte de acest punct final isi face ordine in universul interior, rememoreaza momentele placute petrecute cu partenerul de viata (intotdeauna relatia a fost pe primul plan), vorbeste cu copiii/nepotii, isi ia ramas bun de la prietenii apropiati, raspunde la multitudinea de mesaje pe care le primeste, isi doneaza cartile si cursurile in limba franceza Universitatii Stanford, ofera din bijuteriile ei, copiilor etc. Imi place mult maniera asta de a-ti incheia socotelile cu viata si de a nu lasa pe umerii copiilor povara gestionarii obiectelor personale. Multumim din nou pentru exemplu, Marilyn.
Si dupa ce castelul s-a parjolit, dupa ce socotelile cu viata au fost incheiate, vine momentul potrivit pentru dezlegarea de durerea care a cuprins corpul neputincios. Gata cu viata. Gata! Sunt ultimele cuvinte ale lui Marilyn, rostite soptit dar ferm. Apoi, o respiratie profunda si inca vreo 12 din ce in ce mai slabe. Cel din urma sarut pe fruntea rece si Marilyn, draga mea Marilyn nu mai este …
Nu de moartea celui drag ma tem ci de faptul ca o sa-i supravietuiesc, se confesa Irv la inceputul cartii. Ei bine, momentul acela sosise. Cum va fi viata lui ca adult independent si singur? In mod cert, nu chiar asa cum isi imagina sau cum isi invata pacientii sa-si traiasca doliul. A debutat cu amortire/anestezie. Apoi cu negare, ilustrata prin refuzul de a privi fotografia lui Marilyn sau a-i vinde masina. A simtit din plin si neajutorare, desi avea destui oameni in jur care sa-l sprijine. Parca as astepta pe cineva sa ma salveze. Poate ca uzez de gandirea magica – anume ca neputinta mea va duce cumva la intoarcerea lui Marilyn. Durerea si-a aratat si ea coltii, in asociere cu dorinta sexuala, un lucru care poate parea straniu, la un batran de 89 de ani. Acest imbold carnal il face sa caute raspunsuri la specialisti, iar cel mai pertinent i se pare cel legat de vitalitate si de nevoia de a simti. Sa simti ceva este mai bine decat sa nu simti nimic …
De unde vine consolarea?
Scrie, asa cum o facuse ani la rand, inclusiv la cartea de fata si reciteste cartile pe care le-a publicat de-a lungul anilor. Hotaraste sa parcurga cate un capitol pe seara, stiind ca va regasi povesti ale pacientilor sai care au trecut prin boli terminale, dar si ale altora care au supravietuit mortii cuiva drag. Am scris eu asta, se intreaba din cand in cand, retoric. Nu-mi amintesc fata acestui om, constata alteori. Sa pierd atat de mult din viata cat inca traiesc, acesta este un lucru cu adevarat infricosator…
Joaca sah. O pasiune mostenita de la tatal sau, cu care a reusit sa se conecteze doar in acest fel.
Iese in lume, in ciuda faptului ca sociabilitatea nu este unul din darurile sale forte. Rolul acesta il indeplinise cu succes, Marilyn.
Continua sa se instruiasca citind, participand la cursuri, conferinte, seminarii etc
Ofera cate o terapie unica unor clienti, raspunde e-mailurilor venite din intreaga lume, da interviuri on line etc.
Incercand sa-si construiasca o rutina confortabila, la un moment dat conchide ca durerea este trecatoare si ca, ceva poate sa aiba valoare, interes si importanta, chiar daca eu sunt singurul care traieste acel ceva, chiar daca nu pot sa-l impartasesc cu Marilyn. Asta inseamna ca durerea s-a diminuat si ca acceptarea pierderii incepe sa-si arate zorii.
Cartea se incheie cu o scrisoare catre Marilyn, cea care a plecat dar cu care ar vrea sa se reintalneasca undeva, candva. Si cu o fraza a lui Nabokov din Vorbeste memorie: Existenta noastra nu este decat o efemera geana de lumina intre doua entitati de intuneric. O ideea care ma zbuciuma dar ma si alina, in acelasi timp, marturiseste Yalom …
Carte, dezvoltare personala, Psihologie
Mai bun decat parintii tai
Decizia de a deveni parinte este, in mare masura, egoista si are de-a face cu ceea ce ne dorim noi de la viata, afirma autorul Janet Woititz. In sprijinul acestei afirmatii aduce o serie de motive care pun in prim plan implinirea personala a parintelui, cum ar fi: sa aiba un obiect al iubirii (mame si tati devoratori de copii, imi permit sa adaug), sa-si urmeze glasul asurzitor al ceasului biologic, sa-si perpetueze genele, sa-si modifice (eventual) propriul destin prin contributia copilului, sa-si repare copilaria traumatizanta etc.
Totusi, este de bun simt sa admitem ca aducem pe lume copii pentru ei insisi iar noi, ca parinti, avem menirea de a-i creste sanatos din punct de vedere fizic si emotional si de a-i ghida responsabil spre o viata implinita. Acest lucru este posibil, daca parintele insusi vine dintr-o familie sanatoasa. Dar daca acest lucru nu se intampla, ce este de facut?
Autorul ofera in carte cateva solutii de constientizare a modelelor parentale disfunctionale si o alternativa sanatoasa de educatie pentru proprii copii. Stradania de a rupe cercul vicios al disfunctionalitatii vine la pachet cu propria vindecare si intelegere a problemelor personale, ceea ce este un dublu castig, atat pentru parinte, cat si pentru copil. Iata de ce recomand cartea, mai ales acelor parinti care se vor regasi in descrierea familiilor nesanatoase, din lista urmatoare:
- Intr-o familie sanatoasa, treaba parintilor este sa aiba grija de copii. Intr-o familie nesanatoasa, treaba copiilor este sa aiba grija de parinti.
- Intr-o familie sanatoasa, mesajele sunt clare si usor de inteles. In caz contrar, ele pot fi chestionate si lamurite. Intro familie nesanatoasa, mesajele sunt vagi si interpretabile, ceea ce duce la confuzie si presupuneri.
- Intr-o familie sanatoasa, copilul este intotdeauna iubit, chiar daca purtarea sa este inacceptabila. Intr-o familie nesanatoasa, copilul este umilit, comportamentul sau fiind confundat cu persoana sa.
- Intr-o familie sanatoasa, granitele personale sunt clare si respectate intotdeauna. Intro familie disfunctionala, granitele personale sunt neclare, fiind frecvent incalcate.
- Intr-o familie sanatoasa, toate emotiile si sentimentele sunt tolerate. Intr-o familie nesanatoasa, trairile emotionale si sentimentele sunt adesea contestate si, in consecinta, reprimate.
- Intr-o familie sanatoasa, parintele este profesor si indrumator. Intr-o familie nesanatoasa, copilul se educa singur, cum poate mai bine.
- Intr-o familie sanatoasa, exista structura si limite rezonabile. Intr-o familie nesanatoasa exista, ori haos, ori extrema rigiditate.
- Intr-o familie sanatoasa, copilul e solicitat corespunzator cu varsta si nivelul sau de intelegere si dezvoltare. Intr-o familie nesanatoasa, copilului i se cere sa demonstreze pseudomaturitate sau, dimpotriva, este infantilizat.
- Intr-o familie sanatoasa, copilul e sustinut in mod regulat si neconditionat. Intr-o familie nesanatoasa, copilul e facut sa se simta nedemn de iubire si fara valoare.
- Intr-o familie sanatoasa, exista organizare si planificare, precum si abilitatea de a reactiona in caz de criza. Intr-o familie nesanatoasa, membrii ei o duc dintr-o criza in alta, iar atunci cand nu exista nicio criza, o genereaza ei.
Aceste caracteristici constituie scheletul cartii lui Woititz si o momeala suficient de atractiva, sper eu, ca sa te determine sa gusti din consistenta ei si sa-ti iei de acolo exact ce ai nevoie. Lectura vindecatoare!
- Dr. Janet G. Woititz este Doctor in Educatie, Scriitor, Terapeut si Profesor la Rutgers University din New Jersey. Inca de la inceputul carierei sale a fost preocupata de psihologia adultilor care au crescut intr-o familie cu un alcoolic, fiind considerata parintele miscarii “Copiii Adulti ai Alcoolicilor”. Cercetarile pe care le-a realizat de-a lungul timpului au aratat aceeasi dinamica ce afecteaza familiile de alcoolici si in cazul sistemelor familiale disfunctionale …
Carte, Psihologie
Spatiul dintre noi
Este o carte in care psihoterapeutii Harville Hendrix si Helen LaKelly Hunt sintetizeaza principiile care stau la baza unei relatii de cuplu sanatoase si implinitoare. Autorii pleaca de la premisa potrivit careia, nimic nu exista in Univers fara (inter)conectare, aceasta fiind sursa existentei, a iubirii adevarate si a unei vieti desavarsite. O declaratie indrazneata si incitanta care a avut darul sa ma provoace la lectura. Cu usor scepticism, ce-i drept, dar cu o doza crescuta de curiozitate, am parcurs cele 100 de pagini ale cartii si iata ce am gasit relevant:
Autorii vorbesc despre conexiune si interactiune in cuplu, despre spatiul sacru si despre energia pe care fiecare dintre parteneri o propaga spre celalalt. Relatia semnifica doi oameni si spatiul dintre ei. Totul depinde de energia pe care alegem s-o emanam inspre aceasta zona. Daca este o zona sigura, conexiunea va fi restaurata, iar noi vom prospera si vom fi plini de insufletire. Daca este o zona periculoasa, instinctiv vom simti nevoia sa ne protejam. Ne vom retrage si vom supravietui pe cont propriu, sustin autorii.
Daca totul incepe minunat, ce se intampla pe parcurs, in relatie, astfel incat luminile se sting?
Apararea prin retragere sau atac se intampla in orice cuplu, dupa ce trece perioada romantica. Acest lucru indica pierderea conexiunii, din diverse motive care tin, mai ales, de factori de dezvoltare (educatie, modele parentale), spun autorii. In mod inconstient ne indragostim de o persoana care intruchipeaza atat punctele forte cat si slabiciunile celor care ne-au ingrijit pe vremea cat eram copii. Pe de alta parte,
Egoismul duce la neacceptarea diferentelor, la absenta empatiei, la depersonalizare (celalalt este un obiect) si ne impinge sa ne inchidem in sinea noastra si sa ne izolam. In acest caz suntem deconectati de restul lumii si de oamenii pe care-i iubim. E ca si cum te-ai accidenta pe o plaja frumoasa dar nu te poti bucura din cauza durerii. Pana cand nu dispare suferinta, nu va mai exista nimic altceva.
Anxietatea este o alta problema care pune presiune pe individ si cuplu, deopotriva. Frica declanseaza starea de alerta, pe modul supravietuire si ii pune pe parteneri in pozitie de lupta. Pana cand securitatea emotionala nu este restabilita, nici conectarea nu poate fi realizata.
Cum restabilim conectarea in cuplu?
Autorii au ajuns la concluzia ca pentru a institui un climat de siguranta in cuplu este nevoie de trei practici: conversatii sigure, zero negativitate si pozitivarea prin confirmari zilnice.
Conversatiile sigure. De cele mai multe ori, vorbitul este asociat cu monologul, cu situatia tipica in care o persoana vorbeste si alta asculta. Acest lucru este periculos, din cauza ca monologul face din orice ascultator un obiect care ar trebui sa accepte punctul de vedere al celuilalt ca fiind adevarul absolut.
Cel care sta si asculta se simte adesea intr-o pozitie subordonata. Asa ca incearca sa instituie anteriorul statu-quo, in care detinea o pozitie de egalitate. Si face asta respingand sau reinterpretand punctul de vedere exprimat de celalalt. Aceasta reciproca devalorizare a adversarului declanseaza o stare de anxietate, care ne determina sa ridicam ziduri de aparare imprejurul nostru si ne conduce spre conflict si deconectare.
Vestea buna este ca exista o structura care faciliteaza trecerea de la Monolog la Dialog, prin intermediul conversatiilor sigure. Comunicarea in acest cadru este un proces structurat in care doi oameni vorbesc si asculta cu randul. Este o cale de a reusi sa vorbim fara a critica, sa ascultam fara a judeca si de a ne conecta, in ciuda diferentelor dintre noi. O Conversatie Sigura contine trei parti:
– Oglindirea – sa repeti ceea ce a spus partenerul, asa incat sentimentele sale sa fie puse in lumina. Cuvintele cheie aici sunt: inteleg din ce-mi spui/am auzit asta/poti sa-mi confirmi ca asta ai vrut sa transmiti etc
– Validarea – sa vezi lucrurile din perspctiva partenerului, fara a-ti abandona propriul punct de vedere
– Empatia – sa-ti imaginezi sentimentele pe care partenerul tau le-a avut, in timp ce-si rostea mesajul.
Conversatiile sigure ajuta doi oameni sa se vada cu adevarat unul pe altul si sa devina mai constienti de experienta pe care o traverseaza celalalt. Ii ajuta sa-si dezvolte starea de prezenta si sa-si conecteze sufletele. Cand doi oameni se valideaza reciproc, fluxul de energie care se desfasoara intre lumile lor individuale se amplifica. Acest lucru face din Conversatiile Sigure, mai mult decat un proces de comunicare. Este un proces de transformare, sustin autorii.
Zero negativitate – Aici nu e vorba de ceea ce spui ci de felul in care o spui astfel incat sa nu-ti dobori interlocutorul, sa nu-l injosesti sau umilesti. Inseamna sa-l privesti pe partener cu ingaduinta, prin lentila iubirii.
Cand unul dintre parteneri aduce negativitate, instinctiv el declanseaza sistemul de alarma existent in amigdala celuilalt (centrul emotiilor si al amintirilor) iar corpul este inundat de adrenalina si cortizol. In acest caz, prima reactie este apararea prin atac. Desi este dificil de controlat primul impuls, al doilea poate fi gestionat prin implementarea unui Proces de Reparatie care sa ne ghideze spre refacerea conexiunii, cat mai curand posibil. Dovada unei relatii sanatoase consta in reparatia rapida, adauga autorii.
Procesul de reparatie se refera la patru optiuni:
- Reluarea – emitatorul retransmite mesajul, intr-un mod in care sa nu fie perceput negativ
- Modelarea – receprorul interpreteaza el insusi mesajul Emitatorului pe baza cuvintelor dar si a mesajelor nonverbale
- Comportamentul relational – modalitatea practica de reconectare prin scuze, a cere iertare, a oferi consolare printr-o imbratisare sau un dar
- Dialogul complet care contine discutia lamuritoare fata de motivul pentru care a aparut lipsa de apreciere dar si motivul pentru sensibilitatea la lipsa de apreciere/negativitate.
Scopul este de a ajunge in zona pozitiva a relatiei in care conectarea sa fie posibila din nou. Conectarea se poate realiza si mentine prin,
Confirmari zilnice. Acestea se refera la comportamente de pozitivare pline de atentie, de surprize si divertisment in interiorul relatiei. Cand oferi o confirmare, tu traiesti acea confirmare, la fel ca atunci cand nu poti rani o peroana fara sa te ranesti pe tine. Iata cateva sugestii pentru a genera confirmari:
- Oferiti aprecieri in fiecare zi, de genul: lucrul pe care-l apreciez la tine este …
- Practicati comportamente grijulii care va fac sa va simtiti iubiti si pretuiti.
- Planuiti un schimb de surprize
- Generati impreuna placeri de energie inalta cum ar fi initiative care aduc buna dispozitie, ras, sex etc.
Daca partea de conversatii este in zona sigura, daca elimini negativitatea prin confirmari zilnice, ar mai fi cateva lucruri de rezolvat:
- Incearca sa-ti stapanesti/gestionezi fricile care vin din modul in care ai fost crescut in copilarie de parintii tai. Mecanismele de aparare care ne-au fost aliati impotriva durerii se reactiveaza de fiecare data cand ne confruntam cu situatii dureroase in cuplu. Acestea sunt, de obicei, doua atitudini polare: reprimare emotionala si exacerbarea emotionala. Acestea pot fi regasite in teoria atasamentului, in tipologia Anxiosului (numit aici metaforic, Grindina)si a Evitantului (numit de autori, Testoasa), cand unul dintre parteneri reactioneaza vocal, cu izbucniri emotionale, la fel ca o ploaie cu grindina, iar celalalt se retrage in cochilia sa, din cauza loviturilor, asemenea unei testoase. Este util de stiut ca, cu cat te retragi mai mult cu atat va creste intensitatea furtunii. In acest context, Testoasa ar trebui sa oglindeasca Grindina si sa-i valideze punctul de vedere, astfel incat furtuna sa fie orpita.
- Transforma frustrarile in dorinte. Conflictul este un progrès pe cale sa se intample iar o frustrare este o dorinta deghizata, remarca autorii. Pentru a depasi frustrarea care duce le conflict, un cuplu inteligent va invata sa-si converteasca frustrarile in solicitari, pentru ca fiecare partener sa obtina ceea ce-si doreste. Asta se poate face in cadrul unei conversatii sigure in care partenerul lezat prezinta succint frustrarea, explica celuilalt dorinta si cere schimbarea comportamentala, oferind mai multe optiuni, astfel incat partenerul sa aleaga una dintre variante. Solicitarea trebuie sa fie SMART (specifica, masurabila, accesibila, relevanta, temporala).
- Nu condamna ci surprinde O sentinta, prin natura ei, erodeaza siguranta. In schimb, acceptarea diferentelor este cea mai mare provocare pentru un cuplu. Diferentele devin fundamentul evolutiei daca, in loc de critica si dispret (pentru ca celalalt nu corespunde), partenerii sunt curiosi si pun intrebari referitoare la un comportement, gest, vorba a celuilalt. Un gen de curiozitate este Surprinderea. A surprinde are doua sensuri: l-am uimit pe partener cu ceva ce am facut si am remarcat ceva la partener care m-a mirat. Cea mai buna cale de a-ti cunoaste partenerul e sa pleci de la premisa ca nu-l cunosti deloc. Toleranta ambiguitatii e semn de sanatate mintala, spun specialistii in neurostiinte. Aceasta va conduce la surprindere, admiratie si stare de bine.
- Consolideaza noile valori. In vechiul mod de viata, deosebirile evoca sentimente de neincredere, competitivitate si control. Interactiunile sunt mai mult tactice decat relationale. Asta inseamna ca ceilalti sunt, fie oponentii cu care concuram, fie resursele care ne implinesc noua nevoile. Exista control si dominatie. Invingatorul ia totul. Se pune accentul pe EU, nu pe NOI. In In noua paradigma, deosebirile invita la colaborare, cooperare si constructie comuna. Nevoia de conectare este satisfacuta, conditia de baza fiind: Priveste fiecare om, inclusiv pe tine, prin lentila iubirii. Reusind acest lucru poti avea, nu doar iubire adevarata ci si o viata desavarsita, conchid autorii.
Pentru cititorii care intampina dificultati in relatia de cuplu, las aici si cateva resurse de lucru preluate din carte, care pot fi pretexte pentru Revolutia Relationala de care au nevoie. Una dintre ele este, Scara minunilor – un exercitiu care consta in a face declaratii celuilalt, fata in fata, in fiecare seara, timp de o luna, pe modelul urmator: remarc individualitatea ta, accept individualitatea ta, confirm individualitatea ta, apreciez individualitatea ta, admir individualitatea ta, sustin individualitatea ta, ador individualitatea ta. Incepeti de la baza scarii. Observati cum se schimba sentimentele, pe masura ce trece timpul …
Intrebari de lucru in cuplu:
- Enumera 5 lucruri pe care le primesti de la partener si care te fac sa simti ca esti o fiinta iubita si contezi.
- Scrie 5 lucruri pe care le apreciezi la partener si de care ai uitat in ultima vreme
- Enumera cateva dintre surprizele care ti-ar aduce bucurie si pe care le-ai pretui in mod deosebit
- In timp ce fiecare dintre voi isi imagineaza cum ara rata relatia de vis, enumera 5 lucruri despre care amandoi credeti ca ar fi placut sa le faceti impeuna
- Enumera 5 dintre amintirile preferate/placute care-l includ pe partener
Bine de stiut: Harville Hendrix si Helen LaKelly Hunt au studii doctorale in psihologie si sunt creatorii Terapiei relationale Imago, cunoscuta si practicata astazi in peste 50 de tari, de circa 2000 de terapeuti formati in cadrul Imago Relationships International. Cei doi au vizitat Romania in 2015, prilej cu care au tinut conferinte on line, gratuite, pentru publicul interesat. In prezent, in Romania exista o Scoala de Formare de tip Imago, creata de psihoterapeutul Gaspar Gyorgy si promovata prin intermediul site-ului Pagina de Psihologie.
Carte, Psihologie
Privind soarele in fata
Titlul ales de Irvin Yalom este inspirat de maxima lui Rochefoucauld: Soarele si moartea nu pot fi privite fix in fata. Ori tocmai asta face Yalom in carte: priveste moartea fatis, o diseca si cauta sa o imblanzeasca, astfel incat, cititorii sa se imprieteneasca cu ea.
A vorbi despre moarte este ca si cum ai incerca sa privesti soarele in fata: nu poti rezista prea mult. Si atunci, de ce sa ne uitam fix la soare? Un raspuns scurt ar fi acela ca suntem nevoiti sa o facem, la un moment dat. Toti, fara exceptie. Existenta noastra este mereu umbrita de cunoasterea faptului ca vom creste, vom inflori si apoi, inevitabil, vom descreste si vom muri. Ne place sau nu, o acceptam sau nu, moartea este viermele din miezul existentei umane.
Cei care nu reusesc sa se impace cu ideea mortii, incearca sa o alunge prin respingere, negare, diversiune sau inlocuire. Unii pornesc compulsiv in cautarea noului, a senzatiilor tari, a sexului, bogatiei, religiozitatii sau puterii. O cursa care sfarseste tot acolo, in pragul intunericului, dar cu frica, regrete si disperare …
Ascunzandu-te de moarte, te ascunzi si de viata, sustine Yalom. In schimb, confruntare cu moartea, desi produce anxietate, are potentialul de a ne imbogati semnificativ existenta. Desi moartea, ca proces fizic, ne distruge, ideea de moarte ne salveaza!
Chiar daca rational poti accepta sa privesti intr-acolo, nu esti dispus sa te uiti la moarte oricand si oricum. De obicei o faci cand esti constrans de evenimente si de contexte speciale. Autorul numeste aceste contexte, experiente revelatoare si le descrie ca fiind terapie de soc existential, usi care se deschid spre lumina …
Iata cateva exemple de evenimente care favorizeaza experientele revelatoare: suferinta cauzata de o boala terminala, moartea cuiva drag; incheierea unei relatii intime; o aniversare (50, 60, 70);o trauma devastatoare (viol, jaf, incendiu etc); plecarea copiilor de acasa (sindromul cuibului gol); pierderea unei slujbe sau schimbarea de cariera; pensionarea; internarea la un azil; visele puternice care vin cu mesaje dintr-o zona mai adanca a eului; reuniuni scolare, dispozitii legate de mostenire sau alcatuirea unui testament etc.
Odata confruntati cu spinul mortii si al suferintei, ne indreptam privirea spre sursele de lumina. Acestea pot fi ideile altor muritori, aforismele si, mai ales relatiile pe care le stabilim cu alti oameni.
Puterea ideilor. Epicur
Conform dictionarului Webster, epicurian este cineva dedicat vietii luxoase si placerilor senzoriale. Dar Epicur are ceva mai valoros sa ne invete, sustine Yalom. De pilda, afirmatia ca sufletul este muritor si piere odata cu trupul. De ce sa ne temem de moarte daca n-o putem percepe nicodata? Pentru ca suntem morti, nu stim ca suntem morti si atunci ce motiv am avea sa ne temem?
Starea noastra de nefiinta de dupa moarte este aceeasi ca cea de dinainte de a ne fi nascut, mai crede Epicur (argumentul simetriei). Daca nu ne facem griji pentru nefiinta de dinainte, de ce ne-am teme de nefiinta de dupa fiinta, se intreaba el retoric.
Cea mai valoroasa idée epicuriana mi s-a parut cea referitoare la transmiterea prin reverberatie. Conceptul se refera la undele de influenta pe care le lasam fiecare dintre noi in lume, lucru care atenueaza durerea efemeritatii. Ceva din fiecare dintre noi va persista, chiar daca acest lucru ne va ramane necunoscut sau imperceptibil. Un exemplu de transmitere prin reverberatie in urma unei experiente revelatoare, gasiti aici.
Alte aforisme si idei care pot risipi teama de moarte. Nietzsche.
- Croieste-ti o soarta pe care sa o iubesti, este unul din aforismle preferate ale lui Nietzsche. Ideea aici este de a nu ramane prizonier in propria viata ci de a cauta sa-ti atigi potentialul, facand ceva care te implineste si-ti ofera starea de bine dorita.
- Ceea ce nu ma omoara ma intareste, este o alta propozitie de granit a filozofului. Acest aforism ne transmite faptul ca experientele dificile pot sa faca pe cineva mai puternic si mai adaptabil la situatii asemanatoare. Este ca imaginea copacului care datorita furtunilor, creste mai puternic si mai inalt.
- Ideile bune, chiar si acelea de mare impact sunt rareori suficiente administrate o singura data. Sunt necesare doze repetate. Cu alte cuvinte, nu renunta niciodata, in ciuda esecurilor repetate. Atata timp cat traiesti, orice poate fi posibil!
- Cand suntem obositi, suntem atacati de ganduri pe care le-am depasit cu mult timp in urma. Altfel spus, nu fii dezamagit cand te intorci la problemele vechi. Odihneste-te si vei reusi sa depasesti obstacolul din calea ta.
- Consuma-ti viata, Mori la timpul potrivit! Ceea ce putem invata de aici este sa cautam implinirea de sine, sa ne realizam potentialul, sa traim deplin si cu indrazneala. Atunci si numai atunci putem accepta moartea, fara (prea multe) regrete.
Aplicatie: Poti gasi un mod de a trai astfel incat sa nu acumulezi regrete? Ce poti face acum in viata ta, astfel incat, peste un an sau peste cinci, sa nu privesti inapoi cu aceeasi spaima la noile regrete acumulate?
Contează doar ceea ce ești! Schopenhauer
In trilogia de eseuri, Ce este omul, Ce are omul, Ce reprezinta omul, filozoful Schopenhauer spune ca singurul lucru care conteaza cu adevarat este ceea ce suntem. Nici acumularea de bunuri, nici bogatia, nici statutul sau reputatia nu aduc starea de bine unui om, cu atat mai putin, mult ravnita fericire.
Bunurile materiale sunt niste naluci. Acumularea de bogatii și bunuri materiale este nesfarsita și nesatisfacatoare. Cu cat avem mai mult, cu atat ne cresc pretentiile si planurile de a avea si mai mult. La sfarsit, nu noi avem bunuri, ci ele ne au pe noi.
Reputatia este la fel de efemera ca bunurile materiale. Jumatate din grijile și anxietatile noastre se nasc din preocuparea pentru parerile celorlalti … Trebuie sa ne extragem acest spin din trup. Opinia celorlalti este o fantasma care se poate modifica in orice moment. Parerile atarna de un fir de ata si ne transforma in sclavi ai gandurilor celorlalti sau, mai rau, a ceea ce par ei sa gandeasca, pentru ca, nu putem sti niciodata ce gandesc cu adevarat.
Numai ce suntem conteaza cu adevarat. O constiinta sanatoasa inseamnă mai mult decat o buna reputatie. Scopul nostru cel mai important ar trebui să fie o sanatate buna (fizica, emoționala, spirituala) si bogatia intelectuala, ceea ce ne poate oferi o rezerva inepuizabila de idei, independenta si o viata morala …
Terapie existentiala prin relationare
Chiar daca sunt valoroase, ideile nu sunt suficiente pentru a alunga teama de moarte. Relatiile intime sunt o conditie esentiala pentru fericire. Opusul lor este singuratatea, traita si ca angoasa a mortii, afirma Yalom.
Există două feluri de singurătate: cotidiana si existentiala. Prima dintre ele este interpersonala, este durerea de a fi izolat de ceilalti. Această singuratate, deseori insotita de teama de intimitate sau de a fi respins, de rusine sau de frica de a fi neiubit, ne este familiara tuturor, intr-o masura mai mare sau mai mica. O astfel de izolare se combina cu deznadejdea sau chiar disperarea si teroarea. Nu poate fi nascocită o teroare mai deavoleasca decat ca un individ să fie lasat liber in societate dar sa ramana cu totul neremarcat de catre ceilalti membri, afirma, in urma cu un secol, William James.
A doua forma de singuratate, cea existentiala, este mult mai profunda si se naste din prapastia de nedepasit dintre individ si ceilalti oameni. Aceasta prapastie este o consecinta, nu doar a faptului ca fiecare dintre noi a fost aruncat singur in aceasta existenta si trebuie sa o paraseasca singur, dar deriva si din faptul ca fiecare dintre noi trăieste intr-o lume cunoscuta doar de catre noi insine.
Datorita aparatului nostru neurologic, fiecare persoana joaca un rol substantial in crearea propriei realitati. Cu alte cuvinte, avem un numar de categorii mentale (de exemplu, cantitate/calitate, cauza/efect), care intra in joc atunci cand suntem confruntati cu informatii care ne parvin si care ne permit sa construim lumea intr-o maniera unica, in mod inconstient si automat.
Fiecare dintre noi trece prin momente de izolare interpersonala in moduri diferite, pe parcursul diferitelor faze ale ciclului vietii. Izolarea existentiala este mai rara la inceputul vietii si devine accentuata spre finalul ei …
Ca sa avem relatii implinitaore avem nevoie de puterea empatiei. Emaptia este cel mai puternic instrument in eforturile noastre de a relationa cu alti oameni. Aceasta deschidere de a-ti trai propria durere la unison cu altcineva face parte, de secole, din traditiile de vindecare seculare si religioase. In acest context, nu exista ajutor mai mare oferit unui om aflat in fata mortii sau unuia care sufera de anxietatea mortii, decat simpla prezenta a altei persoane. Apropiati-va in orice mod vi se pare indicat. Vorbiti din inima. Impartasiti propriile dumneavoastra temeri. Improvizati in orice mod care credeti ca aduce alinare, ne sfatuieste Yalom.
Grupurile de sprijin conduse de un profesionist sunt foarte eficiente pentru oamenii care sufera de o boala fizica sau psiho-emotionala. Conform cercetarilor, prin participarea la astfel de grupuri, calitatea vietii participantilor a crescut considerabil. Alte studii recente demonstreaza si eficacitatea grupurilor on line care se auto-consiliaza, astfel incat daca nu este disponibil niciun grup condus de un profesionist, poate fi explorata si varianta pe internet.
Pe langa empatie, dezvaluirea de sine joaca un rol esential in dezvoltarea intimitatii. Cu cat dezvalui mai mult din sentimentele si gandurile proprii, cu atat le va fi mai usor celorlalti sa se deschida. In general, relatiile se dezvolta printr-un proces de revelatii reciproce. O persoana face un salt si dezvaluie date personale, expunandu-se astfel unui risc. Cealalta raspunde la fel. Impreuna isi adancesc relatia printr-o spirala de revelatii personale. Daca persoana care se expune este lasata singura, fara a i se oferi reciprocitate, atunci prietenia se pierde, in cele mai multe cazuri. Cu cat esti mai sincer cu tine insuti, te poti deschide in intregime, cu atat mai adanca si mai profunda este prietenia.
Recunostinta este o unealta eficace in lupta cu anxietatea in fata mortii. Yalom recomanda vizita de recunostinta la persoanele care au avut o contributie la binele din viata noastra. O scrisoare de recunostinta sau un apel telefonic de multumire, sunt si acestea actiuni cu impact.
Nevoia de a avea un mentor spune multe despre vulnerabilitatea si dorinta noastra de a cunoaste o fiinta superioara sau chiar suprema. La aceasta se adauga si dorinta de supunere, de a te inclina in fata unui caracter maret care merita elogii. La baza tuturor religiilor sta aceasta nevoie de a venera o Persoana (Dumnezeu) si de a i se supune.
Religia si credinta sunt resurse valoroase pentru ca neaga moartea, ceea ce este linistitor. In plus, te fac sa te simti bine, asigurat, virtuos si demn de o viata mai buna, in alta dimensiune.
Cum sa abordam anxietatea mortii? Sfaturi pentru psihoterapeuti
Frica de moarte are nasul ei si anume terapia existentiala, o metoda brevetata de Yalom, care presupune confruntarea in mod organizat cu dat-ul existentei umane. Concepte ca libertatea, moartea, singuratatea si iubirea necesita o abordare existentiala. Cu toate acestea, Yalom nu considera acest tip de terapie o scoala ideologica de sine statatoare ci, mai degraba, isi propune sa induca psihoterapeutilor o receptivitate la aspectele existentiale. Iata cateva recomandari pe care le face terapeutilor, in acest sens:
- Distingeti intre continut si proces (relatia terapeutica). Terapia nu trebuie sa fie condusa de teorie ci de relatia cu pacientul, care poate aborda orice alta tema care il framanta. Nu teoria si ideile ci relatia este cea care vindeca. Ideile sunt eficiente numai cand alianta terapeutica este solida.
- Actul terapeutic este, de departe, mult mai eficient decat cuvantul terapeutic.
- Sinceritatea, empatia, evaluarea pozitiva neconditionata a terapeutului sunt comportamente eficiente pentru orice terapie.
- Vulnerabilitatea si umanitatea terapeutului il fac pe client sa se deschida si sa se simta inteles si in siguranta.
- Iubirea si sexul pot avea legatura cu teama de moarte. Cand un om este obsedat de altul, terapia nu este eficienta. Ca sa poti lucra eficient cu o persoana este nevoie ca ea sa nu fie contopita/absorbita de o alta.
- Valorificarea contextului AICI si ACUM in terapie. Terapia este intotdeauna o succesiune in care alterneaza interactiunea si reflectia acelei interactiuni. Informatia imediata, observata in comportamentul pacientului este autentica, deci relevanta.
- Autodezvaluirea terapeutului este uneori necesara, dar numai atunci cand este valoroasa pentru pacient.
- Psihoterapeutul are de castigat fiind complet transparent in ceea ce priveste procesul terapiei. Este valoros pentru terapie sa-i explici clientului ce tehnici sau metode vei folosi pentru a atinge obiectivele propuse.
- Recomandarea de resurse (articole, carti) de psihoterapie si psiho-educatie poate fi de mare ajutor pentru orice client aflat in terapie.
- Visul este o sursa valoroasa pentru informatii despre persoane disparute, locuri si experiente din viata pacientului. Anxietatea mortii patrunde in multe vise. Cele mai profunde vise din perspectiva terapeutica sunt cosmarurile, visele recurente si visele lucide care raman in memorie. Orice cosmar este un vis in care anxietatea mortii a scapat din zona securizata si-l ameninta pe cel care viseaza.
Exercitiu existential – de aplicat in cabinet
Metafora ecranului impartit. Procedura se desfasoara astfel: psihoterapeutul ii cere pacientului sa inchida ochii si sa-si imagineze un ecran in doua sectiuni orizontale: pe jumatate de ecran pacientul plaseaza imaginea intunecata, traumatizanta de care vrea sa scape; pe cealalta jumatate o scena/amintire draga, care ii ofera placere si liniste (de exemplu o plimbare prin padure sau pe tarmul unei mari). Prezenta continua a scenei linistitoare compenseaza si tempereaza imaginea deranjanta.
Epilog: Nu-mi doresc ca aceasta sa fie o carte sumbra. Dimpotriva, sper ca intelegand cu adevarat conditia umana, timpul scurt pe care il avem de petrecut in lumina, vom ajunge, nu doar sa savuram bogatia fiecarui moment si simpla placere de a exista, dar si sa avem mai multa compasiune fata de noi insine si fata de toate celelalte fiinte umane, conchide Yalom.
Carte
Psihoterapia lui Dumnezeu
Ideea de a scrie o carte despre terapia credintei in Dumnezeu, s-a nascut la Cyrulnik dupa ce a fost profund miscat de suferinta copiilor soldat, din diferitele parti ale lumii. Potrivit statisticilor, 300 000 de copii sufera de pe urma acestei experiente terifiante. Toti acestia pun, intr-un fel sau altul, aceleasi intrebari sfasietoare: de ce am fost tarat intr-un asemenea cosmar, cum de sunt atat de nefericit si, mai ales, unde este Dumnezeu in toata aceasta oroare?
Dincolo de retorica unor astfel de intrebari, la care nu gasim raspunsuri multumitoare, autorul a vrut sa inteleaga care este rolul credintelor, a religiei, al lui Dumnezeu in procesul de rezilienta dupa o trauma, ca cea a razboiului, dar si in alte experiente adverse din viata de toate zilele …
Dupa o atenta documentare (interviuri, de ex.) a ajuns la concluzia ca vindecarea copiilor traumatizati este dependenta de imbinarea intre o amprenta afectiva intima, care se armonizeaza cu o structura sociala si spirituala: o familie care sa-i accepte, o moschee, o biserica sau un patronaj laic. In mod special, credinciosii trec mai usor peste traume, datorita credintei dar si a suportului oferit de familie si coreligionari.
Teroarea la care erau supusi copiii soldat pe frontul de lupta le activa nevoia de atasament, a observat Cyrulnik. Atunci cand utopia se naruie si realitatea ne terorizeaza, reactivam amintirea unui moment fericit, in care eram protejati de o familie iubitoare… Cand un eveniment provoaca o alarma sau un sentiment de pierdere, dispozitivul afectiv reactiveaza amintirea atasamentelor fericite. Daca nu exista amintiri fericite (un copil care nu a fost iubit, de exemplu), orice frica sau pierdere trezeste in memoria lui singuratate si abandon. In acest caz, nu exista decat angoasa vidului, intr-o lume in care totul este terifiant. Asadar,
De ce avem nevoie de Dumnezeu si de o religie care sa ni-L descopere ?
Autorul precizeaza cateva motive fundamentale pentru care oamenii se indreapta catre religie si spiritualitate. Iata unele dintre ele:
- Reprezentarile despre Dumnezeu si credinta in El ofera o baza de siguranta in acest univers imprevizibil. Intr-o cultura fara Dumnezeu, omul trebuie sa-si gaseasca singur propria baza de siguranta de care sa apartina pentru a se dezvolta si trai.
- Misterul existentei conduce la spiritualitate si la acceptarea unui Dumnezeu atotputernic, caruia ii pasa de oameni. Sentimentul prezentei lui Dumnezeu este asociat, de regula, cu dragostea si cu protectia, doua nevoi fundamentale ale omului.
- Avem nevoie de ceva/cineva care sa ne ofere un sens. Cea mai rea suferinta, spunea Victor Frankl provine din lipsa sensului. In schimb, cel care are un de ce pentru care sa traiasca poate indura aproape orice (Nietzche).
- Religia suprima teama de moarte. Moartea provoaca o angoasa foarte mare. In lipsa unei sperante in viata de apoi, cea de aici pare lipsita de temei.
- Nevoia de substitute emotionale si institutionale pentru a ne dezvolta. In acest context, religia are rol adaptativ d.p.d.v. socio – cultural. Ritualurile domestice si religioase constituie exercitii de memorie, din care invatam sa traim impreuna cu cei pe care-i iubim.
- Nevoia de ordine si dreptate sociala/individuala. Este linistitor sa stim ca o putere invizibila ne vegheaza, ne recompenseaza sau ne pedepseste, dupa baremul moral al faptelor noastre. Daca Dumnezeu nu exista, totul este permis, nu-i asa?
- Religia este un factor de rezilienta si sanatate mintala.
Fiind o componenta importanta a vietii omului, religia si atasamentul fata de Dumnezeu se transmit de la o generatie la alta. Ne atasam de Dumnezeu, asa cum ne atasam de parintii nostri, sustine Cyrulnik.
Copilul il iubeste pe Dumnezeu asa cum a invatat sa iubeasca
Religia se invata, la fel ca limba materna. Copilul se poate lasa patruns de orice limba pe care o vorbesc apropiatii sai, cu conditia sa stabileasca o relatie de atasament cu acestia. Pe acelasi principiu, se invata si credinta. Faptul de a impartasi aceleasi povesti si a crede in aceeasi lume invizibila creaza un sentiment de familiaritate, o apartenenta securizanta si fortifianta.
La 3 ani, copilul este capabil déjà sa-L cunoasca pe Dumnezeul parintilor sai, imitandu-i in practicile si ritualurile religioase. Intre 6 – 8 ani, este apt sa contruiasca o poveste in care spune ce crede despre Divinitate. Tot acum ajunge sa-si reprezinte ideea de moarte. Iar faptul ca afla ce se intampla dupa moarte, il linisteste si-i lumineaza viitorul. Tot odata ii ofera retete morale si comportamentale. El stie inca de pe acum ca existenta lui nu mai e dezordonata, ci se organizeaza in cadrul acestui proiect: Stiu ce am de facut. Nu trebuie decat sa ascult de poruncile divine. Intre 7 – 14 ani se instaleaza o perioada de latenta in care copilul se lasa antrenat in a-si manifesta loialitatea si dragostea fata de Creator, asa cum a invatat sa o faca, alaturi de parintii sai. Adolescentul iese in afara contextului familial pentru a-si gasi un partener de cuplu care sa-i impartaseste optiunile religioase, lucru care il tine conectat si cu radacinile lui familiale. Ca adult ar putea intoarce spatele religiei parintilor sai, daca intervin anumite evenimente/contexte, insa cercetarile pe acest subiect releva faptul ca, spre finalul vietii sau in momente de criza, tendina persoanei este de a se intoarce spre Dumnezeu, mai ales daca acesta a fost corect reprezentat de parintii sai.
In concluzie, copilul il iubeste pe Dumnezeu asa cum a invatat sa iubeasca. El poate sa fie increzator, ambivalent sau distant fara de D, in functie de tipul de atasament dobandit. Copilul care se simte in siguranta il va iubi pe Dumnezeu in tihna, sustine Cyrulnik.
Efectele credintei in Dumnezeu d.p.d.v. psihologic
Religia si credinta in Dumnezeu satisfac piramida nevoilor umane (vezi piramida lui Maslow) de: siguranta, securitate emotionala, relationale, cognitive, morale si de transcendenta.
Siguranta: Dumnezeu este adapostul nostru, un ajutor care nu lipseste niciodata in nevoi, este unul dintre mesajele biblice care dau speranta celor care sunt ingrijorati de satisfacerea nevoilor de subzistenta. Sentimentul ca Dumnezeu ii protejeaza si-i ajuta in lucrurile practice, le da putere si energie pentru a-si procura cele necesare traiului zilnic.
Securitate emotionala: Ideea ca suntem vegheati de un Dumnezeu omniprezent si omnipotent caruia ii pasa de noi este securizanta. Un Dumnezeu care ofera un cadru sigur de viata aduce liniste. Fa ce-ti spun si nu ai de ce a te teme in viata!
Relationale: Dragostea fata de Dumnezeu este un puternic liant social. Toate religiile dau sentimentul de apartenenta la aceeasi doctrina, acelasi adevar. Impartasind aceleasi idei, ne armonizam si ne atasam unii de altii. Suntem cu totii frati.
Stima de sine/Validare/Recunoastere/Afirmare in grupul/comunitatea cu care impartasim credinte si valori. Aderarea la un sistem de credinte si valori ne furnizeaza sprijinul pentru sustinerea respectului fata de propria persoana. Sunt un credincios adevarat, sunt moral, respect regulile. Ma simt bine cu mine pentru ca am respectat poruncile divine. Cand cele doua sentimente religioase, cel intim si cel cultural se armonizeaza afirmarea de sine este puternic sustinuta.
Reglare/Serenitate emotionala. Credinta in Dumnezeu linisteste sufletul omului, asa cum dovedeste restabilirea la anxiosi a secretiilor neurobiologice si a functionarii cerebrale, chiar in momentul in care incep sa se linisteasca. Un test de rezonanta magnetica functionala face vizibil modul in care zona cingulara anterioara, care da semnalele in caz de durere fizica sau de conflicte relationale, isi atenueaza alerta atunci cand suferindul stabileste o legatura cu Dumnezeu, prin intermediul ritualurilor religiei sale (rugaciunea, de exemplu). O reprezentare protectoare, care calmeaza si confera sens, are ca efect atenuarea perceptiei unei dureri. Prin aceasta strategie neuro-mentala, comportamentele de ispasire si de rascumparare domolesc angoasa si vinovatia. Cand un credincios sufera din cauza imaginii pe care si-o reprezinta, referitor la greseala sau la pacatul sau, adoptand un comportament de purificare, de autopedepsire sau de altruism, el isi domoleste durerea mentala.
Nevoia unui Dumnezeu terapeut
Cand organizeaza contextul cultural, religia are efect terapeutic, sustine Cyrulnik. Unele categorii sociale il cauta pe Dumnezeu mai fervent decat altele din cauza vulnerabilitatii lor. Astfel, Dumnezeu devine terapeutul oamenilor disperati, a saracilor, a celor singuri, a orfanilor etc. Cand sunt sau se simt abandonati, copiii il chema pe Dumnezeu pentru a putea suporta disperarea vietii intr-un desert afectiv.
Cand un copil cu creier sanatos sufera, crescand in conditii potrivnice, el este usurat si stimulat atunci cand crede intr-un Dumnezeu care-l apara, ii sporeste stima de sine si-i arata directia catre fericire. Isus este terapeut cand ne ingaduie sa schimbam imaginea pe care o avem despre noi insine.
Prezenta lui Dumnezeu este vitala pentru sufletele tulburate care cauta in experientele spirituale un efect linistitor. De asemenea, cei care aspira sa ajunga in cer isi umpu lacunele produse de dezechilibre psiho-emotionale printr-o reprezentare divina care-i linisteste.
Dumnezeu devine terapeut in situatii de alerta, cand ne simtim in pericol, cand pierdem pe cineva drag, cand suntem suferinzi din cauza existentei sau cand o dezvoltare fragilizanta ne face sa resimtim cel mai neinsemnat eveniment ca pe un traumatism.
Doliul/pierderea activeaza atasamentul si nevoia de Dumnezeu. Pierderea inteteste nevoia de a umple vidul printr-o reprezentare supranaturala, securizanta si protectoare. A chema numele Domnului se impune ca o nevoie urgenta, iar imnurile, ritualurile, predicile umplu dureroasa pierdere.
Femeile si saracii, vaduvii si celibatarii si cei din grupurile in care o figura dominatoare isi impune vointa, il iubesc pe Dumnezeu mai mult decat barbatii si bogatii din familii stabile, cu statut social si profesional. Lipsa atasamentului ii impinge pe cei dintai catre o cautare compensatorie, sustine Cyrulnik.
Dumnezeu nu este doar terapeut, este si Tatal care pedepseste sau/si ingaduie persecutia. Pedeapsa este urmarea fireasca a calcarii poruncilor divine si are efect linistitor iar persecutia solidarizeaza grupul.
Nevoia unui Dumnezeu care persecuta sau ingaduie persecutia
Orice persecutie impotriva grupului de credinciosi contribuie la consolidarea religiozitatii acestora. Se ajunge pana acolo cand un grup de credinciosi cauta in mod intentionat sa fie nedreptatit, pentru a-si activa solidaritatea religioasa, constata Cyrulnik.
Credinciosii au un sens, acela de a-l apara pe Dumnezeu, chiar cu pretul razboaielor si a varsarii de sange. Violenta in acest caz este legitimata. Vezi Cruciadele, Inchizitia, Razboiaele sfinte, Jihad-ul.
Orice stare de alerta activeaza atasamentul, solidaritatea. In caz de pericol, oamenii se regrupeaza in jurul celor cu care impartasesc credinte, valori, emotii etc. In felul acesta se simt mai puternici.
Nevoia unui Dumnezeu care pedepseste. De ce iubim un Dumnezeu pedepsitor
Cand cineva de care te simti atasat emotional iti interzice ceva, pedeapsa devine securizanta. Cand ne simtim rau este suficient sa ne autoagresam, sa ne pedepsim si déjà ne simtim mai bine. Durerea fizica provocata astfel este mai bine suportata decat durerea psihica. Cand tanarul se supune, siguranta sa creste, conferind masurilor de represiune un efect protector.
Teama de pedeapsa are un efect solidarizant si moralizant. Nu sanctiunea in sine are acest efect ci frica de ea. Astfel se nasc conduitele acceptate. Ni se impune un cod de comportament si gandire care elimina anxietatea si te fac sa te simti moral. Stiu ce trebuie sa fac. Am respectat regulile parintilor si ale Lui Dumnezeu si sunt ok.
Impulsul conduce la satisfactie imediata, insa inhibarea lui, prin frica de pedeapsa produce speranta (voi reusi mai tarziu), reusita (voi avea o meserie), stima de sine (am reusit sa-mi domin instinctele, stiu sa ma disciplinez).
De aceea il iubim pe Dumnezeul pedepsitor. Ne ocroteste, spunandu-ne cum sa ne comportam pentru a avea parte de consideratie. De acum inainte lumea e clara: Dumnezeu ne-a incredintat modul de intrebuintare. Este suficient sa te imbraci cum trebuie, sa te comporti cum trebuie, sa te rogi cum trebuie, in asa fel incat acest conformism sa te moralizeze si sa-ti ofere securitate. In plus, si stima de sine creste. O data ce respecti regulile, vei fi laudat, acceptat, facut partas unei comunitati care valorizeaza ordinea, ierarhiile si regulile.
In societatile conservatoare, tatal este reprezentantul lui Dumnezeu in familie. El formuleaza regulile, legea, aplica mustrarile etc. Este protector si pedepsitor in acelasi timp. Daca nu esti cuminte, te spun lui tata, suna amanintarea mamelor coplesite de neascultarea copiilor.
In cazul nesupunerii, pedeapsa ispaseste vina. A fi pedepsit este astfel datator de speranta. Ai gresit, esti pedepsit, te caiesti, esti iertat si apoi reprimit in familie/societate. Sanctiunea usureaza vinovatia! Pedepsindu-l pe rauvoitor ne aparam. Pedepsindu-ne pe noi insine, ne reabilitam.
Valoarea terapeutica a interdictiei si vinovatiei
In anii ‘60 ai exploziei culturale, un medic, un filosof si un psiholog au conceput un slogan care, spuneau ei, va scapa oamenii de nevroze. Este interzis sa interzici! Cativa ani mai tarziu a intervenit deziluzia. In ciuda progresului economic, educational, suferintele psihice nu se atenuasera. Concluzia acestui experiment social a fost ca, regulile, inclusiv cele morale, sunt necesare si au efect calmant, terapeutic.
Daca nu respecti regulile, te vei simti vinovat. Vinovatia duce, de cele mai multe ori, la suferinta. Exista o culpabilitate sanatoasa care ne ajuta sa traim moral si sa-l avem in atentie pe celalalt. Privind la ceilalti prin ochii religiozitatii, nu ne putem permite orice. Dar exista si o vinovatie morbida care te face sa suferi de delicte imaginare. Este important sa decelam intre cele doua.
Neurofiziologia contrastelor
Gandirea binara sta la baza oricarei aventuri intelectuale, sustine Cyrulnik: ceea ce cunoastem versus necunoscutul, amabilul si rautaciosul, diavolul versus Dumnezeu, binele si raul etc. Pe acest model, Cyrulnik vorbeste despre fericire si nefericire ca pereche de contraste care au nevoie sa coexiste in echilibru. Prea multa suferinta conduce la extaz. Prea multa fericire devine dureroasa. E nevoie de putina disperare, pentru ca fericirea s-o combata victorios.
Nu putem pune în paralel fericirea și nefericirea. Fiecare dintre ele se hrănește din cealaltă, în acest cuplu de contrarii. Cand cuplul de contrarii este rupt, nu mai esti nici fericit, nici nefericit. Nu suferi dar nici nu traiesti. Nu mai ai nimic.
Fericirea necontenita conduce la amortirea constiintei. Nefericirea deconecteaza creierul de la orice fel de sensibilitate, ceea ce duce la o anestezie a trupului si a sufletului: inghetare, (vezi oamenii strazii, sau copiii deprivati afectiv/abuzati, de ex.) blocaj, disociere (ma uitam la mine cu impietrire).
Fericirea și nefericirea funcționează împreună. Tristețea aduce numeroase beneficii. Lacrimile sunt calmante. Plângi, îți ștergi nasul și te destinzi. Supărarea înviorează revenirea fericirii, a cărei lipsă o resimțim intens atunci când am pierdut-o.
Căutarea cuvintelor frumoase transformă o durere într-o duioasă poezie. O scurtă separare însuflețește afecțiunea. “Mi-ai lipsit” sunt cuvinte care-i reconecteză pe iubiții despărțiți, pe care-i cam toropise rutina afectivă.
Dacă n-ar exista momentele de nefericire, cum am putea ști când suntem fericiți? Dacă n-am fi niciodată obosiți, cum am putea ști când suntem în plină formă? De ce muzica tristă ne face să plângem, iar nouă ne place? De ce nostalgia și durerea cuibului pierdut sunt înduioșătoare? Neurobiologia ne luminează. Activatorul sistemului plăcerii (o bandă mică, la baza lobului prefrontal) sporește secreția de fenilalanină, substanța trezirii cerebrale. Acest lucru arată că o simplă plăcere relațională stimulează secreția de endorfine, care conferă o senzație de bună dispoziție fizică. Însă un exces de plăcere, prin sporirea secreției de norepinefrina, induce durere fizică și alertă psihică.
Comunitatile religioase. Cateva caracteristici cyrulniene:
- Credem ceea ce cred apropiatii nostri, fratii nostri de credinta. Indivizii isi gasesc locul in grup, lasandu-se formati de presiunile afective si memoriale care construiesc povestea identificatoare a acestuia.
- Comunitarismul face scandaloasa orice noutate. Schimbarea este bulversanta. Oamenii religiosi sunt avizi dupa certitudini si traditii. Orice schimbare este o agresiune.
- Pentru un credincios nimic nu este mai explicat decat misterul!
- Universul comunitatii religioase este inchis. Cand un grup se inchide se instaleaza conformismul. Fiecare il imita pe celalalt sau se pregateste sa-l copieze, prin simplul fapt al existentei neuronilor oglinda, care impulsioneaza dorinta mimetica.
Pastram toata viata o tendinta de a face aceleasi gesturi ca si celalalt (dorinta mimetica), cu conditia de a fi stabilit cu el o legatura de atasament. Persoanele izolate de ceilalti oameni, din motive genetice, de dezvoltare sau psihologice, nu manifesta deloc efectul de oglinda. Simbioza senzoriala lipseste.
- Participare prin conformism: sa fii cum trebuie, sa te comporti cum trebuie si sa spui ce trebuie. Altfel esti privit cu neincredere si repudiat.
- Cand esti credincios ai mari beneficii psihologice, daca te lasi condus. Te simti moral, stapan pe tine, actor al vietii familiale si sociale.
- Supunerea si conformismul organizeaza ierarhia si o fac eficienta.
- Muzica te inalta, te apropie, produce extaz. Este o efervescenta colectiva. Stimuleaza in creierul nostru niste neuroni care produc placere/fericire fara motiv. Vibram impreuna ca un singur suflet. Acest lucru s-a putut observa neuroimagistic. Un cantec lumineaza in culoare incandescenta (rosie sau galbena) zonele din creier (lobul temporal si cel occipital), dedicate sunetelor si imaginilor. Creierul emotiilor (sistemul limbic) reactioneaza in acelasi mod.
- Cu cat esti mai religios, cu atat renunti mai mult la placeri, vicii etc pentru a deveni mai virtuos. Asta iti garanteaza mantuirea!?
- Ritualurile sunt necesare, calmante, expiatoare, terapeutice.
- Cuplurile de credinciosi sunt in armonie si religia lor e sincrona, etc.
Credinta in Dumnezeu, in Europa post-moderna
- Preocuparea fata de Dumnezeu s-a diluat in Europa. Se observa totusi tendinta celor din generatia a treia de a reveni la vechile carari, in idea de a regasi cadre sigure si certitudini pentru viata lor. E nevoie de o pierdere, de o ruptura in familie sau de o saracire culturala pentru ca privarea sa stimuleze dorinta de a crede in Dumnezeu si in bucuria de a-I regasi dragostea ocrotitoare…
- Se naste o spiritualitate laica in care modurile in care il intalnim pe Dumnezeu sunt din ce in ce mai personale. Religiozitatea moderna privilegiaza spiritualitatea, ce arata calea catre Dumnezeu in toate religiile si relativizeaza ritualurile, care se schimba in functie de cultura. ‘Teologia’ acestei mutatii s-ar condensa in ideea: Suntem cu toii frati, intr-un Univers in care ar trebui sa ne integram. Aceasta deschidere fragilizeaza insa legaturile sociale si familiale, observa Cyrulnik.
- Nevoia se sacru este mult diminuata. Fiecare isi aranjeaza singur raportul cu propria credinta si spiritualitate.
- Dumnezeu, acolo unde este prezent, redevine pedepsitor.
- Religia reapare in constiinta mai ales atunci cand a fost persecutata.
- Autonomia/Individualismul lipsit de empatie a devenit o valoare occidentala a secolului XX.
- Asistam la o epidemie de renegare a religiei. Potrivit statisticilor, 26% dintre italieni, 31% dintre spanioli, 54% dintre irlandezi, 56% dintre germani, 63% dintre englezi, 64% dintre francezi, 84% dintre cehi s-au detasat de Dumnezeu.
Credinta la americani. Studiu:
America a devenit majoritar catolica. Protestantismul istoric pierde tot mai mult teren. Totusi, 90% dintre americani cred intr-o divinitate sau putere supranaturala. 58% dintre credinciosi comunica cu Dumnezeu, mai ales cand trec prin momente dificile; Pentru 31% dintre ei, Dumnezeu este autoritate, 25% sustin ca este doar bunatate. Majoritatea credinciosilor practicanti il includ pe Dumnezeu in viata de zi cu zi si in deciziile lor si, mai putin de jumatate dintre americani nu ar alege un presedinte ateu.
Interesant este si faptul ca 77 % dintre chinezi sunt atei sau filosofi ai religiei.
Diferenta intre religiosi si nereligiosi.
Studiile releva faptul ca persoanele religioase sunt mai cinstite, mai smerite, mai constiincioase decat cele care nu au credinta, care se definesc prin ele insele si se intreaba de ce ar trebui sa se supuna unor reguli arbitrare. Credinciosii sunt tot timpul mai binevoitori, mai putin impulsivi si viciosi, merg pe jos, mananca sanatos, isi pun centura de siguranta etc.
Cu toate acestea, copiii cu parinti atei sunt mai altruisti si mai morali decat cei cu parinti religiosi, care, mostenind credinta parintilor, au tendinta de a-i pedepsi pe cei cu alta practica religioasa si de a fi solidari si morali cu cei care impartasesc aceleasi rituri si credinte. Persoanele nereligioase nu au limite in ceea ce priveste empatia, in timp ce credinciosii sunt foarte insufletiti cand e vorba de fratii lor de religie, dar plini de dispret temator fata de cei care traiesc fara Dumnezeu. Cu cei care nu au nicio credinta religioasa, nici macar nu poti vorbi: ei vietuiesc pe pamant, in timp ce noi ne ridicam la ceruri.
Credinta care ii uneste pe unii, ii exclude pe ceilalti care nu cred asa cum trebuie. Multi credincisi continua sa creada ca nu exista decat un singur adevar, al lor. Pentru ei, orice alta forma de credinta este o necredinta. Din acest motiv, comunitatea se inchide, devine intoleranta cu celalalalt care este diferit. Se ajunge chiar la ura, conflicte, razboiae ideologice dar si fizice etc. – morala perversa !?
Delincventa si imoralitatea sunt prezente, in aceeasi masura, atat la credinciosi cat si la necredinciosi. Divortul este o realitate la fel de prezenta, atat in comunitatile religioase cat si in cele fara Dumnezeu. Societatile fara Dumnezeu sunt la fel de morale ca si cele care cred ca sunt conduse de o instanta divina. Cei necredinciosi duc o viata morala, chiar si fara rugaciune.
Fenomenologia credintei
De mai bine de 20 de ani, specialistii in neurologie incearca sa descopere acea regiune din creier care se activeaza atunci cand resimtim credinta. Este vorba de a identifica zonele cerebrale a caror activitate se intensifica in timpul rugaciunii sau a ritualurilor religioase. Prin teste de rezonanta magnetica s-a observat la credincios, activarea celor doi lobi prefrontali conectati la sistemul limbic. Acest circuit cerebral este cel care functioneaza, de obicei, atunci cand un sb cauta in mod intentionat amintiri pe care le asociaza cu emotii. Astfel se demonstreaza ca un mediu afectiv structurat de credinte religioase se intipareste biologic in creier si inlesneste sentimentul de transcendenta dobandit in copilarie.
Dobandirea religiei este un proces de invatare. Invatarea religiei parintilor tese o legatura de afectiune, la fel ca vorbitul limbii materne. Trebuie ca vorbele sa vehiculeze mai multa afectiune, decat informatie astfel ca parintii sa impregneze memoria micutului lor cu bucuria de a iubi o tara, o cultura sau un Dumnezeu.
In functie de natura mediului afectiv in care traieste acasa, copilul il va iubi pe Dumnezeu de o maniera sigura, si-L va percepe ca iubitor sau ii va fi frica de El si atunci Dumnezeu este punitiv, sau il va detasa, cand Dumnezeu este prezentat intr-o maniera relaxata, neparticipativa sau chiar caricaturala.
Dumnezeu ia diferite forme, in functie de modul in care il intalneste credinciosul. Daca acesta face parte dintr-un grup stabil si senin si daca a avut parte de un atasament protector in familie, divinitatea ia forma unei forte supranaturale binevoitoare. Credinciosul il iubeste pe Dumnezeu intr-un mod deschis, isi iubeste semenii si este fericit sa-si imparta bucuria cu altii, mai vulnerabili.
Dar daca a fost lipsit de protectie in copilarie (siguranta, iubire) si se afla intr-o comunitate rigida, credinciosul apeleaza, in acest caz, la o panoplie de comportamente de expiere a vinei, reale sau imaginare: se poate flagela ori sacrifica, poate sa-si muste buzele, sa-si franga mainile, sa se dea cu capul de pereti, sa-si dea haina de pe el, banii, poate renunta la bunurile sale pentru a se dedica celorlalti, fara sa se mai gandeasca la sine. Poate sa nu treaca intentionat examene ori sa-si autosaboteze relatiile, crezand ca nu merita sa fie fericit. Poate sa mearga in genunchi in piata unei biserici ca sa-si spele pacatele si sa-si aplice o infinitate de pedepse, care sa-i aduca liniste in suflet. Cand fericirea nu poate fi suportata, suferinta produce usurare …
Am inregistrat despre acelasi subiect, aici:
Despre autor:
Boris Cyrulnik este neuropsihiatru si psihanalist francez, profesor si scriitor prolific, Director de Educatie la Universitatea din Toulon, unde preda cursul de etologie umana. Este ofiter al Legiunii de Onoare. Este cunoscut ca autor si promotor al conceptului de “rezilienta.” Un erudit cu experienta caruia Emanuel Macron i-a cerut in 2018 sa reformeze sistemul educational din Franta.
Carte
Calaul dragostei si alte povesti de psihoterapie
Este titlul uneia din cele zece povesti terapeutice pe care Irvin Yalom a ales sa le publice, onorandu-si atat profesia de psihoterapeut cat si pe cea de scriitor, pe care le practica cu dedicatie, stiinta si pasiune. Alegerea acestor povesti, in detrimentul altora o fi fost un demers dificil, avand in vedere faptul ca Yalom a tratat sute/mii de pacienti si indirect a atins vietile a milioane de oameni prin intermediul cartilor, cursurilor, manualelor, seminariilor, interviurilor pe care le-a daruit lumii, de-a lungul unei indelungate si prolifice cariere.
Din introducerea pe care o face acestor istorii de viata am aflat ca au fost preferate deoarece ilustreaza cele patru realitati relevante pentru psihoterapie, si anume: faptul ca moartea este inevitabila, faptul ca suntem liberi sa ne facem viata asa cum ne dorim; faptul ca, in ultima instanta, suntem cu totii singuri; faptul ca viata nu are niciun sens sau scop final évident.
Dintre aceste adevaruri ale vietii, moartea este cel mai usor de intuit ca dat ineluctabil, dintre toate, afirma Yalom. Nu ma surprinde aceasta ierarhie facuta de autor, avand in vedere interesul acestuia pentru tema mortii si contributia pe care a adus-o psihoterapiei, imbogatind-o cu orientarea existentiala, careia i-a dat forma si continut. Moartea ne invata despre viata, afirma Yalom adesea, un aforism cu valente terapeutice consistente …
Din lucrul cu pacientii sai, autorul a observat ca angoasa mortii este negata prin doua idei delirante. Prima ar fi convingerea ca fiecare avem ceva special, altfel decat restul lumii (idealizare/singularitate). A doua este credinta intr-un Atotputernic care ne priveste, ne apara si ne promite izbavirea din ghearele mortii inevitabile.
Aceste doua sisteme de convingeri alcatuiesc doua reactii diametral opuse la situatia in care se afla omul, crede Yalom. Una ar fi autoafirmarea eroica, prin declararea autonomiei. Cealalta, contopirea cu o fiinta superioara, prin dependenta/simbioza. In prima ipostaza, omul se transforma in propriul parinte, in a doua, omul ramane un vesnic copil…
Frica de moarte iese cel mai bine la iveala in cosmaruri si se manifesta prin exacerbarea virilitatii, sustine Yalom. O marturie edificatoare in acest sens o dau doua din cele zece personaje ale povestilor terapeutice. Este vorba de Malvin din, In cautarea visatorului si Carlos in, Daca violul n-ar fi in afara legii.
A doua realitate pe care o ia in atentie autorul este libertatea, care pare a fi antiteza mortii. Cu toate ca termenul suna bine in urechile noastre, libertatea vazuta dintr-o perspectiva existentiala este legata indisolubil de responsabilitatea propriilor alegeri si fapte. A fi responsabil inseamna a fi autorul propriului mod de a trai. Cum tanjim dupa structura si siguranta, libertatea promisa este mai degraba un agent anxiolitic, in sensul de care vorbea Sartre: suntem condamnati la libertate.
Este dificil, asadar, sa intri intr-un proces terapeutic, fara asumarea responsabilitatii, asa cum o face Dave din povestea, Nu trebuie sa fii bland. Daca nu si-ar fi asumat responsabilitatea, terapia n-ar fi avut niciun efect, de vreme ce, initial, credea ca sotia este vinovata pentru raul din viata lui …
Dupa asumarea responsabilitatii, adevarata munca este schimbarea care necesita un act de vointa. Exista momente cand trebuie sa cugeti, sa constientizezi si sa analizezi dar vine si clipa in care trebuie sa actionezi. Prin exercitarea vointei, care este motorul actiunii are loc exprimarea concreta a libertatii noastre …
Exercitarea vointei comporta doua etape: dorindu-si ceva omul initiaza, iar apoi pune in practica, prin luarea unei decizii. Din pacate unii oameni sunt blocati volitiv, nestiind nici ce simt, nici ce vor. Fara opinii, fara impulsuri, fara inclinatii, ei devin paraziti agatati de dorintele altora.
Altii stiu ce vor dar nu sunt in stare sa ia o decizie, ca in povestea lui Saul din Trei scrisori nedesfacute. Este greu sa luam decizii deoarece orice decizie presupune invariabil o renuntare. Astfel, pentru fiecare DA trebuie sa existe un NU, fiecare decizie eliminand sau distrugand alte optiuni. Alternativele exclud. A decide inseamna a ucide.
Singuratatea este o alta problematica umana, des intalnita in cabinetele de psihoterapie. Aceasta poate fi interpersonala, cand omului ii lipsesc deprinderile sociale sau stilul de personalitate care sa-i permita interactiuni sociale intime, ilustrata aici, prin intermediul lui Betty din Grasa. Si intrapersonala cand sinele este scindat, ca atunci cand disociem starea emotionala de amintirea unui eveniment. Vezi Marge din Monogamie terapeutica, cu dilema: care dintre personalitati se cuvine a fi laudata si ocrotita?
Dupa multi ani de studiu si experienta cu pacientii, autorul afirma transant ca, nu exista remedii pentru izolarea existentiala. Apoi mai adauga o recomandare ce tine de practica din cabinet. Terapeutii ar trebui sa evite falsele solutii, ca aceea cand cineva se foloseste de altcineva ca de un scut impotriva singuratatii.
O alternativa la singuratate ar fi fuziunea/simbioza. Fuziunea elimina anxietatea intr-o maniera radicala, prin eliminarea constiintei de sine, afirma Yalom. Riscul aici este sa ne pierdem pe noi insine, ca in cazul indragostirii, de exemplu, cand EU se dizolva in NOI. Din acest motiv, pentru terapeuti este dificil/contraproductiv sa lucreze cu un pacient indragostit, asa cum este Thelma din povstea, Calaul dragostei, de exemplu. O afectiune inchisa in sine si exclusivista, hranindu-se din ea insasi, cum este obsesia, este sortita sa se erodeze singura pe dinauntru. In schimb, dragostea adevarata este un mod de a fi, de a-ti darui sentimentele si nu a cadea prada acestora.
Simt nevoia sa adaug ca acest mod yalomian de a privi lucrurile m-a linistit in privinta unei cliente care s-a prezentat in terapie cu o obsesie, pe care voia sa i-o scot din cap si din corp, fara a avea vreo contributie in sensul responsabilitatii, de care am pomenit mai sus.
In sfarsit, a patra dimensiune care pune probleme omenirii, implicit psihoterapiei, este sensul/semnificatia vietii. Mi-a mers la suflet remarca asta, pe care mi-am insusit-o instant: Cautarea semnificatiei trebuie facuta pe ocolite deoarece cu cat o urmarim mai deliberat, cu atat avem mai putine sanse s-o gasim. Ea decurge din infaptuirea a ceva care are rost si care face ca intrebarile despre semnificatia vietii sa nu mai conteze. Este exact ceea ce am experimentat si eu la un moment dat. Merci Irvin pentru confirmare.
Mi-a placut si onestitatea autorului cand afirma: Experienta traita de celalalt ramane, pana la urma, inflexibil de intima si imposibil de inteles. Asa se face ca, in cabinet, intalnirea se realizeaza intre un om tulburat (pacientul) si unul mai putin tulburat (psihoterapeutul), care incearca sa-l ghideze cu grija si compasiune pe primul, fara sa-i ofere certitudini absolute sau raspunsuri ultime.
N-am sa intru in detaliile povestilor, din simplul motiv ca ele sunt bine scrise si merita citite la prima mana, avand relevanta, atat pentru terapeuti cat si pentru publicul larg. Pentru pregustare, las aici un fragment din introducere, cu destule intrebari incitante care sa indemne la lectura potentiali curiosi.
Dublul rol de observator si participant il solicita mult pe terapeut, iar pentru mine, in aceste zece cazuri relatate aici, a ridicat intrebari chinuitoare. De exemplu, unui pacient care m-a rugat sa-i pastrez scrisorile de dragoste, cum sa-i cer eu sa infrunte deschis exact aceleasi probleme pe care eu, in propria-mi existenta le-am evitat mereu? As putea eu sa-l ajut sa mearga mai departe decat am mers eu? Cum sa le pun eu nemiloase intrebari existentiale unui om aflat pe moarte, unei vaduve, unei mame careia ii murise copilul si unui pensionar anxios cu vise transcedentale – intrebari la care nici eu n-am un raspuns? S-ar fi cuvenit sa-mi dezvalui slabiciunea si limitele in fata unei paciente a carei personalitate alternativa mi se parea teribil de seducatoare? Puteam eu oare sa infirip o relatie sincera si plina de grija cu o femeie obeza a carei infatisare imi repugna? Trebuie ca eu, sub deviza cunoasterii de sine lucide sa-i rapesc unei femei batrane iluzia de dragoste complet irationala, dar profund reconfortanta si revitalizanta? Sau sa-mi impun vointa asupra unui barbat care, incapabil sa actioneze spre binele propriu, se lasa terorizat de trei scrisori nedesfacute?
Carte
Iubirea care ne vindeca
Iubirea care ne vindeca este cartea care m-a atras irezistibil datorita nevoii mele de a explora aceasta resursa gratuita – iubirea – ce promite vindecare, in ciuda adversitatii si a dificultatilor cu care se confrunta unii oameni. Fie ca vorbim de razboi, maltratare, neglijare, deportare, inchisoare, boala, incest sau alte atrocitati, o relatie umana angajata si calda pare sa fie balsamul alinator dar si scanteia care face ca sufletul inghetat de suferinta sa renasca la viata. Asta spune, in esenta, Cyrulnic in eseul sau, bazandu-si reflectiile pe exemple practice dar si pe cercetari stiintifice.
Autorul este cunoscut si prin faptul ca promoveaza termenul de rezilienta, un concept care explica diferenta intre invingatorii si invinsii fenomenelor adverse. Pentru ca trauma sa fie integrata si suportata este nevoie de rezilienta, sustine Cyrulnic. Rezilienta este un ansamblu de trăsături, abilități si capacități personale, ce se constituie în factori protectivi pentru diminuarea nivelului de stres, anxietate si depresie, cu scopul unei mai bune funcționalități și stări de bine personale. Este un mod specific si personal de a face fata durerii, un ingredient necesar in cadrul procesului de revenire la viata, dupa trauma.
Revenirea la viata este un proces care poate dura ani de zile, uneori generatii la rand si este influentat de resursele proprii, de afectiunea apropiatilor dar si de discursul cultural care permite sau nu iesirea din trauma. Cand suferindul este sustinut zilnic de afectiunea apropiatilor sai iar discursul cultural da un sens ranii sale, acesta incepe sa se vindece si sa se dezvolte, sustine Cyrulnic.
Dar cum arata iubirea vindecatoare? Cand o putem accesa si in ce conditii poate deveni motor pentru vindecare? Cum se impletesc stilurile afective in cuplu astfel incat ele sa favorizeze vindecarea unuia sau a ambilor parteneri? In ce mod poate favoriza cultura vindecarea persoanelor cu trecut traumatic? Iata provocari la care autorul incearca raspunsuri pertinente, provocatoare si pline de speranta, atat pentru victimele durerii, cat si pentru cei care ii acompaniaza.
Iubirea, cel mai puternic factor de rezilienta
Studiile privitoare la rezilienta au aratat ca persoanele care au avut in viata lor o alta persoana de care s-au atasat sanatos, au facut fata mai bine crizelor si loviturilor vietii. Este cert ca o figura de atasament prezenta in viata ta te motiveaza sa traiesti, in ciuda adversitatii, adminte la randul sau, Cyrulnic.
Afectiunea parentala constituie baza de siguranta care ii asigura copilului forta de a iesi din adapostul familiei si a se lansa in lume. Starea de spirit a parintilor, dispozitia lor, trecutul care ii inveseleste sau ii intristeaza si care atribuie o semnificatie aparte fiecarui obiect si fiecarui eveniment, structureaza in acelasi timp imaginea pe care copilul si-o face despre el insusi … Dar ce se intampla cu cei care au avut parinti traumatizati, indisponibili emotional sau cu cei care au ramas orfani din diferite motive, cu cei nascuti in familii dezorganizate sau care au cunoscut ororile razboiului? Mai au ei sanse de vindecare si implinire in viata?
Boris Cyrulnic admite ca da, in conditiile in care acei copii intalnesc un tutore de rezilienta in adolescenta si/sau cunosc iubirea neconditionata a unui partener in cadrul unei relatii stabile de cuplu. Oamenii traumatizati au nevoie de tutori de rezilienta, alaturi de care urmeaza sa evolueze. Evolutia poate incepe in adolescenta, atunci cand copiii se deschid fata de un mediu social prielnic, cand intalnesc prima dragoste sau/si cand se angajeaza in legaturi de cuplu stabile. In aceste contexte, dragostea poate transforma suferinta muta din copilarie…
Studiile sustin aceste afirmatii cu cifre: 28% dintre copiii cu probleme isi revin in perioada adolescentei. Aceasta evolutie aparent spontana se datoreaza intalnirii constructive cu o persoana insemnata din punct de vedere sentimental sau cultural. Unele grupuri si institutii care au preluat acesti copii au ridicat procentul la 60%, sporind astfel factorii de rezilienta.
Daca lasam un adolescent singur cu durerea lui, va creste riscul ca acesta sa repete comportamentul care nu favorizeaza rezilienta. Dar daca adolescentul gaseste un mediu prielnic si un tutore care sa-l insoteasca pe drumul schimbarii, reprezentarile negative capatate in copilarie pot fi modificate. Este o perioada atat de vie incat ii permite memoriei biologice sa invete un alt stil afectiv. Evolutia rezilienta va fi determinata de gasirea unei structuri afective noi (individ sau grup) de care sa se lege articulat … Poti invata sa iubesti atunci cand noul mediu iti ofera stabilitatea emotionala care face loc schimbarii.
Daca tanarul nu reuseste sa-si gasesca un tutore de rezilienta sau un grup suport in adolescenta mai are totusi o sansa de a se salva, printr-o relatie de iubire. Desi multi dintre ei se intreaba, Cine sunt eu ca sa fiu iubit, sufletele ranite se intalnesc, in incercarea disperata de a se salva, impreuna. Daca cei doi reusesc sa formeze un cuplu trainic, fie el si disfunctional, au sansa de a obtine un atasament securizant, ce nu a fost insusit cu succes inainte.
Asadar, dragostea are ca efect imbunatatirea stilurilor afective si implicit, imbunatatirea calitatii vietii. Din punct de vedere biologic, relatia de dragoste face posibila metamorfoza si schimbarea de directie. Dupa ce tanarul a fost marcat de mediul inconjurator de la varsta precoce, ceea ce i-a modelat stilul afectiv, relatia de dragoste vine si ii ofera a doua sansa, o modificare a reprezentarilor negative despre sine, dobandite in timpul copilariei. Se intampla o metamorfoza a biologicului, afectivului si socialului, care se coordoneaza pentru a vira spre alt orizont, cu mai multe sanse de succes…
Cele mai mari sanse de vindecare le au persoanele care au cunoscut in trecut semintele iubirii, chiar sub forma unor scurte momente ce au ramas persistent in memorie. Aceste flash-uri sunt numite de specialisti,
Amprente psihologice
Orice persoana, indiferent de trecutul sau, a primit din mediul în care trăieste o serie de amprente precoce care i-au marcat în memorie o rezilienta latenta, sustine Cyrilnik. De pilda, viata destramata si jarul ramas dupa distrugerea ei coexista in amintirea lui ca o reprezentare a sinelui cu care paseste în aventura iubirii. E ca și cum ar gandi: Simt ca pot fi iubit, pentru ca am fost iubit candva. In caz contrar, un act de bunatate cu care nu esti obisnuit iti poate provoca frica, desi ai atata nevoie de el.
Amprenta psihologica devine astfel mijloc de rezilienta si de salvare din deznadejde. “Dintre miliardele de actiuni, de lucruri, de intamplari și de cuvinte care ne inconjoara, aproape toate vor fi uitate, pierdute in mediul ce ne invaluie si ne modeleaza fara stirea noastra. Pana cand, deodata, un scenariu a carei actiune dramatica provoaca un deznodamant rasare in constiinta noastra si ramane acolo sub forma de amintire… Această amintire, peste luni/ani, poate provoca o schimbare de perspectiva, o asumare a vietii personale, in ciuda obstacolelor care ne-au marcat existenta” Exista mereu un gest linistitor in cea mai mare spaima, un suras in groaza de nedescris, un colt de cer albastru, chiar si in cel mai intunecat loc.
Cultura participa la trauma si implicit, la rezilienta. De la rusine la mandrie.
Modul in care anturajul familial si cultural vorbesc despre suferinta o poate atenua sau agrava, in functie de povestea cu care il inconjoara pe cel aflat in necaz. Este greu sa-ti schimbi modul in care relationezi, atunci cand totul este incremenit in societate si in privirile oamenilor. Cand esti altfel, stigmatizat, cand trebuie sa-ti ascunzi suferinta, durerea este si mai mare. De pilda, victimele incestului vorbesc dupa 30 de ani de la agresiune, copiii deportati au vb la 40 de ani dupa incheierea razboiului, atunci cand cultura le-a dat cuvantul, iar copiii nascuti din tati germani si mame frantuzoaice, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, isi ascund inca umbra originii lor.
Cand mediul permite sa-ti spui povestea, acest fapt iti permite accesul catre intimitatea propriei fiinte si la gasirea unui sens. Cand gasesti un sens durerii, aceasta se diminueaza. Cand dai glas durerii spunand o poveste, modifici si reprezentarea traumei datorita celor ce o asculta si astfel amintirea unei rani trecute devine mai usor de suportat.
Cand cultura nu-ti permite evocarea durerii, o poti sublima intr-o imagine a omului de succes. (sunt destui oameni care functioneaza foarte bine in cadre de lucru institutionale dar care sunt rupti de lumea dinlauntrul lor si profund nefericiti). O poti transmite printr-o opera de arta: printr-un roman in care iti spui povestea, intr-un tablou, intr-o sculptura, care ii da sens si cu care te identifici, trecand astfel de la rusine si vinovatie, la mandrie.
Cei care au trecut prin trauma au prezentat doua caracteristici definitorii: vinovatia si hipermnezia. Culpabilizatii s-au angajat in lupte sociale, acumuland o serie de factori de rezilienta. Hipermnezia poate fi o sechela si atunci persoanele devin prizoniere ale trecutului, fie un punct forte, daca familia, mediul cultural ii dau ranitului ocazia de a se exprima (verbal, artistic, literar), oferind suferintei un sens si incurajand astfel modificarea acestei memorii.
Concluzie: O trauma schimba pe oricine, dar ne revine noua decizia de a alege, fie sa ne supunem acesteia, gandind ca asa ne e destinul, fie sa ne eliberam si sa revenim la viata. Schimbarea este conditionata de o prezenta afectiva care sa ne ofere siguranta emotionala (iubire neconditionata) si un mediu cultural deschis care sa dea sens vechii rani si sa o integreze in noile cadre de viata …
Despre autor: Boris Cyrulnik este neuropsihiatru si psihanalist francez, profesor si scriitor prolific, Director de Educatie la Universitatea din Toulon, unde preda cursul de etologie umana. Un erudit cu experienta caruia Emanuel Macron i-a cerut in 2018 sa reformeze sistemul educational din Franta.
Carte
Solutia Schopenhauer
Solutia Schopenhauer
Preocupat fiind de filosofia existentialista, Irvin Yalom isi ia timp sa studieze biografia lui Schopenhauer si constata ca acesta ar fi avut nevoie de terapie, deoarece in viata personala era izolat si deprimat, un mizantrop si un pesimist notoriu. Asa apare ideea romanului Solutia Schopenhauer. Desi personajele si actiunea sunt inventate, cartea este un manual util pentru psihoterapia de grup si o radiografie succinta a vietii lui Schopenhauer, care devine pretext pentru discutiile si autodezvaluirile din cadrul terapiei. Iata cum, in imaginatie, Schopenhauer persoana primeste un tratament (desi s-a nascut cu 100 de ani inainte de aparitia psihoterapiei), Schopenhauer filosoful ne ofera noua un tratament. Ar putea fi acesta luat in consideratie!?
In carte avem doua personaje centrale: unul este Philip Slate, filosof contemporan – clona a lui Schopenhauer; celalalt este un apreciat psihoterapeut, Julius Hertzfelt – o copie idealizata a autorului (Yalom, asa cum si-ar fi dorit sa fie). Cei doi se intalnesc prima oara atunci cand Philip decide ca trebuie sa scape de dependenta de sex, care ii incurca destul de mult socotelile vietii. Urmeaza doi ani de terapie, fara niciun rezultat, insa.
Julius isi aminteste de pacientul sau dupa vreo 20 de ani, in momentul in care primeste un diagnostic de melanom malign, ceea ce il face sa simta fiorii reci ai mortii, care se apropie. Curiozitatea il face sa ia legatura cu fostul pacient, in speranta ca terapia nu fusese totusi in zadar. Cei doi se reintalnesc, ocazie cu care Julius afla ca Philip si-a abandonat intre timp cariera de chimist pentru a studia filosofia si se pregatea sa faca terapie din perspectiva filosofiei clinice. Dar cel mai important amanunt din discutia lor este faptul ca Philip pretinde ca si-a vindecat dependenta de sex si alte metehne prin biblioterapie, asimiland gandurile relevante ale celor mai intelepti oameni care au trait vreodata. Philip ii dezvaluie ca cel mai bine rezoneaza cu Arthur Schopenhauer, caruia ii atribuie si denumirea de psihoterapeut perfect.
Poate totusi filosofia sa vindece? Este suficient de rational Philip atunci cand spune ca isi doreste sa practice filosofia clinica? Raspunsul la aceste intrebari il gasim in tandem-ul bine regizat intre discutiile din grupul terapeutic condus de Julius, unde Philip este introdus ca invatacel, si franturi din viata lui Arthur Schopenhauer, vazut ca terapeut dar, mai ales, ca pacient.
Philip intra deci in grupul de terapie, creaza tulburare, il provoaca pe lider si-i agaseaza pe ceilalti participanti, cu filosofia lui de viata schopenhauriana: sa raman in afara vietii, sa nu doresc nimic si sa nu ma astept la nimic, sa ma dedic doar demersurilor superioare, contemplative, aceasta este singura mea cale catre liniste…
Dupa lungi discutii si autodezvaluiri, intr-un final, Philip isi scoate mastile negarii, ale intelectualismului, izolarii si mizantropiei, primind vindecarea dupa care tanjea de multa vreme. Iata cum solutia Schopenhauer fusese una de compromis, o tranzitie catre ceva mai valoros care se castiga in comuniune cu altii, prin conexiune, acceptare, validare, toleranta, iubire …
Concluzia? Daca terapia de grup il poate ajuta pe Arthur Schopenhauer, cel mai mare pesimist si cel mai convins mizantrop din toate timpurile, atunci poate ajuta pe oricine!
Cartea este frumos scrisa si anticipeaza aparitia filosofiei clinice, oferindu-ne ocazia sa fim deschisi la noi metode de vindecare a psihicului uman, cred comentatorii.
Schopenhauer a fost primul care a introdus gandirea orientala in filosofia occidentala. Intr-un fel a anticipat aparitia psihoterapiei. A fost precursorul si formatorul lui Sigmund Freud. Fara Schopenhauer, nu l-am fi avut pe Sigmund Freud, afirma Yalom.
Despre omul Schopenhauer, dupa Yalom.
Arthur Schopenhauer s-a nascut la Danzig, Germania in anul 1788. A trait intr-o disperare si izolare profunde, cu dispozitie afectiva de tip pesimist. Nu-i de mirare, de vreme ce tatal se sinucide, mama refuza sa-l mai vada, in ultimii 15 ani din viata. Nu a avut niciodata casa, camin, sotie, familie sau prieteni intimi. Nu avea un cerc social, nici cunostinte apropiate. In schimb, pretinde ca ii are prietenii intimi pe marii ganditori ai lumii: antici (Ovidiu, Cicero, Petrarca, Lucretiu, Tacit, Aristotel), stoici si Goethe, cu care era contemporan. Se conecteaza cu oamenii doar sexual, fiind coplesit de instincte sexuale puternice.
Scrierile lui sunt manifeste ale mizantropiei. Am cautat o viata intreaga o fiinta umana adevarata dar nu am gasit niciuna, ci doar nenorociti, oameni cu o inteligenta limitata, rau intentionati si meschini (cu exceptia lui Goethe), marturisea acesta.
Arthur platea doua pranzuri la bufetul unde obisnuia sa manance, pentru a se asigura ca nimeni nu se va aseza langa el. Aproape fiecare contact cu oamenii este o contaminare, o pangarire. Am coborat intr-o lume populata cu fiinte demne de mila… Eu sunt nascut pentru a-i invata pe ceilalti, nu a ma insoti cu ei. Dar a platit un prêt pentru asta deoarece, demonul care l-a chinuit cel mai mult pe Schopenhauer a fost singuratatea, de care a invatat sa se apere cu abilitate. Era convins ca el a ales singuratatea si nu singuratatea il alesese pe el.
Nu a avut venituri din scris, pana in ultimii ani ai vietii sale. A avut o scurta cariera universitara dar la cursurile sale veneau initial doar cativa studenti pana cand, in scurt timp, nu a mai venit niciunul. A trait din banii pe care i-a lasat mostenire tatal sau.
Alinarea sa era credinta ca, mai devreme sau mai tarziu, umanitatea ii va recunoaste meritele in domeniul filosofiei, ceea ce s-a si intamplat, inainte de moarte. Setea de celebritate este ultimul lucru la care ar trebui sa renunte oamenii intelepti (citandu-l pe Tacit). A avut o credinta neabatuta in geniul sau. Intelectul meu nu-mi apartine mie ci lumii, pretindea el.
Intr-adevar, spre sfarsitul vietii, lumea incepe sa-i recunoasca meritele intr-ale filosofiei iar acest fapt ii schimba putin tonul discursului cand spune, de pilda: omul are nevoie de toleranta, rabdare, ingaduinta si iubirea celuilalt.- de care toti avem nevoie si pe care, prin urmare, toti le datoram celorlalti.
Intotdeauna mi-am dorit sa mor usor. Cel care a trait singur toata viata isi cunoaste mai bine decat ceilalti treburile de om solitar. In loc sa dispar printre bufoneriile care sunt gandite pentru capacitatea jalnica a bipedelor umane, voi sfarsi bucuros de constiinta reintoarcerii in locul din care am venit … de faptul ca mi-am indeplinit misiunea.
Scrieri: Lumea ca vointa si reprezentare (1818); eseuri si aforisme filosofice publicate mai tarziu su titlul, Parerga si Paralipomena (lucrari neterminate si complementare); Despre mine insumi etc.
Din filosofia lui Schopenhauer. Cateva idei mentionate de Yalom
Viata este o scanteiere intre doua oceane identice de intuneric: intunericul dinainte de a ne naste si cel de dupa ce murim.
Viata este o afectiune temporara cu o solutie permanenta: moartea. Viata este doar un sir nenorocit de pierderi.
Sa traim viata acum, mai degraba decat sa traim pentru speranta intr-un bine viitor.
Suntem condamnati la viata si, ca atare, trebuie sa incercam sa traim cu cat mai putina durere posibila. Pentru fericire nu e nevoie de placere ci de lipsa durerii.
Viata omului este un lung sir de dorinte, satisfacere momentana, plictiseala, o alta dorinta s.a.m.d. Pentru fiecare nevoie care ajunge la nivelul constiintei, exista alte zece nevoi care stau la panda in subconstient. Vointa ne mana in mod neincetat deoarece, de indata ce o nevoie este satisfacuta, e inlocuita imediat de alta nevoie, apoi de alta si tot asa, de-a lungul intregii noastre vieti. Suntem multumiti de aceasta satisfacere? Din pacate doar temporar. Aproape imediat se instaleaza plictiseala si suntem din nou pusi in miscare, de data asta pentru a scapa de ororile plictiselii. De ce ne grabim sa alungam plictiseala? Pentru ca este o stare libera de alte distrageri care ne dezvaluie imediat adevaruri de fond neplacute despre existenta noastra, insignifianta noastra viata lipsita de sens, mersul nostru inexorabil catre degradare si moarte. Solutia? Scapa de vointa cu totul! Evita lumea dorintei! Fii observatorul vietii!
Exista putine lucruri care ii binedispun pe ceilalti mai mult decat sa auda despre nenorocirea altuia (citandu-l pe Lucretiu).
Intotdeauna iti face placere sa afli ca celalalt sufera mai mult decat tine!
A cunoaste natura noastra profunda, subconstienta (cruzimea, frica, dorinta sexuala, agresivitatea, invidia, eul) ne-ar tulbura peste limita suportabilitatii.
Ceea ce avem incepe sa ne aiba pe noi.
Esti prea atasat de ceea ce urasti!
Toti iubesc ceea ce le lipseste.
Pe masura ce creste inteligenta, creste si intensitatea suferintei.
Pentru mine exista consolare in starea de a ramane liber ca sa apreciez miracolul de a fi.
Emotia are puterea de a ascunde si a falsifica cunoasterea. Lumea intreaga capata un aspect senin atunci cand avem motive sa ne bucuram si unul intunecat si posomorat atunci cand ne copleseste parerea de rau.
Parabola porcilor spinosi
Intr-o zi friguroasa de iarna, mai multi porci spinosi se strangeau unul in celalalt, astfel incat, datorita caldurii lor reciproce, sa nu inghete. Dar in curand simtira efectele acelor celorlalti, ceea ce ii facu se se indeparteze. Cand nevoia de caldura ii aduse din nou laolalta, neajunsul acelor se repeta, astfel ca ei oscilau intre doua rele, pana cand descoperira distanta potrivita la care se puteau suporta unii pe altii. La fel si nevoia de societate, care rasare din pustiul si monotonia vietilor oamenilor, ii face pe acestia sa se apropie, insa numeroasele lor defecte ii indeparteaza apoi din nou…
Manifestul mizantropului
Nu spune unui prieten ceea ce vrei ca dusmanul tau sa nu afle!
Considera-ti problemele personale secrete si ramai complet strain, chiar si fata de cel mai apropiat prieten al tau. In circumstante diferite, cunostintele lor despre cele mai inofensive lucruri care ne privesc pot fi in dezavantajul nostru.
Sa nu dai curs nici iubirii, nici urii constituie jumatate din intelepciunea lumii: sa nu spui nimic si sa nu crezi nimic, cealalta jumatate.
Neincrederea este mama sigurantei (proverb francez). Increderea este buna, controlul este si mai bun ! (proverb german)
Sa uiti trasaturile urate ale caracterului unui om este ca si cum ai arunca bani castigati cu greu. Trebuie sa ne protejam fata de familiaritatea prosteasca si prietenia prosteasca.
Singura modalitate de a dobandi superioritatea in relatiile cu ceilalti oameni este de a lasa sa se vada ca esti independent de ei.
A-i dispretui pe ceilalti inseamna a le castiga respectul.
Daca chiar avem o parere buna despre o persoana, ar trebui sa ascundem acest fapt ca pe o infractiune. E preferabil sa lasi oamenii sa fie ceea ce sunt, decat sa-i iei drept ceea ce nu sunt.
Nu trebuie sa manifestam niciodata furie sau ura, decat prin actiunile noastre. Doare animalele cu sange rece sunt otravitoare.
Fiind politicos si prietenos ii poti face pe oameni maleabili si saritori. De aceea politetea este pentru natura umana ceea ce este caldura pentru ceara.
Carte
Calatoria catre sine
Cartea lui Irvin Yalom este biografia unui nonagenar ajuns celebru, care isi rememoreaza experientele, le resemnifica pe alocuri, incercand sa-si gaseasca printre amintiri, sinele autentic. Este despre visuri, despre reusite, despre recunoastre sociala, despre sens dar si despre nesiguranta, regrete si frica de nefiinta. Este o carte despre psihoterapia experimentala si despre arta vindecarii, de sine si a altora. Este o carte testament cu care am rezonat si pe care mi-ar fi placut s-o citesc in tinerete, atunci cand imi cautam eu insami drumul, mentorii, reperele si valorile. Povestea se tese cam asa:
Yrvin se naste in anul 1931, intr-o familie de emigranti evrei rusi, stabiliti in America. Crescut initial intr-un ghetou de la periferia Whashington-ului, se descrie ca un provincial fara mentori, fara radacini – ca un nufar rasarit in mlastina – cu o identitate confuza, fiind nevoit, sa se autocreeze, prin educatie si disciplina. Lipsit de perspective socio-economice (tatal era bacan) are insa, de mic, fantezia salvarii, recunoasterii si innobilarii. Fantezia aceasta a devenit realitate cu ajutorul cartilor si a stiintei, careia i s-a consacrat toata viata. Nu-i de mirare ca a stralucit in diferitele roluri, ca profesor la celebra universitate Stanford, scriitor, terapeut, conferentiar, mentor, coordonator de grup terapeutic dar si sot, tata, prieten, coleg, bunic etc. Povestea lui de viata este incurajatoare pentru cei care doresc sa-si depaseasca conditia sociala, in ciuda faptului ca par sa nu aiba nicio sansa. Privesc in urma, cu blandete, la baiatul singuratic, speriat si hotarat si ma minunez ca a reusit totusi sa se autoeduce, chiar si asa, dezorganizat, fara incurajari, modele sau indrumare, marturiseste autorul.
Cariera si recunoastere publica
Faptul ca a Yalom a ales sa studieze medicina se datoreaza unei glume care circula in vremea aceea, in America, conform careia, un tanar evreu are doua optiuni: sa ajunga medic sau ratat. Dar a mai existat un motiv, mai puternic si mai personal decat acesta. Pe cand avea 14 ani, tatal sau are o criza cardiaca iar mama il invinuieste ca este din cauza obrazniciei si neascultarii lui. Foarte speriat de situatie si impovarat de vina, il intreaba pe doctorul care venise sa-l trateze, daca este adevarat ce spusese mama lui. Doctorul il linisteste insa, ceea ce il face pe puberul Irvin sa exclame: Vreau sa fiu doctor, la fel ca omul acesta!
Dincolo de cariera de succès in domeniul psihiatriei/pedagogiei, Irvin este atras de filosofie, dar mai ales de literatura. Ii place Dikens, in mod special, fiind colectionar de editii princeps ale operelor scrise de acesta. Totul i se trage de la vizionarea unui film in anul 1946, Marile sperante, primul vazut impreuna cu Marilyn, sotia lui. Mai tarziu citeste scriitori si filosofi existentialisti precum: Kafka (Metamorfoza) Camus (Strainul), Jean Paul Sartre (Greata). Trece apoi la filosofi existentialisti: Soren Kerkegaard si Friedrich Nietzsche; Dostoievski, Tolstoi, Beckett, Kundera, Hesse, Mutis etc.
Influentat de lectura dar si de preocuparile sotiei, care este profesor de literatura comparata si scriitor, simte nevoia, la un moment dat, sa exploreze latura efemeritatii, prin viziunea existentialista asupra vietii. Apare astfel tendinta de a se departa de stiintele medicale si de a se apropia de psihoterapie. De altfel, in anii 1950 multi psihiatri aveau in spate o formare psihanalitica, psihoterapia fiind perceputa ca nucleu al psihiatriei. Astazi, Yalom este recunoscut ca parintele psihoterapiei existentiale.
Fiind un veteran al psihoterapiei, traieste intens miscarea grupurilor de intalnire/dezvoltare personala din decada1960-1970 din America. Initiaza grupuri terapeutice, fiind atat coordonator, terapeut cat si pacient in astfel de grupuri, multe dintre ele expérimentale.
Astazi, Yalom a devenit cunoscut in intreaga lume datorita cartilor pe care le-a scris, dupa varsta de 50 de ani, si care i-au fost publicate in diferite limbi. In afara manualelor si articolelor de specialitate, scrie patru romane si trei volume de povestiri: Cu fiecare zi mai aproape, Calaul dragostei, Plansul lui Nietzsche (cartea anului 2009 la Viena), Solutia Shopenhauer, Efemeride, Mama si sensul vietii. Minciuni pe canapea, Darul psihoterapiei, Problema Spinoza, Privind soarele in fata.
Calatoreste mult in anul sabatic (dupa 6 ani de munca, profesorii de la Stanford pot sa-si ia 6 luni de pauza), in scop recreativ, profesional dar si pentru proiectele sale literare sau/si de specialitate. De pilda, pleaca un an la Londra, intr-un schimb de experienta cu John Bawlby care ii ia locul la Stanford. In alt an poposeste la Viena, unde il cunoaste pe reputatul terapeut Victor Frankl. Viziteaza apoi si alte zone ale Europei, cum ar fi Grecia (aici este cel mai cunoscut scriitor american), Franta, Italia, Finlanda, dar si alte spatii geografice si culturale, precum: India pentru retragere si meditatie, Thailanda, Phuket, Hawai, Bali, Seychelles, Kuai (pentru concedii) Japonia, China etc. Chiar si astazi, cand se apropie de onorabila varsta de 90 de ani, Yalom calatoreste uneori virtual, fiind invitat sa tina teleconferinte in diferite zone ale lumii…
Citindu-i biografia am avut sentimentul ca nimic din ce este uman si s-ar putea experimenta pe pamant nu-i este strain (a consumat ocazional droguri, fiind prins in revolutia culturala a anilor 1960, din America). A trait din plin, cu emotie si angajare, cu responsabilitate si dorinta de perfectionare continua. A avut capacitatea de transformare de sine si a integrat noul, cu deosebit curaj si spirit creator. A iubit, a calatorit, s-a distrat, a scris, a fost aplaudat, s-a bucurat de statutul de vedeta, fiind prezent pe paginile revistelor si ziarelor din intreaga lume, are chiar un documentar video, Yalom’s cure. Cu toate acestea a resimtit deseori golul existential din suflet, spaima de moarte si zadarnicia vietii, o viata care, in cheia sa nonreligioasa, se termina la mormant.
Iata dar un om de succès, cu o familie reusita, cu posibilitati aproape nelimitate de a explora si experimenta viata, avand aceleasi indoieli, intrebari, aceleasi angoase ca ale oricarui alt om de pe Planeta. Asta ma face pe mine, cititorul, sa ma apropii de personaj, sa-i inteleg trairile si sa iau niste lectii din tot ce mi se pare esential in acest tablou plin de emotie si autenticitate. De partea asta introspectiva, vulnerabila si auto-revelatoare ma voi ocupa in continuare, pentru ca mi se pare mai importanta decat tabloul descriptiv de mai sus.
Relatia cu parintii
Cea mai trista dar si duioasa parte a cartii se refera la relatia autorului cu parintii. Amintirile cu privire la acestia il bantuie si tasnesc din subconstient in vis dar si in stare de veghe, atunci cand le retraieste lucid si nostalgic, de pe culmea celor aproape 89 de ani, cati are astazi.
Desi au trait o buna vreme in aceeasi casa, nu si-a cunoscut cu adevarat parintii si nu s-a apropiat sufleteste de ei. Pentru ca mama il critica tot timpul iar tatal era distant si neimplicat, Irvin a cautat alinarea de care avea nevoie, in carti. Curand avea sa constate ca se departeaza tot mai mult de acestia. Fiecare carte si fiecare pagina citita ma trage tot mai departe de ei, constatase la un moment dat. Si totusi, astazi,
Inima mea simte durerea prapastiei dintre mine si parintii mei si durerea tuturor lucrurilor nespuse. Ma intreb daca am reusit sa scap vreodata cu adevarat de trecutul meu si de mama mea… Inca mai caut recunoasterea mamei, desi am detestat-o profund si desi ma apropii de moarte. Drept dovada este un vis in care isi intreaba mama (parintele critic): cum m-am descurcat (in viata) mama, cum m-am descurcat? Pentru mine este dovada atasamentelor timpurii, care, chiar daca sunt negative, au forta chiar dincolo de mormant. Oare cati dintre noi nu cautam inca aprobarea si dragostea parintilor, desi am devenit noi insine parinti si/sau in ciuda faptului ca acestia au trecut in nefiinta!?
Intr-un alt context, in care un coleg ii relateaza despre plimbarile cu tatal sau, autorul se intreaba trist si frustrat deopotriva: Plimbarile mele de mana cu tatal meu unde sunt? Desi era un om bun, nu initia niciodata o conversatie si nu avea curiozitati in ce ma priveste. Singurele momente de apropiere erau cele in care jucam sah, duminica, la masa din sufragerie, pe care o pastrez si astazi, de dragul acestor amintiri duioase.
Tatalui ii reproseaza neputinta de a i se opune mamei, de a o contrazice/confrunta in vreun fel. Singura strategie invatata de la tatal meu a fost fuga … Confruntarile, personale si profesionale m-au facut mereu sa ma simt inconfortabil, acesta fiind motivul pentru care am evitat cu grija sa-mi asum orice pozitie administrativa care ar fi presupus confruntare: presedinte, sef de comisie sau decan etc.
Poate ca am ratat amandoi relatia dintre noi: el nu m-a intrebat nimic despre viata si munca mea, eu nu i-am spus niciodata ca-l iubesc. A murit la fel cum a trait, in liniste si fara sa iasa in evidenta, in urma unui atac cerebral. Am ramas cu regretul de a nu-l fi cunoscut indeajuns…
Apropo de regrete
In afara relatiei superficiale cu parintii si cu radacinile sale, autorul regreta ca n-a petrecut mai mult timp cu fiecare dintre cei patru copii, in parte. Intamplator sau nu, toti copiii sai au divortat de partenerele lor (unii s-au recasatorit intre timp), desi modelul de familie mostenit de acestia a fost unul traditional, de tipul: Impreuna la bine si la greu! Sa fi fost amestecate aici valorile culturale actuale, precum relativismul, individualismul, idealismul?
Un alt regret este legat de faptul ca n-a reusit sa invete limba ebraica, desi parintii vorbeau acasa ivrit si in ciuda faptului ca se inscrie in cateva randuri la cursuri. Intr-o cheie psihoterapeutica, astazi pune acest fapt pe seama discriminarii si a rusinii pe care a trait-o vis-à-vis de identitatea sa familiala si culturala dar si a fundamentalismului religios ebraic, care ii limita libertatea de gandire si actiune.
Totusi, privind in urma ma incearca putine regrete. Am avut o partenera de viata extraordinara. Am 4 copii si nepoti iubitori. Locuiesc intr-o zona privilegiata a lumii (California, SUA), cu vreme potrivita, parcuri minunate, criminalitate si saracie scazute. Am avut Stanford-ul, una dintre marile universitati ale lumii. Si primesc zilnic scrisori de departe, in care oameni din alte colturi ale lumii imi multumesc pentru ajutor…
Am fost izolat de vitregiile vietii, in multe sensuri: nu am cunoscut experienta de separare maritala, nu m-am confruntat niciodata cu singuratatea omului adult. Nu am avut evenimente traumatice si nici n-am trait viata pana la limitele ei.
In deceniile sapte, opt si noua de viata am gasit mai multa fericire si liniste sufleteasca decat credeam ca e cu putinta … In ultimii ani, am facut eforturi constiente de a fi generos si bland cu toti oamenii care-mi ies in cale, astfel ca ma apropii de nouazeci de ani cu un grad ridicat de impacare… O viata dreapta, traita bine, care nu lasa regrete adanci face posibila o abordare mai senina a mortii, crede Yalom. Singura alinare pe care o putem avea in ceasul mortii este constiinta faptului ca am trait o viata dreapta.
Lupta cu batranetea si teama de moarte
Tema mortii apare des in memoriile lui Yalom, fiind o preocupare constanta de-a lungul vietii. Pe langa faptul ca citeste autori existentialisti, exploreaza el insusi domenii conexe ca libertate, izolare si sens. Mai mult, simte nevoia sa urmeze un proces terapeutic care sa-i indulceasca perspectiva mortii, cu pretul nelinistii, a insomniilor si a intrebarilor ramase, uneori, fara raspuns.
Preocuparile existentiale il motiveaza sa-si schimbe brusc si definitiv stilul de viata, intr-un moment in care realizeaza ca barbatii din familia lui au murit in jurul varstei de 60 de ani, din cauza problemelor cardiace. Moartea ne invata despre viata, sustine autorul si insista sa luam in calcul aceasta butada, inclusiv cu instrumente/tehnici de invatare terapeutica, prin intermediul Psihoterapiei Existentiale, pe care o moseste, si o creste in buna masura astfel incat sa fie luata in calcul de psihoterapeuti si de clientii lor, deopotriva. Teza de baza a terapiei existentiale, fondate de Yalom suna astfel: Desi realitatea mortii ne distruge, ideea de moarte s-ar putea sa ne salveze!
La vremea cand isi scrie memoriile, Yalom continua sa munceasca pentru a tine la distanta senilitatea si moartea. Scrisul este efortul meu de a risipi sentimentul trecerii timpului si ideea mortii inevitabile. In ultimele aparitii publice, coplesit de atentia care i se da si de faptul ca tot mai multi oameni doresc sa-l intalneasca, repeta o intrebare al carei raspuns il nelinisteste, in loc sa-l bucure: De ce toata graba asta sa ma vedeti?
Oamenii vin cu miile sa vada un ins care a reusit in viata, vin sa asculte un doctor de suflete celebru, care le-ar putea oferi un secret al nemuririi sau vreo reteta minune a fericirii. Vin entuziasmati si pleaca tulburati, deoarece intalnesc un batranel cu vocea ragusita care vorbeste despre propriile vulnerabilitati si despre iminenta mortii, ce trage cortina peste toti. Personal, cred ca tocmai in asta sta frumusetea intalnirii cu astfel de oameni: sa realizam ca, indiferent de unde venim si de cine suntem, in fata mortii ne gasim la fel de vulnerabili si neputinciosi. Dar de ce n-am invata despre asta mai devreme!? …
Ce mai spune Yalom si ar putea rezona cu umanitatea din noi
O vreme, nu stiam cum sa traiesc fara incordare si studiu neincetat. Senzatia de lipsa de confort cu propria-mi persoana m-a bantuit si in primii ani ai maturitatii. Din exterior parea ca o duc minunat: ma insurasem cu femeia iubita, intrasem la medicina si ma descurcam bine in toate privintele, dar in profunzimile sufletului meu nu eram niciodata relaxat, niciodata increzator si nu reuseam sa identific sursa anxietatii mele. Simteam, pe undeva, ca purtam rana adanca a copilariei timpurii si ca nu apartineam niciunui loc, ca nu eram demn de nimic si nu meritam nimic, cum meritau ceilalti.
Uneori si cei mai buni dintre noi sunt orbiti de propriile rani si propria nevoie de apreciere. Aici vorbeste despre sine dar si despre Victor Frankl, la care apeleaza pentru terapie, intr-un moment de singuratate si teama de boala (este singur la Viena, in asteptarea rezultatului unor analize medicale). In loc de intelegere si incurajare, Yalom este nevoit sa fie el insusi terapeutul lui Frankl, deoarece acesta se simtea nedreptatit si neinteles de comunitatea stiintifica vieneza din acea vreme. Intalnirile ulterioare cu acesta, ii intaresc convingerea ca si cei mari si puternici sunt, pana la urma, tot oameni. Noi ii transformam, de la distanta, in zei, ca sa ne slujeasca unor nevoi de siguranta si/sau identificare.
De fiecare data cand traverseaza momente dificile, Yalom incepe cate un proces terapeutic personal. Este foarte posibil ca si acum, la 89 de ani sa faca parte din anumite grupuri de psihoterapie. Chiar si asa, iata ce marturiseste: Am avut la dispozitie o viata de explorari, analize si reconstruire a trecutului, dar imi dau seama acum ca exista in mine o vale a plangerii si a durerii pe care s-ar putea sa nu o strabat niciodata pana la capat.
Yalom se declara nonreligios si spune ca nu a fost deranjat de lipsa divinitatii din viata lui. Totusi isi cauta febril sensul transcendent, inclusiv prin meditatia budista, de care nu se poate lipi insa, pentru ca mintea ii fuge aiurea iar starea de gratie intarzie sa apara. Preia totusi ideea de iubire/compasiune din aceasta filosofie, pe care o transpune in viata personala dar si in relatie cu pacientii sai. Este prea lucid ca sa creada in reincarnare sau inviere, idei care l-ar fi scutit intr-o buna masura de angoasa mortii!?
Cum ramane cu impactul atentiei si aplauzelor asupra mea? Uneori mi se urca la cap, alteori ma tulbura, dar de cele mai multe ori imi pastrez echilibrul. De fiecare data cand ma intalnesc cu colegii din grupul de sprijin ori cu cei din grupul de discutie pe marginea cazurilor, sunt pe deplin constient ca ei, practicieni excelenti, cu decenii de experienta, sunt la fel de eficienti in munca lor ca mine. Asa ca nu iau admiratia prea personal. Tot ce pot face eu e sa imi iau munca în serios si sa fiu cel mai bun terapeut cu putinta. Imi reamintesc ca este vorba despre idealizare si ca noi, oamenii, tanjim mereu după un batran intelept si atoatestiutor, cu barba alba. Daca am fost selectat pentru rolul acesta, accept cu placere invitatia. Cineva trebuie s-o faca si pe asta.
Epilog?
Am inchis cartea lui Yalom si am avut senzatia ca m-am apropiat/atasat de un om, care m-a cucerit prin maniera in care si-a trait viata dar, mai ales prin sinceritatea si deschiderea cu care si-a scris memoriile. Nutresc simpatie si empatie fata de acest (ne)cunoscut, care si-a pus sufletul pe tava pentru a fi parte din sufletul celor care se identifica cu viata, activitatea dar, mai ales, cu umanitatea din el.
Am luat cu mine din aceasta poveste idei, informatie, emotie, putere, energie, curaj etc. Dar am ramas si cu o tulburare legata de lipsa sensului, a sperantei, a neputintei, pe care autorul o traieste, la apogeu, in preajma mortii. In final, nu pot sa nu ma intreb: cum ar fi trait si cum ar fi scris Yalom aceasta carte autobiografica, daca ar fi crezut in mesianitate si in eternitatea vietii de dupa moarte, asa cum cred stramosii lui!?
Irvin Yalom
- Este scriitor, autor, speaker de talie internationala. A tinut conferinte, cursuri si videoconferinte in multe locuri din lume.
- A predat cursuri de psihiatrie si umaniste, la Stanford: psihiatrie si biografie, de exemplu.
- A condus zeci de ani grupuri de terapie, face el insusi parte din mai multe comunitati de terapeuti; Membru in Pegasus, grup de scriere pentru medici; grupul Lindemann, de supervizare etc.
- Este intemeietorul psihoterapiei existentialiste.
- Primeste premiul Strecker pentru Psihiatrie.
- Obtine premiul Oskar pentru Religie si Psihiatrie (a abordat in munca lui intrebari din sfera religiei, desi se declara nonreligios si un sceptic dedicat) etc.
- Toate cartile lui Yalom au fost traduse in limba romana si se pot cumpara on-line sau din librarii.
Ultimele comentarii