Mitul terapeutului netulburat

Exista asteptarea ca psihologii/terapeutii sa fie oameni perfecti care stiu sa-si rezolve problemele, care pot sa-si gestioneze bine emotiile, relatiile si viata. Doar au studii, experienta si preocupari in acest sens, nu-i asa? De aici si dezamagirea fata de situatii in care psihologii divorteaza, au probleme cu copiii/parintii sau ajung si ei in depresie, anxietate, burnout etc.  

Acest lucru se poate intampla, ne spune autoarea Marie Adams iar motivul ne leaga pe toti intr-o fratie universala. Este vorba de umanitatea din noi, fragila, de buna seama.  Iata de ce terapeutul netulburat ramane doar un mit care n-are de-a face cu realitatea din teren. O realitate testata in carte prin interactiunea cu 40 de profesionisti in sanatate mintala care au avut curajul sa vorbeasca deschis despre problemele pe care le intampina in viata privata si felul cum interfereaza acestea in profesia pe care si-au ales-o.

Provocarea este de a nu ne iluziona ca putem lasa problemele la usa cabinetului. Ele ne pot perturba viata si munca, de aceea este nevoie permanenta de autoingrijire dar si de acceptarea ajutorului extern. Nu intamplator, psihoterapeutul este parte a unui sistem care prevede terapia personala, supervizarea, intervizarea, terapia de grup si alte forme de suport. Doar in echipa, doar primind sprijin la randul nostru, putem sa ne facem treaba cat mai bine cu putinta.

Poate muncim pentru a-i ajuta pe altii, dar s-ar putea ca obiectivul nostru principal, inconstient, sa fie cel de a ne salva pe noi insine!? Iata o afirmatie care pe mine ma provoaca la introspectie. Asa ca ma opresc sa te intreb sipe tine, cititorule: oare de ce ai ales sa devii psihoterapeut/medic/asistent social/pastor/pompier/salvamar sau orice alta profesie care are legatura cu dedicarea si altruismul?  

Cred ca terapeutii sunt creati, nu atat in pantec, cat prin experientele timpurii, fie suferind ei insisi, fie facand eforturi curajoase de a atenua suferinta celor dragi. De altfel, printre specialistii in sanatate mintala, exista perceptia (mai mult sau mai putin validata empiric), ca cei mai buni terapeuti sunt cei care s-au vindecat de traumele si suferintele proprii. Suferinta personala, fiind o conditie preliminara pentru dezvoltarea empatiei si compasiunii care caracterizeaza terapeutii competenti!?

Mai mult de jumatate dintre psihoterapeutii intervievati au recunoscut ca au suferit de depresie episodica pe parcursul vietii lor profesionale. De altfel, un studiu realizat in Marea Britanie confirma ca exista o rata mai mare de depresie in cazul terapeutilor decat al populatiei generale. Asta inseamna oare ca si-au gresit cariera si nu fac treaba buna in cabinet? Dimpotriva, recunoasterea depresiei, cel putin fata de propria persoana, ar putea fi o modalitate de a gestiona experiente asemanatoare in cabinet. Durerea lucreaza pentru noi daca o recunoastem, subliniaza autoarea.

Putem lua in calcul inclusiv faptul ca, nimeni nu actioneaza exclusiv din motive curate, altruiste, sustine necrutator Guggenbuhl-Craig. Recunoasterea elementelor mai tulburatoare, a umbrelor din noi, ale motivatiilor noastre subiacente ar putea duce la o apreciere mai profunda a sinelui si, prin extensie, a clientilor nostri.   

In aceste conditii, cel mai bun lucru pe care il putem oferi clientilor si pacientilor nostri este umanitatea noastra, numitorul comun al suferintei omenesti si disponibilitatea de a invata unii de la ceilalti. Profesia de terapeut este un privilegiu si implica o responsabilitate profunda de a ne cunoaste pe noi insine, la fel de bine bine cum speram sa-i cunoastem pe altii. Suntem mai norocosi decat altii datorita faptului ca detinem cunoastere. Avem acces la ajutor, stim unde sa-l obtinem. Cu toate acestea, suntem pe pamant. Nu exista leac pentru asta. (Beckett).

Vulnerabilitatile terapeutului. Situatii specifice care pot crea probleme

Excesul de munca. Munca este refugiul nostru cel mai eficace in perioade de stres/boala/durere. Intrebarea este: Cat ma afecteaza pe mine negarea propriei vulnerabilitati? Care este pretul platit? Clientii mei au de suferit, ma folosesc de ei in acest caz? Cand ma confrunt eu insumi cu o problema pe care o are clientul, pot lucra cu el, etc.

Presiunea de conformare la moda abordarilor terapeutice si a tine pasul cu dezvoltarea profesionala continua. La pachet vin costurile aferente acestei cerinte. De pilda, in Romania sunt la moda abordarile somatice in legatura cu trauma si neurofeedback-ul.  

Evenimentele adverse de viata nu ocolesc pe nimeni, deci nici pe terapeut. Asa se face ca divortul, boala, pierderea si altele pot genera depresie, anxietate, stres, burnout, incapacitate temporara de munca, presiune financiara etc.

Transferul si Contratransferul. Capcana aici ar fi ca terapia sa sfarseasca in a fi mai mult despre noi ca terapeuti, decat despre clienti. Asta in cazul in care sunt probleme nerezolvate sau negate din trecut, grandiozitate, rigiditate etc. Este placut sa ramai ascuns dar e un dezastru sa nu fi gasit (Winnicott).

Sindromul Impostorului. Aici, teama cea mai mare este ca, daca nu suntem deasupra clientilor nostri, nu meritam sa lucram cu ei. La polul opus se afla Grandiozitatea care este doar mijlocul de evitare a propriei umanitati. A ne refuza continerea pe care le-o oferim clientilor este la limita lipsei de etica.

Terapeutul fara copii naste sentimente de inadecvare, rusine, vinovatie, chiar impostura. Cum poti pretinde ca intelegi o relatie intre parinte si copil, de exemplu, atata vreme cat tu nu ai copii? In plus, exista perceptia ca a da nastere si a fi parinte contribuie la o mai mare empatie fata de clienti si la o mai buna intelegere a proceselor de dezvoltare. Pe de alta parte, a fi parintepoate crea presiune si poate interfera cu munca din cabinet. Se pare ca este mai greu sa fi un parinte bun decat un terapeut bun. Iar asta poate duce la situatia putin hilara in care un copil de terapeut sa-si doreasca sa devina pacient atunci cand va creste mare.☹

Asteptarile familiei. Familiile noastre au asteptarea sa facem tranzitia usor de la lumea interioara tulburata a pacientior la lumea exterioara a familiei si prietenilor. Ori asta nu se face intotdeauna usor. Uneori te afli in situatia in care esti mai disponibil pentru client dar nu mai ai resurse pentru propria familie.

Autodezvaluirea este considerata o buna metoda de lucru cu clientii in unele paradigme psihologice. Totusi, aceasta pare o alegere dificila, atata timp cat nu stim daca va fi in favoarea clientului sau nu. Oare nu cumva este mai mult o nevoie a terapeutului decat a clientului?

Nevoia de a destructura gandirea dogmatica a trecutului, daca ai crescut in subculturi limitative ca orizont de cunoastere si spirit critic. 

In concluzie, nu suntem terapeuti de ecran alb dar vom fi capabili sa construim o punte intre suferinta celorlalti si propria suferinta creand o legatura empatica de la o fiinta umana la alta fiinta umana. Terapia este, la urma urmei, un efort personal pentru amandoi (terapeut si client), straduindu-ne impreuna sa iesim la lumina.