Carte, Povesti despre oameni, Psihologie
O chestiune de viata si de moarte
Cartea asta este altfel decat toate celelalte pe care le-am citit pana acum, din mai multe motive: este scrisa de autori consacrati care au fost parteneri de viata pe parcursul a 65 de ani, s-a nascut intr-un moment dificil, din cauza bolii incurabile a unuia dintre ei, este o reflectare a unor stari/emotii/evenimente pe care cei doi soti le traiesc din perspective diferite, este un omagiu adus vietii traite cu sens, dar este si despre cum sa inveti sa traiesti fara regrete, primind in cele din urma moartea ca pe apogeul vietii. Evident ca gasim pe paginile cartii emotie, vulnerabilitate, autenticitate, sens, iubire, pierdere, sinceritate, umilinta, grija, durere etc. Toate acestea anunta sfarsitul, dar unul demn si fara (prea multe) regrete.
In 2019, Marylin afla ca are mielom multiplu si incepe un tratament agresiv care ii da complicatii, inclusiv sentimentul acela ca se afla pe ultima suta de metri de viata. In acest context dificil si dureros, are o idée care ofera suferintei sale un sens. Am in minte o carte pe care ar trebui sa o scriem imreuna, ii spune Marilyn lui Irv, si continua. Vreau sa consemnez zilele si lunile dificile care ne asteapta. Poate ca necazurile prin care trecem vor fi de vreun folos pentru alte cupluri care se confrunta cu o boala fatala. Va fi cartea noastra, una care nu va semana cu nicio alta carte, deoarece implica doua minti, in loc de una, reflectiile unui cuplu care a fost casatorit timp de 65 de ani. Un cuplu foarte norocos sa se aiba unul pe celalalt, apucand pe calea care duce, in cele din urma, la moarte …
Ce vad remarcabil aici este ca Marilyn nu devine o victima a bolii, nu se centreaza nici pe durerea ei, ci vrea sa fie inca de folos, isi propune sa umple cu sens si ultima farama de viata care mai pulseaza in inima ei. Am trait pe deplin si cu indrazneala iar treaba mea este sa traiesc pana voi muri, declara ea iar acest lucru ne ofera un model de cum sa traiesti si cum sa iesi din scena. Multumim Marilyn …
Acest ultim proiect de viata n-o impiedica sa perceapa totusi sumbra realitate: Suntem ca tusea cu junghiul: eu cu mielom, el cu problemele lui cu inima si echilibrul. Doi batrani prinsi in dansul final al vietii. Dar nu uita sa vada si partea plina a paharului: Cand ma cuprinde jalea pentru starea mea, incerc sa-mi amintesc toate motivele pentru care ar trebui sa fiu recunoscatoare: inca mai pot vorbi, citi si raspunde la e-mailuri. Sunt inconjurata de oameni iubitori, intr-o casa confortabila si frumoasa …
La randul sau, Irv povesteste cu nostalgie: Eu si Marilyn ne petrecem diminetile stand unul langa celalalt in curte. In vreme ce admiram copacii din jur, ne tinem de mana si ne aducem aminte de viata noastra impreuna. Ne reamintim de numeroasele noastre calatorii: cei doi ani petrecuti in Hawai, anul nostru sabatic la Londra, alte sase luni petrecute in apropiere de Oxford, cateva luni la Paris, alte sederi prelungite in Seychelles, Bali, Franta, Austria, Italia. Dupa ce ne desfatam cu aceste amintiri minunate, Marilyn imi strange mana si spune: Irv, nu as schimba absolut nimic. Ii dau dreptate, din toata inima. Mi-as dori sa rememorez acest gen de amintiri si sa pot spune si eu la finalul vietii: N-as schimba absolut nimic! Multumesc Marilyn pentru perspectiva asta sanatoasa si luminoasa.
Confruntarea cu moartea
Ce te infricoseaza cel mai mult la moarte, o intreaba Irv pe Marilyn. Toate lucrurile pe care nu le voi fi facut, ii raspunde aceasta. Intr-adevar, viata netraita este principala sursa de anxietate in fata mortii. Cu cat iti traiesti mai pe deplin viata, cu atat moartea este mai putin tragica, ne reaminteste Irv, citand din autorii lui preferati, asa cum o facuse intr-o alta carte de referinta, Privind soarele in fata. Tot aici am gasit ideea, sa mori la timpul potrivit a lui Nietszche si metafora rostita de Zorba in Kazantzakis: nu-i lasa mortii decat un castel parjolit …
Dar cand este momentul potrivit si ce faci cu oamenii care te-au iubit, respectat si admirat, cu obiectele de prêt si cartile valoroase din biblioteca, cu amintirile care te inconjoara peste tot?
Marilyn are niste raspunsuri personalizate, cum ar fi dorinta ei de a incheia viata prin sinucidere asistata, in momentul cand durerea va deveni insuportabila. Negociaza acest lucru cu cei dragi, constienta fiind ca, desi moartea este o chestiune individuala, omul ramane in viata, nu doar pentru sine, ci si pentru altii.
Dar inainte de acest punct final isi face ordine in universul interior, rememoreaza momentele placute petrecute cu partenerul de viata (intotdeauna relatia a fost pe primul plan), vorbeste cu copiii/nepotii, isi ia ramas bun de la prietenii apropiati, raspunde la multitudinea de mesaje pe care le primeste, isi doneaza cartile si cursurile in limba franceza Universitatii Stanford, ofera din bijuteriile ei, copiilor etc. Imi place mult maniera asta de a-ti incheia socotelile cu viata si de a nu lasa pe umerii copiilor povara gestionarii obiectelor personale. Multumim din nou pentru exemplu, Marilyn.
Si dupa ce castelul s-a parjolit, dupa ce socotelile cu viata au fost incheiate, vine momentul potrivit pentru dezlegarea de durerea care a cuprins corpul neputincios. Gata cu viata. Gata! Sunt ultimele cuvinte ale lui Marilyn, rostite soptit dar ferm. Apoi, o respiratie profunda si inca vreo 12 din ce in ce mai slabe. Cel din urma sarut pe fruntea rece si Marilyn, draga mea Marilyn nu mai este …
Nu de moartea celui drag ma tem ci de faptul ca o sa-i supravietuiesc, se confesa Irv la inceputul cartii. Ei bine, momentul acela sosise. Cum va fi viata lui ca adult independent si singur? In mod cert, nu chiar asa cum isi imagina sau cum isi invata pacientii sa-si traiasca doliul. A debutat cu amortire/anestezie. Apoi cu negare, ilustrata prin refuzul de a privi fotografia lui Marilyn sau a-i vinde masina. A simtit din plin si neajutorare, desi avea destui oameni in jur care sa-l sprijine. Parca as astepta pe cineva sa ma salveze. Poate ca uzez de gandirea magica – anume ca neputinta mea va duce cumva la intoarcerea lui Marilyn. Durerea si-a aratat si ea coltii, in asociere cu dorinta sexuala, un lucru care poate parea straniu, la un batran de 89 de ani. Acest imbold carnal il face sa caute raspunsuri la specialisti, iar cel mai pertinent i se pare cel legat de vitalitate si de nevoia de a simti. Sa simti ceva este mai bine decat sa nu simti nimic …
De unde vine consolarea?
Scrie, asa cum o facuse ani la rand, inclusiv la cartea de fata si reciteste cartile pe care le-a publicat de-a lungul anilor. Hotaraste sa parcurga cate un capitol pe seara, stiind ca va regasi povesti ale pacientilor sai care au trecut prin boli terminale, dar si ale altora care au supravietuit mortii cuiva drag. Am scris eu asta, se intreaba din cand in cand, retoric. Nu-mi amintesc fata acestui om, constata alteori. Sa pierd atat de mult din viata cat inca traiesc, acesta este un lucru cu adevarat infricosator…
Joaca sah. O pasiune mostenita de la tatal sau, cu care a reusit sa se conecteze doar in acest fel.
Iese in lume, in ciuda faptului ca sociabilitatea nu este unul din darurile sale forte. Rolul acesta il indeplinise cu succes, Marilyn.
Continua sa se instruiasca citind, participand la cursuri, conferinte, seminarii etc
Ofera cate o terapie unica unor clienti, raspunde e-mailurilor venite din intreaga lume, da interviuri on line etc.
Incercand sa-si construiasca o rutina confortabila, la un moment dat conchide ca durerea este trecatoare si ca, ceva poate sa aiba valoare, interes si importanta, chiar daca eu sunt singurul care traieste acel ceva, chiar daca nu pot sa-l impartasesc cu Marilyn. Asta inseamna ca durerea s-a diminuat si ca acceptarea pierderii incepe sa-si arate zorii.
Cartea se incheie cu o scrisoare catre Marilyn, cea care a plecat dar cu care ar vrea sa se reintalneasca undeva, candva. Si cu o fraza a lui Nabokov din Vorbeste memorie: Existenta noastra nu este decat o efemera geana de lumina intre doua entitati de intuneric. O ideea care ma zbuciuma dar ma si alina, in acelasi timp, marturiseste Yalom …
film, Povesti despre oameni, Psihologie
A trai – Ikiru
N-as fi crezut vreodata ca un film japonez din anul 1952, alb negru, fara actiune, recuzita si farmec, avea sa-mi ofere sansa unei experiente revelatoare, demne de a fi impartasita si altora. Dar s-a intamplat si, crede-ma pe cuvant, merita sa cheltui 2. 20 h din viata ta pentru a-l vedea, fie si din curiozitate, daca nu din alte ratiuni, despre care o sa-ti spun mai multe in randurile ce urmeaza.
Dar mai intai am sa-ti dezvalui firele povestii: Matanabe este sef al departamentului Propuneri si Sesizari, in cadrul primariei din Tokyo, un functionar umil si posac, care a stampilat timp de 30 de ani hartii si a clasat dosare. O rutina care i-a asigurat traiul zilnic si ceva economii, pe care se gandea sa le imparta cu fiul sau, de care se instrainase intre timp.
In cei 30 de ani de munca, Matanabe n-a lipsit nici macar o zi de la birou, asa incat scaunul lui ramas gol pentru cateva zile, a starnit printre colegi tot felul de banuieli: ba ca s-ar fi indragostit, poate s-o fi scrintit la cap, ori vrea sa se distreze si altele. In realitate, omul umblase pe la doctori si aflase ca are cancer la stomac.
Vestea ca mai avea de trait doar cateva luni a cazut ca un trasnet asupra lui, umplandu-l de amaraciune si disperare. Acum stia, dintr-o data, ca a trait toata viata singur, nefericit si fara rost in lume. Gandul asta trist a avut totusi darul sa-l trezeasca la viata. Mumia (asa il poreclisera colegii de munca) isi propune sa recupereze ce se mai poate din bucuriile vietii, cheltuindu-si o parte din banii adunati pe alcool si distractie. Trezit apoi din betia care il amortise, se intaneste in drumul spre casa cu o tanara colega de birou care avea nevoie de semnatura lui pentru demisie. Din vorba in vorba, eroul nostru ii spune ca va muri si-o intreaba ce-ar putea face maret, cu portia mica de viata care ii mai ramasese. Construieste ceva, lasa ceva in urma ta, a venit raspunsul …
Acum stia exact ce are de facut, de vreme ce distractia tarzie ii lasase un gust amar. Cu o daruire iesita din comun si cu multa incapatinare reuseste sa treaca de itele birocratice si de interesele investitorilor locali si sa obtina aprobarile pentru un parc de joaca pentru copii. O dorinta deseori exprimata de localnici dar mereu pasata de la un departament la atul, fara niciun rezultat.
In cele din urma Matanabe moare, in bataia fulgilor de nea, balansandu-se pe un leagan, in parcul pe care il construise. Inainte de a-si da ultima suflare, apucase sa fredoneze versurile unui cantec vechi dar plin de miez pentru noi toti: Viata e atat de scurta/ Indragostiti-va pana cand floarea rubinie a buzelor nu se va ofili/Pana cand suvoiale inimii nu va vor ingheta in piept/Voi care nu stiti ca ziua de maine nu va mai fi …
Intriga filmului este construita prin conturarea a doua filosofii de viata: una axata pe castig, ambitii si imagine, cealalta pe a trai o viata cu sens si a lasa o dara de lumina in urma. Asta a reusit sa faca Matanabe cu ultimile puteri, lucru contestat initial de colegii sai, dar recunoscut de localnicii care stiau exact cine este autorul acestui bine, daruit tuturor.
Din tot ce spune Matanabe (care oricum vorbeste mai putin decat multimea care il inconjoara), am retinut doua replici, pe care sigur n-o sa le uit vreodata. Prima este o atitudine la rautatea celor care-i pun bete-n roate: Nu-mi pot permite sa-i urasc pe oameni. Nu am timp pentru asta. A doua exprima regretul ca nu a trait la timp bucuriile marunte ale vietii: In ultimii 30 de ani am avut tot ce mi-am dorit, mai putin apusuri de soare. Si acum nu mai am timp pentru ele.
N-am putut trece cu usurinta nici de intrebarea pe care si-o pun colegii lui Matanabe, la priveghiul acestuia: Ce l-o fi facut pe acest om sa se schimbe dintr-o data asa de mult? Pana la urma au aflat raspunsul si au inteles inclusiv mesajul de dincolo de el. Sa facem ca moartea lui sa nu fie zadarnica, si-au spus ei, printre inghitituri de alcool, in amintirea defunctului. Cateva zile mai tarziu aceiasi oameni intra in aceeasi rutina si in acelasi nonsens de care nu se pot dezlipi …
Ikiru este o poveste despre ce poate face din om o experienta revelatoare, ca aceea traita de Matanabe. Sigur, omul nostru ar fi putut muri cufundat in regrete, uitat si neinteles de cei din jur. A ales insa altceva, care a facut diferenta intre a fi captiv in propria viata si a trai cu sens si bucurie, pentru sine si pentru altii.
Despre experiente revelatoare vorbeste si Irvin Yalom in cartea sa, Privind soarele in fata. Autorul se refera la acest tip de experiente ca la o terapie de soc existential sau ca la niste usi care se deschid spre lumina. Iata cateva evenimente de viata care favorizeaza experientele revelatoare, asa cum le descrie Yalom: suferinta cauzata de o boala terminala, moartea cuiva drag, incheierea unei relatii intime, o aniversare (50, 60, 70) o trauma devastatoare (viol, jaf, incendiu etc), plecarea copiilor de acasa (sindromul cuibului gol), pierderea unei slujbe sau schimbarea de cariera; pensionarea, internarea la un azil, visele puternice care vin cu mesaje dintr-o zona mai adanca a eului, reuniuni scolare, dispozitii legate de mostenire sau alcatuirea unui testament etc.
Prin experienta revalatoare traita (cancerul, in acest caz), Matanabe a construit ceva trainic care a ramas in lume, dupa ce el a parasit-o. Acest tip de constructie este definit de Yalom ca transmitere prin reverberatie. Fiecare dintre noi creaza – de cele mai multe ori fara intentie sau fara sa fie in cunostinta de cauza – cercuri concentrice de influenta care ii pot afecta pe altii timp de mai multi ani sau chiar de-a lungul a mai multor generatii. Adica efectul pe care il avem asupra altor oameni este transmis mai departe de catre acestia, asa cum undele intr-un bazin se transmit pe toata suprafata, pana cand nu mai sunt vizibile, dar continua la nivel nano. Transmiterea prin unde de influenta nu inseamna neaparat sa lasi in urma imaginea sau numele tau ci se refera la a lasa in urma ceva din experienta ta de viata: o urma, o mostra de intelepciune, indrumare, virtute, consolare, care sa fie transmise celorlalti, fie ei cunoscuti sau necunoscuti.
Actiuni care asigura transmiterea prin unde de influenta:
- A deveni cunoscut prin reusite politice, artistice, sau financiare
- A-ti imprumuta numele unei cladiri, institutii, fundatii si burse
- A contribui la progrese stiintifice, pe care isi vor baza cercetarile alti oameni de stiinta
- A schimba traiectoria unor destine prin psihoterapie, mentorat, ucenicie etc.
Transmiterea prin reverberatie atenueaza durerea efemeritatii, amintindu-ne ca ceva din fiecare dintre noi va persista, chiar daca acest lucru ne va ramane necunoscut sau imperceptibil.
Tu ai avut vreodata o experienta revelatoare? Crezi ca traiesti o viata cu sens? Ce anume poti face ca viata ta sa transmita prin reverberatie, ceva in lume?
Puteti vedea filmul aici.
Povesti despre oameni
Pacient pozitiv
Noi oamenii avem impresia ca orice criza, boala sau necaz ii loveste pe altii, nu pe noi. Pana cand ni se intampla. Deodata, fara preaviz.
Cine ar fi crezut ca o calatorie cu trenul va insemna pentru Rebecka, nu doar revederea cu nepotica de 5 ani ci si inceputul unui calvar din care va iesi abia dupa 14 zile? Nimic nu prevestea intalnirea cu virusul, cu atat mai mult cu cat isi luase masuri elementare de protectie. Avusese grija sa poarte masca, manusi, sa pastreze distanta fata de alti oameni si sa atinga cat mai putine suprafete, in stradania de a se pastra, pe cat posibil, in siguranta.
In ciuda acestor precautii, la 3 zile dupa ce m-am intors acasa, povesteste Rebecka, am inceput sa simt dureri de cap, usturimi in gat si febra. Am crezut initial ca este o gripa sezoniera si m-am straduit sa o combat cu bauturi calde, bai alternante, vitamine si paracetamol. Tot efortul meu a ramas insa fara rezultat. Dimpotriva, simptomele s-au inmultit pentru ca acum ma durea tot corpul, aveam dificultati de respiratie si incepusem sa tusesc. In mintea mea incoltise gandul ca am Covid, insa n-as fi vrut sa merg la spital, avand convingerea ca acasa imi este cel mai bine.
Dupa o saptamana in care incercasem sa fac fata durerii si febrei, am decis impreuna cu medicul de familie sa apelez la serviciul medical de urgenta. Zis si facut. Dupa interviu si o examinare la plamani, medicii au suspectat o infectie cu Corona virus, dar pentru ca puteam respira singura m-au trimis acasa, cu recomandarea sa revin daca simptomele se agraveaza.
Lucru care s-a si intamplat. Febra s-a mentinut ridicata, tusea devenea din ce in ce mai persistenta, nu mai puteam manca iar corpul mi-era lipsit de orice fel de energie. Simteam dureri in tot corpul iar pentru a merge la toaleta aveam nevoie de ajutor. Din cauza febrei incepusem sa halucinez, nu ma mai puteam odihni, iar dupa 6 zile fara pic de hrana (am slabit 6 kilograme), ajunsesem la capatul puterilor.
Am sunat medicul de familie care, de data asta, mi-a sugerat sa chem Salvarea pentru ca nu mai puteam ramane acasa in starea in care ma aflam. Ajunsa din nou in regim de urgenta, mi s-au facut investigatii coplexe, inclusiv testul Covid-19. Diagnosticul a fost confirmat, infectia era foarte mare, asa ca am ramas in spital, pentru a primi ingrijirile necesare cu sedative, antibiotice, perfuzii etc.
In ciuda acestor tratamente, febra ramanea crescuta, semn ca in organismul meu se ducea o lupta crancena pentru supravietuire. In acele momente, m-am gandit inclusiv, la moarte. Insa speranta si dorinta mea de a trai, grija si atentia celor din jur, rugaciunile familiei, prietenilor si a comunitatii religioase din care fac parte, m-au intarit si mi-au dat suficiente motive sa lupt cu boala si cu gandurile negre.
Dupa 2 zile de spitalizare am decis impreuna cu personalul care ma ingrijea sa revin acasa, pentru ca incepusem sa mai prind puteri iar plamanii mei aratau destul de bine, in ciuda faptului ca simteam inca dificultati de respiratie.
Apoi, incet, incet am revenit la viata, semn ca anticorpii mei isi facusera treaba si castigasera teren in lupta cu infectia. Febra mi-a scazut, tusea a slabit in intensitate, pofta de mancare mi-a revenit. Desi nu puteam citi sau gandi cu claritate am folosit timpul acesta ascultand muzica, predici, rugandu-ma, nu atat pentru mine cat pentru copii, nepoti si toti cei dragi care sufereau impreuna cu mine.
Experienta aceasta nu a fost doar negativa ci a avut valentele ei pozitive. In tot acest timp am primit sute de mesaje de sustinere si incurajare, venite din toate colturile Planetei, acolo unde am rude, prieteni si cunostinte. Chiar si oameni necunoscuti mi-au scris. Parintii mei, impreuna cu prietenii au gatit pentru mine cantitati impresionante de hrana. Vecinii s-au oferit sa-mi faca aprovizionarea cu cele necesare, asta deoarece si sotul meu era in carantina si contactase boala. Casa mea a fost plina de flori, dulciuri si zambete vazute prin geam, ce-i drept. Nu mi-a lipsit nimic, dimpotriva am fost tratata ca o regina iar acest lucru m-a bucurat foarte mult. Merita sa traiesc si sa ma bucur de viata, alaturi de acesti oameni minunati pe care ii am in jurul meu si carora le multumesc din suflet pentru tot ce au facut pentru mine.
Aceasta este povestea unui pacient pozitiv Covid-19, una dintre sutele de mii care ar trebui scrise si trimise in lume. Unele povesti sunt triste pentru ca personajul principal a pierdut lupta cu viata. Altele insa sunt luminoase si pline de speranta, la fel ca cea pe care v-am impartasit-o aici.
Rebecka are 52 de ani. S-a stabilit in Suedia imediat dupa Revolutie. Este casatorita cu Thomas si au impreuna 7 copii si 6 nepoti.
Astazi, 17 aprilie 2020, la ora 10 00, in Suedia s-au consemnat 12 540 de persoane infectate cu Covid-19 si 1330 decedati, majoritatea varstnici. Multi dintre cei infectati sunt imigranti din Somalia si Iran care, fie au avut dificultati de intelegere a mesajelor autoritatilor din cauza limbii, fie n-au luat in serios aceste recomandari.
O problema majora o constituie aici lipsa echipamentelor de protectie, lucru care complica situatia in spitale si casele de batrani. De pilda, in sectia de boli infectioase unde a fost internata Rebecka, 23 de cadre medicale au fost depistate pozitiv. Nu-i de mirare, deoarece personalul medical oferea asistenta bolnavilor, pana mai ieri, cu mainile goale…
Suedia a optat pentru o solutie lejera in privinta masurilor de securitate, mizand pe imunizarea colectiva. Desi liceele si universitatile sunt inchise, copiii mai mici de 14 ani continua sa mearga la scoala. Adultii pot lucra de acasa, daca acest lucru este posibil, in timp ce varstnicii si cei cu boli cronice sunt sfatuiti sa nu iasa din case, decat daca este absolut necesar.
amintiri, dezvoltare personala, Povesti despre oameni, Psihologie
Care este numele femeii de serviciu?
Studentii unui colegiu din Statele Unite vor tine minte toata viata testul pe care l-au primit la sfarsitul primului an de studiu, de la unul dintre profesorii lor. Intrebarea de final suna destul de ciudat: care este numele femeii de serviciu din scoala? Studentii au crezut ca este o intrebare facultativa, poate o capcana si s-au grabit sa-l intrebe pe profesor daca raspunsul avea sa conteze in vreun fel. Sigur ca da, cine stie numele femeii va primi 5 puncte, care se adauga la nota de final.
Rostul acestei intrebari extra-curiculare este usor de intuit. Profesorul a vrut sa le dea studentilor sai o lectie pretioasa de viata, spunandu-le in acest fel ca fiecare om este important si ca oricine merita atentia, recunosterea si respectul lor.
Am mai citit istorioara asta in trecut dar acum, cand am dat din nou peste ea intr-una din cartile lui John Maxwell, a fost diferit. M-am gandit la oamenii care, dupa standardele noastre au ocupatii neinsemnate: femei de serviciu, gunoieri, portari, lustruitori de pantofi, vanzatori de ziare, bilete, suveniruri, mancare, s.m.d. Nu cumva ii privim (sau nici macar nu-i privim) ca pe niste roboti, care trebuie sa ne serveasca repede, frumos si atent, pe noi astia care facem munci mai importante? Nu cumva credem ca ni se cuvin amabilitatea, serviabilitatea si rabdarea lor, uitand sa fim la randul nostru amabili, intelegatori si recunoscatori celor care ne fac diverse servicii, fie ele si contra-cost?
Nu stiu daca e din cauza zilelor magice pe care le parcurgem, dar eu am sentimentul ca acesti oameni chiar merita celebrati din cand in cand. Si am de gand sa trec la fapte. Mi-am propus sa-i cumpar un buchet de flori femeii care face curat pe scara blocului unde locuiesc, sa-i aflu numele, s-o intreb de sanatate, spunandu-i in acest fel multumesc. Am toate motivele sa-i fiu recunoscatoare. Dupa plecarea ei, totul straluceste de curatenie (in special usa din sticla e atat de curata incat se intampla des ca cei care vin la noi in vizita sa plece cu ochii vineti), aerul este proaspat si parfumat iar asta imi da o stare de bine si sentimentul ca locuiesc intr-un loc minunat.
Tu stii numele femeii care face curat la serviciu, la scoala/facultate sau acolo unde te simti bine pentru ca e curat, cald si confortabil? Ii zambesti celui care te serveste la magazin? Ai scris unei persoane obisnuite, o scrisoare de recunostinta? I-ai multumit vreunui neinsemnat pentru un gest marunt care trebuia oricum facut? Ai aplaudat pe cineva umil, cu voce tare? Daca nu, ai timp sa recuperezi. Zilele acestea ar putea fi magice pentru toata lumea, inclusiv pentru femeile de serviciu de pe Planeta…
P.S. Numele femeii de serviciu din Scoala Generala era Coca, o tanti bruneta, mica de statura si rotofee, care tinea loc si de bodyguard. Mai departe memoria imi joaca feste. Daca as fi primit un test in liceu sau in facultate care sa contina intrebarea din titlu, l-as fi picat dar as fi invatat o lectie importanta de viata, un pic mai devreme…
amintiri, Povesti despre oameni, Psihologie
Fara titlu
Cunosc pe cineva caruia i s-a profetizat de catre tata, ca nu va realiza nimic in viata. Ca va fi un nimeni, un incurca lume, dependent de altii. Vorbele blestemate au fost intarite de atitudini, comportamente, fapte. A fost batut, izolat, retras de la scoala si exploatat fara mila. Otrava neputintei, a indoielii de sine si a devalorizarii i-a fost picurata in suflet ani la rand, producand daune ireparabile…
Ce credeti ca s-a intamplat cu acel copil care intre timp a implinit 75 de ani? Destinul i-a harazit un instinct al supravietuirii fantastic, asa ca la un moment dat si-a luat viata in propriile maini. Si-a intemeiat o familie, si-a construit o casa, apoi a doua si a treia, muncind pe rupte. A crescut copii, s-a reintors pe bancile scolii, a inceput sa citeasca si sa-si cultive spiritul.
O intorsatura frumoasa a vietii, veti spune. Da, cu siguranta. Dar motivatia din spatele acestei schimbari este morbida. Stiti de ce-a facut omul nostru toate aceste ispravi? Ca sa-i demonstreze tatalui ca este in stare sa le faca. Sa-i spuna ca s-a inselat cand l-a socotit un neispravit, un nemernic, incapabil de fapte marete. Asa ca dupa fiecare obiectiv implinit, se intorcea spre tata si-l intreba intr-un fel sau altul: Ma vezi tata? Nu-i asa ca pot? Nu-i asa ca ma descurc? Hai spune-mi ca ma accepti, spune-mi ca esti mandru de mine. Tata, te rog fa macar un gest cu mana, aproba-ma din priviri, te rog spune-mi ceva frumos tata…
Dar tatal n-a schitat niciun gest, n-a scos niciun sunet. Iar omul nostru a continuat cursa nebuna spre inima ferecata a tatalui sau. Ani la rand, fara oprire, fara ragaz. A sosit si ziua cand fiul a trebuit sa ingrijeasca de acest tata tiran care i-a furat viata. Acela a fost momentul in care am asistat la una din cele mai duioase scene pe care am vazut-o vreodata. Un adult-copil hranea cu lingurita un tata batran si neputincios. O facea cu drag si voiosie. Chiar si atunci il mai intreba din priviri: tata, nu-i asa ca esti mandru de mine? Nu-i asa ca ma pretuiesti? Nu-i asa ca ma iubesti si pe mine?
Intr-un tarziu, cuprins de remuscari, batranul avea sa slobozeasca niste cuvinte straine de sine dar vindecatoare. Iarta-ma ma! Iarta-ma! Ma ierti, l-a intrebat cu glas ca de tunet. Sigur ca te iert tata, i–a soptit fiul.
Tatal este oale si ulcele de mult dar fiul inca se lupta cu fantomele trecutului sau. Inca vrea sa-i demonstreze tatalui ca el este un om demn, ca merita sa fie luat in seama, ca poate fi acceptat si iubit. Simt compasiune pentru acest om care si-a irosit viata pentru un vis furat. A investit in tot soiul de proiecte, care nu vor reusi niciodata sa-i vindece sufletul ranit…
Ne place sa stim ca sensul ales pentru viata este al nostru, ca ne-am gasit rostul pe lume. Alergam dupa succes, bogatie, putere, iubire, credinta, adevar. Ne ascundem sufletul bolnav in spatele rolului, statutului, functiei, banilor. Poate ca e timpul sa ne oprim o clipa si sa ne intrebam daca nu cumva facem ispravi pentru a castiga aprobarea mamei, a tatalui, a sotului, sotiei, bunicilor, sefilor etc. Daca acesta este crudul adevar, sa lasam fantomele in lumea lor si sa ne intoarcem la visul nostru. Doar acela ne va aduce vindecare si pacea de care avem nevoie…
Povesti despre oameni, Psihologie
Chipuri si masti pe Facebook
In anul 2009 mi-am facut cont pe Facebook, la invitatia unei prietene. Momentul a coincis cu plecarea mea din Romania, ceea ce m-a ajutat sa raman in contact cu prietenii, rudele si cunostintele de acasa. Cu timpul am inteles ce inseamna retelele sociale, care sunt avantajele dar si dezavantajele prezentei intr-un spatiu public. Am avut momente in care m-am simtit vulnerabila, cand mi-am dorit sa renunt sau sa limitez activitatea mea aici. Dar iata-ma dupa 7 ani in acelasi loc, cu aceeasi dorinta de a ramane conectata. Care sa fie explicatia acestei dependente de Facebook?
Nevoia de a fi pe facebook
Indiscutabil Facebook a devenit o afacere uriasa care a schimbat fata lumii. Asta are legatura cu geniul celor care au creat reteaua dar si cu faptul ca Fb raspunde unei nevoi umane, fundamentale si universale. Este vorba despre nevoia de stima de sine. De aici deriva si alte nevoi care isi cer imperios dreptul la existenta. Iata cateva dintre ele:
- Nevoia de a fi vazuti de ceilalti. Reversul acestei dorinte ar fi teama de a fi uitati. Nimanui nu-i place sa ramana deoparte, in umbra sau marginal. A nu fi vazut sau a fi uitat echivaleaza cu nefiinta, cu moartea sufletului.
- Nevoia de atentie, recunoastere si validare. Avem nevoie ca oamenii sa ne priveasca, macar pentru o clipa, tanjim dupa recunoasterea meritelor, dorim validarea actiunilor noastre. Avem nevoie sa ni se spuna de catre alti oameni ca suntem importanti, ca facem lucruri semnificative, ca alergam cu sens si ca asta este o realitate observabila.
- Nevoia de a comunica cu alti oameni. Cand formulam idei sau transmitem emotii si trairi, o facem pentru ca avem nevoie de feedback. In limbaj psihologic, acest schimb de mesaje are si un rol de oglindire a propriei personalitati prin ochii celorlalti.
- Nevoia de imagine. Aici apar intodeauna elemente de idealizare. Vrem sa aratam altora ceea ce ne-am dori sa fim dar nu reusim intotdeauna. Facebook este cadrul perfect pentru aceasta cosmetizare a propriei biografii.
- Nevoia de afirmare. Ca sa ma afirm trebuie sa fac ceva care atrage atentia, care iese din banalitate. Oamenii creativi care pun pasiune in ideile lor, reusesc sa se afirme si acest fapt le aduce recompense.
- Nevoia de popularitate/celebritate. Andy Worhol, un exponent al culturii pop-art in America, pretindea inca din anii 1960 ca oamenii au dreptul la 15 minute de faima. Cuvintele acestea au ramas memorabile dar s-au dovedit a fi si profetice, pentru ca astazi, orice om poate sa iasa din anonimat (si) cu ajutorul retelelor sociale. Chiar daca in realitate, nici 2% din populatia planetei nu atinge celebritatea, exista probabilitatea ca ceea ce faci public la un moment dat aici, sa devina viral si sa ajunga peste noapte la foarte multi oameni.
Facebook este despre chipuri
Cand vorbim despre Facebook, vorbim despre cartea fetelor, despre chipuri zambitoare, despre imagini idealizate. Mark Zuckerberg a demarat proiectul The Facebook cu un concurs virtual de frumusete la Universitatea Harvard, unde era student. El a folosit fotografiile colegilor sai din ziua inscrierii, care nu erau prea magulitoare, pentru a se distra. Experimentul Facebook incepuse si devenea interesant.
Astazi ne prezentam pe Fb cu pozele cele mai reusite (eventual retusate in diverse programe), cu fete zambitoare si in contextele cele mai fericite. Fotografiile vorbesc, uneori chiar tipa, spunand ceva de genul: hei, uitati-va la mine, vedeti ce frumoas(a) sunt, ce haine pretioase (de firma) port, ce masina conduc, pe unde ma plimb si in compania cui? Nu-i asa ca sunt grozav(a) si ca merit un like?
Acest comportament iconic vorbeste despre nevoile amintite mai sus dar si despre vanitate si narcisism. Ele vorbesc despre ce avem, mai putin despre ce suntem. Sa nu uitam ca auto-etalarea permanenta nu ne face mai buni, nici mai frumosi si nici mai fericiti.
Psihoza like-ului
Indiscutabil like-ul este vedeta Facebook. A devenit atat de popular incat a depasit granitele virtualului si a creat o adevarata psihoza de masa. In momentul in care publicam ceva pe Facebook sau facem ceva care are semnificatie in viata reala, pornim vanatoarea de like-uri. Asta inseamna ca am atras atentia cuiva pentru o secunda. Secunda aceea devine insa magica pentru ca se cumuleaza cu unitatea de atentie a unei multimi (potentiale sau reale) iar acest fapt este magulitor si reconfortant pentru om.
Theodor Baconschi in eseul Fabrica de narcisism, are o perspectiva interesanta cand afirma ca like-ul vorbeste despre cel care il da, nu despre cel care il primeste. Pentru ca Facebook este despre mine, nu despre tine, sustine autorul. Dar ce facem cand nu primim like-uri sau suntem de-a dreptul respinsi prin comentarii ironice si rautacioase? Cadem in depresie? (raspunsul in video)
Conectat, izolat si deprimat?
A fi conectat la o retea de prieteni virtuali inseamna a privi dincolo de tine si a te compara cu altii. Rezultatul te-ar putea incarca cu o serie de emotii negative cum ar fi: nemultumire de sine, frustrare, invidie, resentimente si chiar depresie. Nu intamplator studiile coreleaza timpul petrecut pe Facebook cu nefericirea. Ce-i de facut in acest caz?
Raspunsul este o reteta care chiar functioneaza. Inceteaza sa te mai compari cu altii si inceteaza sa te conformezi unui model universal de reusita. Invata sa te bucuri de realizarile celorlalti, in masura in care te bucuri de reusitele personale. Concentreaza-te pe ce ai bun, nu pe defecte sau esecuri. Poate te inspira aceste cuvinte rostite de maica Tereza: Tu poti face lucruri pe care eu nu le pot face, eu pot face lucruri pe care tu nu le poti face. Impreuna putem face lucruri minunate!
La inceputul acestei saptamani am fost invitata sa vorbesc despre fenomenul Facebook la Speranta TV. Iata aici emisiunea arhivata.
Am scris mai demult un alt articol despre facebook, aici.
Povesti despre oameni, Psihologie
Iubirea, singurul raspuns
De curand Raul mi-a cerut parerea in privinta unei situatii de care este foarte preocupat. Sora lui mai mare este, de ani buni, fumatoare inraita iar el vrea s-o salveze din ghearele acestui viciu. Cu toate eforturile depuse pana acum, rezultatul se lasa asteptat.
Raspunsul meu la aceasta problema a fost aproape de neacceptat pentru Raul. I-am spus din start s-o lase pe sora lui in pace. Sa lepede haina de salvator si sa o asculte mai intai cu inima. Sa o inteleaga si sa-i respecte deciziile. Iata argumentele mele:
- singurul responsabil de faptele, gandurile si comportamentul unui adult este el insusi
- unica modalitate de a face schimbari in propria viata, este sa avem noi insine dorinta, initiativa si vointa necesare acestui demers.
- nimeni nu va fi motivat sa faca schimbari daca cineva din afara ii repeta la nesfarsit cat de rau, neinspirat sau robit de vicii este.
- daca vrem sa influentam pe cineva intr-o directie sanatoasa, va trebui sa intelegem nevoile sale reale, care de cele mai multe ori nu sunt acelea pe care le vedem noi, oricat de bine intentionati am fi. Cea mai mare provocare este sa-l asculti pe celalalt, sa intelegi scenariul sau de viata, sa surprinzi ‘realitatea’ sa. Apoi sa incerci sa identifici solutii adecvate acestei realitati percepute, daca ti se cere asta cu subiect si predicat. Orice binefacere facuta cu forta, poate avea efecte contrare.
- din perspectiva sistemica, viciile nu se explica prin cauzalitatea lor liniara. Ar fi simplu sa spunem ca fenomenul A (fumatul in cazul nostru) cauzeaza fenomenul B (deteriorarea sanatatii). In realitate aveam de-a face aici cu o cauzalitate circulara in care A si B sunt atat cauza cat si efect. Deci fumatul imbolnaveste dar starea de boala (fie ea si emotionala) poate cauza dorinta de fumat (privita ca o recompensa pentru o suferinta launtrica). A si B se influenteaza reciproc si creeaza in timp niste tipare homeostazice care mentin persoana in echilibru, desi acest echilibru este fragil sau chiar distructiv pe termen lung. Intrebarea care se pune este : cum poate un om sa se schimbe si totusi sa ramana el insusi?
- atunci cand vrei sa-i iei ceva unui om (inclusiv dreptul la o placere), trebuie sa pui altceva in loc. Aici trebuie sa fac cateva precizari. De regula, un obicei daunator are in spate emotii negative : tristete, furie, neputinta, teama, stres, neliniste, asteptare, etc. Cand aceste emotii dau navala la suprafata, omul incearca sa le impinga inapoi cumva, sa le reprime. Unii reusesc sa le faca fata adecvat, fara sa apeleze la surogate, altii insa cad prada unor solutii ieftine precum alcoolul, tutunul, mancarea multa sau prea putina, drogurile, etc. In afara acestor ‘ajutoare’ ar claca la modul propriu. Iata de fapt miza acestei rezistente la schimbare. Si iata de ce spunem in cazuri extreme : X nu are vointa sau, si mai trist, nu mai are nicio sansa !
Raul n-a fost multumit cu raspunsul meu asa ca a avansat o solutie mai putin intruziva. Bine, n-o s-o mai bat la cap pe sora mea cu asta dar o sa-i citesc din cartea pe care am procurat-o de curand, despre efectele nocive ale fumatului. Crezi ca nu cunoaste riscurile la care se expune, l-am intrebat. Ba da, dar vreau s-o ajut totusi, mi-a raspuns.
Un caz fericit
Mirela mi-a povestit cum a renuntat la tigari. Ajunsese sa fumeze 2-3 pachete pe zi, desi era constienta de riscuri. Isi spunea mereu ca va renunta intr-o zi dar decizia era amanata mereu pentru alta data. Pana cand bunica pe care o iubea foarte tare s-a imbolnavit. Acela a fost momentul in care Mirela a facut un troc cu Dumnezeu. Doamne, a zis ea, daca Tu o vindeci pe bunica mea, eu nu voi mai pune tigara in gura incepand de astazi. Si asa a fost. Bunica s-a insanatosit iar ea a renuntat la viciu. Ce m-a impresionat pe mine in acest caz, nu are de-a face cu vointa sau puterea ei de a se salva ci cu motivatia din spate. Iubirea m-a ajutat sa las in urma viciul, mi-a spus. Deci nu cicaleala, nu efort, nu lectii sau grupuri de sprijin. O simpla emotie care i-a inundat fiinta…
Solutia la problema Mirelei nu are de-a face cu mistica, nici cu miracolele. Adevarul simplu este ca oamenilor dependenti de vicii le lipseste iubirea : de sine, de ceilalti dar mai ales iubirea altora. Simtindu-se neiubiti ei aleg infratirea cu viciul. Obtin in schimb cateva momente de placere, o iluzie a relaxarii, o scurta visare apoi din nou golul din suflet. Si ciclul se reia de fiecare data acelasi.
In mod normal, oamenilor nu le place sa fumeze sau sa bea dar o data ce o fac, instinctiv se gandesc la urmatoarea tigara sau la urmatorul pahar. Pentru ei este greu sa vindece golul dinauntru cu un sfat sau cu o carte. Ei au nevoie de un OM…
Ultimele comentarii