Carte, Povesti despre oameni
Ora inimii
Am citit Ora inimii, de Yrvin si Benjamin Yalom in doua dupa-amieze. O lectura usoara, placuta si utila, care are darul de a te tine prins in cele 22 de povesti terapeutice dar si dincolo de ele. Acolo unde vezi stradania unui nonagenar de a lasa mostenire ce a invatat, de a da un imbold fiului cel mic in a-i duce mai departe mostenirea dar, mai ales, de a fi vulnerabil si onest cu sine si cu cititorii sai. Caci, memoria ii slabeste, amintirile revin cand vor ele iar terapia pe care o practica de 70 de ani nu mai este ce a fost odata.
In Ora inimii, Yalom isi incepe povestile terapeutice vorbind despre sine, mai exact cum este o zi din viata unui terapeut foarte batran. Momentul ales este dramatic deoarece sotia lui, pe care a cunoscut-o la 14 ani, este bolnava de cancer in stadiu terminal. Iar el este anxios, cu crampe in picioare si insomnic. Daca mai adaugam la asta si restrictiile din cauza Covid si faptul ca are doar doi pacienti pe care ii va vedea pentru ultima oara, avem un tablou complet al unei zile deloc promitatoare.
Si totusi, acceptarea declinului nu-l scoate din scena ci il provoaca la un proiect nou, acela de a oferi o singura sedinta de terapie doritorilor din intreaga lume. Intalnirile alese pentru publicare sunt atat de frumos impletite cu gandurile, ezitarile si preocuparea de a fi de folos ale autorului, in aici si acum, incat acest lucru il apropie de cititor mai mult ca oricand. Cel putin, eu asta am simtit parcurgand paginile cartii.
Irvin isi permite sa se adapteze conditiei fragile, a pierderii sotiei si a Pandemiei, creand un sens nou care il mentine viu si treaz la lumea lui interioara conectata cu lumea celuilalt, pentru care are un respect si o compasiune vadite. Este atat de sincer si deschis incat isi permite sa se autodezvaluie, sa inverseze rolurile, sa aduca in lume notitele facute pe marginea cazurilor, ba chiar sa le si trimita din greseala clientilor, asa cum s-a intamplat cu Rose, o pacienta cu care a avut o sedinta dezamagitoare. Toate acestea din nevoia de conectare si de a crea relatii profund vindecatoare …
Dincolo de stangaciile varstei si de indoielile unui batran cu memoria scurta, Yalom ramane un monument al psihoterapiei moderne. Este cel care a revolutionat domeniul prin crearea terapiei existentiale, cel care a avut curajul sa foloseasca autodezvaluirea ca metoda de lucru in terapie (lucru puternic interzis de mostenirea freudiana), cel care a valorizat si subliniat rolul relatiei terapeut/pacient in procesul de vindecare, cel care a daruit lumii manuale si carti care l-au facut celebru in intreaga lume.
Dar oare mai are Dr. Yalom ceva de oferit acestei lumi, la cei 93 de ani ai sai? Ei bine, da. Se pare ca ne va surprinde cu inca o carte dar pana la lansarea ei este decis sa raspunda intrebarilor cititorilor sai, provocare lansata zilele trecute de fiul sau, Benjamin pe Facebook si pe alte retele sociale.
Privind in urma la cariera impresionanta a acestui om intelegi de ce nu are regrete si de ce nu se grabeste sa plece dincolo. Simte ca mai are ceva de spus iar scopul asta il tine treaz si energic. Chapeau!
Carte, dezvoltare personala, Psihologie
Femei care cauta prea mult
Ai peste 30 de ani si nu ti-ai gasit alesul? Esti inca singura desi iti doresti sa gasesti pe cineva cu care sa mergi de mana prin viata? Ai incercat sa-ti afli sufletul pereche si n-a fost chip sa dai de el? Esti intr-o relatie dar ai nemultumiri cu privire la partener? Daca raspunsul la aceste intrebari este DA, cartea asta te ajuta sa intelegi de ce si cum ai putea schimba strategia, in asa fel incat sa ai parte de dragostea pe care ti-o doresti.
Autoarea, trecuta de 40 de ani si celibatara, se afla in cautarea barbatului perfect, incercand tot felul de abordari pe care femeia moderna le are la indemana: intalniri on line sau of line, documentare la specialisti in dating, angajare de petitoare, consilieri maritali, etc. Mi-ar fi placut ca la sfarsitul lecturii sa aflu ca autoarea si-a gasit partener, dar n-a fost cazul. In schimb, a aflat de ce multe femei sunt singure, desi isi doresc pe cineva, si ce ar putea face acestea ca situatia sa se schimbe. Unele din solutiile autoarei m-au surprins, asa ca ramai aici ca sa afli si tu secretele unei relatii/casatorii de succes.
Sa vedem, mai intai, de ce sunt atat de multi oameni singuri, pe lume?
Am crescut crezand ca le putem avea pe toate. Sa le avem pe toate inseamna ca nu trebuie sa facem vreun compromis in niciun domeniu al vietii, inclusiv in privinta relatiilor. Sa nu facem compromisuri inseamna sa avem standarde inalte. Cu cat mai ridicate sunt standardele, cu atat ne simtim mai puternice. Cine se incumeta sa intre in relatie cu o femeie ca aceasta, se intreaba retoric autoarea.
Apoi, pentru femei, a dori a devenit a merita. Multe femei singure din ziua de azi au periculoasa impresie ca li se cuvine totul in relatii. Este o aroganta pe care generatiile anterioare de femei nu o aveau. Nimeni nu este suficient de bun pentru ele. Au un 8 dar vor un 10. Apoi au 40 de ani si pot obtine doar un 5. Asa ca renunta la cautari spunand: Nu am asteptat atat cautandu-l pe Cel Potrivit ca sa ajung in final sa ma multumesc cu Oricine.
Femeile tind sa fie mai pretentioase decat barbatii si mai calculate in decizii. Feminismul ne-a invatat ca suntem suficiente, ca putea face orice, ca trebuie sa avem standarde si sa le mentinem cat mai sus. Asadar, ne-ar placea sa avem un barbat dar (mai) avem oare nevoie de el!?
Astazi iubirea nu are planuri de viitor. In trecut, indragostitii stiau ca vor sa fie impreuna dar nu puteau. Acum, ei pot fi impreuna dar nu sunt siguri daca isi doresc. Compromisul preferat in acest caz este relatia de proba. Ori, relatia de proba, este asemanatoare politicilor de retour din magazine. Daca ai posibilitatea sa returnezi marfa, vei folosi aceasta optiune. Daca nu, optimizezi ceea ce ai ales deja prima data.
A devenit rusionos pentru o femeie sa admita ca se simte singura si ca vrea sa faca parte dintr-o familie traditionala. E mai cool sa afirmi ca esti independenta, ca ai libertate si ca poti face ce vrei, cand vrei, decat sa risti o relatie care iti cere preocupare, resurse si costuri.
Oamenii prefera sa aiba chimie cand vine vorba de dragoste. Daca nu ma atrage, daca nu simt fluturi in stomac, relatia nu va functiona, cred multi. In acest punct, se pierde din vedere faptul ca noi nu cautam iubirea, ci familiaritatea. Iar ceea ce percepem a fi chimie este de fapt un bagaj emotional din copilarie.
Ne dorim totdeauna mai mult de la viata. Iar acest mai mult inseamna, in majoritatea cazurilor, mai putin. Asa cum arata Barry Schwarz in Paradoxul alegerii. De ce mai mult este mai putin cand vorbeste despre Maximizatori si Optimizatori. Un optimizator, desi are standarde inalte, se opreste atunci cand gaseste ceea ce isi doreste/are nevoie. Maximizatorii, in schimb, continua sa caute in speranta ca vor gasi ceva perfect. E ca in parabola cu magazinul de soti, in care femeile analizeaza ofertele tentante, pana la ultimul etaj sperand ca vor gasi un barbat ideal, dar acolo nu mai este nimic. Iar sa te intorci la etajele inferioare nu mai este posibil, de cele mai multe ori.
Ce ar trebui sa gandim/facem diferit ca sa avem parte de dragoste? Iata cateva idei verificate de autoare:
Adevarata poveste de dragoste este sa-ti gasesti un barbat cu care sa-ti construiesti realitatea. Dragostea este o constructie, se creaza, nu se cere, nici nu se ofera.
Asa zisele idealuri feministe nu se aplica in relatii. Cu cat avem o parere mai buna despre noi insene, cu atat suntem mai critice cu barbatii buni. Ideea este sa gasesti pe cineva suficient, in comparatie cu cineva care este totul.
In viata reala nu poti avea ce iti doresti, cand iti doresti, numai dupa regulile tale. Asta se aplica si in relatii, unde avem de-a face cu vointa si deciziile altei persoane.
Primele impresii si fluturii din stomac, nu sunt factori prevestitori buni pentru succesul conjugal. Uneori, chimia duce la decizii gresite. Ar trebui sa cauti o chimie care sa fie de nota 6 sau 7 si o compatibilitate de 9. Intai gaseste pe cineva potrivit, apoi indragosteste-te!
Compatibilitatea pe termen lung inseamna respect, valori comune si dorinta de a construi ceva impreuna, nu judecarea imperfectiunilor. Alege pe cineva in functie de valorile comune, acestea fiind mai importante decat interesele comune.
Ceea ce conteaza este sa gasesti o persoana de calitate. Cand alegi sa-ti petreci viata cu cineva, implica sa alegi ce pachet, ce oferta e cea mai potrivita pentru tine, in functie de ceea ce iti doresti de la viata.
Cei mai buni soti sunt cei care au calitati nevazute, genul de lucruri pe care le veti vedea de-a lungul timpului, cum ar fi bunatatea, rabdarea, generozitatea, si onestitatea. Bunatatea este cea mai utila si neglijata calitate pe care ar trebui sa o caute oamenii.
Lucrul care prezice in mare parte daca o casnicie va functiona, nu are de-a face cu scanteile, ci cu asteptarile asemanatoare ale acestor oameni. Nu suntem impreuna datorita diferentelor, ci a asemanarilor dintre noi.
Cercetarile au aratat ca fiecare cuplu fericit si de succes are aproximativ 10 arii de incompatibilitate sau diferente pe care nu le va rezolva niciodata. In schimb, cuplurile fericite invata cum sa gestioneaze aceste diferente si sa-si traiasca viata, indiferent de acestea. Asa ca, daca vei schimba partenerul vei avea alte 10 pucte de dezacord.
Casatoria este un parteneriat socio-economic, format pentru a gestiona o afacere mica, nonprofit. Lasati deoparte romantismul si fluturii din stomac si inchideti calculatoarele. Uitati de filmele hollywoodiene.
In realitate, iubirea nu invinge orice obstacol. Exista aspecte practice in fiecare relatie romantica. Dragostea nu este independenta de lucrurile practice si, daca vrem sa gasim o relatie fericita este important sa luam in considerare aceste aspecte. Casatoria nu trebuie sa fie perfecta, ci suficient de buna.
In ultima instanta, sa te uiti la aceasi persoana cu dragoste in privire este o chestiune de alegere…
Dupa ce am citit cartea Femei care cauta prea mult, am avut curiozitatea sa vad documentarul lansat recent pe Netflix, Dragostea nu are varsta. I-am dat astfel dreptate autoarei care spune ca relatiile devin tot mai complicate odata cu inaintarea in varsta. Dincolo de asta, cresc si pretentiile si standardele, exact ce a evidentiat si Gottlieb in cartea ei.
De pilda, o femeie care intalneste un barbat recomandat de un consilier de cuplu, refuza a doua intalnire cu acesta deoarece poarta un tricou alb pe sub camasa, ceea ce inseamna ca are gusturi demodate. Un barbat, de data asta, nu-si doreste sa o mai vada pe cea care locuieste prea departe de casa lui iar un altul este descurajat sa intre in relatie cu femei care isi lasa lucrurile in dezordine in dormitor.
Dincolo de stratul de suprafata, oamenii au devenit, nu doar pretentiosi, ci si sofisticati, nemultumiti, comozi si egoisti. Mai este nevoie sa ne intrebam, de ce ne simtim atat de singuri in era comunicarii?
Carte, Psihologie
Eliberati de durere
De ani buni ma confrunt cu o durere cronica orbitala, care s-a extins in zona pometilor si a fruntii. Cu toate eforturile mele de a-i veni de hac, nu am reusit s-o tratez si nici sa-i ameliorez simptomele. Totusi, am cateva piste noi pe care le explorez, una dintre ele fiind strans legata de emotiile si trairile mele. Iata de ce, cand am gasit cartea aceasta am fost nerabdatoare sa descopar noi abordari care m-ar putea lumina si, totodata, scapa din capcana durerii in care ma simt prinsa ca intr-un labirint.
Daca si tu ai vreo durere fara leac, sau stii pe cineva drag care sufera inutil, iti recomand Programul Eliberati de durere, propus in aceasta carte. Autorii au o abordare a durerii din perspectiva holistica (bio-psiho-socio-spirituala), in care experienta somatica are un rol determinant. Odata cu Manualul iti sugerez sa-ti procuri si un caiet de notite in care vei scrie un Jurnal al Durerii, un instrument util in investigarea dar, mai ales, in tratarea personalizata a durerii.
Nu doar eu si tu ne confruntam cu durerea, ci si foarte multi alti oameni. Un Raport din anul 2011 publicat de Academia Nationala de Medicina din SUA numeste durerea o criza de sanatate publica, dupa ce s-a constatat ca mai multe persoane sufera de dureri cronice, decat de diabet, cancer si boli de inima, cumulat. Durerea a devenit astfel o boala in sine si are un impact major asupra calitatii vietii, la orice varsta. Iar costul acestei suferintei este urias.
Dar este durerea ceva rau in sine? Durerea este un semnal, o parte esentiala a sistemului nostru natural de supravietuire. Ea ne avertizeaza ca ceva nu este in regula si ne determina sa acordam urgent atentie corpului nostru. Durerea este asadar utila, in timp ce suferinta care ii urmeaza prin cronicizare este inutila.
Cand durerea persista constati ca devine pe zi ce trece o enigma ce implica un labirint de emotii, senzatii, experiente individuale, gene, sens spiritual, precum si reactii fiziologice. Lucrurile se complica asadar, iar ca sa avem raspunsuri este nevoie sa-i cautam sursele in corp, chiar in locuri neasteptate. Autorii sustin ca durerea cronica poate fi cauzata, nu doar de leziuni fizice, ci si de stres, de probleme emotionale si de traume. Cu alte cuvinte, este nevoie sa investigam daca nu cumva am ramas blocati in raspunsuri de lupta, in raspunsuri incomplete de fuga, in imobilizare sau inghet (cele trei raspunsuri clasice la pericol).
Singurul element insuficient de luat in considerare in incercarile obisnuite de a rezolva enigma durerii este trauma nerezolvata depozitata in corp. Durerea care nu raspunde la tratamentele obisnuie are legatura cu modul in care stresul si trauma acumulate contribuie la imaginea de ansamblu a durerii. Odata ce trauma este identificata si eliberata din corp, majoritatea afectiunilor vor incepe sa se vindece, cred autorii.
Astfel, cheia vindecarii se afla in buzunarul pacientului, care contribuie substantial la propriul proces de vindecare. Lupta fiecaruia cu durerea este unica. Numai tu poti fi specialistul propriei dureri, dupa ce ai inteles si te-ai adaptat propriilor reactii corporale. Imprietenirea cu corpul constituie deci o resursa valoroasa pentru vindecare.
Vindecarea durerii incepe cu intelegerea cauzelor si a mecanismelor care o declanseaza si o intretin. Capcana durerii incepe cu frica in fata unei amenintari. Urmeaza incordarea, constrictia, durerea, opozitia la durere, colaps, durere cronica. Iesirea din capcana durerii presupune sa trecem de la: eu sunt durerea, la eu experimentez durerea si apoi la eu experimentez senzatiile care se afla in spatele durerii. Ferirea de senzatiile noastre poate deveni o cauza principala a suferintei inutile, avertizeaza autorii.
Este posibil si ca durerea sa devina o modalitate inconstienta de a evita sa ne confruntam cu experientele/emotiile/sentimentele care ne sperie. Cum ar fi, de exemplu, pierderea conexiunilor, cu corpul, spiritul, familia, si cu cei dragi. Recuperarea, in acest caz, implica reconectarea cu anumite emotii dificile, cum ar fi frica, furia si rusinea prin intruparea sentimentului si permiterea deplasarii prin corp a senzatiilor monitorizate (iesirea din inghet).
Tipurile de durere susceptibile de abordari somatice, potrivit autorilor, sunt cele de spate, gat si umeri, fibromialgia, migrenele, cistita interstitiala, sindromul dureros regional complex, depresia cronica (legata de raspunsul la inghet), anxietatea emergenta, sindromul de tunel carpian, trauma medicala etc.
Oricine sufera de durere poate invata si utiliza niste practici simple care ajuta la eliberarea blanda a reactiilor traumatice ce au fost retinute in corp. Metoda de lucru cu durerea (Experienta Somatica) promovata de cei doi autori, are la baza trei principii esentiale:
- Nimeni nu se poate vindeca eficient si in mod real de durerea si suferinta fizica, emotionala sau spirituala, fara a implica trupul in procesul de vindecare. Disocierea sau deconectarea de corp poate deveni parte a unei probleme de durere.
- Nu exista o singura metoda de vindecare care functioneaza la toata lumea, ci exista un set de metode pe care le poti aplica pentru a obtine o ameliorare sigura. Invata sa experimentezi, cu inima deschisa, pana ce stabilesti ce anume te ajuta cu adevarat , in mod personalizat.
- Instrumentele puse la indemana de autori te ajuta in procesul de autoreglare, aceasta fiind piatra de temelie a programului Eliberati de durere.
Programul abordeaza durerea de jos in sus, cu accent pe vindecarea de la nivelul corpului in sus, pentru a putea interveni asupra gandurilor, sentimentelor si perceptiilor conexe, dupa ce corpul este relaxat. Este important sa diferentiezi gandurile de senzatii. In acest fel, corpul si mintea invata unul de la celalalt.
Incepe procesul tau de vindecare cu temperatura durerii, pe care o iei o data pe zi, pe o scala de la 0 -10 (0 nicio durere, 10 durere insuportabila), ne sugereaza autorii. Apoi descrie durerea in Jurnal, cu senzatii, emotii si ganduri. Vezi daca si unde simti blocaje si tensiune in corp. De regula, noi, oamenii, blocam reactiile de eliberare a tensiunii din corp, dupa un stres puternic. In felul acesta, autoreglarea poate esua in cazul tuturor celor trei reactii traumatice: lupta, fuga sau inghet, prin mecanisme ca disocierea, anxietatea, frica si panica, neajutorare si deznadejde, furie si iritabilitate etc.
Pentru fiecare dintre aceste mecanisme problematice, autorii au sugestii de exercitii, instrumente si tehnici simple de auoreglare, unele dintre ele cunoscute, cum ar fi: respiratia constienta, mindfulness, exercitiul fizic (o plimbare vioaie poate ridica nivelul de serotonina la fel de eficient ca medicamentele) etc; altele mai neconventionale: ancorarea, pendularea (alternarea intre senzatiile pozitive si cele ale factorului declansator al durerii emotionale pe care l-ai explorat), insule de siguranta, dezvoltarea simtului simtit etc.
Unul dintre exercitiile la indemana, sugerate de autori, este practicarea Recunostintei. Cu cat ne simtim mai recunoscatori, cu atat avem mai multe sanse de a gasi bucurie in viata noastra. Recunostinta si aprecierea fata de sine si fata de alte persoane sunt printre cele mai simple si concrete sentimente pozitive pe care le putem genera pentru a depasi emotiile stresante si dureroase.
Programul Eliberati de durere este detaliat pe larg in carte. De asemenea, autorii sunt de parare sa incercam doar acele exercitii si tehnici care ni se potrivesc. Asta are sens, pentru ca vindecarea este un proces personalizat. Avand instrumentele potrivite si increderea de a le folosi, suferinta inutila, devine doar atat – inutila, conchid autorii.
Carte, Psihologie
Rana de Atasament
Din punctul meu de vedere, Teoria Atasamentului este Regina Psihologiei. Nu doar pentru ca este foarte bine documentata prin studii si cercetari, ci si pentru ca are o relevanta practica de necontestat. Astfel, daca intelegi propriul tip de atasament, vei avea raspunsuri legate de lumea relatiilor tale dar si a calitatii vietii pe care o traiesti.
Daca in trecut atasamentul era privit printr-o lentila determinista, astazi aflam ca acesta poate fi dobandit, in cazul in care ai avut ghinionul sa te pricopsesti cu unul insecurizant, in copilarie. Asta este si vestea buna pe care o aduce autoarea cartii, Gwénaelle Persiaux, in cartea Rana de Atasament. Dar inainte de a intra in detaliile acestei noi teorii, autoarea sintetizeaza caracteristicele celor patru tipuri de atasament, asa cum sunt ele cunoscute in literatura de specialitate.
Atasamentul securizant (50-60% din populatia globului) este comparat de autoare cu o mina de aur si cu fundatia unei case. Continuand in nota comparativa, acesta se construieste ca o prajitura cu foi, gratie mai multor persoane care graviteaza in jurul copilului, manifestand grija, protectie si iubire. Figura centrala de atasament securizant este intotdeauna cineva mai puternic si mai intelept, catre care se intoarce copilul atunci cand se simte in pericol sau se afla in dificultate. Atasamentul sigur constituie o baza de siguranta pentru a explora lumea. Se poate detasa/desprinde/indeparta doar cel care a fost atasat in siguranta.
Atasamentele insecurizante sunt de tip anxios, evitant si dezorganizat. Stilul anxios, cunoscut si ca stil ambivalent sau fuzional este caracteristic persoanelor care au o mare nevoie de apropiere, ca sa se simta linistite si in largul lor (20% din populatia generala). Tipul anxios isi procura sentimentul de siguranta din exterior. Dependent afectiv, isi doreste relatii exclusive, astfel incat construieste scenarii catastrofale cand partenerul, prietenul sau colegul se indeparteaza. Apar reprosuri sau/si distantare rece. Este ingrijorat si ruminativ. Cu stima de sine scazuta. Critic cu sine si cu altii. Se manifesta astfel din cauza ca a crescut cu parinti inconsecventi, coplesiti de propriile emotii sau/si excesiv de protectori.
Persoana cu stil de atasament evitant (aprox. 25% din populatie)este instrainata si chiar detasata fata de sine si fata de lume. Reactioneaza la intimitate cu frica si neliniste. Sufera de alexitimie, doar corpul exprima emotii, prin somatizare. Viziunea asupra lumii este una pragmatica, orientata catre obiectiv, adesea rigida si pesimista. Nu are incredere in oamenii din preajma.Evitantul nu vrea sa depinda de cineva. Prezinta distantare si control in viata de cuplu. Are acest profil deoarece a crescut cu parinti reci, indisponibili emotional, fara apropiere fizica si emotionala.
In stilul dezorganizat/haotic (5%din populatie) persoana este fragila dpdv emotional si solitara. Emotiile sunt imprevizibile, excesive si devastatoare (nu se poate autoregla emotional). Are senzatia de vid si de nonsens al vietii. Intra in disociere: face crize emotionale majore cu agitatie extrema, urmate de amorteala si paralizie afectiva (tulburare de personalitate borderline). Manifesta comportamente autodistructive, intra in relatii toxice, este dependenta de substante sau comportamente, are tentative de suicid. Persoana cu atasament dezorganizat are o nevoie intensa de legaturi cu ceilalti, respingandu-i in acelasi timp (Adio dar raman cu tine sau Te urasc. Nu ma parasi). Perceptie de sine si lume instabila si negativa. Apare fenomenul de parentificare.Haoticii provin din familii cu parinti foarte imprevizibili, cu probleme psihiatrice, comportamente manipulatoare, violenta si neglijenta grava.
Indiscutabil, atasamentul primar este o resursa importanta pentru echilibrul psihoemotional al oricarui om. Totusi, nu trebuie sa ne cantonam in viziunea determinista care ii condamna la suferinta perpetua pe cei cu atasamente insecurizante. Vestea buna este aceea ca atasamentul securizant poate fi dobandit, cu ajutorul rezilientei (impulsul de viata, acea parte din sine care vrea si incearca ceva mai bun) dar, mai ales, prin intermediul neuroplasticitatii, sustine Persiaux. Cercetarile din ultimele decenii arata ca nimic nu este fixat in propriul psihic si ca putem modifica urmele pe care evenimentele dificile din trecut ni le-au lasat la nivel emotional. Este adevarat ca nu putem schimba evenimentele traumatice din trecutul nostru, dar putem schimba emotiile si gandurile legate de amintirile dureroase. Chiar si peste ani, adultul poate atenua trauma, in masura in care un specialist (psiholog/terapeut) il insoteste intr-un travaliu de vindecare (procesare, resemnificare) a ranii suferite.
Un atasament securizant dobandit inseamna ca ai fost nesigur in trecut, insa ai reusit, prin introspectie si realizari narcisice sa te simti in siguranta de-a lungul anilor, sa ai incredere in tine, in ceilalti si in lume. Sigur, narcisismul aici nu are sens peiorativ, ci se refera la iubirea/grija de sine care transmite in exterior nevoia de recunoastere sociala. Filosoful Fabrice Midal, citat de autoare, sustine ca exista un narcisism sanatos care inseamna obligatia de a ne cunoste pe noi insine, dreptul de a fi pe deplin ceea ce suntem si posibilitatea de a fi fericiti atunci cand suntem autentici. Sa te cunosti pe tine si sa te implici pe deplin in ceea ce esti si reprezinti, iata sensul existentei umane. Implinirea vine din materializarea, exploatarea si punerea in valoare a potentialului personal. Succesul vindeca si hraneste narcisismul sanatos.
Atasamentul sanatos poate fi dobandit cu ajutorul relatiilor reparatorii. Astfel, intr-o prima faza, relatia terapeutica devine o legatura de atasament. De asemenea, legaturile dintre frati constituie o extindere a cercului de siguranta. Prieteniile sunt baze de sprijin atunci cand ele sunt marcate de momente de conexiune puternica. Dar, relatia sentimentala este cea care ne activeaza cel mai mult sistemul de atasament primar si este cea mai frumoasa sursa de vindecare din cate exista. Si asta pentru ca ofera intimitate fizica si emotionala, sustinere in situatii de criza, cooperare si suport pentru dezvoltare personala, complicitate, planuri comune, bucuria impartasirii etc.
Mi-a placut si are sens pentru mine fraza asta: Iubirea celorlalti nu este suficienta pentru vindecarea ranilor de atasament. Insa iubirea de sine este. Iar iubirea de sine izvoraste din faptul ca suntem iubiti de ceilalti. Faptul ca primim afectiune si sustinere din partea celor dragi, partile noastre ranite se cicatrizeaza treptat, incepand sa se instaleze atasamentul securizant. Laturile noastre anxioase sau/si evitante isi pierd din putere primind iubirea celorlalti. Fiind iubiti de altii si acceptand aceasta iubire reusim treptat sa ne iubim pe noi insine. Vindecarea deplina a ranilor de atasament presupune interiorizarea iubirii celorlalti, pe care sa o transformi in iubire de sine, astfel incat sa-ti regasesti increderea in propria persoana si in viata.
Cateva modalitati de gestionare si tratare a ranilor de atasament. Putem incepe terapia personala prin tehnici de respiratie (4/2/6). Acestea se recomanda, mai ales, in cazul anxietatii si a panicii. Miscarea (eq. dansul), sportul si masajul linistesc creierul, elibereaza tensiunea din corp si ne conecteaza la senzatiile corporale. Art-terapia pune in miscare zonele blocate ale psihicului. Meditatia, Mindfulness-ul si Rugaciunea sunt alte cai de a accesa interioritatea si de a ramane in aici si acum, bucurandu-te de prezent. Jurnalingul este o modalitate de a pune in cuvinte ceea ce simti, de a constientiza si a intelege propria lume interioara.
Terapia individuala si de grup diminueaza sentimentul de solitudine si neputinta. Curajul de a cere si de a primi ajutor, este o bariera depasita in cazul persoanelor cu atasament evitant. In cadrul terapiei este important sa gasesti raspuns la intrebarea,cine esti, sa-ti identifici nevoile, dorintele, idealurile, valorile si principiile de viata. Sa te imputernicesti, astfel incat sa poti spune NU, cand simti ca e nu si ai curajul sa pui limite sanatoase in relatiile tale etc.
Constientizeaza si reactiveaza resursele pe care le ai la indemana. Inscrie-te intr-o Asociatie sau un Club si interactioneaza cu alti oameni. Fa Voluntariat. Participa la slujbe, evenimente si sarbatori locale etc.
Tu stii ce tip de atasament ai? Daca nu, uite aici un chestionar care te poate ajuta sa afli.
Carte, Psihologie
Suntem sanatosi la minte ?
Cartea aceasta mi-a facut cu ochiul pentru ca titlul imi suna familiar. In urma cu ceva vreme, am conceput eu insami o prezentare pe acest subiect si eram dornica sa aduc imbunatatiri expunerii mele, de altfel bine primita de publicul martor. Faptul ca este scrisa de mai multi autori mi-a crescut interesul lecturii, urmand sa aflu perspective diferite asupra unui subiect care a devenit mai frecventabil datorita urgentei in care se afla sanatatea mintala din Romania.
Iata ce mi s-a parut relevant pe paginile acestei carti. Mai intai, autorii au dorit sa clarifice termenii luati in discutie, Astfel, conform OMS, sanatatea psihica este o stare de bine (autoperceput) fizic, psihic si social. Nu inseamna doar lipsa bolii, ci existenta unei stari complexe de bine si un dinamism in optimizare si dezvoltare personala (Daniel David).
Starea de sanatate psihica se refera la capacitatea de a iubi si de a munci, la adult si a se juca, la copil (Freud). Nu avem un etalon al sanatatii psihice dar ea este echivalenta cu echilibrul, spun autorii, intr-o nota simplificatoare. Idée cu care rezonez si pe care imi sprijin profesia si existenta eu insami.
Boala psihica este un dezechilibru, o dizarmonie, un conflict care provoaca suferinta atat persoanei, cat si anturajului ei. Boala psihica provoaca atitudini extreme de genul: nu exista, este un pericol extrem, este incurabila. Iata de ce este importanta constientizarea prin educatie. Astfel vom putea face diferenta intre eustres, disteres si tulburare/boala psihica, eludand pericolul patologizarii normalitatii, de ex.
Asa cum mentioneaza Daniel David, intre starea de sanatate si tulburarea psihica exista o zona gri a negativului. Aici intra asa-numitele probleme de viata. Ele sunt forme de stres functional (eustres) si se manifesta prin: stari de tristete pasagera, nemultumire, frustrare etc. Daca starea devine insa permanenta si creaza dificultati persoanei si familiei/grupului vorbim de distres sau/si tulburare psihica. In acest ultim caz, apelul la specialisti si la programele de sanatate mintala ar putea fi solutia salvatoare. Doar ca in Romania nu stam prea bine la acest capitol. Problemele care afecteaza sanatatea mintala in Romania sunt unele de sistem, culturale/educationale si individuale.
Sistemul de sanatate psihica din Ro este invechit si rigid, remarca unul dintre autori. Este conceptualizat intr-un model biomedical reductionist si vetust. In afara unor aziluri de bolnavi mintal si cateva sectii de specialitate in spitalele de profil, nu exista centre de tratament comunitar, asa cum exista in alte tari. In anul 2000 a fost o incercare de proiect al unui grup de initiativa, dar toate ideile au ramas in stadiu de propuneri.
Ierarhia si autoritatea, nu cooperarea definesc dominant institutiile de sanatate din tara. Sanatatea este una de urgenta, nu de preventie. Accentul este pus pe medic si nu pe pacient.
Medicina romaneasca este total divortata de Psihologie. Poate si din cauza ca, timp de 50 de ani, psihologia a fost interzisa in Ro, dar si a orgoliilor si prejudecatilor factorului de decizie institutional si politic.
Psihofarmacologia a suferit de pe urma conflictelor de interese. Nu exista consens si protocoale clare in zona afectiunilor psihice.
Societatea de astazi are un nivel crescut de violenta psihologica. Mai mult, modelul de succes al societatii este cel al Agresorului, a celui care se descurca in mod machiavelic. Valori precum blandetea, toleranta si empatia sunt considerate neimportante si chiar nedorite ; primind valente negative.
Nu exista platforme educative care sa sustina sanatatea emotionala. Libertatea este un drept universal, dar cu adevarat liber, este omul invatat a carui minte s-a luminat. (Voltaire).
Romania este o tara cu o concentrare mare a puterii (90 din 100, la nivelul UE). Avem astfel diada Agresor/ Victima in care agresorul social se descurca iar victima ramane neputincioasa, aservita intereselor agresorului.
Nevoile grupului sunt prioritare, intr-o maniera colectivista. Nu se incurajeaza individualitatea si difentierea, atribute care ar intari solidaritatea intragrup dar si deschiderea fata de cei din afara grupului.
Evitarea incertitudinii duce la teama fata de viitor si genereaza mecanisme defensive, conspirative si cantonarea in trecut.
Exista in Romania un analfabetism social, prin promovarea si adoptarea unor modele indoielnice. Raul a devenit o banalitate care nu ne mai deranjeaza. Cultura in sine a devenit nesanatoasa si fara repere.
Credintele din mentalul colectiv romanesc sunt foarte bine evidentiate prin proverbele si aforismele vehiculate in folclor. De exemplu, ‘sa moara si capra vecinului’ ne arata cat de resentimentari suntem. ‘Capul plecat sabia nu-l taie’ remarca obedienta de a nu iesi din rand, de a nu te revolta, ci de a suporta orice, cu stoicism. ‘Fa-te frate cu dracul pana treci puntea’ indeamna la renuntarea valorilor personale pentru un anumit scop, fie el si nobil. ‘Dupa mine, potopul’ dezvaluie dorinta de a avea cat mai mult pentru sine. Romanul vrea sa aiba, nu sa fie, cu atat mai putin sa devina. Aforismul, ‘cine se scuza, se acuza’ induce ideea ca scuza nu este buna si induce sentimente gratuite de vinovatie. ‘Cand nu mai poti, mai poti putin’ ne face supravietuitori, dar nu traitori ai vietii etc.
In plan individual, taram dupa noi o mostenire a comportamentelor sociale de abuz psihologic si lipsa de empatie. Trauma se vrea a fi uitata, negata, ingropata, reprimata. ‘Suntem multi distrusi de aceea ne este greu sa convietuim unii cu altii.’
Pastram mesajul fricii, in loc sa il cultivam pe cel al empatiei si tolerantei. ‘Cu cat esti mai asertiv si mai capabil de empatie, cu cat ai o lume interioara mai bogata cultural si intelectual, cu atat starea ta de sanatate psihica va fi mai buna.’
Ne sperie perspectiva imprevizibilului. De aici, anxietatea de asteptare a unei catastrofe (eco-anxietate) si conspirationismullegat de evenimentele sociale, politice sau economice.
Suntem tributari fricii de a nu fi etichetati nebuni (tratamentul psihiatric este vazut ca o forma de pedeapsa) si ne este rusine cand suntem confruntati cu probleme emotionale. Dependenta de celalalt prin nevoia de control este un mecanism de aparare in fata anxietatii si a durerii proprii.
Avem o capacitate de idealizare si iluzionare prin solutii propuse de diversi pseudo-specialisti (de genul, 5 pasi pentru a rezolva …). Devenim astfel agenti ai pasilor pierduti, intrebandu-ne ce am ratat de nu ne-a iesit rezultatul dorit.
Din punct de vedere psihanalitic, traim o regresie care ne face sa functionam inconstient prin imitarea modelelor primite in familie. Drept consecinta, mandatul intergenerational pe care il are generatia actuala este de a duce mai departe visurile, sperantele neimplinite ale familiei si a repararii traumelor lor, nu neaparat dezvoltarea personala.
In concluzie, sanatatea mintala a romanilor se afla intr-o criza profunda. Avand in vedere ca nimic nu este posibil fara sanatate mintala, reforma in acest domeniu ar trebui sa devina o urgenta, in Romania. (in ultimii 15 ani, nr celor afectati mintal a crescut intre 50 si 500%, iar depresia la tineri sub 18 ani a crescut cu 67% in perioada 2020-2021).
Solidaritatea ar trebui sa devina o valoare imperativa, caci nu ne putem salva decat impreuna. Iar acest impreuna implica o atentie speciala acordata celor vulnerabili, conchid autorii.
Carte, Psihologie
Tragedia Salvatorilor. Despre nevoia arzatoare de a fi iubit
Exista multi Salvatori pe lume. Unii sunt vocationali: medicul/asistentul medical, psihologul, pompierul, politistul, asistentul social, capelanul, preotul/pastorul, salvamarul, avocatul etc. Altii sunt salvatori sanatosi: altruisti, generosi, compasivi, sensibili la nevoile lor si ale altora etc. Ceilalti sunt compulsivi: hiperempaticul (uita de sine si se ocupa de altii), umilitul (isi ascunde fragilitatea unei stime de sine scazute prin fapte eroice), teroristul (salveaza pentru dominare si control).
Salvatorii vocationali si-au facut o profesie din a fi sprijin pentru alti oameni, ca urmare a unor experiente de viata care i-au directionat (constient sau nu) pe acest drum. De pilda, un copil care si-a pierdut mama suferinda de cancer, va dori sa urmeze o cariera in medicina pentru a preveni drame asemanatoare, un altul care a fost martorul unui incendiu, va fi atras de perspectiva de a salva oameni si bunuri, din situatii limita etc. Ceea ce-i diferentiaza pe acestia de alte categorii de Salvatori este faptul ca nu se afla in misiuni de salvare tot timpul, ci doar atunci cand sunt in uniforma pe care si-au comandat-o.
Salvatorii sanatosi au constienta clara a propriului EU, au imagine buna despre ei si despre lume, manifesta grija fata de sine, dar sunt sensibili si la dramele aproapelui. Stiu sa intervina cand este cazul, pot spune Nu, cand au altceva mai urgent de facut (inclusiv nevoie de odihna), isi dozeaza timpul si efortul, astfel incat sa-si tina viata in echilibru. Ca o particularitate importanta a acestei categorii de salvatori este faptul ca ei sunt incantati cand protejatii lor scapa cu bine. Pentru ca ei sustin, acompaniaza, faciliteaza, nu salveaza! Din acest motiv nici nu asteapta aplauze.
Problemele apar in cazul Salvatorilor compulsivi. Ei sufera de un complex, de o tulburare psihologica care ii duce, in final, la propriul naufragiu. Inainte de a explica acest fiasco, sa vedem de unde vine virusul salvarii care ii contamineaza pe unii, din cap pana in talpi.
Specialistii spun ca Salvatorul compulsiv este antrenat de mic sa fie parintele parintilor sai, Astfel el creste in sanul unei familii disfunctionale/indisponibile si devine, fie copilul jucarie, carja, paratraznet, simptom, sau copilul terapeut, soare (care face timp frumos acasa) etc...
Un Salvator compulsiv este un copil cu un narcisism (iubire de sine) ranit. Este copilul neglijat de ingrijitorii primari. Este cel care a supravietuit adaptandu-se nevoilor parintilor/fratilor si a uitat de sine. Este adultul cu un Sine fals construit din asteptarile celorlalti si ale mediului in care a trait. Este cel care gaseste resurse de supravietuire in sine insusi, deoarece a invatat ca nu poate conta pe ceilalti. Dar, este si cel care cauta cu ardoare iubirea. Mai ales acesta, spun psihanalistii.
Privind mai atent, Salvatorul compulsiv este un om cu tulburare narcisica cu fateta dubla: pe de o parte, grandoare, pe de alta, depresie. Grandoare, pentru ca el nu poate rezista fara admiratia celorlalti. Devenind Mesia isi gaseste leacul pentru propria suferinta. Doar ca, din spate, pandeste depresia. Cand cade masca sinelui fals, acest om recunoaste in sinea lui un adevar tulburator: pretind ca sunt erou dar nu sunt decat un urias cu picioare de lut.
Tragedia Salvatorului compulsiv incepe din locul in care este prezenta suferinta. Acolo unde exista suferinta este si misiune de indeplinit. Cum stie sa salveze, actul eroic a devenit un mod de viata, o identitate pentru el.
Salvatorul compulsiv se sacrifica (lt. sacer, facere – a indeplini un act sacru), printr-un soi de masochism moral, pe care il ridica la rang de virtute.
Este codependent de Victima. Nu ma simt puternic decat daca celalalt este deprimat! Aici avem si un paradox, cu dubla constrangere: sa faci totul ca protejatului sa-i fie bine, cu conditia sa nu-i fie! Hmm
Procesul de salvare compulsiva urmareste un scenariu predictibil. Mai intai, Salvatorul agata victima. Apoi, intra cu ea in luna de miere. Ca in orice relatie, mai tarziu, apar neintelegeri. In sfarsit, relatia se rupe si cel salvat fuge. Atunci Salvatorul se revolta, din cauza ca nu obtine iubirea pe care o doreste (mai mult sau mai putin constient). Cum poate fi atat de nerecunoscator, oare!?
In cele din urma,Salvatorul sfarseste epuizat si singur. Salvarea altora duce astfel la propriul naufragiu.
Dar si cei salvati isi traiesc propria drama, din mai multe motive: O salvare excesiva este un raspuns la un fel de rana hemoragica pentru care persoana afectata accepta o perfuzie prelungita. Datoria lor este imposibil de achitat iar sa fii dator pe viata este insuportabil. Darul, trebuie inapoiat, intr-un fel sau altul. Cel ce nu intoarce darul isi pierde onoarea pentru totdeauna.
Vestea buna este ca exista cai de salvare a Salvatorului. Iata cateva dintre ele:
Inainte de a te gandi sa-i ajuti in mod judicios pe ceilalti, e intelept sa fii tu insuti indeajuns de rezistent. Constientizeaza propriile suferinte si loialitati. Accepta-ti traumele, inclusiv ce a lipsit din copilaria ta. Descopera-ti mecanismele de aparare in fata durerii: evitarea, proiectia, fuga, salvarea celorlalti etc. Fii atent la compulsia de repetare. Lucrul refulat de care nu ai cunostinta reapare, nu sub forma de amintire, ci de actiune (Freud).Renunta la iluzii. Fii realist: altruist, empatic, compasiv dar nu te duce in extreme.
Cum arata Salvatorul pocait:
Ajuta (faciliteaza, secondeaza), nu salveaza. Propune, nu impune. Are grija de propriul sine, (re)descoperit. Manifesta narcisism pozitiv (iubire/grija/respect de sine) Trece de la salvez deci exist la exist!
Carte, Psihologie
Poate ar fi bine sa discuti cu cineva
Citind cartea lui Lori Gotlieb afli ce este si ce nu este psihoterapia, te imprietenesti cu ideea de psihoterapie si realizezi ca te poate ajuta, la un moment dat, si pe tine. Asta in ciuda faptului évident ca si terapeutul e om si are nevoie la randu-i, de suportul altor oameni. Impreuna ne putem salva unii pe altii din tristete, din crize sau disperare, dupa caz …
Cred ca era nevoie de o astfel de pledoarie pentru psihoterapie deoarece domeniul este inca marcat de ignoranta, prejudecati si, mai ales, de stigma. Vorbim cu aproape oricine despre sanatatea noastra fizica, chiar si despre viata noastra sexuala, dar adu vorba despre anxietate sau depresie, ori despre un sentiment de suferinta peste care nu poti trece, si expresia de pe fata celui care te priveste va spune probabil: scoate-ma, te rog, mai repede din aceasta conversatie, remarca autorul. Si continua: E ca si cum ne-am uita in niste colturi intunecoase, am aprinde brusc lumina si am descoperi o gramada de gandaci. Si licuricilor le place intunericul. Exista frumusete in acele locuri. Dar trebuie sa ne uitam intr-acolo pentru a o vedea. Cam despre asta e vorba in psihoterapie.
Psihoterapia este ca pornografia … Psihoterapia generează reacții ciudate, pentru că, într-un fel, este ca pornografia. Ambele presupun un soi de nuditate. Ambele au potențialul de a provoca emoții. Și ambele au milioane de utilizatori, însă majoritatea dintre ei țin secret acest lucru …
Cum ii ajuta pe oameni, psihoterapia
Psihoterapia ii ajuta pe oameni sa-si asume responsabilitatea pentru situatiile dificile pe care le traiesc. Asta este in opozitie cu ceea ce cred multi oameni si anume ca majoritatea problemelor lor sunt conditionate de imprejurari sau situatii/aspecte exterioare (asa numitele personalitati ego-sintonice). Cand intri intr-un proces terapeutic afli ca, de cele mai multe ori, tu esti cauza problemelor tale.
Intri intr-un proces terapêutic ca sa intelegi mai bine cine esti de fapt, care este sinele tau autentic, astfel ca, uneori, ai nevoie de cineva care sa citeasca printre randurile naratiunii vietii tale. Psihoterapeutul incearca sa-i vada pe pacienti asa cum sunt, iar asta inseamna sa le observe vulnerabilitatile si tiparele adanc inradacinate si framantarile. In timp ce ne propunem sa descoperim ce nu functioneaza, pacientii incearca sa pastreze iluzia, ca sa evite rusinea, ca sa para mai echilibrati decat sunt in realitate. Uneori, lucrurile impotriva carora protestam cel mai mult sunt adesea chiar lucrurile pe care trebuie sa le analizam.
Psihoterapia inseamna sa intelegi cine esti. Dar o parte a procesului de a te cunoaste presupune sa uiti ce stii despre tine, sa te eliberezi de povestile limitative pe care ti le-ai spus despre cine esti, ca sa nu fii prins in capcanele lor, ca sa-ti poti trai viata, si nu povestea pe care ti-ai spus-o despre viata ta.
Vii la psiholog ca sa faci pace cu tine insuti/insati, in privinta trecutului si in perspectiva viitorului. Daca ne petrecem prezentul incercand sa reparam trecutul sau sa controlam viitorul, ramanem blocati in regret perpetuu. Drumul catre pace interioara presupune un armistitiu cu tine insuti. De cele mai multe ori acest armistitiu trebuie mediat de cineva care stie cum sa te ghideze pe acest drum.
Psihoterapia iti raspunde la unele de ce-uri la care nu ai reusit sa-ti raspunzi singur. Acest lucru se numeste constientizare sau insight. In general, ceea ce se intampla intre psihoterapeut si pacient se manifesta si intre pacient si cei din afara, iar in spatiul sigur al cabinetului de psihologie, pacientul poate intelege de ce. Cu toate acestea, remarca Gotlieb, adevarurile cele mai puternice – cele pe care oamenii le iau in serios – sunt cele la care ajung, incetul cu incetul, singuri.
Psihoterapeutii ii ajuta pe clienti sa treaca prin durerea pe care au negat-o, au neglijat-o sau n-au stiut ce sa faca cu ea. Cand durerea este inca proaspata in minte, oamenii au tendinta de a critica aspru, fie pe ei insisi, de a-si indrepta furia catre exterior sau catre sine. Iata de ce, singura cale de iesire din durere este traversarea ei. Singurul mod de a ajunge in partea cealalta a tunelului este sa mergi prin el, nu pe langa el. Traversarea durerii de unul singur te poate afunda si mai mult in suferinta. A nu cere ajutor este ca si cum a-i alege de buna voie suferinta. Si atunci, pe buna dreptate, este adevarata afirmatia: durerea nu o alegi dar suferinta da.
Cauti ajutor specializat cand constientizezi ca mecanismele de aparare care te-au protejat de suferinta in copilarie, nu-ti mai sunt utile in viata de adult. Supra-responsabilizarea, evitarea, negarea, distantarea, parentalizarea sunt doar cateva dintre ele. Sistemele de aparare ii protejeaza pe oameni de suferinta, pana cand nu mai au nevoie de ele …
Apelezi la specialisti in sanatate mintala pentru ca ai suspiciuni sau ai primit semnale de la altii ca suferi de tulburari de personalitate. Imi amintesc de o clienta care mi-a cerut sa-i confirm sau sa-i infirm daca este nebuna, asa cum o etichetase partenerul ei. Acum, la drept vorbind, oricine prezinta o oarecare doza de tulburare de personalitate (in anumite contexte, etape de viata), astfel incat este indicat sa vezi daca nu cumva este si cazul tau.
Cauti sprijin cand esti singur, in incercarea de a gasi pe cineva care sa te asculte, sa te ghideze. Pentru multi oameni, a cobori in adancul gandurilor si sentimentelor propri este ca si cum ai merge pe o alee intunecata – nu vor sa fie singuri. Oamenii vin la terapie pentru a avea pe cineva alaturi in acest proces de ratacire prin viata.
Oamenii apeleaza la psihoterapie cand nu stiu ce decizii sa ia. Pacientul doreste ca altii sa ia decizii, astfel incat sa nu fie nevoit sa-si asume responsabilitatea daca lucrurile nu functioneaza. Este logic si important de subliniat faptul ca, rolul meu de terapeut este de a-i intelege pe oameni si a-i ajuta sa-si stabileasca singuri prioritatile, dar nu pot decide in locul lor cum sa-si traiasca viata.
Despre pacienti, psihoterapeuti si procesul psihoterapiei
Intr-un proces terapeutic, atat clientul cat si psihoterapeutul se angajeaza intr-un demers de cunoastere si crestere (inter)personala. Clientii se vad mai clar prin reflectiile noastre, noi ne vedem mai clar prin ceea ce aduc cu ei, in cabinet. Suntem niste oglinzi ce reflecta la randul lor alte oglinzi, aratandu-ne unii altora ceea ce noi nu putem vedea.
La inceput, fiecare pacient este, pur si simplu, un instantaneu, o pesoana surprinsa intr-un anumit moment (o fotografie). Nici una dintre poze nu il reprezinta in totalitate. Astfel ca psihioterapeutii asculta, sugereaza, impulsioneaza, ghideaza si, din cand in cand, ii flateaza pe pacienti, pentru a aduce in prim plan alte instantanee care sa vorbeasca despre ce se intampla in interiorul lor. In timp, aceste imagini aparent distincte se invart toate in jurul unei teme comune, una care este posibil sa nu fi fost in atentia pacientului cand a decis sa vina la cabinet. Luam esenta primului instantaneu si esenta unui instantaneu imaginat si le imbinam pentru a crea unul cu totul nou … Majoritatea povestilor te poarta peste tot, inainte de a stii care este cu adevarat subiectul.
Pacientii tipici sunt cei care pot stabili relatii, gestiona responsabilitati de adult si au capacitate de introspectie. Pacientii volubili, motivati, deschisi si responsabili fac progrese rapid. Dar exista si pacienti care continua sa vina la terapie dar nu fac nicio schimbare notabila in vietile lor. Cunoasterea interioara este premiul de consolare al sedintelor de psihoterapie. Dar, poti avea toata cunoasterea interioara din lume, dar daca nu te schimbi atunci cand esti acolo, in lumea reala, cunoasterea, terapia sunt inutile.
Pacientii plictisitori sunt cei care nu vor sa-ti impartaseasca lucruri din viata lor, care zambesc pe tot parcursul sedintelor sau se lanseaza in povesti aparent fara sens si repetitive producand, de fiecare data, mirare: de ce imi spune asta ? Ce semnificatie are asta pentru el?
Este mai putin acceptabil din punct de vedere social ca barbatii sa vorbeasca despre sentimentele lor. In timp ce femeile simt presiunea culturala de a tine pasul cu asteptarile privind aspectul lor fizic, barbatii simt presiunea de a raspunde asteptarilor privind aspectul emotional. Femeile tind sa se confeseze prietenilor sau rudelor, dar cand barbatii vorbesc despre sentimentele lor la sedintele de psihoterapie, aproape inntotdeauna psihoterapeutul este prima persoana cu care vorbesc despre lucrul acesta.
Multi incep psihoterapia fiind interesati mai mult de ceilalti, decat de ei insisi. De ex, de ce face sotul/copilul meu asta? Terapia nu-i poate ajuta pe cei care nu manifesta curiozitate fata de ei insisi. Ma intreb, de ce-as fi eu mai curioasa in legatura cu tine, decat esti tu insati/insuti fata de tine?
Poate parea contraintuitiv, dar terapia functioneaza cel mai bine atunci cand oamenii incep sa se vindece – cand se simt mai putin deprimati sau anxiosi ori dupa ce au depasit criza. Acum sunt mai putin reactivi, mai prezenti, mai capabili sa se implice in ceea ce este de facut. Din nefericire, oamenii pleaca uneori exact cand simptomele lor se amelioreaza, fara sa-si dea seama (sau poate stiind prea bine) ca munca de-abia acum incepe si, daca raman, va trebui sa faca un efort si mai mare …
De fiecare data cand o persoana dintr-o familie incepe sa faca schimbari, chiar daca schimbarile sunt sanatoase si pozitive, nu e un lucru neobisnuit ca membrii ceilalti sa faca tot ce pot pentru a mentine situatia dinainte si a aduce lucrurile inapoi la homeostaza.
Sa nu amanam discutiile transformatoare/vindecatoare pe patul de moarte. Acelea sunt in mare parte inchipuiri. Oamenii pot cauta liniste si claritate, intelegere si vindecare, dar patul de moarte in sine inseamna adesea un amestec de medicamente, confuzie, frica, slabiciune. Acesta este motivul pentru care este deosebit de important sa fim ceea ce dorim acum, sa devenim mai deschisi si mai afectuosi cat timp suntem capabili de asa ceva.
Psihoterapeutii folosesc trei surse de informare atunci cand lucreaza cu pacientii: ceea ce spun ei, ceea ce fac si cum ne simtim atunci cand ii tratam. Ceea ce simti la sfarsitul unei intalniri cu un pacient este real. Foloseste acest lucru!
Terapeutii nu sunt insistenti in a-i convinge pe oameni sa schimbe comportamente sau ganduri. Nu il putem convinge pe un anorexic sa manance. Nu il putem convinge pe un alcoolic sa nu bea. Nu ii putem convinge pe oameni sa nu se distruga, pentru ca, deocamdata, aceste comportamente autodistructive le sunt de folos. Ceea ce putem face este sa incercam sa-i ajutam sa se inteleaga mai bine pe ei insisi si sa le aratam cum sa-si puna intrebarile potrivite pana cand se intampla ceva, fie in interior, fie in exterior, ceva care sa-i faca sa se convinga singuri. Ceea ce fac oamenii la terapie este ca si cum ar exersa aruncarea la cos. Este un lucru necesar. Dar apoi trebuie sa mearga sa joace un meci real.
Nu ai cum sa treci prin toata pregatirea in domeniul psihoterapiei si sa nu te fi schimbat intr-o oarecare masura sau sa devii, chiar fara sa-ti dai seama, orientat catre esenta.
Panseuri pe care nu le-am putut ignora
Cartea lui Gotlieb poate fi considerata si o colectie de panseuri, strecurate printre povestile despre pacienti sau insotind propriile reflectii despre lume si viata. Pentru ca le consider adevarate comori, le las aici cu speranta ca vor face sens si pentru voi:
Linistea, nu inseamna sa te afli intr-un loc in care nu e zgomot, agitatie sau efort, inseamna sa fii in mijlocul acestor lucruri si totusi sa fii calm in adancul sufletului tau.
Nicio problema nu poate fi rezolvata folosind acelasi tip de gandire ca atunci cand am creat-o. Einstein.
Opusul depresiei nu este fericirea, ci vitalitatea! Andrew Solomon
Regretul poate merge intr-una dintre urmatoarele directii: fie te poate tine prizonier in trecut, fie poate servi drept motor al schimbarii.
Trecutul nostru nu ne defineste, ne informeaza!
Alegand parteneri familiari, oamenii garanteaza rezultatul opus: redeschid ranile si se simt si mai complexati si imposibil de iubit.
Viata sexuala reflecta relatia. O relatie buna inseamna o viata sexuala buna si invers.
Este important sa contracarezi starea depresiva cu actiune ca sa creezi legaturi sociale si sa gasesti un scop zilnic, un motiv destul de convingator sa te dai jos din pat dimineata
Uneori drama oricat de neplacuta, poate fi o forma de automedicatie, o modalitate de a ne calma prin evitarea crizelor care se produc in interior.
Nu poti scapa de durere daca o minimizezi. Treci prin durere acceptand-o si intelegand ce sa faci cu ea. Nu poti schimba ce negi sau minimalizezi.
Fiecare decizie pe care omul o ia se bazeaza pe doua lucruri: frica si iubirea. Terapia te ajuta sa distingi intre cele doua.
Evitarea este aproape intotdeauna despre frica. Este o modalitate simpla de a face fata unei situatii fara a fi nevoit sa te confrunti cu ea.
Atunci cand oamenii se simt coplesiti, cel mai bine este sa astepte o vreme.
In noaptea cu adevarat intunecata a sufletului, este intotdeauna trei dimineata, zi dupa zi (Fitzgerald).
Prea multi parinti le fac viata grea copiilor incercand, cu inversunare, sa le-o faca usoara! Goethe
Cerem iertare altora pentru a evita covarsitorul efort de a ne ierta singuri. Cerem iertare pentru noi sau pentru ceilalti care asteapta acest lucru?
A nu vorbi despre un lucru nu il face mai putin real. Il face si mai infricosator. Cel mai bun mod de a dezamorsa o bomba emotionala este sa o expui.
Incapacitatea de a spune NU se refera in mare masura la cautarea aprobarii – oamenii isi imagineaza ca spunand nu, nu vor fi iubiti de ceilalti.
Nu poti sa inabusi o emotie, fara sa le elimini pe celelalte. Vrei sa scapi de durere? Vei scapa si de bucurie.
Fiecare persoana care ti-a fost aproape traieste undeva in interiorul tau.
Cand ne simtim fragili suntem precum ouale crude – ne spargem in mii de bucati dupa cadere. Insa atunci cand dezvoltam mai multa rezilienta, suntem ca niste oua fierté tare – s-ar putea sa avem fisuri, dar nu ne vom sparge in bucati.
Desi avem cheia catre o viata mai buna, avem nevoie de cineva care sa ne arate unde am pus afurisita de cheie.
Epilog
Daca ai ajuns pana la sfarsitul acestui rezumat, inseamna ca te intereseaza subiectul sau/si ceva ti-a atras atentia din tot ce am reprodus aici. Dar asta nu e tot. Merita sa ai cartea si sa te aventurezi in universul ei pentru a surprinde si alte aspecte care mie mi-au scapat sau le-am considerat mai putin importante. Un argument in plus ar fi si faptul ca naratiunea se citeste usor, are multe povesti cu personaje de care te atasezi si care iti pot oglindi propriile stari/ganduri. Nu e de mirare ca la sfarsitul celor 600 de pagini ai vrea sa auzi vesti despre persoanajele care ti-au devenit atat de familiare …
Carte, Povesti despre oameni, Psihologie
O chestiune de viata si de moarte
Cartea asta este altfel decat toate celelalte pe care le-am citit pana acum, din mai multe motive: este scrisa de autori consacrati care au fost parteneri de viata pe parcursul a 65 de ani, s-a nascut intr-un moment dificil, din cauza bolii incurabile a unuia dintre ei, este o reflectare a unor stari/emotii/evenimente pe care cei doi soti le traiesc din perspective diferite, este un omagiu adus vietii traite cu sens, dar este si despre cum sa inveti sa traiesti fara regrete, primind in cele din urma moartea ca pe apogeul vietii. Evident ca gasim pe paginile cartii emotie, vulnerabilitate, autenticitate, sens, iubire, pierdere, sinceritate, umilinta, grija, durere etc. Toate acestea anunta sfarsitul, dar unul demn si fara (prea multe) regrete.
In 2019, Marylin afla ca are mielom multiplu si incepe un tratament agresiv care ii da complicatii, inclusiv sentimentul acela ca se afla pe ultima suta de metri de viata. In acest context dificil si dureros, are o idée care ofera suferintei sale un sens. Am in minte o carte pe care ar trebui sa o scriem imreuna, ii spune Marilyn lui Irv, si continua. Vreau sa consemnez zilele si lunile dificile care ne asteapta. Poate ca necazurile prin care trecem vor fi de vreun folos pentru alte cupluri care se confrunta cu o boala fatala. Va fi cartea noastra, una care nu va semana cu nicio alta carte, deoarece implica doua minti, in loc de una, reflectiile unui cuplu care a fost casatorit timp de 65 de ani. Un cuplu foarte norocos sa se aiba unul pe celalalt, apucand pe calea care duce, in cele din urma, la moarte …
Ce vad remarcabil aici este ca Marilyn nu devine o victima a bolii, nu se centreaza nici pe durerea ei, ci vrea sa fie inca de folos, isi propune sa umple cu sens si ultima farama de viata care mai pulseaza in inima ei. Am trait pe deplin si cu indrazneala iar treaba mea este sa traiesc pana voi muri, declara ea iar acest lucru ne ofera un model de cum sa traiesti si cum sa iesi din scena. Multumim Marilyn …
Acest ultim proiect de viata n-o impiedica sa perceapa totusi sumbra realitate: Suntem ca tusea cu junghiul: eu cu mielom, el cu problemele lui cu inima si echilibrul. Doi batrani prinsi in dansul final al vietii. Dar nu uita sa vada si partea plina a paharului: Cand ma cuprinde jalea pentru starea mea, incerc sa-mi amintesc toate motivele pentru care ar trebui sa fiu recunoscatoare: inca mai pot vorbi, citi si raspunde la e-mailuri. Sunt inconjurata de oameni iubitori, intr-o casa confortabila si frumoasa …
La randul sau, Irv povesteste cu nostalgie: Eu si Marilyn ne petrecem diminetile stand unul langa celalalt in curte. In vreme ce admiram copacii din jur, ne tinem de mana si ne aducem aminte de viata noastra impreuna. Ne reamintim de numeroasele noastre calatorii: cei doi ani petrecuti in Hawai, anul nostru sabatic la Londra, alte sase luni petrecute in apropiere de Oxford, cateva luni la Paris, alte sederi prelungite in Seychelles, Bali, Franta, Austria, Italia. Dupa ce ne desfatam cu aceste amintiri minunate, Marilyn imi strange mana si spune: Irv, nu as schimba absolut nimic. Ii dau dreptate, din toata inima. Mi-as dori sa rememorez acest gen de amintiri si sa pot spune si eu la finalul vietii: N-as schimba absolut nimic! Multumesc Marilyn pentru perspectiva asta sanatoasa si luminoasa.
Confruntarea cu moartea
Ce te infricoseaza cel mai mult la moarte, o intreaba Irv pe Marilyn. Toate lucrurile pe care nu le voi fi facut, ii raspunde aceasta. Intr-adevar, viata netraita este principala sursa de anxietate in fata mortii. Cu cat iti traiesti mai pe deplin viata, cu atat moartea este mai putin tragica, ne reaminteste Irv, citand din autorii lui preferati, asa cum o facuse intr-o alta carte de referinta, Privind soarele in fata. Tot aici am gasit ideea, sa mori la timpul potrivit a lui Nietszche si metafora rostita de Zorba in Kazantzakis: nu-i lasa mortii decat un castel parjolit …
Dar cand este momentul potrivit si ce faci cu oamenii care te-au iubit, respectat si admirat, cu obiectele de prêt si cartile valoroase din biblioteca, cu amintirile care te inconjoara peste tot?
Marilyn are niste raspunsuri personalizate, cum ar fi dorinta ei de a incheia viata prin sinucidere asistata, in momentul cand durerea va deveni insuportabila. Negociaza acest lucru cu cei dragi, constienta fiind ca, desi moartea este o chestiune individuala, omul ramane in viata, nu doar pentru sine, ci si pentru altii.
Dar inainte de acest punct final isi face ordine in universul interior, rememoreaza momentele placute petrecute cu partenerul de viata (intotdeauna relatia a fost pe primul plan), vorbeste cu copiii/nepotii, isi ia ramas bun de la prietenii apropiati, raspunde la multitudinea de mesaje pe care le primeste, isi doneaza cartile si cursurile in limba franceza Universitatii Stanford, ofera din bijuteriile ei, copiilor etc. Imi place mult maniera asta de a-ti incheia socotelile cu viata si de a nu lasa pe umerii copiilor povara gestionarii obiectelor personale. Multumim din nou pentru exemplu, Marilyn.
Si dupa ce castelul s-a parjolit, dupa ce socotelile cu viata au fost incheiate, vine momentul potrivit pentru dezlegarea de durerea care a cuprins corpul neputincios. Gata cu viata. Gata! Sunt ultimele cuvinte ale lui Marilyn, rostite soptit dar ferm. Apoi, o respiratie profunda si inca vreo 12 din ce in ce mai slabe. Cel din urma sarut pe fruntea rece si Marilyn, draga mea Marilyn nu mai este …
Nu de moartea celui drag ma tem ci de faptul ca o sa-i supravietuiesc, se confesa Irv la inceputul cartii. Ei bine, momentul acela sosise. Cum va fi viata lui ca adult independent si singur? In mod cert, nu chiar asa cum isi imagina sau cum isi invata pacientii sa-si traiasca doliul. A debutat cu amortire/anestezie. Apoi cu negare, ilustrata prin refuzul de a privi fotografia lui Marilyn sau a-i vinde masina. A simtit din plin si neajutorare, desi avea destui oameni in jur care sa-l sprijine. Parca as astepta pe cineva sa ma salveze. Poate ca uzez de gandirea magica – anume ca neputinta mea va duce cumva la intoarcerea lui Marilyn. Durerea si-a aratat si ea coltii, in asociere cu dorinta sexuala, un lucru care poate parea straniu, la un batran de 89 de ani. Acest imbold carnal il face sa caute raspunsuri la specialisti, iar cel mai pertinent i se pare cel legat de vitalitate si de nevoia de a simti. Sa simti ceva este mai bine decat sa nu simti nimic …
De unde vine consolarea?
Scrie, asa cum o facuse ani la rand, inclusiv la cartea de fata si reciteste cartile pe care le-a publicat de-a lungul anilor. Hotaraste sa parcurga cate un capitol pe seara, stiind ca va regasi povesti ale pacientilor sai care au trecut prin boli terminale, dar si ale altora care au supravietuit mortii cuiva drag. Am scris eu asta, se intreaba din cand in cand, retoric. Nu-mi amintesc fata acestui om, constata alteori. Sa pierd atat de mult din viata cat inca traiesc, acesta este un lucru cu adevarat infricosator…
Joaca sah. O pasiune mostenita de la tatal sau, cu care a reusit sa se conecteze doar in acest fel.
Iese in lume, in ciuda faptului ca sociabilitatea nu este unul din darurile sale forte. Rolul acesta il indeplinise cu succes, Marilyn.
Continua sa se instruiasca citind, participand la cursuri, conferinte, seminarii etc
Ofera cate o terapie unica unor clienti, raspunde e-mailurilor venite din intreaga lume, da interviuri on line etc.
Incercand sa-si construiasca o rutina confortabila, la un moment dat conchide ca durerea este trecatoare si ca, ceva poate sa aiba valoare, interes si importanta, chiar daca eu sunt singurul care traieste acel ceva, chiar daca nu pot sa-l impartasesc cu Marilyn. Asta inseamna ca durerea s-a diminuat si ca acceptarea pierderii incepe sa-si arate zorii.
Cartea se incheie cu o scrisoare catre Marilyn, cea care a plecat dar cu care ar vrea sa se reintalneasca undeva, candva. Si cu o fraza a lui Nabokov din Vorbeste memorie: Existenta noastra nu este decat o efemera geana de lumina intre doua entitati de intuneric. O ideea care ma zbuciuma dar ma si alina, in acelasi timp, marturiseste Yalom …
Psihologie
Viata de calitate
De felul cum reusim sa cream comunitati in interiorul carora sa ne regasim integrati, validati si iubiti, tine calitatea vietii pe care o traim! De felul in care reusim sa ne conectam cu ceilalti, tine felul in care ne simtim in viata de zi cu zi.
Carte, dezvoltare personala, Psihologie
Mai bun decat parintii tai
Decizia de a deveni parinte este, in mare masura, egoista si are de-a face cu ceea ce ne dorim noi de la viata, afirma autorul Janet Woititz. In sprijinul acestei afirmatii aduce o serie de motive care pun in prim plan implinirea personala a parintelui, cum ar fi: sa aiba un obiect al iubirii (mame si tati devoratori de copii, imi permit sa adaug), sa-si urmeze glasul asurzitor al ceasului biologic, sa-si perpetueze genele, sa-si modifice (eventual) propriul destin prin contributia copilului, sa-si repare copilaria traumatizanta etc.
Totusi, este de bun simt sa admitem ca aducem pe lume copii pentru ei insisi iar noi, ca parinti, avem menirea de a-i creste sanatos din punct de vedere fizic si emotional si de a-i ghida responsabil spre o viata implinita. Acest lucru este posibil, daca parintele insusi vine dintr-o familie sanatoasa. Dar daca acest lucru nu se intampla, ce este de facut?
Autorul ofera in carte cateva solutii de constientizare a modelelor parentale disfunctionale si o alternativa sanatoasa de educatie pentru proprii copii. Stradania de a rupe cercul vicios al disfunctionalitatii vine la pachet cu propria vindecare si intelegere a problemelor personale, ceea ce este un dublu castig, atat pentru parinte, cat si pentru copil. Iata de ce recomand cartea, mai ales acelor parinti care se vor regasi in descrierea familiilor nesanatoase, din lista urmatoare:
- Intr-o familie sanatoasa, treaba parintilor este sa aiba grija de copii. Intr-o familie nesanatoasa, treaba copiilor este sa aiba grija de parinti.
- Intr-o familie sanatoasa, mesajele sunt clare si usor de inteles. In caz contrar, ele pot fi chestionate si lamurite. Intro familie nesanatoasa, mesajele sunt vagi si interpretabile, ceea ce duce la confuzie si presupuneri.
- Intr-o familie sanatoasa, copilul este intotdeauna iubit, chiar daca purtarea sa este inacceptabila. Intr-o familie nesanatoasa, copilul este umilit, comportamentul sau fiind confundat cu persoana sa.
- Intr-o familie sanatoasa, granitele personale sunt clare si respectate intotdeauna. Intro familie disfunctionala, granitele personale sunt neclare, fiind frecvent incalcate.
- Intr-o familie sanatoasa, toate emotiile si sentimentele sunt tolerate. Intr-o familie nesanatoasa, trairile emotionale si sentimentele sunt adesea contestate si, in consecinta, reprimate.
- Intr-o familie sanatoasa, parintele este profesor si indrumator. Intr-o familie nesanatoasa, copilul se educa singur, cum poate mai bine.
- Intr-o familie sanatoasa, exista structura si limite rezonabile. Intr-o familie nesanatoasa exista, ori haos, ori extrema rigiditate.
- Intr-o familie sanatoasa, copilul e solicitat corespunzator cu varsta si nivelul sau de intelegere si dezvoltare. Intr-o familie nesanatoasa, copilului i se cere sa demonstreze pseudomaturitate sau, dimpotriva, este infantilizat.
- Intr-o familie sanatoasa, copilul e sustinut in mod regulat si neconditionat. Intr-o familie nesanatoasa, copilul e facut sa se simta nedemn de iubire si fara valoare.
- Intr-o familie sanatoasa, exista organizare si planificare, precum si abilitatea de a reactiona in caz de criza. Intr-o familie nesanatoasa, membrii ei o duc dintr-o criza in alta, iar atunci cand nu exista nicio criza, o genereaza ei.
Aceste caracteristici constituie scheletul cartii lui Woititz si o momeala suficient de atractiva, sper eu, ca sa te determine sa gusti din consistenta ei si sa-ti iei de acolo exact ce ai nevoie. Lectura vindecatoare!
- Dr. Janet G. Woititz este Doctor in Educatie, Scriitor, Terapeut si Profesor la Rutgers University din New Jersey. Inca de la inceputul carierei sale a fost preocupata de psihologia adultilor care au crescut intr-o familie cu un alcoolic, fiind considerata parintele miscarii “Copiii Adulti ai Alcoolicilor”. Cercetarile pe care le-a realizat de-a lungul timpului au aratat aceeasi dinamica ce afecteaza familiile de alcoolici si in cazul sistemelor familiale disfunctionale …
Ultimele comentarii