Carte
Iubirea care ne vindeca
Iubirea care ne vindeca este cartea care m-a atras irezistibil datorita nevoii mele de a explora aceasta resursa gratuita – iubirea – ce promite vindecare, in ciuda adversitatii si a dificultatilor cu care se confrunta unii oameni. Fie ca vorbim de razboi, maltratare, neglijare, deportare, inchisoare, boala, incest sau alte atrocitati, o relatie umana angajata si calda pare sa fie balsamul alinator dar si scanteia care face ca sufletul inghetat de suferinta sa renasca la viata. Asta spune, in esenta, Cyrulnic in eseul sau, bazandu-si reflectiile pe exemple practice dar si pe cercetari stiintifice.
Autorul este cunoscut si prin faptul ca promoveaza termenul de rezilienta, un concept care explica diferenta intre invingatorii si invinsii fenomenelor adverse. Pentru ca trauma sa fie integrata si suportata este nevoie de rezilienta, sustine Cyrulnic. Rezilienta este un ansamblu de trăsături, abilități si capacități personale, ce se constituie în factori protectivi pentru diminuarea nivelului de stres, anxietate si depresie, cu scopul unei mai bune funcționalități și stări de bine personale. Este un mod specific si personal de a face fata durerii, un ingredient necesar in cadrul procesului de revenire la viata, dupa trauma.
Revenirea la viata este un proces care poate dura ani de zile, uneori generatii la rand si este influentat de resursele proprii, de afectiunea apropiatilor dar si de discursul cultural care permite sau nu iesirea din trauma. Cand suferindul este sustinut zilnic de afectiunea apropiatilor sai iar discursul cultural da un sens ranii sale, acesta incepe sa se vindece si sa se dezvolte, sustine Cyrulnic.
Dar cum arata iubirea vindecatoare? Cand o putem accesa si in ce conditii poate deveni motor pentru vindecare? Cum se impletesc stilurile afective in cuplu astfel incat ele sa favorizeze vindecarea unuia sau a ambilor parteneri? In ce mod poate favoriza cultura vindecarea persoanelor cu trecut traumatic? Iata provocari la care autorul incearca raspunsuri pertinente, provocatoare si pline de speranta, atat pentru victimele durerii, cat si pentru cei care ii acompaniaza.
Iubirea, cel mai puternic factor de rezilienta
Studiile privitoare la rezilienta au aratat ca persoanele care au avut in viata lor o alta persoana de care s-au atasat sanatos, au facut fata mai bine crizelor si loviturilor vietii. Este cert ca o figura de atasament prezenta in viata ta te motiveaza sa traiesti, in ciuda adversitatii, adminte la randul sau, Cyrulnic.
Afectiunea parentala constituie baza de siguranta care ii asigura copilului forta de a iesi din adapostul familiei si a se lansa in lume. Starea de spirit a parintilor, dispozitia lor, trecutul care ii inveseleste sau ii intristeaza si care atribuie o semnificatie aparte fiecarui obiect si fiecarui eveniment, structureaza in acelasi timp imaginea pe care copilul si-o face despre el insusi … Dar ce se intampla cu cei care au avut parinti traumatizati, indisponibili emotional sau cu cei care au ramas orfani din diferite motive, cu cei nascuti in familii dezorganizate sau care au cunoscut ororile razboiului? Mai au ei sanse de vindecare si implinire in viata?
Boris Cyrulnic admite ca da, in conditiile in care acei copii intalnesc un tutore de rezilienta in adolescenta si/sau cunosc iubirea neconditionata a unui partener in cadrul unei relatii stabile de cuplu. Oamenii traumatizati au nevoie de tutori de rezilienta, alaturi de care urmeaza sa evolueze. Evolutia poate incepe in adolescenta, atunci cand copiii se deschid fata de un mediu social prielnic, cand intalnesc prima dragoste sau/si cand se angajeaza in legaturi de cuplu stabile. In aceste contexte, dragostea poate transforma suferinta muta din copilarie…
Studiile sustin aceste afirmatii cu cifre: 28% dintre copiii cu probleme isi revin in perioada adolescentei. Aceasta evolutie aparent spontana se datoreaza intalnirii constructive cu o persoana insemnata din punct de vedere sentimental sau cultural. Unele grupuri si institutii care au preluat acesti copii au ridicat procentul la 60%, sporind astfel factorii de rezilienta.
Daca lasam un adolescent singur cu durerea lui, va creste riscul ca acesta sa repete comportamentul care nu favorizeaza rezilienta. Dar daca adolescentul gaseste un mediu prielnic si un tutore care sa-l insoteasca pe drumul schimbarii, reprezentarile negative capatate in copilarie pot fi modificate. Este o perioada atat de vie incat ii permite memoriei biologice sa invete un alt stil afectiv. Evolutia rezilienta va fi determinata de gasirea unei structuri afective noi (individ sau grup) de care sa se lege articulat … Poti invata sa iubesti atunci cand noul mediu iti ofera stabilitatea emotionala care face loc schimbarii.
Daca tanarul nu reuseste sa-si gasesca un tutore de rezilienta sau un grup suport in adolescenta mai are totusi o sansa de a se salva, printr-o relatie de iubire. Desi multi dintre ei se intreaba, Cine sunt eu ca sa fiu iubit, sufletele ranite se intalnesc, in incercarea disperata de a se salva, impreuna. Daca cei doi reusesc sa formeze un cuplu trainic, fie el si disfunctional, au sansa de a obtine un atasament securizant, ce nu a fost insusit cu succes inainte.
Asadar, dragostea are ca efect imbunatatirea stilurilor afective si implicit, imbunatatirea calitatii vietii. Din punct de vedere biologic, relatia de dragoste face posibila metamorfoza si schimbarea de directie. Dupa ce tanarul a fost marcat de mediul inconjurator de la varsta precoce, ceea ce i-a modelat stilul afectiv, relatia de dragoste vine si ii ofera a doua sansa, o modificare a reprezentarilor negative despre sine, dobandite in timpul copilariei. Se intampla o metamorfoza a biologicului, afectivului si socialului, care se coordoneaza pentru a vira spre alt orizont, cu mai multe sanse de succes…
Cele mai mari sanse de vindecare le au persoanele care au cunoscut in trecut semintele iubirii, chiar sub forma unor scurte momente ce au ramas persistent in memorie. Aceste flash-uri sunt numite de specialisti,
Amprente psihologice
Orice persoana, indiferent de trecutul sau, a primit din mediul în care trăieste o serie de amprente precoce care i-au marcat în memorie o rezilienta latenta, sustine Cyrilnik. De pilda, viata destramata si jarul ramas dupa distrugerea ei coexista in amintirea lui ca o reprezentare a sinelui cu care paseste în aventura iubirii. E ca și cum ar gandi: Simt ca pot fi iubit, pentru ca am fost iubit candva. In caz contrar, un act de bunatate cu care nu esti obisnuit iti poate provoca frica, desi ai atata nevoie de el.
Amprenta psihologica devine astfel mijloc de rezilienta si de salvare din deznadejde. “Dintre miliardele de actiuni, de lucruri, de intamplari și de cuvinte care ne inconjoara, aproape toate vor fi uitate, pierdute in mediul ce ne invaluie si ne modeleaza fara stirea noastra. Pana cand, deodata, un scenariu a carei actiune dramatica provoaca un deznodamant rasare in constiinta noastra si ramane acolo sub forma de amintire… Această amintire, peste luni/ani, poate provoca o schimbare de perspectiva, o asumare a vietii personale, in ciuda obstacolelor care ne-au marcat existenta” Exista mereu un gest linistitor in cea mai mare spaima, un suras in groaza de nedescris, un colt de cer albastru, chiar si in cel mai intunecat loc.
Cultura participa la trauma si implicit, la rezilienta. De la rusine la mandrie.
Modul in care anturajul familial si cultural vorbesc despre suferinta o poate atenua sau agrava, in functie de povestea cu care il inconjoara pe cel aflat in necaz. Este greu sa-ti schimbi modul in care relationezi, atunci cand totul este incremenit in societate si in privirile oamenilor. Cand esti altfel, stigmatizat, cand trebuie sa-ti ascunzi suferinta, durerea este si mai mare. De pilda, victimele incestului vorbesc dupa 30 de ani de la agresiune, copiii deportati au vb la 40 de ani dupa incheierea razboiului, atunci cand cultura le-a dat cuvantul, iar copiii nascuti din tati germani si mame frantuzoaice, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, isi ascund inca umbra originii lor.
Cand mediul permite sa-ti spui povestea, acest fapt iti permite accesul catre intimitatea propriei fiinte si la gasirea unui sens. Cand gasesti un sens durerii, aceasta se diminueaza. Cand dai glas durerii spunand o poveste, modifici si reprezentarea traumei datorita celor ce o asculta si astfel amintirea unei rani trecute devine mai usor de suportat.
Cand cultura nu-ti permite evocarea durerii, o poti sublima intr-o imagine a omului de succes. (sunt destui oameni care functioneaza foarte bine in cadre de lucru institutionale dar care sunt rupti de lumea dinlauntrul lor si profund nefericiti). O poti transmite printr-o opera de arta: printr-un roman in care iti spui povestea, intr-un tablou, intr-o sculptura, care ii da sens si cu care te identifici, trecand astfel de la rusine si vinovatie, la mandrie.
Cei care au trecut prin trauma au prezentat doua caracteristici definitorii: vinovatia si hipermnezia. Culpabilizatii s-au angajat in lupte sociale, acumuland o serie de factori de rezilienta. Hipermnezia poate fi o sechela si atunci persoanele devin prizoniere ale trecutului, fie un punct forte, daca familia, mediul cultural ii dau ranitului ocazia de a se exprima (verbal, artistic, literar), oferind suferintei un sens si incurajand astfel modificarea acestei memorii.
Concluzie: O trauma schimba pe oricine, dar ne revine noua decizia de a alege, fie sa ne supunem acesteia, gandind ca asa ne e destinul, fie sa ne eliberam si sa revenim la viata. Schimbarea este conditionata de o prezenta afectiva care sa ne ofere siguranta emotionala (iubire neconditionata) si un mediu cultural deschis care sa dea sens vechii rani si sa o integreze in noile cadre de viata …
Despre autor: Boris Cyrulnik este neuropsihiatru si psihanalist francez, profesor si scriitor prolific, Director de Educatie la Universitatea din Toulon, unde preda cursul de etologie umana. Un erudit cu experienta caruia Emanuel Macron i-a cerut in 2018 sa reformeze sistemul educational din Franta.
Psihologie
Te iubesc si te repar
Exista cupluri in care partenerii sunt terapeuti unul pentru altul si ajung sa-si dezvolte potentialul tocmai prin disfunctia cu care au venit in cuplu. Uneori, uniunea este benefica unui partener doar daca acestuia ii merge rau. Daca lucrurile se schimba si unul sau ambii parteneri ajung sa fie fericiti, fie vor renegocia contractul, fie vor pleca pe drumuri diferite, pentru ca nu vor mai avea motive sa traiasca impreuna. Asta sustine neuropsihiatrul Boris Cyrulnik, in cartea “Iubirea care ne vindeca.” Iata cateva exemple in acest sens.
O femeie anxioasa poate simti nevoia sa fie protejata si linistita langa partenerul ei, atunci cand are accese de teama. Ii sare in gat, il imbratiseaza si este disponibila pentru el. Dupa ce trece angoasa, il percepe ca pe un intrus si-l trimite la plimbare. In timpul unei perioade mai mari de liniste, cere divortul pentru ca nu-si iubeste partenerul decat atunci cand ii mergea rau.
Daca doamna Mi-e teama sa ies in lume il intalneste pe domnul Am nevoie de iubire constanta, cei doi vor forma o familie trainica, de vreme ce sotul se va ocupa cu placere de problemele sociale iar sotia va avea grija sa-i ofere siguranta emotionala de care a fost privat in copilarie. Riscul aici este ca, daca barbatul se vindeca, nu va mai avea motive sa ramana in acel cuplu.
Doamna Eu mai intai se marita cu Domnul Ea mai intai. Mariajul merge struna, desi intr-o zi sotul realizeaza ca ea face ce vrea ea iar el face ce vrea ea. Aceasta revelatie nu-l intristeaza, ci ii aduce un mare beneficiu pentru ca-i permite sa iubeasca intr-o maniera mai relaxata, acceptand faptul ca tiparul sau afectiv este construit pe un raport de supunere fata de persoana care ii ofera confort emotional. Persoana cu probleme afective se subordoneaza pentru a ramane in contact cu cel/cea de care vrea sa fie iubita.
Domana Nimeni nu ma iubeste il intalneste pe Domnul Eu mai intai. Ea va fi multumita ca cineva a ales-o si va face tot posibilul sa-l multumeasca, punandu-l intotdeauna pe primul loc. Atata timp cat nevoile lor sunt implinite, acest cuplu disfunctional va fi stabil.
Cand doamna Singura pe lume descopera ca domnul Fara sentimente este disponibil, ii sare in ajutor. Se inteleg minunat, atata timp cat fiecare ii ofera celuilalt ce-i lipseste. Insa, daca vreunul dintre ei oboseste sau se simte rau, celalalt este tras la raspundere pentru ca nu l-a ingrijit suficient.
Domnul ambivalent, Du-te-ncolo, vino-ncoace se casatoreste cu doamna Nu ma iubesc decat pe mine. Ea ii vorbeste mereu despre problemele, despre placerile si bucuriile ei, in timp ce el se simte abandonat cand ea nu este prezenta si dominat atunci cand este acolo. Asa ca o cauta mereu sa-i confere putere impotriva careia sa se rascoale. Sunt inrobiti si se iubesc, chiar daca intr-un mod strident …
Aceste cateva exemple ne arata ca dragostea repara stilurile afective. Exista deci speranta pentru cei care vin din relatii cu atasamente insecurizante, cu conditia ca ei sa intalneasca un partener cu care sa construiasca o relatie vindecatoare. Apoi sa renegocieze contractul marital si sa treaca la o noua etapa. Cu mai multa constientizare, maturitate si implinire …
Tu cu ce stil afectiv ai venit in relatia de cuplu? Cum te-a ajutat partenerul sa repari propriul stil de a iubi, daca ai avut dificultati in relatie cu persoana primara de atasament? Este cuplul tau unul trainic, echilibrat si matur? Ce ai putea face in plus pentru ca relatia sa evolueze in sensul dorit ?
Pentru a intelege mai bine stilurile afective si rolul lor in relatia de cuplu, arunca o privire aici si aici.
Povesti despre oameni
Pacient pozitiv
Noi oamenii avem impresia ca orice criza, boala sau necaz ii loveste pe altii, nu pe noi. Pana cand ni se intampla. Deodata, fara preaviz.
Cine ar fi crezut ca o calatorie cu trenul va insemna pentru Rebecka, nu doar revederea cu nepotica de 5 ani ci si inceputul unui calvar din care va iesi abia dupa 14 zile? Nimic nu prevestea intalnirea cu virusul, cu atat mai mult cu cat isi luase masuri elementare de protectie. Avusese grija sa poarte masca, manusi, sa pastreze distanta fata de alti oameni si sa atinga cat mai putine suprafete, in stradania de a se pastra, pe cat posibil, in siguranta.
In ciuda acestor precautii, la 3 zile dupa ce m-am intors acasa, povesteste Rebecka, am inceput sa simt dureri de cap, usturimi in gat si febra. Am crezut initial ca este o gripa sezoniera si m-am straduit sa o combat cu bauturi calde, bai alternante, vitamine si paracetamol. Tot efortul meu a ramas insa fara rezultat. Dimpotriva, simptomele s-au inmultit pentru ca acum ma durea tot corpul, aveam dificultati de respiratie si incepusem sa tusesc. In mintea mea incoltise gandul ca am Covid, insa n-as fi vrut sa merg la spital, avand convingerea ca acasa imi este cel mai bine.
Dupa o saptamana in care incercasem sa fac fata durerii si febrei, am decis impreuna cu medicul de familie sa apelez la serviciul medical de urgenta. Zis si facut. Dupa interviu si o examinare la plamani, medicii au suspectat o infectie cu Corona virus, dar pentru ca puteam respira singura m-au trimis acasa, cu recomandarea sa revin daca simptomele se agraveaza.
Lucru care s-a si intamplat. Febra s-a mentinut ridicata, tusea devenea din ce in ce mai persistenta, nu mai puteam manca iar corpul mi-era lipsit de orice fel de energie. Simteam dureri in tot corpul iar pentru a merge la toaleta aveam nevoie de ajutor. Din cauza febrei incepusem sa halucinez, nu ma mai puteam odihni, iar dupa 6 zile fara pic de hrana (am slabit 6 kilograme), ajunsesem la capatul puterilor.
Am sunat medicul de familie care, de data asta, mi-a sugerat sa chem Salvarea pentru ca nu mai puteam ramane acasa in starea in care ma aflam. Ajunsa din nou in regim de urgenta, mi s-au facut investigatii coplexe, inclusiv testul Covid-19. Diagnosticul a fost confirmat, infectia era foarte mare, asa ca am ramas in spital, pentru a primi ingrijirile necesare cu sedative, antibiotice, perfuzii etc.
In ciuda acestor tratamente, febra ramanea crescuta, semn ca in organismul meu se ducea o lupta crancena pentru supravietuire. In acele momente, m-am gandit inclusiv, la moarte. Insa speranta si dorinta mea de a trai, grija si atentia celor din jur, rugaciunile familiei, prietenilor si a comunitatii religioase din care fac parte, m-au intarit si mi-au dat suficiente motive sa lupt cu boala si cu gandurile negre.
Dupa 2 zile de spitalizare am decis impreuna cu personalul care ma ingrijea sa revin acasa, pentru ca incepusem sa mai prind puteri iar plamanii mei aratau destul de bine, in ciuda faptului ca simteam inca dificultati de respiratie.
Apoi, incet, incet am revenit la viata, semn ca anticorpii mei isi facusera treaba si castigasera teren in lupta cu infectia. Febra mi-a scazut, tusea a slabit in intensitate, pofta de mancare mi-a revenit. Desi nu puteam citi sau gandi cu claritate am folosit timpul acesta ascultand muzica, predici, rugandu-ma, nu atat pentru mine cat pentru copii, nepoti si toti cei dragi care sufereau impreuna cu mine.
Experienta aceasta nu a fost doar negativa ci a avut valentele ei pozitive. In tot acest timp am primit sute de mesaje de sustinere si incurajare, venite din toate colturile Planetei, acolo unde am rude, prieteni si cunostinte. Chiar si oameni necunoscuti mi-au scris. Parintii mei, impreuna cu prietenii au gatit pentru mine cantitati impresionante de hrana. Vecinii s-au oferit sa-mi faca aprovizionarea cu cele necesare, asta deoarece si sotul meu era in carantina si contactase boala. Casa mea a fost plina de flori, dulciuri si zambete vazute prin geam, ce-i drept. Nu mi-a lipsit nimic, dimpotriva am fost tratata ca o regina iar acest lucru m-a bucurat foarte mult. Merita sa traiesc si sa ma bucur de viata, alaturi de acesti oameni minunati pe care ii am in jurul meu si carora le multumesc din suflet pentru tot ce au facut pentru mine.
Aceasta este povestea unui pacient pozitiv Covid-19, una dintre sutele de mii care ar trebui scrise si trimise in lume. Unele povesti sunt triste pentru ca personajul principal a pierdut lupta cu viata. Altele insa sunt luminoase si pline de speranta, la fel ca cea pe care v-am impartasit-o aici.
Rebecka are 52 de ani. S-a stabilit in Suedia imediat dupa Revolutie. Este casatorita cu Thomas si au impreuna 7 copii si 6 nepoti.
Astazi, 17 aprilie 2020, la ora 10 00, in Suedia s-au consemnat 12 540 de persoane infectate cu Covid-19 si 1330 decedati, majoritatea varstnici. Multi dintre cei infectati sunt imigranti din Somalia si Iran care, fie au avut dificultati de intelegere a mesajelor autoritatilor din cauza limbii, fie n-au luat in serios aceste recomandari.
O problema majora o constituie aici lipsa echipamentelor de protectie, lucru care complica situatia in spitale si casele de batrani. De pilda, in sectia de boli infectioase unde a fost internata Rebecka, 23 de cadre medicale au fost depistate pozitiv. Nu-i de mirare, deoarece personalul medical oferea asistenta bolnavilor, pana mai ieri, cu mainile goale…
Suedia a optat pentru o solutie lejera in privinta masurilor de securitate, mizand pe imunizarea colectiva. Desi liceele si universitatile sunt inchise, copiii mai mici de 14 ani continua sa mearga la scoala. Adultii pot lucra de acasa, daca acest lucru este posibil, in timp ce varstnicii si cei cu boli cronice sunt sfatuiti sa nu iasa din case, decat daca este absolut necesar.
Psihologie
Ziua in care am devenit misofobi
In cartea “Manusi de cauciuc” a scriitorului uruguaian Horatio Quiroga, fata Desdemonei isi spala mainile cu o perie, de mai multe ori pe zi. Gestul sau este un ritual de linistire, dupa moartea sotului, care fusese diagnosticat cu variola.
Personajul principal din seria animata “Laboratorul lui Dexter” poarta manusi de cauciuc, in incercarea de a se proteja de microorganisme.
Industria cinematografica a surprins si ea manifestari ale fobiei de microbi. De pilda, in filmul cu accente comice, TOC TOC exista un personaj feminin care deschide usa folosind cotul si se spala pe maini, de fiecare data cand atinge o persoana sau un obiect. In filmul The Aviator, Leonardo di Caprio mosteneste fobia de curatenie de la mama sa, lucru care ii ingreuneaza semnificativ viata. Filmul surprinde insa si scene luminoase despre traiul cu aceasta fobie.
Dar iata ca viata bate filmul si ne face partasi unei frici colective care ne-a schimbat complet stilul de viata. Stam inchisi/izolati in case, purtam masti si combinezoane de protectie, dezinfectam obiectele, casele, strazile. Ne spalam obsesiv pe maini. O facem constiincios, ritualic, din anxietate si teama de moarte. Dintr-o data am devenit toti misofobi.
Misofobia (sau bacteriofobia) este o nevroza de tip anxios care se manifesta prin teama obsesiva de murdarie/microbi/virusi/bacterii si dorinta compulsiva de puritate/curatenie. Unii mostenesc aceasta fobie de la parintii lor, care au incercat sa-i tina intr-un glob de sticla, sterilizand si igienizand tot ce se putea. Lucru évident exegerat si chiar daunator deoarece, in astfel de conditii, copiii nu-si pot forma anticorpii necesari care sa-i ajute in lupta cu bacteriile si virusii din mediul extern. Altii au nevoie de acest ritual de curatire pentru a-si linisti constiinta de vini, mai mult sau mai putin inchipuite…
Misofobia se dezvolta/transmite si daca persoana sau membrii familiei au un istoric de boala infectioasa, soldata cu pierderi. Ei bine, aici ne aflam pe un teren cunoscut, pentru ca traim astazi cu totii o pandemie care ne forteaza sa ne intrebam: cat de misofobi ar trebui sa fim, in fata amenintarii care se numeste Covid-19?
Unii s-au pozitionat déjà in tabara scepticilor, ignorand mai mult sau mai putin pericolul. Altii au trecut in extrema cealalta, devenind misofobi inraiti. Prima categorie este salvata de la misofobie (cu posibile complicatii Covid, simptomatice sau nu), a doua poate deveni maniaca (fara garantii). Intre cele doua extreme gasim intotdeauna echilibrul, calea de urmat in astfel de situatii. Dar cum arata echilibrul in miezul unei crize ca cea pe care o traim astazi?
In terpia fobiilor exista o tehnica atribuita lui Victor Frankl, care se numeste interventia paradoxala. Prin intermediul acestei tehnici, fobicul este provocat sa se confrunte (la inceput, insotit) cu frica sa. In urma intalnirii cu pericolul, acesta va constata ca nu i s-a intamplat nimic grav si ca a exagerat in privinta inamicului. O alta tehnica folosita in fobii este desensibilizarea progresiva. Aici, pacientul este insotit cu grija si progresiv in relatia cu obiectul fobic pana la confruntarea finala, care se dovedeste a nu-i fi fatala, asa cum isi imagina…
Revenind la fobia colectiva fata de Covid, si suprapunand-o pe modelul terapiilor specifice, am putea evita cele doua extreme, confruntand virusul. Confruntarea in acest caz nu inseamna lipsa ingrijorarii si eludarea regulilor ci acceptarea realitatii, in mod lucid si asumat. Inseamna sa ma informez, sa iau in serios situatia, sa ma protejez cat pot, sa respect regulile, sa ma adaptez situatiei, oricat de bulversanta mi s-ar parea. Sa ma bucur de prezent, de tot ce-mi poate oferi viata in acest moment. Sa ma adaptez creativ, eventual sa fiu de folos altora, in masura in care pot si este nevoie de mine. Sa am rabdare si incredere: in autoritati, in sistemul sanitar, in Dumnezeu. Nu in ultimul rand, sa ma intreb daca nu cumva, ziua in care am devenit toti misofobi, are sa ma invete ceva!?
P.S. Daca te speli compulsiv pe maini si dezinfectezi obsesiv obiectele din casa, daca ai crampe abdominale, dureri de stomac, greata, ameteli, daca ai respiratie si puls crescute, s-ar putea sa suferi de misofobie. In acest caz recomand ajutor specializat.
Reamintesc faptul ca, in aceasta perioada ofer cate 3 sedinte de psihoterapie pro-bono pentru orice persoana care trece prin stari de anxietate, generate de Covid-19. Pentru programari astept mesaj privat aici, pe blog sau pe pagina profesionala, Rova Psihoterapia.
Carte
Solutia Schopenhauer
Solutia Schopenhauer
Preocupat fiind de filosofia existentialista, Irvin Yalom isi ia timp sa studieze biografia lui Schopenhauer si constata ca acesta ar fi avut nevoie de terapie, deoarece in viata personala era izolat si deprimat, un mizantrop si un pesimist notoriu. Asa apare ideea romanului Solutia Schopenhauer. Desi personajele si actiunea sunt inventate, cartea este un manual util pentru psihoterapia de grup si o radiografie succinta a vietii lui Schopenhauer, care devine pretext pentru discutiile si autodezvaluirile din cadrul terapiei. Iata cum, in imaginatie, Schopenhauer persoana primeste un tratament (desi s-a nascut cu 100 de ani inainte de aparitia psihoterapiei), Schopenhauer filosoful ne ofera noua un tratament. Ar putea fi acesta luat in consideratie!?
In carte avem doua personaje centrale: unul este Philip Slate, filosof contemporan – clona a lui Schopenhauer; celalalt este un apreciat psihoterapeut, Julius Hertzfelt – o copie idealizata a autorului (Yalom, asa cum si-ar fi dorit sa fie). Cei doi se intalnesc prima oara atunci cand Philip decide ca trebuie sa scape de dependenta de sex, care ii incurca destul de mult socotelile vietii. Urmeaza doi ani de terapie, fara niciun rezultat, insa.
Julius isi aminteste de pacientul sau dupa vreo 20 de ani, in momentul in care primeste un diagnostic de melanom malign, ceea ce il face sa simta fiorii reci ai mortii, care se apropie. Curiozitatea il face sa ia legatura cu fostul pacient, in speranta ca terapia nu fusese totusi in zadar. Cei doi se reintalnesc, ocazie cu care Julius afla ca Philip si-a abandonat intre timp cariera de chimist pentru a studia filosofia si se pregatea sa faca terapie din perspectiva filosofiei clinice. Dar cel mai important amanunt din discutia lor este faptul ca Philip pretinde ca si-a vindecat dependenta de sex si alte metehne prin biblioterapie, asimiland gandurile relevante ale celor mai intelepti oameni care au trait vreodata. Philip ii dezvaluie ca cel mai bine rezoneaza cu Arthur Schopenhauer, caruia ii atribuie si denumirea de psihoterapeut perfect.
Poate totusi filosofia sa vindece? Este suficient de rational Philip atunci cand spune ca isi doreste sa practice filosofia clinica? Raspunsul la aceste intrebari il gasim in tandem-ul bine regizat intre discutiile din grupul terapeutic condus de Julius, unde Philip este introdus ca invatacel, si franturi din viata lui Arthur Schopenhauer, vazut ca terapeut dar, mai ales, ca pacient.
Philip intra deci in grupul de terapie, creaza tulburare, il provoaca pe lider si-i agaseaza pe ceilalti participanti, cu filosofia lui de viata schopenhauriana: sa raman in afara vietii, sa nu doresc nimic si sa nu ma astept la nimic, sa ma dedic doar demersurilor superioare, contemplative, aceasta este singura mea cale catre liniste…
Dupa lungi discutii si autodezvaluiri, intr-un final, Philip isi scoate mastile negarii, ale intelectualismului, izolarii si mizantropiei, primind vindecarea dupa care tanjea de multa vreme. Iata cum solutia Schopenhauer fusese una de compromis, o tranzitie catre ceva mai valoros care se castiga in comuniune cu altii, prin conexiune, acceptare, validare, toleranta, iubire …
Concluzia? Daca terapia de grup il poate ajuta pe Arthur Schopenhauer, cel mai mare pesimist si cel mai convins mizantrop din toate timpurile, atunci poate ajuta pe oricine!
Cartea este frumos scrisa si anticipeaza aparitia filosofiei clinice, oferindu-ne ocazia sa fim deschisi la noi metode de vindecare a psihicului uman, cred comentatorii.
Schopenhauer a fost primul care a introdus gandirea orientala in filosofia occidentala. Intr-un fel a anticipat aparitia psihoterapiei. A fost precursorul si formatorul lui Sigmund Freud. Fara Schopenhauer, nu l-am fi avut pe Sigmund Freud, afirma Yalom.
Despre omul Schopenhauer, dupa Yalom.
Arthur Schopenhauer s-a nascut la Danzig, Germania in anul 1788. A trait intr-o disperare si izolare profunde, cu dispozitie afectiva de tip pesimist. Nu-i de mirare, de vreme ce tatal se sinucide, mama refuza sa-l mai vada, in ultimii 15 ani din viata. Nu a avut niciodata casa, camin, sotie, familie sau prieteni intimi. Nu avea un cerc social, nici cunostinte apropiate. In schimb, pretinde ca ii are prietenii intimi pe marii ganditori ai lumii: antici (Ovidiu, Cicero, Petrarca, Lucretiu, Tacit, Aristotel), stoici si Goethe, cu care era contemporan. Se conecteaza cu oamenii doar sexual, fiind coplesit de instincte sexuale puternice.
Scrierile lui sunt manifeste ale mizantropiei. Am cautat o viata intreaga o fiinta umana adevarata dar nu am gasit niciuna, ci doar nenorociti, oameni cu o inteligenta limitata, rau intentionati si meschini (cu exceptia lui Goethe), marturisea acesta.
Arthur platea doua pranzuri la bufetul unde obisnuia sa manance, pentru a se asigura ca nimeni nu se va aseza langa el. Aproape fiecare contact cu oamenii este o contaminare, o pangarire. Am coborat intr-o lume populata cu fiinte demne de mila… Eu sunt nascut pentru a-i invata pe ceilalti, nu a ma insoti cu ei. Dar a platit un prêt pentru asta deoarece, demonul care l-a chinuit cel mai mult pe Schopenhauer a fost singuratatea, de care a invatat sa se apere cu abilitate. Era convins ca el a ales singuratatea si nu singuratatea il alesese pe el.
Nu a avut venituri din scris, pana in ultimii ani ai vietii sale. A avut o scurta cariera universitara dar la cursurile sale veneau initial doar cativa studenti pana cand, in scurt timp, nu a mai venit niciunul. A trait din banii pe care i-a lasat mostenire tatal sau.
Alinarea sa era credinta ca, mai devreme sau mai tarziu, umanitatea ii va recunoaste meritele in domeniul filosofiei, ceea ce s-a si intamplat, inainte de moarte. Setea de celebritate este ultimul lucru la care ar trebui sa renunte oamenii intelepti (citandu-l pe Tacit). A avut o credinta neabatuta in geniul sau. Intelectul meu nu-mi apartine mie ci lumii, pretindea el.
Intr-adevar, spre sfarsitul vietii, lumea incepe sa-i recunoasca meritele intr-ale filosofiei iar acest fapt ii schimba putin tonul discursului cand spune, de pilda: omul are nevoie de toleranta, rabdare, ingaduinta si iubirea celuilalt.- de care toti avem nevoie si pe care, prin urmare, toti le datoram celorlalti.
Intotdeauna mi-am dorit sa mor usor. Cel care a trait singur toata viata isi cunoaste mai bine decat ceilalti treburile de om solitar. In loc sa dispar printre bufoneriile care sunt gandite pentru capacitatea jalnica a bipedelor umane, voi sfarsi bucuros de constiinta reintoarcerii in locul din care am venit … de faptul ca mi-am indeplinit misiunea.
Scrieri: Lumea ca vointa si reprezentare (1818); eseuri si aforisme filosofice publicate mai tarziu su titlul, Parerga si Paralipomena (lucrari neterminate si complementare); Despre mine insumi etc.
Din filosofia lui Schopenhauer. Cateva idei mentionate de Yalom
Viata este o scanteiere intre doua oceane identice de intuneric: intunericul dinainte de a ne naste si cel de dupa ce murim.
Viata este o afectiune temporara cu o solutie permanenta: moartea. Viata este doar un sir nenorocit de pierderi.
Sa traim viata acum, mai degraba decat sa traim pentru speranta intr-un bine viitor.
Suntem condamnati la viata si, ca atare, trebuie sa incercam sa traim cu cat mai putina durere posibila. Pentru fericire nu e nevoie de placere ci de lipsa durerii.
Viata omului este un lung sir de dorinte, satisfacere momentana, plictiseala, o alta dorinta s.a.m.d. Pentru fiecare nevoie care ajunge la nivelul constiintei, exista alte zece nevoi care stau la panda in subconstient. Vointa ne mana in mod neincetat deoarece, de indata ce o nevoie este satisfacuta, e inlocuita imediat de alta nevoie, apoi de alta si tot asa, de-a lungul intregii noastre vieti. Suntem multumiti de aceasta satisfacere? Din pacate doar temporar. Aproape imediat se instaleaza plictiseala si suntem din nou pusi in miscare, de data asta pentru a scapa de ororile plictiselii. De ce ne grabim sa alungam plictiseala? Pentru ca este o stare libera de alte distrageri care ne dezvaluie imediat adevaruri de fond neplacute despre existenta noastra, insignifianta noastra viata lipsita de sens, mersul nostru inexorabil catre degradare si moarte. Solutia? Scapa de vointa cu totul! Evita lumea dorintei! Fii observatorul vietii!
Exista putine lucruri care ii binedispun pe ceilalti mai mult decat sa auda despre nenorocirea altuia (citandu-l pe Lucretiu).
Intotdeauna iti face placere sa afli ca celalalt sufera mai mult decat tine!
A cunoaste natura noastra profunda, subconstienta (cruzimea, frica, dorinta sexuala, agresivitatea, invidia, eul) ne-ar tulbura peste limita suportabilitatii.
Ceea ce avem incepe sa ne aiba pe noi.
Esti prea atasat de ceea ce urasti!
Toti iubesc ceea ce le lipseste.
Pe masura ce creste inteligenta, creste si intensitatea suferintei.
Pentru mine exista consolare in starea de a ramane liber ca sa apreciez miracolul de a fi.
Emotia are puterea de a ascunde si a falsifica cunoasterea. Lumea intreaga capata un aspect senin atunci cand avem motive sa ne bucuram si unul intunecat si posomorat atunci cand ne copleseste parerea de rau.
Parabola porcilor spinosi
Intr-o zi friguroasa de iarna, mai multi porci spinosi se strangeau unul in celalalt, astfel incat, datorita caldurii lor reciproce, sa nu inghete. Dar in curand simtira efectele acelor celorlalti, ceea ce ii facu se se indeparteze. Cand nevoia de caldura ii aduse din nou laolalta, neajunsul acelor se repeta, astfel ca ei oscilau intre doua rele, pana cand descoperira distanta potrivita la care se puteau suporta unii pe altii. La fel si nevoia de societate, care rasare din pustiul si monotonia vietilor oamenilor, ii face pe acestia sa se apropie, insa numeroasele lor defecte ii indeparteaza apoi din nou…
Manifestul mizantropului
Nu spune unui prieten ceea ce vrei ca dusmanul tau sa nu afle!
Considera-ti problemele personale secrete si ramai complet strain, chiar si fata de cel mai apropiat prieten al tau. In circumstante diferite, cunostintele lor despre cele mai inofensive lucruri care ne privesc pot fi in dezavantajul nostru.
Sa nu dai curs nici iubirii, nici urii constituie jumatate din intelepciunea lumii: sa nu spui nimic si sa nu crezi nimic, cealalta jumatate.
Neincrederea este mama sigurantei (proverb francez). Increderea este buna, controlul este si mai bun ! (proverb german)
Sa uiti trasaturile urate ale caracterului unui om este ca si cum ai arunca bani castigati cu greu. Trebuie sa ne protejam fata de familiaritatea prosteasca si prietenia prosteasca.
Singura modalitate de a dobandi superioritatea in relatiile cu ceilalti oameni este de a lasa sa se vada ca esti independent de ei.
A-i dispretui pe ceilalti inseamna a le castiga respectul.
Daca chiar avem o parere buna despre o persoana, ar trebui sa ascundem acest fapt ca pe o infractiune. E preferabil sa lasi oamenii sa fie ceea ce sunt, decat sa-i iei drept ceea ce nu sunt.
Nu trebuie sa manifestam niciodata furie sau ura, decat prin actiunile noastre. Doare animalele cu sange rece sunt otravitoare.
Fiind politicos si prietenos ii poti face pe oameni maleabili si saritori. De aceea politetea este pentru natura umana ceea ce este caldura pentru ceara.
media, Uncategorized
Nevoia de apartenenta
Este dorinta innascuta a oamenilor de a face parte din ceva mai amplu decat propria persoana. Chiar si structura noastra neuronala, hormonala si genetica sustine interdependenta, in defavoarea independentei. Totusi, apartenenta trebuie sa fie autentica, sa nu fie obtinuta cu pretul propriei autenticitati, libertati sau puteri.
Simtim nevoia sa facem parte din ceva, dar ceva real, nu conditionat sau fals, ori supus constrangerii si negocierii. Apartenenta adevarata exista doar cand ne aratam lumii asa cum suntem, autentici si imperfecti. Apartenenta adevarata nu e ceva ce obtinem sau realizam impreuna cu altcineva, este ceva ce avem in noi. Odata ce ne apartinem cu adevarat si credem cu tarie in noi insine, avem parte de apartenenta adevarata. Suntem diferiti dar profund conectati, sustine Brene Brown, autoarea cartii “Curajul in salbaticie”
Inspirata de Brene Brown, pe marginea ideii de apartenenta, am vorbit cu Adina Tomoioaga, la emisiunea “Provocarile vietii” de la Speranta Tv. Urmareste dezbaterea aici
Carte
Calatoria catre sine
Cartea lui Irvin Yalom este biografia unui nonagenar ajuns celebru, care isi rememoreaza experientele, le resemnifica pe alocuri, incercand sa-si gaseasca printre amintiri, sinele autentic. Este despre visuri, despre reusite, despre recunoastre sociala, despre sens dar si despre nesiguranta, regrete si frica de nefiinta. Este o carte despre psihoterapia experimentala si despre arta vindecarii, de sine si a altora. Este o carte testament cu care am rezonat si pe care mi-ar fi placut s-o citesc in tinerete, atunci cand imi cautam eu insami drumul, mentorii, reperele si valorile. Povestea se tese cam asa:
Yrvin se naste in anul 1931, intr-o familie de emigranti evrei rusi, stabiliti in America. Crescut initial intr-un ghetou de la periferia Whashington-ului, se descrie ca un provincial fara mentori, fara radacini – ca un nufar rasarit in mlastina – cu o identitate confuza, fiind nevoit, sa se autocreeze, prin educatie si disciplina. Lipsit de perspective socio-economice (tatal era bacan) are insa, de mic, fantezia salvarii, recunoasterii si innobilarii. Fantezia aceasta a devenit realitate cu ajutorul cartilor si a stiintei, careia i s-a consacrat toata viata. Nu-i de mirare ca a stralucit in diferitele roluri, ca profesor la celebra universitate Stanford, scriitor, terapeut, conferentiar, mentor, coordonator de grup terapeutic dar si sot, tata, prieten, coleg, bunic etc. Povestea lui de viata este incurajatoare pentru cei care doresc sa-si depaseasca conditia sociala, in ciuda faptului ca par sa nu aiba nicio sansa. Privesc in urma, cu blandete, la baiatul singuratic, speriat si hotarat si ma minunez ca a reusit totusi sa se autoeduce, chiar si asa, dezorganizat, fara incurajari, modele sau indrumare, marturiseste autorul.
Cariera si recunoastere publica
Faptul ca a Yalom a ales sa studieze medicina se datoreaza unei glume care circula in vremea aceea, in America, conform careia, un tanar evreu are doua optiuni: sa ajunga medic sau ratat. Dar a mai existat un motiv, mai puternic si mai personal decat acesta. Pe cand avea 14 ani, tatal sau are o criza cardiaca iar mama il invinuieste ca este din cauza obrazniciei si neascultarii lui. Foarte speriat de situatie si impovarat de vina, il intreaba pe doctorul care venise sa-l trateze, daca este adevarat ce spusese mama lui. Doctorul il linisteste insa, ceea ce il face pe puberul Irvin sa exclame: Vreau sa fiu doctor, la fel ca omul acesta!
Dincolo de cariera de succès in domeniul psihiatriei/pedagogiei, Irvin este atras de filosofie, dar mai ales de literatura. Ii place Dikens, in mod special, fiind colectionar de editii princeps ale operelor scrise de acesta. Totul i se trage de la vizionarea unui film in anul 1946, Marile sperante, primul vazut impreuna cu Marilyn, sotia lui. Mai tarziu citeste scriitori si filosofi existentialisti precum: Kafka (Metamorfoza) Camus (Strainul), Jean Paul Sartre (Greata). Trece apoi la filosofi existentialisti: Soren Kerkegaard si Friedrich Nietzsche; Dostoievski, Tolstoi, Beckett, Kundera, Hesse, Mutis etc.
Influentat de lectura dar si de preocuparile sotiei, care este profesor de literatura comparata si scriitor, simte nevoia, la un moment dat, sa exploreze latura efemeritatii, prin viziunea existentialista asupra vietii. Apare astfel tendinta de a se departa de stiintele medicale si de a se apropia de psihoterapie. De altfel, in anii 1950 multi psihiatri aveau in spate o formare psihanalitica, psihoterapia fiind perceputa ca nucleu al psihiatriei. Astazi, Yalom este recunoscut ca parintele psihoterapiei existentiale.
Fiind un veteran al psihoterapiei, traieste intens miscarea grupurilor de intalnire/dezvoltare personala din decada1960-1970 din America. Initiaza grupuri terapeutice, fiind atat coordonator, terapeut cat si pacient in astfel de grupuri, multe dintre ele expérimentale.
Astazi, Yalom a devenit cunoscut in intreaga lume datorita cartilor pe care le-a scris, dupa varsta de 50 de ani, si care i-au fost publicate in diferite limbi. In afara manualelor si articolelor de specialitate, scrie patru romane si trei volume de povestiri: Cu fiecare zi mai aproape, Calaul dragostei, Plansul lui Nietzsche (cartea anului 2009 la Viena), Solutia Shopenhauer, Efemeride, Mama si sensul vietii. Minciuni pe canapea, Darul psihoterapiei, Problema Spinoza, Privind soarele in fata.
Calatoreste mult in anul sabatic (dupa 6 ani de munca, profesorii de la Stanford pot sa-si ia 6 luni de pauza), in scop recreativ, profesional dar si pentru proiectele sale literare sau/si de specialitate. De pilda, pleaca un an la Londra, intr-un schimb de experienta cu John Bawlby care ii ia locul la Stanford. In alt an poposeste la Viena, unde il cunoaste pe reputatul terapeut Victor Frankl. Viziteaza apoi si alte zone ale Europei, cum ar fi Grecia (aici este cel mai cunoscut scriitor american), Franta, Italia, Finlanda, dar si alte spatii geografice si culturale, precum: India pentru retragere si meditatie, Thailanda, Phuket, Hawai, Bali, Seychelles, Kuai (pentru concedii) Japonia, China etc. Chiar si astazi, cand se apropie de onorabila varsta de 90 de ani, Yalom calatoreste uneori virtual, fiind invitat sa tina teleconferinte in diferite zone ale lumii…
Citindu-i biografia am avut sentimentul ca nimic din ce este uman si s-ar putea experimenta pe pamant nu-i este strain (a consumat ocazional droguri, fiind prins in revolutia culturala a anilor 1960, din America). A trait din plin, cu emotie si angajare, cu responsabilitate si dorinta de perfectionare continua. A avut capacitatea de transformare de sine si a integrat noul, cu deosebit curaj si spirit creator. A iubit, a calatorit, s-a distrat, a scris, a fost aplaudat, s-a bucurat de statutul de vedeta, fiind prezent pe paginile revistelor si ziarelor din intreaga lume, are chiar un documentar video, Yalom’s cure. Cu toate acestea a resimtit deseori golul existential din suflet, spaima de moarte si zadarnicia vietii, o viata care, in cheia sa nonreligioasa, se termina la mormant.
Iata dar un om de succès, cu o familie reusita, cu posibilitati aproape nelimitate de a explora si experimenta viata, avand aceleasi indoieli, intrebari, aceleasi angoase ca ale oricarui alt om de pe Planeta. Asta ma face pe mine, cititorul, sa ma apropii de personaj, sa-i inteleg trairile si sa iau niste lectii din tot ce mi se pare esential in acest tablou plin de emotie si autenticitate. De partea asta introspectiva, vulnerabila si auto-revelatoare ma voi ocupa in continuare, pentru ca mi se pare mai importanta decat tabloul descriptiv de mai sus.
Relatia cu parintii
Cea mai trista dar si duioasa parte a cartii se refera la relatia autorului cu parintii. Amintirile cu privire la acestia il bantuie si tasnesc din subconstient in vis dar si in stare de veghe, atunci cand le retraieste lucid si nostalgic, de pe culmea celor aproape 89 de ani, cati are astazi.
Desi au trait o buna vreme in aceeasi casa, nu si-a cunoscut cu adevarat parintii si nu s-a apropiat sufleteste de ei. Pentru ca mama il critica tot timpul iar tatal era distant si neimplicat, Irvin a cautat alinarea de care avea nevoie, in carti. Curand avea sa constate ca se departeaza tot mai mult de acestia. Fiecare carte si fiecare pagina citita ma trage tot mai departe de ei, constatase la un moment dat. Si totusi, astazi,
Inima mea simte durerea prapastiei dintre mine si parintii mei si durerea tuturor lucrurilor nespuse. Ma intreb daca am reusit sa scap vreodata cu adevarat de trecutul meu si de mama mea… Inca mai caut recunoasterea mamei, desi am detestat-o profund si desi ma apropii de moarte. Drept dovada este un vis in care isi intreaba mama (parintele critic): cum m-am descurcat (in viata) mama, cum m-am descurcat? Pentru mine este dovada atasamentelor timpurii, care, chiar daca sunt negative, au forta chiar dincolo de mormant. Oare cati dintre noi nu cautam inca aprobarea si dragostea parintilor, desi am devenit noi insine parinti si/sau in ciuda faptului ca acestia au trecut in nefiinta!?
Intr-un alt context, in care un coleg ii relateaza despre plimbarile cu tatal sau, autorul se intreaba trist si frustrat deopotriva: Plimbarile mele de mana cu tatal meu unde sunt? Desi era un om bun, nu initia niciodata o conversatie si nu avea curiozitati in ce ma priveste. Singurele momente de apropiere erau cele in care jucam sah, duminica, la masa din sufragerie, pe care o pastrez si astazi, de dragul acestor amintiri duioase.
Tatalui ii reproseaza neputinta de a i se opune mamei, de a o contrazice/confrunta in vreun fel. Singura strategie invatata de la tatal meu a fost fuga … Confruntarile, personale si profesionale m-au facut mereu sa ma simt inconfortabil, acesta fiind motivul pentru care am evitat cu grija sa-mi asum orice pozitie administrativa care ar fi presupus confruntare: presedinte, sef de comisie sau decan etc.
Poate ca am ratat amandoi relatia dintre noi: el nu m-a intrebat nimic despre viata si munca mea, eu nu i-am spus niciodata ca-l iubesc. A murit la fel cum a trait, in liniste si fara sa iasa in evidenta, in urma unui atac cerebral. Am ramas cu regretul de a nu-l fi cunoscut indeajuns…
Apropo de regrete
In afara relatiei superficiale cu parintii si cu radacinile sale, autorul regreta ca n-a petrecut mai mult timp cu fiecare dintre cei patru copii, in parte. Intamplator sau nu, toti copiii sai au divortat de partenerele lor (unii s-au recasatorit intre timp), desi modelul de familie mostenit de acestia a fost unul traditional, de tipul: Impreuna la bine si la greu! Sa fi fost amestecate aici valorile culturale actuale, precum relativismul, individualismul, idealismul?
Un alt regret este legat de faptul ca n-a reusit sa invete limba ebraica, desi parintii vorbeau acasa ivrit si in ciuda faptului ca se inscrie in cateva randuri la cursuri. Intr-o cheie psihoterapeutica, astazi pune acest fapt pe seama discriminarii si a rusinii pe care a trait-o vis-à-vis de identitatea sa familiala si culturala dar si a fundamentalismului religios ebraic, care ii limita libertatea de gandire si actiune.
Totusi, privind in urma ma incearca putine regrete. Am avut o partenera de viata extraordinara. Am 4 copii si nepoti iubitori. Locuiesc intr-o zona privilegiata a lumii (California, SUA), cu vreme potrivita, parcuri minunate, criminalitate si saracie scazute. Am avut Stanford-ul, una dintre marile universitati ale lumii. Si primesc zilnic scrisori de departe, in care oameni din alte colturi ale lumii imi multumesc pentru ajutor…
Am fost izolat de vitregiile vietii, in multe sensuri: nu am cunoscut experienta de separare maritala, nu m-am confruntat niciodata cu singuratatea omului adult. Nu am avut evenimente traumatice si nici n-am trait viata pana la limitele ei.
In deceniile sapte, opt si noua de viata am gasit mai multa fericire si liniste sufleteasca decat credeam ca e cu putinta … In ultimii ani, am facut eforturi constiente de a fi generos si bland cu toti oamenii care-mi ies in cale, astfel ca ma apropii de nouazeci de ani cu un grad ridicat de impacare… O viata dreapta, traita bine, care nu lasa regrete adanci face posibila o abordare mai senina a mortii, crede Yalom. Singura alinare pe care o putem avea in ceasul mortii este constiinta faptului ca am trait o viata dreapta.
Lupta cu batranetea si teama de moarte
Tema mortii apare des in memoriile lui Yalom, fiind o preocupare constanta de-a lungul vietii. Pe langa faptul ca citeste autori existentialisti, exploreaza el insusi domenii conexe ca libertate, izolare si sens. Mai mult, simte nevoia sa urmeze un proces terapeutic care sa-i indulceasca perspectiva mortii, cu pretul nelinistii, a insomniilor si a intrebarilor ramase, uneori, fara raspuns.
Preocuparile existentiale il motiveaza sa-si schimbe brusc si definitiv stilul de viata, intr-un moment in care realizeaza ca barbatii din familia lui au murit in jurul varstei de 60 de ani, din cauza problemelor cardiace. Moartea ne invata despre viata, sustine autorul si insista sa luam in calcul aceasta butada, inclusiv cu instrumente/tehnici de invatare terapeutica, prin intermediul Psihoterapiei Existentiale, pe care o moseste, si o creste in buna masura astfel incat sa fie luata in calcul de psihoterapeuti si de clientii lor, deopotriva. Teza de baza a terapiei existentiale, fondate de Yalom suna astfel: Desi realitatea mortii ne distruge, ideea de moarte s-ar putea sa ne salveze!
La vremea cand isi scrie memoriile, Yalom continua sa munceasca pentru a tine la distanta senilitatea si moartea. Scrisul este efortul meu de a risipi sentimentul trecerii timpului si ideea mortii inevitabile. In ultimele aparitii publice, coplesit de atentia care i se da si de faptul ca tot mai multi oameni doresc sa-l intalneasca, repeta o intrebare al carei raspuns il nelinisteste, in loc sa-l bucure: De ce toata graba asta sa ma vedeti?
Oamenii vin cu miile sa vada un ins care a reusit in viata, vin sa asculte un doctor de suflete celebru, care le-ar putea oferi un secret al nemuririi sau vreo reteta minune a fericirii. Vin entuziasmati si pleaca tulburati, deoarece intalnesc un batranel cu vocea ragusita care vorbeste despre propriile vulnerabilitati si despre iminenta mortii, ce trage cortina peste toti. Personal, cred ca tocmai in asta sta frumusetea intalnirii cu astfel de oameni: sa realizam ca, indiferent de unde venim si de cine suntem, in fata mortii ne gasim la fel de vulnerabili si neputinciosi. Dar de ce n-am invata despre asta mai devreme!? …
Ce mai spune Yalom si ar putea rezona cu umanitatea din noi
O vreme, nu stiam cum sa traiesc fara incordare si studiu neincetat. Senzatia de lipsa de confort cu propria-mi persoana m-a bantuit si in primii ani ai maturitatii. Din exterior parea ca o duc minunat: ma insurasem cu femeia iubita, intrasem la medicina si ma descurcam bine in toate privintele, dar in profunzimile sufletului meu nu eram niciodata relaxat, niciodata increzator si nu reuseam sa identific sursa anxietatii mele. Simteam, pe undeva, ca purtam rana adanca a copilariei timpurii si ca nu apartineam niciunui loc, ca nu eram demn de nimic si nu meritam nimic, cum meritau ceilalti.
Uneori si cei mai buni dintre noi sunt orbiti de propriile rani si propria nevoie de apreciere. Aici vorbeste despre sine dar si despre Victor Frankl, la care apeleaza pentru terapie, intr-un moment de singuratate si teama de boala (este singur la Viena, in asteptarea rezultatului unor analize medicale). In loc de intelegere si incurajare, Yalom este nevoit sa fie el insusi terapeutul lui Frankl, deoarece acesta se simtea nedreptatit si neinteles de comunitatea stiintifica vieneza din acea vreme. Intalnirile ulterioare cu acesta, ii intaresc convingerea ca si cei mari si puternici sunt, pana la urma, tot oameni. Noi ii transformam, de la distanta, in zei, ca sa ne slujeasca unor nevoi de siguranta si/sau identificare.
De fiecare data cand traverseaza momente dificile, Yalom incepe cate un proces terapeutic personal. Este foarte posibil ca si acum, la 89 de ani sa faca parte din anumite grupuri de psihoterapie. Chiar si asa, iata ce marturiseste: Am avut la dispozitie o viata de explorari, analize si reconstruire a trecutului, dar imi dau seama acum ca exista in mine o vale a plangerii si a durerii pe care s-ar putea sa nu o strabat niciodata pana la capat.
Yalom se declara nonreligios si spune ca nu a fost deranjat de lipsa divinitatii din viata lui. Totusi isi cauta febril sensul transcendent, inclusiv prin meditatia budista, de care nu se poate lipi insa, pentru ca mintea ii fuge aiurea iar starea de gratie intarzie sa apara. Preia totusi ideea de iubire/compasiune din aceasta filosofie, pe care o transpune in viata personala dar si in relatie cu pacientii sai. Este prea lucid ca sa creada in reincarnare sau inviere, idei care l-ar fi scutit intr-o buna masura de angoasa mortii!?
Cum ramane cu impactul atentiei si aplauzelor asupra mea? Uneori mi se urca la cap, alteori ma tulbura, dar de cele mai multe ori imi pastrez echilibrul. De fiecare data cand ma intalnesc cu colegii din grupul de sprijin ori cu cei din grupul de discutie pe marginea cazurilor, sunt pe deplin constient ca ei, practicieni excelenti, cu decenii de experienta, sunt la fel de eficienti in munca lor ca mine. Asa ca nu iau admiratia prea personal. Tot ce pot face eu e sa imi iau munca în serios si sa fiu cel mai bun terapeut cu putinta. Imi reamintesc ca este vorba despre idealizare si ca noi, oamenii, tanjim mereu după un batran intelept si atoatestiutor, cu barba alba. Daca am fost selectat pentru rolul acesta, accept cu placere invitatia. Cineva trebuie s-o faca si pe asta.
Epilog?
Am inchis cartea lui Yalom si am avut senzatia ca m-am apropiat/atasat de un om, care m-a cucerit prin maniera in care si-a trait viata dar, mai ales prin sinceritatea si deschiderea cu care si-a scris memoriile. Nutresc simpatie si empatie fata de acest (ne)cunoscut, care si-a pus sufletul pe tava pentru a fi parte din sufletul celor care se identifica cu viata, activitatea dar, mai ales, cu umanitatea din el.
Am luat cu mine din aceasta poveste idei, informatie, emotie, putere, energie, curaj etc. Dar am ramas si cu o tulburare legata de lipsa sensului, a sperantei, a neputintei, pe care autorul o traieste, la apogeu, in preajma mortii. In final, nu pot sa nu ma intreb: cum ar fi trait si cum ar fi scris Yalom aceasta carte autobiografica, daca ar fi crezut in mesianitate si in eternitatea vietii de dupa moarte, asa cum cred stramosii lui!?
Irvin Yalom
- Este scriitor, autor, speaker de talie internationala. A tinut conferinte, cursuri si videoconferinte in multe locuri din lume.
- A predat cursuri de psihiatrie si umaniste, la Stanford: psihiatrie si biografie, de exemplu.
- A condus zeci de ani grupuri de terapie, face el insusi parte din mai multe comunitati de terapeuti; Membru in Pegasus, grup de scriere pentru medici; grupul Lindemann, de supervizare etc.
- Este intemeietorul psihoterapiei existentialiste.
- Primeste premiul Strecker pentru Psihiatrie.
- Obtine premiul Oskar pentru Religie si Psihiatrie (a abordat in munca lui intrebari din sfera religiei, desi se declara nonreligios si un sceptic dedicat) etc.
- Toate cartile lui Yalom au fost traduse in limba romana si se pot cumpara on-line sau din librarii.
media
Dependente respectabile
Cand vorbim despre dependente ne gandim la persoanele care consuma substanțe interzise prin lege sau la cele care au comportamente compulsive, cum ar fi jocurile de noroc, de exemplu. Daca privim insa mai atent in jur, inclusiv la noi insine, s-ar putea sa gasim motive de smerenie sau chiar de ingrijorare.
Doctorul Gabor Maté, in cartea “Pe taramul fantomelor infometate” zdruncina puternic mitul categoriilor vulnerabile si ne spune transant: sunt aproximativ 7, 8 miliarde de dependenti pe lumea asta, care se afla pe un continuum subtil si cuprinzator, dinspre puternic dependenti spre mai putin dependenti. Iata cateva dependente acceptabile social, unele chiar respectabile, care ne pot crea unora dintre noi, serioase probleme: alcoolul, tutunul, alimentele in exces, fast food-ul, hrana rafinata, zaharul (dulciurile); televizorul, internetul, stirile; carti, CD-uri, DVD-uri, filme, documentare, cursuri de dezvoltare personala; nefericire, victimizare, boala; sport, diete, frumusețe; cumparături, promotii, gadget-uri; internet, retele sociale, like-uri, blogging, jocuri on-line; lene, munca, religie, putere; oameni, salvarea altor oameni, aflarea în treaba altora etc.
Daca va regasiti printre dependentii, fie și respectabili, nu treceti cu vederea emisiunea de aici, in care am vorbit si despre cauzele dependentelor, precum si despre posibilitatile de vindecare. Vizionare folositoare!
Carte
Pe taramul fantomelor infometate
Mi-am dorit sa citesc aceasta carte de cand a aparut in limba romana, pentru ca auzisem de autor si-i ascultasem cateva discursuri despre fenomenul adictiei, care sunau diferit de altele, pe aceeasi tema. Autorul vorbea de acceptare, iubire si alte emotii, precum si despre relatii si atasament, intr-un context in care psihologia parea neputincioasa, si-i pasa responsabilitatea surorii mai mari, psihiatria.
Citindu-l pe Gabor Maté am avut senzatia clara ca suferinta dependentilor este umanizata si ca putem sa ne apropiem de acesti oameni, fara prejudecati, cu deschidere si compasiune, cu atat mai mult cu cat, unii dintre noi nu suntem foarte departe de aceasta sclavie, pe care o dezavuam si o ignoram, deopotriva.
Afirmatia potrivit careia exista aproximativ 7, 8 miliarde de dependenti pe Planeta, m-a surprins desi o accept fara rezerve, dupa ce am constientizat ca exista o multitudine de dependente, mai mult sau mai putin vizibile, unele dintre ele travestite, altele benigne, respectabile si aducatoare de laude, toate avand rolul de a fi insule de alinare pentru un ocean de durere umana launtrica.
Aceasta este o metafora puternica si nu este singura care descrie fenomenul adictiei, pe care am intalnit-o la Maté. Ce ziceti de aceasta: dependenta este un substitut jalnic pentru iubire? In alt loc, dependenta este o fantoma infometata, niciodata satisfacuta. Sau o carja emotionala pentru golul interior care contine disperare, teama si lipsa de sens etc. Un gol pe care, desi incerc avid sa-l evit, nu pleaca nicaieri, marturiseste autorul, cand vorbeste despre dependenta sa de munca si de CD-uri, pe care le cumpara in mod constant si compulsiv.
Imi place aceasta vulnerabilitate matéasca si consider ca da un plus de greutate vorbelor sale. De altfel, atat propria poveste cat si istoriile pacientilor sai ilustreaza cum mediul, in coabitare cu genele ne modeleaza viata si, uneori o face prizoniera propriei noastre istorii. Devenim reflexii ale istoriei noastre personale, remarca autorul.
Doctorul Gabor Maté este specializat in medicina generala si a ajuns sa aprofundeze dependentele dintr-o nevoie si curiozitate, atat umana cat si profesionala. Deoarece este medic curant al unei clinici care se ocupa de dependentii de droguri, de la periferia Vancouverului (Canada), pentru ca traieste aproape de aceasta lume tulburatoare si promiscua, si-a droit sa-i patrunda tainele si sa-i inteleaga meandrele, pentru a sti cum sa o abordeze si cum sa o trateze, eficient si responsabil.
In acest context, preocuparea lui Maté a prins viata din povestile triste ale pacientilor sai, impletite cu propria istorie din copilarie, etapa in care a fost nevoit sa supravietuiasca despartirii temporare de mama, mortii bunicilor in lagarul de la Auschwitz si altor surse de stres, venite dintr-un mediu afectat de razboi. O scanteie de har divin ma desparte de lumea lor, marturiseste cu umilinta autorul.
Dar ce are diferit aceasta lume, de ce se ajunge aici, cine este responsabil, cum ar trebui privite personajele acesteia? Ce se poate face pentru a le alina durerea in care se afla? La toate aceste intrebari si la multe altele, autorul aduce raspunsuri exhaustive, bazate pe cele mai noi cercetari din domeniul neurobiologiei creierului si altele care privesc trauma si raspunsul la stres.
Cauze ale dependentelor
In carte sunt cateva capitole mai greu de urmarit, care se refera la cauzele dependentelor, izvorate din intrebarea majora: exista predispozitie genetica spre dependenta sau aceasta este rezultatul experientelor de viata ale persoanei? Sau amandoua sunt valabile? Maté raspunde clar cand afirma ca nu exista o gena a dependentei, dar exista mai multi factori care predispun la dependenta si anume: factori genetici/epigenetici, biologici (de dezvoltare a creierului), de mediu, de stres si trauma.
Asadar, dependenta apare in contextul unei vulnerabilitati preexistente, dar este modelata in mod definitoriu de mediul in care traiesc persoanele, cu impact mai mare, in perioada copilariei mici. Copiii citesc, reactioneaza si sunt influentati de starile mentale ale parintilor. Ei innoata in inconstientul parintilor lor, precum pestii in mare. Sunt afectati de limbajul corpului, de tensiunea din bratele care ii tin, de tonul vocii, de expresiile faciale joviale sau abatute si de marimea pupilelor. Poti crede ca dimeniunea pupilelor unei mame atunci când își privește copilul va afecta chimia creierului copilului său? Maté si alti specialisti cred ca da.
Persoanele care nu pot gasi sau primi iubire sunt nevoite sa gaseasca substitute. Oamenii sunt dependenti de propriile comportamente de alinare pentru ca in anii de formare nu au primit afectiunea de care aveau nevoie, Dar cine este persoana in nevoie, si de ce nu reuseste ea sa se rupa din sclavia dependentei?
Personalitatea dependenta
Persoana dependenta reflecta o lipsa a maturitatii emotionale. Se pare ca undeva, candva a existat un blocaj sau bariere care au oprit sau au incetinit foarte mult procesul de maturizare. Pentru maturizare, copilul trebuie sa devina unic si separat de alte persoane, sa-si cunoasca propria minte si sa nu fie coplesit de gandurile, perspectivele sau starile emotionale ale altora. In acest caz, vorbim si de absenta diferentierii, adica a abilitatii de a fi in contact cu altii dar si autonom in propria functionalitate emotionala.
Persoana dependenta are probleme de autoreglare emotionala, fiind incapabila sa mentina un mediu emotional intern suficient de stabil. Din acest motiv trebuie sa se bazeze pe sprijin exterior pentru a-si regla disconfortul si pentru a-si calma anxietatea. Oamenii sunt susceptibili la procesul dependentei daca au o nevoie constanta de a gasi alinare fizica si/sau emotionala in surse exterioare, pentru mintea si trupul lor.
O autoreglare precara inseamna ca persoana are emotii negative, pe care nu stie sa le gestioneze si le inlocuieste cu emotia pozitiva care vine odata cu dependenta. Cu alte cuvinte, persoana nu-si poate tolera propriile emotii si cedeaza la pornirile si dorintele spontane care promit emotii inlocuitoare pozitive. Vorbim aici de un slab control al impulsurilor.
Emotiile cele mai prezente la persoanele dependente sunt frica si indignarea. Frica de starea in care se afla lucrurile si indignarea fata de faptul ca ele sunt asa cum sunt. Teama de viata si indignarea ca viata este asa de dificila; teama de stari de spirit neplacute si ingignarea ca nu ne putem simti asa cum ne dorim. Frica de prezent si de viitor si indignarea ca nu putem controla destinul.
Lipsa unui sentiment sanatos al Sinelui este o alta caracteristica a persoanelor dependente. Din acest motiv ele privesc spre exterior pentru a scapa de ele insele. Dependenta este, in primul rand, despre sinele inconstient, nesigur care in fiecare clipa ia in considerare doar dorintele imediate si crede ca acesta este modul in care trebuie sa se comporte.
Persoana dependenta este narcisica. Nevoile ei sunt singurul punct de referinta. Cand esti tu insuti in nevoie, nu te intereseaza si nu poti tolera nevoia altuia. Persoana dependenta este instrainata de sine si de ceilalti. Se izoleaza, simte rusine, inadecvare, vina, neputinta, devalorizare. Este imposibil sa fii complet prezent cand ridici ziduri pentru a evita sa fii vazut.
Persoanele dependente sunt in cautarea iubirii pe care n-au primit-o niciodata. Prima data cand am luat heroina a fost ca o imbratisare calda, marturiseste o consumatoare de heroina, pacienta a doctorului Maté.
Persoana dependenta nu este niciodata satisfacuta. E clar ca, in starea de spirit flamand nu putem fi niciodata satisfacuti.
Cum ii abordam pe dependenti?
Raspunsul cel mai simplu si direct ar fi: cu iubire si acceptare. Nu-i putem ajuta pe acesti oameni, daca ne asezam in pozitia de judecatori. A ne dori ca persoana dependenta sa spuna NU, trebuie sa-i oferim ceva la care aceasta sa poata spune DA. Sa fim iubitori, rabdatori si sa-i privim pe acesti oameni cu compasiune.
Sa nu asteptam ca ei sa se schimbe. A astepta ca o persoana dependenta sa renunte la drogul ei este ca si cum i-ai cere unei persoane obisnuite sa renunte la toate abilitatile ei sociale, la relatiile sale de sprijin, la stabilitatea sa emotionala si la sentimentul sau de confort psihologic si fizic. Pana cand o persoana nu este dispusa sa preia controlul asupra propriei vieti, nimeni altcineva nu o va determina sa o faca
Sa incercam sa schimbam mediul in care traiesc. Acesta este singurul lucru pe care il putem schimba. Ei au nevoie de un mediu social complex si incurajator. Sa le oferim cadrul pentru un control al propriei lor vieti. Ei au nevoie de o comunitate alternativa care sa le ofere un grad mai mare de apartenenta, care sa-i faca sa se simta doriti, valorosi si care sa le ofere un scop. Medii sigure, predictibile si bogate din punct de vedere relational.
Dupa studii aprofundate si o experienta indelungata cu persoanele dependente, Gabor Maté recomanda o singura modalitate de lucru cu acesti oameni: aceea de a le fi alinate durerile. Nimeni nu poate face absolut nimic pentru a determina pe altcineva sa renunte la dependenta, in afara situatiei in care ofera o insula de alinare, un context in care contemplarea si respectul de sine sa poata prinde radacini. Dar cum se traduce asta in practica?
Ce sa faca apartinatorii ?
Este lesne de inteles ca dependenta este o tulburare de familie, in care partenerul sau parintele/copilul sunt co-dependenti. Rolul clasic al co-dependentului este de parinte sever care (im)pune limite, moralizeaza, pedepseste, critica, ameninta, manipuleaza etc. Un comportement pagubos cu rezultate aproape de zero. Nimeni nu doreste sa se stie proiectul de salvare al cuiva si nimeni nu poate purifica pe altcineva.
Ce putem face daca ne confruntam cu o situatie de acest gen? Sa privim situatia din alt unghi (cel descris de Maté ar fi ideal) si sa-i cedam celui dependent puterea de a face ceva cu viata lui. Daca alege sa o consume in dependenta este, la urma urmei, treaba lui. Nu-l poti salva pe om de el insusi!
Sa ne schimbam pe noi insine! Inainte de o interventie in viata altuia, trebuie sa ma intreb mai intai, cum ma descurc in propria mea viata? Daca dorim sa deschidem un spatiu de vindecare in altii, trebuie mai intai sa-l gasim in noi insine.
Daca esti partenerul unui dependent ai de ales intre doua posibilitati: fie sa ramai langa partener, acceptandu-l asa cum este (dragoste neconditionata), fie sa te departezi definitiv de el. In primul caz te poti alege cu resentimente, in al doilea, cel mai probabil, te vei simti vinovat. Intre vina si resentimente, Maté mizeaza pe vina si explica de ce. A sta cu o persoana dependenta in timp ce nutresti sentimente ostile fata de ea, o respingi mental, o pedepsesti emotional sau doar incerci sa o manipulezi pt a o indrepta este o cale rea. Credinta ca cineva ar trebui sa fie altfel decat este, este toxica pentru tine insuti, pentru celalalt si pentru relatie.
Exista sanse de vindecare!?
Statisticile in domeniul dependentelor sunt descurajatoare. De asemenea, povestile de viata ale pacientilor tratati de Maté sunt triste pentru ca vorbesc despre dependente care nasc alte dependente, despre boli incurabile, despre sarcini toxice, despre suflete devastate, familii distruse si, din pacate, despre moarte.
Cu toate acestea, creierul nostru este un organ rezilient, spun cercetatorii. Unele dintre circuitele importante continua sa se dezvolte pe tot parcursul vietii noastre si pot continua sa o faca chiar si in cazul unei persoane puternic dependente, al carui creier nu a primit nicio sansa in copilarie. Exista speranta, deci!
Daca esti unul dintre dependenti, iata ce-ti recomanda Dr Maté: Inlocuieste judecata aspra cu o curiozitate sincera de a descoperi motivul pentru care faci ceea ce faci; cultiva bunatatea iubitoare, intai fata de tine insuti si apoi si fata de altii; priveste-te cu compasiune, deschidere, acceptare si iubire; recunoaste ca nu ai nicio putere in fata viciului, ca viata ta a devenit imposibil de gestionat; cauta un mediu vindecator; indeparteaza lucrurile toxice si oamenii care te predispun la comportamente distructive; cauta ajutor specializat si crede ca o putere superioara te-ar putea ajuta, acolo unde tu ai depus armele …
Daca ai incercat de nenumarate ori si ai cazut din nou de fiecare data, accepta faptul ca este posibil sa nu-ti invingi niciodata tendintele de dependenta. Acest lucru poate fi in regula pentru tine. Pentru a invinge ar trebui sa ne declaram razboi noua insine iar un razboi impotriva unor parti din sinele nostru duce la si mai multa suferinta.
In literatura si practica de specialitate exista un program care a salvat mai multe vieti din punct de vedere emotional si fizic decat tratamentele medicale prescrise pentru dependenta. Este vorba despre celebrul program in 12 pasi de la Asociatia Alcoolicilor Anonimi. Sunt doua avantaje majore ale programului. Primul se refera la omogenitatea grupului, care ofera cadru pentru acceptare si suport (cine sa-i inteleaga mai bine pe alcoolici daca nu alti alcoolici?). Al doilea rezolva problema lipsei de control in relatie cu substanta/obiectul/comportamentul, in sensul ca persoana dependenta este pusa in relatie cu o putere mai mare decat propria persoana, care s-a dovedit slaba.
Intelegem de aici ca, acolo unde slabiciunea umana este instalata, doar puterea divinitatii o mai poate poate infrange. Cum psihicul persoanei dependente este populat de demoni mult mai inspaimantatori decat cei pe care majoritatea oamenilor ii poseda, vindecarea dependentilor este socotita, inclusiv de catre lumea stiintifica si medicala, un miracol. Vezi cei 12 pasi miraculosi de la A.A. aici.
Ultimele comentarii