RovaPsihoterapia | RovaPsihoterapia

Este o carte in care psihoterapeutii Harville Hendrix si Helen LaKelly Hunt sintetizeaza principiile care stau la baza unei relatii de cuplu sanatoase si implinitoare. Autorii pleaca de la premisa potrivit careia, nimic nu exista in Univers fara (inter)conectare, aceasta fiind sursa existentei, a iubirii adevarate si a unei vieti desavarsite. O declaratie indrazneata si incitanta care a avut darul sa ma provoace la lectura. Cu usor scepticism, ce-i drept, dar cu o doza crescuta de curiozitate, am parcurs cele 100 de pagini ale cartii si iata ce am gasit relevant:

Autorii vorbesc despre conexiune si interactiune in cuplu, despre spatiul sacru si despre energia pe care fiecare dintre parteneri o propaga spre celalalt. Relatia semnifica doi oameni si spatiul dintre ei. Totul depinde de energia pe care alegem s-o emanam inspre aceasta zona. Daca este o zona sigura, conexiunea va fi restaurata, iar noi vom prospera si vom fi plini de insufletire. Daca este o zona periculoasa, instinctiv vom simti nevoia sa ne protejam. Ne vom retrage si vom supravietui pe cont propriu, sustin autorii.

Daca totul incepe minunat, ce se intampla pe parcurs, in relatie, astfel incat luminile se sting?

Apararea prin retragere sau atac se intampla in orice cuplu, dupa ce trece perioada romantica. Acest lucru indica pierderea conexiunii, din diverse motive care tin, mai ales, de factori de dezvoltare (educatie, modele parentale), spun autorii. In mod inconstient ne indragostim de o persoana care intruchipeaza atat punctele forte cat si slabiciunile celor care ne-au ingrijit pe vremea cat eram copii. Pe de alta parte,

Egoismul duce la neacceptarea diferentelor, la absenta empatiei, la depersonalizare (celalalt este un obiect) si ne impinge sa ne inchidem in sinea noastra si sa ne izolam. In acest caz suntem deconectati de restul lumii si de oamenii pe care-i iubim. E ca si cum te-ai accidenta pe o plaja frumoasa dar nu te poti bucura din cauza durerii. Pana cand nu dispare suferinta, nu va mai exista nimic altceva.

Anxietatea este o alta problema care pune presiune pe individ si cuplu, deopotriva. Frica declanseaza starea de alerta, pe modul supravietuire si ii pune pe parteneri in pozitie de lupta. Pana cand securitatea emotionala nu este restabilita, nici conectarea nu poate fi realizata.

Cum restabilim conectarea in cuplu?

Autorii au ajuns la concluzia ca pentru a institui un climat de siguranta in cuplu este nevoie de trei practici: conversatii sigure, zero negativitate si pozitivarea prin confirmari zilnice.

Conversatiile sigure. De cele mai multe ori, vorbitul este asociat cu monologul, cu situatia tipica in care o persoana vorbeste si alta asculta. Acest lucru este periculos, din cauza ca monologul face din orice ascultator un obiect care ar trebui sa accepte punctul de vedere al celuilalt ca fiind adevarul absolut.

Cel care sta si asculta se simte adesea intr-o pozitie subordonata. Asa ca incearca sa instituie anteriorul statu-quo, in care detinea o pozitie de egalitate. Si face asta respingand sau reinterpretand punctul de vedere exprimat de celalalt. Aceasta reciproca devalorizare a adversarului declanseaza o stare de anxietate, care ne determina sa ridicam ziduri de aparare imprejurul nostru si ne conduce spre conflict si deconectare.

Vestea buna este ca exista o structura care faciliteaza trecerea de la Monolog la Dialog, prin intermediul conversatiilor sigure. Comunicarea in acest cadru este un proces structurat in care doi oameni vorbesc si asculta cu randul. Este o cale de a reusi sa vorbim fara a critica, sa ascultam fara a judeca si de a ne conecta, in ciuda diferentelor dintre noi. O Conversatie Sigura contine trei parti:

– Oglindirea – sa repeti ceea ce a spus partenerul, asa incat sentimentele sale sa fie puse in lumina. Cuvintele cheie aici sunt: inteleg din ce-mi spui/am auzit asta/poti sa-mi confirmi ca asta ai vrut sa transmiti etc

– Validarea – sa vezi lucrurile din perspctiva partenerului, fara a-ti abandona propriul punct de vedere

– Empatia – sa-ti imaginezi sentimentele pe care partenerul tau le-a avut, in timp ce-si rostea mesajul.

Conversatiile sigure ajuta doi oameni sa se vada cu adevarat unul pe altul si sa devina mai constienti de experienta pe care o traverseaza celalalt. Ii ajuta sa-si dezvolte starea de prezenta si sa-si conecteze sufletele. Cand doi oameni se valideaza reciproc, fluxul de energie care se desfasoara intre lumile lor individuale se amplifica. Acest lucru face din Conversatiile Sigure, mai mult decat un proces de comunicare. Este un proces de transformare, sustin autorii.

Zero negativitate – Aici nu e vorba de ceea ce spui ci de felul in care o spui astfel incat sa nu-ti dobori interlocutorul, sa nu-l injosesti sau umilesti. Inseamna sa-l privesti pe partener cu ingaduinta, prin lentila iubirii.

Cand unul dintre parteneri aduce negativitate, instinctiv el declanseaza sistemul de alarma existent in amigdala celuilalt (centrul emotiilor si al amintirilor) iar corpul este inundat de adrenalina si cortizol. In acest caz, prima reactie este apararea prin atac. Desi este dificil de controlat primul impuls, al doilea poate fi gestionat prin implementarea unui Proces de Reparatie care sa ne ghideze spre refacerea conexiunii, cat mai curand posibil. Dovada unei relatii sanatoase consta in reparatia rapida, adauga autorii.

Procesul de reparatie se refera la patru optiuni:

Reluarea – emitatorul retransmite mesajul, intr-un mod in care sa nu fie perceput negativ
Modelarea – receprorul interpreteaza el insusi mesajul Emitatorului pe baza cuvintelor dar si a mesajelor nonverbale
Comportamentul relational – modalitatea practica de reconectare prin scuze, a cere iertare, a oferi consolare printr-o imbratisare sau un dar
Dialogul complet care contine discutia lamuritoare fata de motivul pentru care a aparut lipsa de apreciere dar si motivul pentru sensibilitatea la lipsa de apreciere/negativitate.

Scopul este de a ajunge in zona pozitiva a relatiei in care conectarea sa fie posibila din nou. Conectarea se poate realiza si mentine prin,

Confirmari zilnice. Acestea se refera la comportamente de pozitivare pline de atentie, de surprize si divertisment in interiorul relatiei. Cand oferi o confirmare, tu traiesti acea confirmare, la fel ca atunci cand nu poti rani o peroana fara sa te ranesti pe tine. Iata cateva sugestii pentru a genera confirmari:

Oferiti aprecieri in fiecare zi, de genul: lucrul pe care-l apreciez la tine este …
Practicati comportamente grijulii care va fac sa va simtiti iubiti si pretuiti.
Planuiti un schimb de surprize
Generati impreuna placeri de energie inalta cum ar fi initiative care aduc buna dispozitie, ras, sex etc.

Daca partea de conversatii este in zona sigura, daca elimini negativitatea prin confirmari zilnice, ar mai fi cateva lucruri de rezolvat:

Incearca sa-ti stapanesti/gestionezi fricile care vin din modul in care ai fost crescut in copilarie de parintii tai. Mecanismele de aparare care ne-au fost aliati impotriva durerii se reactiveaza de fiecare data cand ne confruntam cu situatii dureroase in cuplu. Acestea sunt, de obicei, doua atitudini polare: reprimare emotionala si exacerbarea emotionala. Acestea pot fi regasite in teoria atasamentului, in tipologia Anxiosului (numit aici metaforic, Grindina)si a Evitantului (numit de autori, Testoasa), cand unul dintre parteneri reactioneaza vocal, cu izbucniri emotionale, la fel ca o ploaie cu grindina, iar celalalt se retrage in cochilia sa, din cauza loviturilor, asemenea unei testoase. Este util de stiut ca, cu cat te retragi mai mult cu atat va creste intensitatea furtunii. In acest context, Testoasa ar trebui sa oglindeasca Grindina si sa-i valideze punctul de vedere, astfel incat furtuna sa fie orpita.
Transforma frustrarile in dorinte. Conflictul este un progrès pe cale sa se intample iar o frustrare este o dorinta deghizata, remarca autorii. Pentru a depasi frustrarea care duce le conflict, un cuplu inteligent va invata sa-si converteasca frustrarile in solicitari, pentru ca fiecare partener sa obtina ceea ce-si doreste. Asta se poate face in cadrul unei conversatii sigure in care partenerul lezat prezinta succint frustrarea, explica celuilalt dorinta si cere schimbarea comportamentala, oferind mai multe optiuni, astfel incat partenerul sa aleaga una dintre variante. Solicitarea trebuie sa fie SMART (specifica, masurabila, accesibila, relevanta, temporala).
Nu condamna ci surprinde O sentinta, prin natura ei, erodeaza siguranta. In schimb, acceptarea diferentelor este cea mai mare provocare pentru un cuplu. Diferentele devin fundamentul evolutiei daca, in loc de critica si dispret (pentru ca celalalt nu corespunde), partenerii sunt curiosi si pun intrebari referitoare la un comportement, gest, vorba a celuilalt. Un gen de curiozitate este Surprinderea. A surprinde are doua sensuri: l-am uimit pe partener cu ceva ce am facut si am remarcat ceva la partener care m-a mirat. Cea mai buna cale de a-ti cunoaste partenerul e sa pleci de la premisa ca nu-l cunosti deloc. Toleranta ambiguitatii e semn de sanatate mintala, spun specialistii in neurostiinte. Aceasta va conduce la surprindere, admiratie si stare de bine.
Consolideaza noile valori. In vechiul mod de viata, deosebirile evoca sentimente de neincredere, competitivitate si control. Interactiunile sunt mai mult tactice decat relationale. Asta inseamna ca ceilalti sunt, fie oponentii cu care concuram, fie resursele care ne implinesc noua nevoile. Exista control si dominatie. Invingatorul ia totul. Se pune accentul pe EU, nu pe NOI. In In noua paradigma, deosebirile invita la colaborare, cooperare si constructie comuna. Nevoia de conectare este satisfacuta, conditia de baza fiind: Priveste fiecare om, inclusiv pe tine, prin lentila iubirii. Reusind acest lucru poti avea, nu doar iubire adevarata ci si o viata desavarsita, conchid autorii.

Pentru cititorii care intampina dificultati in relatia de cuplu, las aici si cateva resurse de lucru preluate din carte, care pot fi pretexte pentru Revolutia Relationala de care au nevoie. Una dintre ele este, Scara minunilor – un exercitiu care consta in a face declaratii celuilalt, fata in fata, in fiecare seara, timp de o luna, pe modelul urmator: remarc individualitatea ta, accept individualitatea ta, confirm individualitatea ta, apreciez individualitatea ta, admir individualitatea ta, sustin individualitatea ta, ador individualitatea ta. Incepeti de la baza scarii. Observati cum se schimba sentimentele, pe masura ce trece timpul …

Intrebari de lucru in cuplu:

Enumera 5 lucruri pe care le primesti de la partener si care te fac sa simti ca esti o fiinta iubita si contezi.
Scrie 5 lucruri pe care le apreciezi la partener si de care ai uitat in ultima vreme
Enumera cateva dintre surprizele care ti-ar aduce bucurie si pe care le-ai pretui in mod deosebit
In timp ce fiecare dintre voi isi imagineaza cum ara rata relatia de vis, enumera 5 lucruri despre care amandoi credeti ca ar fi placut sa le faceti impeuna
Enumera 5 dintre amintirile preferate/placute care-l includ pe partener

Bine de stiut: Harville Hendrix si Helen LaKelly Hunt au studii doctorale in psihologie si sunt creatorii Terapiei relationale Imago, cunoscuta si practicata astazi in peste 50 de tari, de circa 2000 de terapeuti formati in cadrul Imago Relationships International. Cei doi au vizitat Romania in 2015, prilej cu care au tinut conferinte on line, gratuite, pentru publicul interesat. In prezent, in Romania exista o Scoala de Formare de tip Imago, creata de psihoterapeutul Gaspar Gyorgy si promovata prin intermediul site-ului Pagina de Psihologie.

View large More details

Carte, Psihologie

Privind soarele in fata

Titlul ales de Irvin Yalom este inspirat de maxima lui Rochefoucauld: Soarele si moartea nu pot fi privite fix in fata. Ori tocmai asta face Yalom in carte: priveste moartea fatis, o diseca si cauta sa o imblanzeasca, astfel incat, cititorii sa se imprieteneasca cu ea.

A vorbi despre moarte este ca si cum ai incerca sa privesti soarele in fata: nu poti rezista prea mult. Si atunci, de ce sa ne uitam fix la soare? Un raspuns scurt ar fi acela ca suntem nevoiti sa o facem, la un moment dat. Toti, fara exceptie. Existenta noastra este mereu umbrita de cunoasterea faptului ca vom creste, vom inflori si apoi, inevitabil, vom descreste si vom muri. Ne place sau nu, o acceptam sau nu, moartea este viermele din miezul existentei umane.

Cei care nu reusesc sa se impace cu ideea mortii, incearca sa o alunge prin respingere, negare, diversiune sau inlocuire. Unii pornesc compulsiv in cautarea noului, a senzatiilor tari, a sexului, bogatiei, religiozitatii sau puterii. O cursa care sfarseste tot acolo, in pragul intunericului, dar cu frica, regrete si disperare …

Ascunzandu-te de moarte, te ascunzi si de viata, sustine Yalom. In schimb, confruntare cu moartea, desi produce anxietate, are potentialul de a ne imbogati semnificativ existenta. Desi moartea, ca proces fizic, ne distruge, ideea de moarte ne salveaza!

Chiar daca rational poti accepta sa privesti intr-acolo, nu esti dispus sa te uiti la moarte oricand si oricum. De obicei o faci cand esti constrans de evenimente si de contexte speciale. Autorul numeste aceste contexte, experiente revelatoare si le descrie ca fiind terapie de soc existential, usi care se deschid spre lumina …

Iata cateva exemple de evenimente care favorizeaza experientele revelatoare: suferinta cauzata de o boala terminala, moartea cuiva drag; incheierea unei relatii intime; o aniversare (50, 60, 70);o trauma devastatoare (viol, jaf, incendiu etc); plecarea copiilor de acasa (sindromul cuibului gol); pierderea unei slujbe sau schimbarea de cariera; pensionarea; internarea la un azil; visele puternice care vin cu mesaje dintr-o zona mai adanca a eului; reuniuni scolare, dispozitii legate de mostenire sau alcatuirea unui testament etc.

Odata confruntati cu spinul mortii si al suferintei, ne indreptam privirea spre sursele de lumina. Acestea pot fi ideile altor muritori, aforismele si, mai ales relatiile pe care le stabilim cu alti oameni.

Puterea ideilor. Epicur

Conform dictionarului Webster, epicurian este cineva dedicat vietii luxoase si placerilor senzoriale. Dar Epicur are ceva mai valoros sa ne invete, sustine Yalom. De pilda, afirmatia ca sufletul este muritor si piere odata cu trupul. De ce sa ne temem de moarte daca n-o putem percepe nicodata? Pentru ca suntem morti, nu stim ca suntem morti si atunci ce motiv am avea sa ne temem?

Starea noastra de nefiinta de dupa moarte este aceeasi ca cea de dinainte de a ne fi nascut, mai crede Epicur (argumentul simetriei). Daca nu ne facem griji pentru nefiinta de dinainte, de ce ne-am teme de nefiinta de dupa fiinta, se intreaba el retoric.

Cea mai valoroasa idée epicuriana mi s-a parut cea referitoare la transmiterea prin reverberatie. Conceptul se refera la undele de influenta pe care le lasam fiecare dintre noi in lume, lucru care atenueaza durerea efemeritatii. Ceva din fiecare dintre noi va persista, chiar daca acest lucru ne va ramane necunoscut sau imperceptibil. Un exemplu de transmitere prin reverberatie in urma unei experiente revelatoare, gasiti aici.

Alte aforisme si idei care pot risipi teama de moarte. Nietzsche.

Croieste-ti o soarta pe care sa o iubesti, este unul din aforismle preferate ale lui Nietzsche. Ideea aici este de a nu ramane prizonier in propria viata ci de a cauta sa-ti atigi potentialul, facand ceva care te implineste si-ti ofera starea de bine dorita.
Ceea ce nu ma omoara ma intareste, este o alta propozitie de granit a filozofului. Acest aforism ne transmite faptul ca experientele dificile pot sa faca pe cineva mai puternic si mai adaptabil la situatii asemanatoare. Este ca imaginea copacului care datorita furtunilor, creste mai puternic si mai inalt.
Ideile bune, chiar si acelea de mare impact sunt rareori suficiente administrate o singura data. Sunt necesare doze repetate. Cu alte cuvinte, nu renunta niciodata, in ciuda esecurilor repetate. Atata timp cat traiesti, orice poate fi posibil!
Cand suntem obositi, suntem atacati de ganduri pe care le-am depasit cu mult timp in urma. Altfel spus, nu fii dezamagit cand te intorci la problemele vechi. Odihneste-te si vei reusi sa depasesti obstacolul din calea ta.
Consuma-ti viata, Mori la timpul potrivit! Ceea ce putem invata de aici este sa cautam implinirea de sine, sa ne realizam potentialul, sa traim deplin si cu indrazneala. Atunci si numai atunci putem accepta moartea, fara (prea multe) regrete.

Aplicatie: Poti gasi un mod de a trai astfel incat sa nu acumulezi regrete? Ce poti face acum in viata ta, astfel incat, peste un an sau peste cinci, sa nu privesti inapoi cu aceeasi spaima la noile regrete acumulate?

Contează doar ceea ce ești! Schopenhauer

In trilogia de eseuri, Ce este omul, Ce are omul, Ce reprezinta omul, filozoful Schopenhauer spune ca singurul lucru care conteaza cu adevarat este ceea ce suntem. Nici acumularea de bunuri, nici bogatia, nici statutul sau reputatia nu aduc starea de bine unui om, cu atat mai putin, mult ravnita fericire.

Bunurile materiale sunt niste naluci. Acumularea de bogatii și bunuri materiale este nesfarsita și nesatisfacatoare. Cu cat avem mai mult, cu atat ne cresc pretentiile si planurile de a avea si mai mult. La sfarsit, nu noi avem bunuri, ci ele ne au pe noi.

Reputatia este la fel de efemera ca bunurile materiale. Jumatate din grijile și anxietatile noastre se nasc din preocuparea pentru parerile celorlalti … Trebuie sa ne extragem acest spin din trup. Opinia celorlalti este o fantasma care se poate modifica in orice moment. Parerile atarna de un fir de ata si ne transforma in sclavi ai gandurilor celorlalti sau, mai rau, a ceea ce par ei sa gandeasca, pentru ca, nu putem sti niciodata ce gandesc cu adevarat.

Numai ce suntem conteaza cu adevarat. O constiinta sanatoasa inseamnă mai mult decat o buna reputatie. Scopul nostru cel mai important ar trebui să fie o sanatate buna (fizica, emoționala, spirituala) si bogatia intelectuala, ceea ce ne poate oferi o rezerva inepuizabila de idei, independenta si o viata morala …

Terapie existentiala prin relationare

Chiar daca sunt valoroase, ideile nu sunt suficiente pentru a alunga teama de moarte. Relatiile intime sunt o conditie esentiala pentru fericire. Opusul lor este singuratatea, traita si ca angoasa a mortii, afirma Yalom.

Există două feluri de singurătate: cotidiana si existentiala. Prima dintre ele este interpersonala, este durerea de a fi izolat de ceilalti. Această singuratate, deseori insotita de teama de intimitate sau de a fi respins, de rusine sau de frica de a fi neiubit, ne este familiara tuturor, intr-o masura mai mare sau mai mica. O astfel de izolare se combina cu deznadejdea sau chiar disperarea si teroarea. Nu poate fi nascocită o teroare mai deavoleasca decat ca un individ să fie lasat liber in societate dar sa ramana cu totul neremarcat de catre ceilalti membri, afirma, in urma cu un secol, William James.

A doua forma de singuratate, cea existentiala, este mult mai profunda si se naste din prapastia de nedepasit dintre individ si ceilalti oameni. Aceasta prapastie este o consecinta, nu doar a faptului ca fiecare dintre noi a fost aruncat singur in aceasta existenta si trebuie sa o paraseasca singur, dar deriva si din faptul ca fiecare dintre noi trăieste intr-o lume cunoscuta doar de catre noi insine.

Datorita aparatului nostru neurologic, fiecare persoana joaca un rol substantial in crearea propriei realitati. Cu alte cuvinte, avem un numar de categorii mentale (de exemplu, cantitate/calitate, cauza/efect), care intra in joc atunci cand suntem confruntati cu informatii care ne parvin si care ne permit sa construim lumea intr-o maniera unica, in mod inconstient si automat.

Fiecare dintre noi trece prin momente de izolare interpersonala in moduri diferite, pe parcursul diferitelor faze ale ciclului vietii. Izolarea existentiala este mai rara la inceputul vietii si devine accentuata spre finalul ei …

Ca sa avem relatii implinitaore avem nevoie de puterea empatiei. Emaptia este cel mai puternic instrument in eforturile noastre de a relationa cu alti oameni. Aceasta deschidere de a-ti trai propria durere la unison cu altcineva face parte, de secole, din traditiile de vindecare seculare si religioase. In acest context, nu exista ajutor mai mare oferit unui om aflat in fata mortii sau unuia care sufera de anxietatea mortii, decat simpla prezenta a altei persoane. Apropiati-va in orice mod vi se pare indicat. Vorbiti din inima. Impartasiti propriile dumneavoastra temeri. Improvizati in orice mod care credeti ca aduce alinare, ne sfatuieste Yalom.

Grupurile de sprijin conduse de un profesionist sunt foarte eficiente pentru oamenii care sufera de o boala fizica sau psiho-emotionala. Conform cercetarilor, prin participarea la astfel de grupuri, calitatea vietii participantilor a crescut considerabil. Alte studii recente demonstreaza si eficacitatea grupurilor on line care se auto-consiliaza, astfel incat daca nu este disponibil niciun grup condus de un profesionist, poate fi explorata si varianta pe internet.

Pe langa empatie, dezvaluirea de sine joaca un rol esential in dezvoltarea intimitatii. Cu cat dezvalui mai mult din sentimentele si gandurile proprii, cu atat le va fi mai usor celorlalti sa se deschida. In general, relatiile se dezvolta printr-un proces de revelatii reciproce. O persoana face un salt si dezvaluie date personale, expunandu-se astfel unui risc. Cealalta raspunde la fel. Impreuna isi adancesc relatia printr-o spirala de revelatii personale. Daca persoana care se expune este lasata singura, fara a i se oferi reciprocitate, atunci prietenia se pierde, in cele mai multe cazuri. Cu cat esti mai sincer cu tine insuti, te poti deschide in intregime, cu atat mai adanca si mai profunda este prietenia.

Recunostinta este o unealta eficace in lupta cu anxietatea in fata mortii. Yalom recomanda vizita de recunostinta la persoanele care au avut o contributie la binele din viata noastra. O scrisoare de recunostinta sau un apel telefonic de multumire, sunt si acestea actiuni cu impact.

Nevoia de a avea un mentor spune multe despre vulnerabilitatea si dorinta noastra de a cunoaste o fiinta superioara sau chiar suprema. La aceasta se adauga si dorinta de supunere, de a te inclina in fata unui caracter maret care merita elogii. La baza tuturor religiilor sta aceasta nevoie de a venera o Persoana (Dumnezeu) si de a i se supune.

Religia si credinta sunt resurse valoroase pentru ca neaga moartea, ceea ce este linistitor. In plus, te fac sa te simti bine, asigurat, virtuos si demn de o viata mai buna, in alta dimensiune.

Cum sa abordam anxietatea mortii? Sfaturi pentru psihoterapeuti

Frica de moarte are nasul ei si anume terapia existentiala, o metoda brevetata de Yalom, care presupune confruntarea in mod organizat cu dat-ul existentei umane. Concepte ca libertatea, moartea, singuratatea si iubirea necesita o abordare existentiala. Cu toate acestea, Yalom nu considera acest tip de terapie o scoala ideologica de sine statatoare ci, mai degraba, isi propune sa induca psihoterapeutilor o receptivitate la aspectele existentiale. Iata cateva recomandari pe care le face terapeutilor, in acest sens:

Distingeti intre continut si proces (relatia terapeutica). Terapia nu trebuie sa fie condusa de teorie ci de relatia cu pacientul, care poate aborda orice alta tema care il framanta. Nu teoria si ideile ci relatia este cea care vindeca. Ideile sunt eficiente numai cand alianta terapeutica este solida.
Actul terapeutic este, de departe, mult mai eficient decat cuvantul terapeutic.
Sinceritatea, empatia, evaluarea pozitiva neconditionata a terapeutului sunt comportamente eficiente pentru orice terapie.
Vulnerabilitatea si umanitatea terapeutului il fac pe client sa se deschida si sa se simta inteles si in siguranta.
Iubirea si sexul pot avea legatura cu teama de moarte. Cand un om este obsedat de altul, terapia nu este eficienta. Ca sa poti lucra eficient cu o persoana este nevoie ca ea sa nu fie contopita/absorbita de o alta.
Valorificarea contextului AICI si ACUM in terapie. Terapia este intotdeauna o succesiune in care alterneaza interactiunea si reflectia acelei interactiuni. Informatia imediata, observata in comportamentul pacientului este autentica, deci relevanta.
Autodezvaluirea terapeutului este uneori necesara, dar numai atunci cand este valoroasa pentru pacient.
Psihoterapeutul are de castigat fiind complet transparent in ceea ce priveste procesul terapiei. Este valoros pentru terapie sa-i explici clientului ce tehnici sau metode vei folosi pentru a atinge obiectivele propuse.
Recomandarea de resurse (articole, carti) de psihoterapie si psiho-educatie poate fi de mare ajutor pentru orice client aflat in terapie.
Visul este o sursa valoroasa pentru informatii despre persoane disparute, locuri si experiente din viata pacientului. Anxietatea mortii patrunde in multe vise. Cele mai profunde vise din perspectiva terapeutica sunt cosmarurile, visele recurente si visele lucide care raman in memorie. Orice cosmar este un vis in care anxietatea mortii a scapat din zona securizata si-l ameninta pe cel care viseaza.

Exercitiu existential – de aplicat in cabinet

Metafora ecranului impartit. Procedura se desfasoara astfel: psihoterapeutul ii cere pacientului sa inchida ochii si sa-si imagineze un ecran in doua sectiuni orizontale: pe jumatate de ecran pacientul plaseaza imaginea intunecata, traumatizanta de care vrea sa scape; pe cealalta jumatate o scena/amintire draga, care ii ofera placere si liniste (de exemplu o plimbare prin padure sau pe tarmul unei mari). Prezenta continua a scenei linistitoare compenseaza si tempereaza imaginea deranjanta.

Epilog: Nu-mi doresc ca aceasta sa fie o carte sumbra. Dimpotriva, sper ca intelegand cu adevarat conditia umana, timpul scurt pe care il avem de petrecut in lumina, vom ajunge, nu doar sa savuram bogatia fiecarui moment si simpla placere de a exista, dar si sa avem mai multa compasiune fata de noi insine si fata de toate celelalte fiinte umane, conchide Yalom.

View large More details

film, Povesti despre oameni, Psihologie

A trai – Ikiru

N-as fi crezut vreodata ca un film japonez din anul 1952, alb negru, fara actiune, recuzita si farmec, avea sa-mi ofere sansa unei experiente revelatoare, demne de a fi impartasita si altora. Dar s-a intamplat si, crede-ma pe cuvant, merita sa cheltui 2. 20 h din viata ta pentru a-l vedea, fie si din curiozitate, daca nu din alte ratiuni, despre care o sa-ti spun mai multe in randurile ce urmeaza.

Dar mai intai am sa-ti dezvalui firele povestii: Matanabe este sef al departamentului Propuneri si Sesizari, in cadrul primariei din Tokyo, un functionar umil si posac, care a stampilat timp de 30 de ani hartii si a clasat dosare. O rutina care i-a asigurat traiul zilnic si ceva economii, pe care se gandea sa le imparta cu fiul sau, de care se instrainase intre timp.

In cei 30 de ani de munca, Matanabe n-a lipsit nici macar o zi de la birou, asa incat scaunul lui ramas gol pentru cateva zile, a starnit printre colegi tot felul de banuieli: ba ca s-ar fi indragostit, poate s-o fi scrintit la cap, ori vrea sa se distreze si altele. In realitate, omul umblase pe la doctori si aflase ca are cancer la stomac.

Vestea ca mai avea de trait doar cateva luni a cazut ca un trasnet asupra lui, umplandu-l de amaraciune si disperare. Acum stia, dintr-o data, ca a trait toata viata singur, nefericit si fara rost in lume. Gandul asta trist a avut totusi darul sa-l trezeasca la viata. Mumia (asa il poreclisera colegii de munca) isi propune sa recupereze ce se mai poate din bucuriile vietii, cheltuindu-si o parte din banii adunati pe alcool si distractie. Trezit apoi din betia care il amortise, se intaneste in drumul spre casa cu o tanara colega de birou care avea nevoie de semnatura lui pentru demisie. Din vorba in vorba, eroul nostru ii spune ca va muri si-o intreaba ce-ar putea face maret, cu portia mica de viata care ii mai ramasese. Construieste ceva, lasa ceva in urma ta, a venit raspunsul …

Acum stia exact ce are de facut, de vreme ce distractia tarzie ii lasase un gust amar. Cu o daruire iesita din comun si cu multa incapatinare reuseste sa treaca de itele birocratice si de interesele investitorilor locali si sa obtina aprobarile pentru un parc de joaca pentru copii. O dorinta deseori exprimata de localnici dar mereu pasata de la un departament la atul, fara niciun rezultat.

In cele din urma Matanabe moare, in bataia fulgilor de nea, balansandu-se pe un leagan, in parcul pe care il construise. Inainte de a-si da ultima suflare, apucase sa fredoneze versurile unui cantec vechi dar plin de miez pentru noi toti: Viata e atat de scurta/ Indragostiti-va pana cand floarea rubinie a buzelor nu se va ofili/Pana cand suvoiale inimii nu va vor ingheta in piept/Voi care nu stiti ca ziua de maine nu va mai fi …

Intriga filmului este construita prin conturarea a doua filosofii de viata: una axata pe castig, ambitii si imagine, cealalta pe a trai o viata cu sens si a lasa o dara de lumina in urma. Asta a reusit sa faca Matanabe cu ultimile puteri, lucru contestat initial de colegii sai, dar recunoscut de localnicii care stiau exact cine este autorul acestui bine, daruit tuturor.

Din tot ce spune Matanabe (care oricum vorbeste mai putin decat multimea care il inconjoara), am retinut doua replici, pe care sigur n-o sa le uit vreodata. Prima este o atitudine la rautatea celor care-i pun bete-n roate: Nu-mi pot permite sa-i urasc pe oameni. Nu am timp pentru asta. A doua exprima regretul ca nu a trait la timp bucuriile marunte ale vietii: In ultimii 30 de ani am avut tot ce mi-am dorit, mai putin apusuri de soare. Si acum nu mai am timp pentru ele.

N-am putut trece cu usurinta nici de intrebarea pe care si-o pun colegii lui Matanabe, la priveghiul acestuia: Ce l-o fi facut pe acest om sa se schimbe dintr-o data asa de mult? Pana la urma au aflat raspunsul si au inteles inclusiv mesajul de dincolo de el. Sa facem ca moartea lui sa nu fie zadarnica, si-au spus ei, printre inghitituri de alcool, in amintirea defunctului. Cateva zile mai tarziu aceiasi oameni intra in aceeasi rutina si in acelasi nonsens de care nu se pot dezlipi …

Ikiru este o poveste despre ce poate face din om o experienta revelatoare, ca aceea traita de Matanabe. Sigur, omul nostru ar fi putut muri cufundat in regrete, uitat si neinteles de cei din jur. A ales insa altceva, care a facut diferenta intre a fi captiv in propria viata si a trai cu sens si bucurie, pentru sine si pentru altii.

Despre experiente revelatoare vorbeste si Irvin Yalom in cartea sa, Privind soarele in fata. Autorul se refera la acest tip de experiente ca la o terapie de soc existential sau ca la niste usi care se deschid spre lumina. Iata cateva evenimente de viata care favorizeaza experientele revelatoare, asa cum le descrie Yalom: suferinta cauzata de o boala terminala, moartea cuiva drag, incheierea unei relatii intime, o aniversare (50, 60, 70) o trauma devastatoare (viol, jaf, incendiu etc), plecarea copiilor de acasa (sindromul cuibului gol), pierderea unei slujbe sau schimbarea de cariera; pensionarea, internarea la un azil, visele puternice care vin cu mesaje dintr-o zona mai adanca a eului, reuniuni scolare, dispozitii legate de mostenire sau alcatuirea unui testament etc.

Prin experienta revalatoare traita (cancerul, in acest caz), Matanabe a construit ceva trainic care a ramas in lume, dupa ce el a parasit-o. Acest tip de constructie este definit de Yalom ca transmitere prin reverberatie. Fiecare dintre noi creaza – de cele mai multe ori fara intentie sau fara sa fie in cunostinta de cauza – cercuri concentrice de influenta care ii pot afecta pe altii timp de mai multi ani sau chiar de-a lungul a mai multor generatii. Adica efectul pe care il avem asupra altor oameni este transmis mai departe de catre acestia, asa cum undele intr-un bazin se transmit pe toata suprafata, pana cand nu mai sunt vizibile, dar continua la nivel nano. Transmiterea prin unde de influenta nu inseamna neaparat sa lasi in urma imaginea sau numele tau ci se refera la a lasa in urma ceva din experienta ta de viata: o urma, o mostra de intelepciune, indrumare, virtute, consolare, care sa fie transmise celorlalti, fie ei cunoscuti sau necunoscuti.

Actiuni care asigura transmiterea prin unde de influenta:

A deveni cunoscut prin reusite politice, artistice, sau financiare
A-ti imprumuta numele unei cladiri, institutii, fundatii si burse
A contribui la progrese stiintifice, pe care isi vor baza cercetarile alti oameni de stiinta
A schimba traiectoria unor destine prin psihoterapie, mentorat, ucenicie etc.

Transmiterea prin reverberatie atenueaza durerea efemeritatii, amintindu-ne ca ceva din fiecare dintre noi va persista, chiar daca acest lucru ne va ramane necunoscut sau imperceptibil.

Tu ai avut vreodata o experienta revelatoare? Crezi ca traiesti o viata cu sens? Ce anume poti face ca viata ta sa transmita prin reverberatie, ceva in lume?

Puteti vedea filmul aici.

View large More details

Carte

Psihoterapia lui Dumnezeu

Ideea de a scrie o carte despre terapia credintei in Dumnezeu, s-a nascut la Cyrulnik dupa ce a fost profund miscat de suferinta copiilor soldat, din diferitele parti ale lumii. Potrivit statisticilor, 300 000 de copii sufera de pe urma acestei experiente terifiante. Toti acestia pun, intr-un fel sau altul, aceleasi intrebari sfasietoare: de ce am fost tarat intr-un asemenea cosmar, cum de sunt atat de nefericit si, mai ales, unde este Dumnezeu in toata aceasta oroare?

Dincolo de retorica unor astfel de intrebari, la care nu gasim raspunsuri multumitoare, autorul a vrut sa inteleaga care este rolul credintelor, a religiei, al lui Dumnezeu in procesul de rezilienta dupa o trauma, ca cea a razboiului, dar si in alte experiente adverse din viata de toate zilele …

Dupa o atenta documentare (interviuri, de ex.) a ajuns la concluzia ca vindecarea copiilor traumatizati este dependenta de imbinarea intre o amprenta afectiva intima, care se armonizeaza cu o structura sociala si spirituala: o familie care sa-i accepte, o moschee, o biserica sau un patronaj laic. In mod special, credinciosii trec mai usor peste traume, datorita credintei dar si a suportului oferit de familie si coreligionari.

Teroarea la care erau supusi copiii soldat pe frontul de lupta le activa nevoia de atasament, a observat Cyrulnik. Atunci cand utopia se naruie si realitatea ne terorizeaza, reactivam amintirea unui moment fericit, in care eram protejati de o familie iubitoare… Cand un eveniment provoaca o alarma sau un sentiment de pierdere, dispozitivul afectiv reactiveaza amintirea atasamentelor fericite. Daca nu exista amintiri fericite (un copil care nu a fost iubit, de exemplu), orice frica sau pierdere trezeste in memoria lui singuratate si abandon. In acest caz, nu exista decat angoasa vidului, intr-o lume in care totul este terifiant. Asadar,

De ce avem nevoie de Dumnezeu si de o religie care sa ni-L descopere ?

Autorul precizeaza cateva motive fundamentale pentru care oamenii se indreapta catre religie si spiritualitate. Iata unele dintre ele:

Reprezentarile despre Dumnezeu si credinta in El ofera o baza de siguranta in acest univers imprevizibil. Intr-o cultura fara Dumnezeu, omul trebuie sa-si gaseasca singur propria baza de siguranta de care sa apartina pentru a se dezvolta si trai.
Misterul existentei conduce la spiritualitate si la acceptarea unui Dumnezeu atotputernic, caruia ii pasa de oameni. Sentimentul prezentei lui Dumnezeu este asociat, de regula, cu dragostea si cu protectia, doua nevoi fundamentale ale omului.
Avem nevoie de ceva/cineva care sa ne ofere un sens. Cea mai rea suferinta, spunea Victor Frankl provine din lipsa sensului. In schimb, cel care are un de ce pentru care sa traiasca poate indura aproape orice (Nietzche).
Religia suprima teama de moarte. Moartea provoaca o angoasa foarte mare. In lipsa unei sperante in viata de apoi, cea de aici pare lipsita de temei.
Nevoia de substitute emotionale si institutionale pentru a ne dezvolta. In acest context, religia are rol adaptativ d.p.d.v. socio – cultural. Ritualurile domestice si religioase constituie exercitii de memorie, din care invatam sa traim impreuna cu cei pe care-i iubim.
Nevoia de ordine si dreptate sociala/individuala. Este linistitor sa stim ca o putere invizibila ne vegheaza, ne recompenseaza sau ne pedepseste, dupa baremul moral al faptelor noastre. Daca Dumnezeu nu exista, totul este permis, nu-i asa?
Religia este un factor de rezilienta si sanatate mintala.

Fiind o componenta importanta a vietii omului, religia si atasamentul fata de Dumnezeu se transmit de la o generatie la alta. Ne atasam de Dumnezeu, asa cum ne atasam de parintii nostri, sustine Cyrulnik.

Copilul il iubeste pe Dumnezeu asa cum a invatat sa iubeasca

Religia se invata, la fel ca limba materna. Copilul se poate lasa patruns de orice limba pe care o vorbesc apropiatii sai, cu conditia sa stabileasca o relatie de atasament cu acestia. Pe acelasi principiu, se invata si credinta. Faptul de a impartasi aceleasi povesti si a crede in aceeasi lume invizibila creaza un sentiment de familiaritate, o apartenenta securizanta si fortifianta.

La 3 ani, copilul este capabil déjà sa-L cunoasca pe Dumnezeul parintilor sai, imitandu-i in practicile si ritualurile religioase. Intre 6 – 8 ani, este apt sa contruiasca o poveste in care spune ce crede despre Divinitate. Tot acum ajunge sa-si reprezinte ideea de moarte. Iar faptul ca afla ce se intampla dupa moarte, il linisteste si-i lumineaza viitorul. Tot odata ii ofera retete morale si comportamentale. El stie inca de pe acum ca existenta lui nu mai e dezordonata, ci se organizeaza in cadrul acestui proiect: Stiu ce am de facut. Nu trebuie decat sa ascult de poruncile divine. Intre 7 – 14 ani se instaleaza o perioada de latenta in care copilul se lasa antrenat in a-si manifesta loialitatea si dragostea fata de Creator, asa cum a invatat sa o faca, alaturi de parintii sai. Adolescentul iese in afara contextului familial pentru a-si gasi un partener de cuplu care sa-i impartaseste optiunile religioase, lucru care il tine conectat si cu radacinile lui familiale. Ca adult ar putea intoarce spatele religiei parintilor sai, daca intervin anumite evenimente/contexte, insa cercetarile pe acest subiect releva faptul ca, spre finalul vietii sau in momente de criza, tendina persoanei este de a se intoarce spre Dumnezeu, mai ales daca acesta a fost corect reprezentat de parintii sai.

In concluzie, copilul il iubeste pe Dumnezeu asa cum a invatat sa iubeasca. El poate sa fie increzator, ambivalent sau distant fara de D, in functie de tipul de atasament dobandit. Copilul care se simte in siguranta il va iubi pe Dumnezeu in tihna, sustine Cyrulnik.

Efectele credintei in Dumnezeu d.p.d.v. psihologic

Religia si credinta in Dumnezeu satisfac piramida nevoilor umane (vezi piramida lui Maslow) de: siguranta, securitate emotionala, relationale, cognitive, morale si de transcendenta.

Siguranta: Dumnezeu este adapostul nostru, un ajutor care nu lipseste niciodata in nevoi, este unul dintre mesajele biblice care dau speranta celor care sunt ingrijorati de satisfacerea nevoilor de subzistenta. Sentimentul ca Dumnezeu ii protejeaza si-i ajuta in lucrurile practice, le da putere si energie pentru a-si procura cele necesare traiului zilnic.

Securitate emotionala: Ideea ca suntem vegheati de un Dumnezeu omniprezent si omnipotent caruia ii pasa de noi este securizanta. Un Dumnezeu care ofera un cadru sigur de viata aduce liniste. Fa ce-ti spun si nu ai de ce a te teme in viata!

Relationale: Dragostea fata de Dumnezeu este un puternic liant social. Toate religiile dau sentimentul de apartenenta la aceeasi doctrina, acelasi adevar. Impartasind aceleasi idei, ne armonizam si ne atasam unii de altii. Suntem cu totii frati.

Stima de sine/Validare/Recunoastere/Afirmare in grupul/comunitatea cu care impartasim credinte si valori. Aderarea la un sistem de credinte si valori ne furnizeaza sprijinul pentru sustinerea respectului fata de propria persoana. Sunt un credincios adevarat, sunt moral, respect regulile. Ma simt bine cu mine pentru ca am respectat poruncile divine. Cand cele doua sentimente religioase, cel intim si cel cultural se armonizeaza afirmarea de sine este puternic sustinuta.

Reglare/Serenitate emotionala. Credinta in Dumnezeu linisteste sufletul omului, asa cum dovedeste restabilirea la anxiosi a secretiilor neurobiologice si a functionarii cerebrale, chiar in momentul in care incep sa se linisteasca. Un test de rezonanta magnetica functionala face vizibil modul in care zona cingulara anterioara, care da semnalele in caz de durere fizica sau de conflicte relationale, isi atenueaza alerta atunci cand suferindul stabileste o legatura cu Dumnezeu, prin intermediul ritualurilor religiei sale (rugaciunea, de exemplu). O reprezentare protectoare, care calmeaza si confera sens, are ca efect atenuarea perceptiei unei dureri. Prin aceasta strategie neuro-mentala, comportamentele de ispasire si de rascumparare domolesc angoasa si vinovatia. Cand un credincios sufera din cauza imaginii pe care si-o reprezinta, referitor la greseala sau la pacatul sau, adoptand un comportament de purificare, de autopedepsire sau de altruism, el isi domoleste durerea mentala.

Nevoia unui Dumnezeu terapeut

Cand organizeaza contextul cultural, religia are efect terapeutic, sustine Cyrulnik. Unele categorii sociale il cauta pe Dumnezeu mai fervent decat altele din cauza vulnerabilitatii lor. Astfel, Dumnezeu devine terapeutul oamenilor disperati, a saracilor, a celor singuri, a orfanilor etc. Cand sunt sau se simt abandonati, copiii il chema pe Dumnezeu pentru a putea suporta disperarea vietii intr-un desert afectiv.

Cand un copil cu creier sanatos sufera, crescand in conditii potrivnice, el este usurat si stimulat atunci cand crede intr-un Dumnezeu care-l apara, ii sporeste stima de sine si-i arata directia catre fericire. Isus este terapeut cand ne ingaduie sa schimbam imaginea pe care o avem despre noi insine.

Prezenta lui Dumnezeu este vitala pentru sufletele tulburate care cauta in experientele spirituale un efect linistitor. De asemenea, cei care aspira sa ajunga in cer isi umpu lacunele produse de dezechilibre psiho-emotionale printr-o reprezentare divina care-i linisteste.

Dumnezeu devine terapeut in situatii de alerta, cand ne simtim in pericol, cand pierdem pe cineva drag, cand suntem suferinzi din cauza existentei sau cand o dezvoltare fragilizanta ne face sa resimtim cel mai neinsemnat eveniment ca pe un traumatism.

Doliul/pierderea activeaza atasamentul si nevoia de Dumnezeu. Pierderea inteteste nevoia de a umple vidul printr-o reprezentare supranaturala, securizanta si protectoare. A chema numele Domnului se impune ca o nevoie urgenta, iar imnurile, ritualurile, predicile umplu dureroasa pierdere.

Femeile si saracii, vaduvii si celibatarii si cei din grupurile in care o figura dominatoare isi impune vointa, il iubesc pe Dumnezeu mai mult decat barbatii si bogatii din familii stabile, cu statut social si profesional. Lipsa atasamentului ii impinge pe cei dintai catre o cautare compensatorie, sustine Cyrulnik.

Dumnezeu nu este doar terapeut, este si Tatal care pedepseste sau/si ingaduie persecutia. Pedeapsa este urmarea fireasca a calcarii poruncilor divine si are efect linistitor iar persecutia solidarizeaza grupul.

Nevoia unui Dumnezeu care persecuta sau ingaduie persecutia

Orice persecutie impotriva grupului de credinciosi contribuie la consolidarea religiozitatii acestora. Se ajunge pana acolo cand un grup de credinciosi cauta in mod intentionat sa fie nedreptatit, pentru a-si activa solidaritatea religioasa, constata Cyrulnik.

Credinciosii au un sens, acela de a-l apara pe Dumnezeu, chiar cu pretul razboaielor si a varsarii de sange. Violenta in acest caz este legitimata. Vezi Cruciadele, Inchizitia, Razboiaele sfinte, Jihad-ul.

Orice stare de alerta activeaza atasamentul, solidaritatea. In caz de pericol, oamenii se regrupeaza in jurul celor cu care impartasesc credinte, valori, emotii etc. In felul acesta se simt mai puternici.

Nevoia unui Dumnezeu care pedepseste. De ce iubim un Dumnezeu pedepsitor

Cand cineva de care te simti atasat emotional iti interzice ceva, pedeapsa devine securizanta. Cand ne simtim rau este suficient sa ne autoagresam, sa ne pedepsim si déjà ne simtim mai bine. Durerea fizica provocata astfel este mai bine suportata decat durerea psihica. Cand tanarul se supune, siguranta sa creste, conferind masurilor de represiune un efect protector.

Teama de pedeapsa are un efect solidarizant si moralizant. Nu sanctiunea in sine are acest efect ci frica de ea. Astfel se nasc conduitele acceptate. Ni se impune un cod de comportament si gandire care elimina anxietatea si te fac sa te simti moral. Stiu ce trebuie sa fac. Am respectat regulile parintilor si ale Lui Dumnezeu si sunt ok.

Impulsul conduce la satisfactie imediata, insa inhibarea lui, prin frica de pedeapsa produce speranta (voi reusi mai tarziu), reusita (voi avea o meserie), stima de sine (am reusit sa-mi domin instinctele, stiu sa ma disciplinez).

De aceea il iubim pe Dumnezeul pedepsitor. Ne ocroteste, spunandu-ne cum sa ne comportam pentru a avea parte de consideratie. De acum inainte lumea e clara: Dumnezeu ne-a incredintat modul de intrebuintare. Este suficient sa te imbraci cum trebuie, sa te comporti cum trebuie, sa te rogi cum trebuie, in asa fel incat acest conformism sa te moralizeze si sa-ti ofere securitate. In plus, si stima de sine creste. O data ce respecti regulile, vei fi laudat, acceptat, facut partas unei comunitati care valorizeaza ordinea, ierarhiile si regulile.

In societatile conservatoare, tatal este reprezentantul lui Dumnezeu in familie. El formuleaza regulile, legea, aplica mustrarile etc. Este protector si pedepsitor in acelasi timp. Daca nu esti cuminte, te spun lui tata, suna amanintarea mamelor coplesite de neascultarea copiilor.

In cazul nesupunerii, pedeapsa ispaseste vina. A fi pedepsit este astfel datator de speranta. Ai gresit, esti pedepsit, te caiesti, esti iertat si apoi reprimit in familie/societate. Sanctiunea usureaza vinovatia! Pedepsindu-l pe rauvoitor ne aparam. Pedepsindu-ne pe noi insine, ne reabilitam.

Valoarea terapeutica a interdictiei si vinovatiei

In anii ‘60 ai exploziei culturale, un medic, un filosof si un psiholog au conceput un slogan care, spuneau ei, va scapa oamenii de nevroze. Este interzis sa interzici! Cativa ani mai tarziu a intervenit deziluzia. In ciuda progresului economic, educational, suferintele psihice nu se atenuasera. Concluzia acestui experiment social a fost ca, regulile, inclusiv cele morale, sunt necesare si au efect calmant, terapeutic.

Daca nu respecti regulile, te vei simti vinovat. Vinovatia duce, de cele mai multe ori, la suferinta. Exista o culpabilitate sanatoasa care ne ajuta sa traim moral si sa-l avem in atentie pe celalalt. Privind la ceilalti prin ochii religiozitatii, nu ne putem permite orice. Dar exista si o vinovatie morbida care te face sa suferi de delicte imaginare. Este important sa decelam intre cele doua.

Neurofiziologia contrastelor

Gandirea binara sta la baza oricarei aventuri intelectuale, sustine Cyrulnik: ceea ce cunoastem versus necunoscutul, amabilul si rautaciosul, diavolul versus Dumnezeu, binele si raul etc. Pe acest model, Cyrulnik vorbeste despre fericire si nefericire ca pereche de contraste care au nevoie sa coexiste in echilibru. Prea multa suferinta conduce la extaz. Prea multa fericire devine dureroasa. E nevoie de putina disperare, pentru ca fericirea s-o combata victorios.

Nu putem pune în paralel fericirea și nefericirea. Fiecare dintre ele se hrănește din cealaltă, în acest cuplu de contrarii. Cand cuplul de contrarii este rupt, nu mai esti nici fericit, nici nefericit. Nu suferi dar nici nu traiesti. Nu mai ai nimic.

Fericirea necontenita conduce la amortirea constiintei. Nefericirea deconecteaza creierul de la orice fel de sensibilitate, ceea ce duce la o anestezie a trupului si a sufletului: inghetare, (vezi oamenii strazii, sau copiii deprivati afectiv/abuzati, de ex.) blocaj, disociere (ma uitam la mine cu impietrire).

Fericirea și nefericirea funcționează împreună. Tristețea aduce numeroase beneficii. Lacrimile sunt calmante. Plângi, îți ștergi nasul și te destinzi. Supărarea înviorează revenirea fericirii, a cărei lipsă o resimțim intens atunci când am pierdut-o.

Căutarea cuvintelor frumoase transformă o durere într-o duioasă poezie. O scurtă separare însuflețește afecțiunea. “Mi-ai lipsit” sunt cuvinte care-i reconecteză pe iubiții despărțiți, pe care-i cam toropise rutina afectivă.

Dacă n-ar exista momentele de nefericire, cum am putea ști când suntem fericiți? Dacă n-am fi niciodată obosiți, cum am putea ști când suntem în plină formă? De ce muzica tristă ne face să plângem, iar nouă ne place? De ce nostalgia și durerea cuibului pierdut sunt înduioșătoare? Neurobiologia ne luminează. Activatorul sistemului plăcerii (o bandă mică, la baza lobului prefrontal) sporește secreția de fenilalanină, substanța trezirii cerebrale. Acest lucru arată că o simplă plăcere relațională stimulează secreția de endorfine, care conferă o senzație de bună dispoziție fizică. Însă un exces de plăcere, prin sporirea secreției de norepinefrina, induce durere fizică și alertă psihică.

Comunitatile religioase. Cateva caracteristici cyrulniene:

Credem ceea ce cred apropiatii nostri, fratii nostri de credinta. Indivizii isi gasesc locul in grup, lasandu-se formati de presiunile afective si memoriale care construiesc povestea identificatoare a acestuia.
Comunitarismul face scandaloasa orice noutate. Schimbarea este bulversanta. Oamenii religiosi sunt avizi dupa certitudini si traditii. Orice schimbare este o agresiune.
Pentru un credincios nimic nu este mai explicat decat misterul!
Universul comunitatii religioase este inchis. Cand un grup se inchide se instaleaza conformismul. Fiecare il imita pe celalalt sau se pregateste sa-l copieze, prin simplul fapt al existentei neuronilor oglinda, care impulsioneaza dorinta mimetica.

Pastram toata viata o tendinta de a face aceleasi gesturi ca si celalalt (dorinta mimetica), cu conditia de a fi stabilit cu el o legatura de atasament. Persoanele izolate de ceilalti oameni, din motive genetice, de dezvoltare sau psihologice, nu manifesta deloc efectul de oglinda. Simbioza senzoriala lipseste.

Participare prin conformism: sa fii cum trebuie, sa te comporti cum trebuie si sa spui ce trebuie. Altfel esti privit cu neincredere si repudiat.
Cand esti credincios ai mari beneficii psihologice, daca te lasi condus. Te simti moral, stapan pe tine, actor al vietii familiale si sociale.
Supunerea si conformismul organizeaza ierarhia si o fac eficienta.
Muzica te inalta, te apropie, produce extaz. Este o efervescenta colectiva. Stimuleaza in creierul nostru niste neuroni care produc placere/fericire fara motiv. Vibram impreuna ca un singur suflet. Acest lucru s-a putut observa neuroimagistic. Un cantec lumineaza in culoare incandescenta (rosie sau galbena) zonele din creier (lobul temporal si cel occipital), dedicate sunetelor si imaginilor. Creierul emotiilor (sistemul limbic) reactioneaza in acelasi mod.
Cu cat esti mai religios, cu atat renunti mai mult la placeri, vicii etc pentru a deveni mai virtuos. Asta iti garanteaza mantuirea!?
Ritualurile sunt necesare, calmante, expiatoare, terapeutice.
Cuplurile de credinciosi sunt in armonie si religia lor e sincrona, etc.

Credinta in Dumnezeu, in Europa post-moderna

Preocuparea fata de Dumnezeu s-a diluat in Europa. Se observa totusi tendinta celor din generatia a treia de a reveni la vechile carari, in idea de a regasi cadre sigure si certitudini pentru viata lor. E nevoie de o pierdere, de o ruptura in familie sau de o saracire culturala pentru ca privarea sa stimuleze dorinta de a crede in Dumnezeu si in bucuria de a-I regasi dragostea ocrotitoare…
Se naste o spiritualitate laica in care modurile in care il intalnim pe Dumnezeu sunt din ce in ce mai personale. Religiozitatea moderna privilegiaza spiritualitatea, ce arata calea catre Dumnezeu in toate religiile si relativizeaza ritualurile, care se schimba in functie de cultura. ‘Teologia’ acestei mutatii s-ar condensa in ideea: Suntem cu toii frati, intr-un Univers in care ar trebui sa ne integram. Aceasta deschidere fragilizeaza insa legaturile sociale si familiale, observa Cyrulnik.
Nevoia se sacru este mult diminuata. Fiecare isi aranjeaza singur raportul cu propria credinta si spiritualitate.
Dumnezeu, acolo unde este prezent, redevine pedepsitor.
Religia reapare in constiinta mai ales atunci cand a fost persecutata.
Autonomia/Individualismul lipsit de empatie a devenit o valoare occidentala a secolului XX.
Asistam la o epidemie de renegare a religiei. Potrivit statisticilor, 26% dintre italieni, 31% dintre spanioli, 54% dintre irlandezi, 56% dintre germani, 63% dintre englezi, 64% dintre francezi, 84% dintre cehi s-au detasat de Dumnezeu.

Credinta la americani. Studiu:

America a devenit majoritar catolica. Protestantismul istoric pierde tot mai mult teren. Totusi, 90% dintre americani cred intr-o divinitate sau putere supranaturala. 58% dintre credinciosi comunica cu Dumnezeu, mai ales cand trec prin momente dificile; Pentru 31% dintre ei, Dumnezeu este autoritate, 25% sustin ca este doar bunatate. Majoritatea credinciosilor practicanti il includ pe Dumnezeu in viata de zi cu zi si in deciziile lor si, mai putin de jumatate dintre americani nu ar alege un presedinte ateu.

Interesant este si faptul ca 77 % dintre chinezi sunt atei sau filosofi ai religiei.

Diferenta intre religiosi si nereligiosi.

Studiile releva faptul ca persoanele religioase sunt mai cinstite, mai smerite, mai constiincioase decat cele care nu au credinta, care se definesc prin ele insele si se intreaba de ce ar trebui sa se supuna unor reguli arbitrare. Credinciosii sunt tot timpul mai binevoitori, mai putin impulsivi si viciosi, merg pe jos, mananca sanatos, isi pun centura de siguranta etc.

Cu toate acestea, copiii cu parinti atei sunt mai altruisti si mai morali decat cei cu parinti religiosi, care, mostenind credinta parintilor, au tendinta de a-i pedepsi pe cei cu alta practica religioasa si de a fi solidari si morali cu cei care impartasesc aceleasi rituri si credinte. Persoanele nereligioase nu au limite in ceea ce priveste empatia, in timp ce credinciosii sunt foarte insufletiti cand e vorba de fratii lor de religie, dar plini de dispret temator fata de cei care traiesc fara Dumnezeu. Cu cei care nu au nicio credinta religioasa, nici macar nu poti vorbi: ei vietuiesc pe pamant, in timp ce noi ne ridicam la ceruri.

Credinta care ii uneste pe unii, ii exclude pe ceilalti care nu cred asa cum trebuie. Multi credincisi continua sa creada ca nu exista decat un singur adevar, al lor. Pentru ei, orice alta forma de credinta este o necredinta. Din acest motiv, comunitatea se inchide, devine intoleranta cu celalalalt care este diferit. Se ajunge chiar la ura, conflicte, razboiae ideologice dar si fizice etc. – morala perversa !?

Delincventa si imoralitatea sunt prezente, in aceeasi masura, atat la credinciosi cat si la necredinciosi. Divortul este o realitate la fel de prezenta, atat in comunitatile religioase cat si in cele fara Dumnezeu. Societatile fara Dumnezeu sunt la fel de morale ca si cele care cred ca sunt conduse de o instanta divina. Cei necredinciosi duc o viata morala, chiar si fara rugaciune.

Fenomenologia credintei

De mai bine de 20 de ani, specialistii in neurologie incearca sa descopere acea regiune din creier care se activeaza atunci cand resimtim credinta. Este vorba de a identifica zonele cerebrale a caror activitate se intensifica in timpul rugaciunii sau a ritualurilor religioase. Prin teste de rezonanta magnetica s-a observat la credincios, activarea celor doi lobi prefrontali conectati la sistemul limbic. Acest circuit cerebral este cel care functioneaza, de obicei, atunci cand un sb cauta in mod intentionat amintiri pe care le asociaza cu emotii. Astfel se demonstreaza ca un mediu afectiv structurat de credinte religioase se intipareste biologic in creier si inlesneste sentimentul de transcendenta dobandit in copilarie.

Dobandirea religiei este un proces de invatare. Invatarea religiei parintilor tese o legatura de afectiune, la fel ca vorbitul limbii materne. Trebuie ca vorbele sa vehiculeze mai multa afectiune, decat informatie astfel ca parintii sa impregneze memoria micutului lor cu bucuria de a iubi o tara, o cultura sau un Dumnezeu.

In functie de natura mediului afectiv in care traieste acasa, copilul il va iubi pe Dumnezeu de o maniera sigura, si-L va percepe ca iubitor sau ii va fi frica de El si atunci Dumnezeu este punitiv, sau il va detasa, cand Dumnezeu este prezentat intr-o maniera relaxata, neparticipativa sau chiar caricaturala.

Dumnezeu ia diferite forme, in functie de modul in care il intalneste credinciosul. Daca acesta face parte dintr-un grup stabil si senin si daca a avut parte de un atasament protector in familie, divinitatea ia forma unei forte supranaturale binevoitoare. Credinciosul il iubeste pe Dumnezeu intr-un mod deschis, isi iubeste semenii si este fericit sa-si imparta bucuria cu altii, mai vulnerabili.

Dar daca a fost lipsit de protectie in copilarie (siguranta, iubire) si se afla intr-o comunitate rigida, credinciosul apeleaza, in acest caz, la o panoplie de comportamente de expiere a vinei, reale sau imaginare: se poate flagela ori sacrifica, poate sa-si muste buzele, sa-si franga mainile, sa se dea cu capul de pereti, sa-si dea haina de pe el, banii, poate renunta la bunurile sale pentru a se dedica celorlalti, fara sa se mai gandeasca la sine. Poate sa nu treaca intentionat examene ori sa-si autosaboteze relatiile, crezand ca nu merita sa fie fericit. Poate sa mearga in genunchi in piata unei biserici ca sa-si spele pacatele si sa-si aplice o infinitate de pedepse, care sa-i aduca liniste in suflet. Cand fericirea nu poate fi suportata, suferinta produce usurare …

Am inregistrat despre acelasi subiect, aici:

Despre autor:

Boris Cyrulnik este neuropsihiatru si psihanalist francez, profesor si scriitor prolific, Director de Educatie la Universitatea din Toulon, unde preda cursul de etologie umana. Este ofiter al Legiunii de Onoare. Este cunoscut ca autor si promotor al conceptului de “rezilienta.” Un erudit cu experienta caruia Emanuel Macron i-a cerut in 2018 sa reformeze sistemul educational din Franta.

View large More details

Carte

Calaul dragostei si alte povesti de psihoterapie

Este titlul uneia din cele zece povesti terapeutice pe care Irvin Yalom a ales sa le publice, onorandu-si atat profesia de psihoterapeut cat si pe cea de scriitor, pe care le practica cu dedicatie, stiinta si pasiune. Alegerea acestor povesti, in detrimentul altora o fi fost un demers dificil, avand in vedere faptul ca Yalom a tratat sute/mii de pacienti si indirect a atins vietile a milioane de oameni prin intermediul cartilor, cursurilor, manualelor, seminariilor, interviurilor pe care le-a daruit lumii, de-a lungul unei indelungate si prolifice cariere.

Din introducerea pe care o face acestor istorii de viata am aflat ca au fost preferate deoarece ilustreaza cele patru realitati relevante pentru psihoterapie, si anume: faptul ca moartea este inevitabila, faptul ca suntem liberi sa ne facem viata asa cum ne dorim; faptul ca, in ultima instanta, suntem cu totii singuri; faptul ca viata nu are niciun sens sau scop final évident.

Dintre aceste adevaruri ale vietii, moartea este cel mai usor de intuit ca dat ineluctabil, dintre toate, afirma Yalom. Nu ma surprinde aceasta ierarhie facuta de autor, avand in vedere interesul acestuia pentru tema mortii si contributia pe care a adus-o psihoterapiei, imbogatind-o cu orientarea existentiala, careia i-a dat forma si continut. Moartea ne invata despre viata, afirma Yalom adesea, un aforism cu valente terapeutice consistente …

Din lucrul cu pacientii sai, autorul a observat ca angoasa mortii este negata prin doua idei delirante. Prima ar fi convingerea ca fiecare avem ceva special, altfel decat restul lumii (idealizare/singularitate). A doua este credinta intr-un Atotputernic care ne priveste, ne apara si ne promite izbavirea din ghearele mortii inevitabile.

Aceste doua sisteme de convingeri alcatuiesc doua reactii diametral opuse la situatia in care se afla omul, crede Yalom. Una ar fi autoafirmarea eroica, prin declararea autonomiei. Cealalta, contopirea cu o fiinta superioara, prin dependenta/simbioza. In prima ipostaza, omul se transforma in propriul parinte, in a doua, omul ramane un vesnic copil…

Frica de moarte iese cel mai bine la iveala in cosmaruri si se manifesta prin exacerbarea virilitatii, sustine Yalom. O marturie edificatoare in acest sens o dau doua din cele zece personaje ale povestilor terapeutice. Este vorba de Malvin din, In cautarea visatorului si Carlos in, Daca violul n-ar fi in afara legii.

A doua realitate pe care o ia in atentie autorul este libertatea, care pare a fi antiteza mortii. Cu toate ca termenul suna bine in urechile noastre, libertatea vazuta dintr-o perspectiva existentiala este legata indisolubil de responsabilitatea propriilor alegeri si fapte. A fi responsabil inseamna a fi autorul propriului mod de a trai. Cum tanjim dupa structura si siguranta, libertatea promisa este mai degraba un agent anxiolitic, in sensul de care vorbea Sartre: suntem condamnati la libertate.

Este dificil, asadar, sa intri intr-un proces terapeutic, fara asumarea responsabilitatii, asa cum o face Dave din povestea, Nu trebuie sa fii bland. Daca nu si-ar fi asumat responsabilitatea, terapia n-ar fi avut niciun efect, de vreme ce, initial, credea ca sotia este vinovata pentru raul din viata lui …

Dupa asumarea responsabilitatii, adevarata munca este schimbarea care necesita un act de vointa. Exista momente cand trebuie sa cugeti, sa constientizezi si sa analizezi dar vine si clipa in care trebuie sa actionezi. Prin exercitarea vointei, care este motorul actiunii are loc exprimarea concreta a libertatii noastre …

Exercitarea vointei comporta doua etape: dorindu-si ceva omul initiaza, iar apoi pune in practica, prin luarea unei decizii. Din pacate unii oameni sunt blocati volitiv, nestiind nici ce simt, nici ce vor. Fara opinii, fara impulsuri, fara inclinatii, ei devin paraziti agatati de dorintele altora.

Altii stiu ce vor dar nu sunt in stare sa ia o decizie, ca in povestea lui Saul din Trei scrisori nedesfacute. Este greu sa luam decizii deoarece orice decizie presupune invariabil o renuntare. Astfel, pentru fiecare DA trebuie sa existe un NU, fiecare decizie eliminand sau distrugand alte optiuni. Alternativele exclud. A decide inseamna a ucide.

Singuratatea este o alta problematica umana, des intalnita in cabinetele de psihoterapie. Aceasta poate fi interpersonala, cand omului ii lipsesc deprinderile sociale sau stilul de personalitate care sa-i permita interactiuni sociale intime, ilustrata aici, prin intermediul lui Betty din Grasa. Si intrapersonala cand sinele este scindat, ca atunci cand disociem starea emotionala de amintirea unui eveniment. Vezi Marge din Monogamie terapeutica, cu dilema: care dintre personalitati se cuvine a fi laudata si ocrotita?

Dupa multi ani de studiu si experienta cu pacientii, autorul afirma transant ca, nu exista remedii pentru izolarea existentiala. Apoi mai adauga o recomandare ce tine de practica din cabinet. Terapeutii ar trebui sa evite falsele solutii, ca aceea cand cineva se foloseste de altcineva ca de un scut impotriva singuratatii.

O alternativa la singuratate ar fi fuziunea/simbioza. Fuziunea elimina anxietatea intr-o maniera radicala, prin eliminarea constiintei de sine, afirma Yalom. Riscul aici este sa ne pierdem pe noi insine, ca in cazul indragostirii, de exemplu, cand EU se dizolva in NOI. Din acest motiv, pentru terapeuti este dificil/contraproductiv sa lucreze cu un pacient indragostit, asa cum este Thelma din povstea, Calaul dragostei, de exemplu. O afectiune inchisa in sine si exclusivista, hranindu-se din ea insasi, cum este obsesia, este sortita sa se erodeze singura pe dinauntru. In schimb, dragostea adevarata este un mod de a fi, de a-ti darui sentimentele si nu a cadea prada acestora.

Simt nevoia sa adaug ca acest mod yalomian de a privi lucrurile m-a linistit in privinta unei cliente care s-a prezentat in terapie cu o obsesie, pe care voia sa i-o scot din cap si din corp, fara a avea vreo contributie in sensul responsabilitatii, de care am pomenit mai sus.

In sfarsit, a patra dimensiune care pune probleme omenirii, implicit psihoterapiei, este sensul/semnificatia vietii. Mi-a mers la suflet remarca asta, pe care mi-am insusit-o instant: Cautarea semnificatiei trebuie facuta pe ocolite deoarece cu cat o urmarim mai deliberat, cu atat avem mai putine sanse s-o gasim. Ea decurge din infaptuirea a ceva care are rost si care face ca intrebarile despre semnificatia vietii sa nu mai conteze. Este exact ceea ce am experimentat si eu la un moment dat. Merci Irvin pentru confirmare.

Mi-a placut si onestitatea autorului cand afirma: Experienta traita de celalalt ramane, pana la urma, inflexibil de intima si imposibil de inteles. Asa se face ca, in cabinet, intalnirea se realizeaza intre un om tulburat (pacientul) si unul mai putin tulburat (psihoterapeutul), care incearca sa-l ghideze cu grija si compasiune pe primul, fara sa-i ofere certitudini absolute sau raspunsuri ultime.

N-am sa intru in detaliile povestilor, din simplul motiv ca ele sunt bine scrise si merita citite la prima mana, avand relevanta, atat pentru terapeuti cat si pentru publicul larg. Pentru pregustare, las aici un fragment din introducere, cu destule intrebari incitante care sa indemne la lectura potentiali curiosi.

Dublul rol de observator si participant il solicita mult pe terapeut, iar pentru mine, in aceste zece cazuri relatate aici, a ridicat intrebari chinuitoare. De exemplu, unui pacient care m-a rugat sa-i pastrez scrisorile de dragoste, cum sa-i cer eu sa infrunte deschis exact aceleasi probleme pe care eu, in propria-mi existenta le-am evitat mereu? As putea eu sa-l ajut sa mearga mai departe decat am mers eu? Cum sa le pun eu nemiloase intrebari existentiale unui om aflat pe moarte, unei vaduve, unei mame careia ii murise copilul si unui pensionar anxios cu vise transcedentale – intrebari la care nici eu n-am un raspuns? S-ar fi cuvenit sa-mi dezvalui slabiciunea si limitele in fata unei paciente a carei personalitate alternativa mi se parea teribil de seducatoare? Puteam eu oare sa infirip o relatie sincera si plina de grija cu o femeie obeza a carei infatisare imi repugna? Trebuie ca eu, sub deviza cunoasterii de sine lucide sa-i rapesc unei femei batrane iluzia de dragoste complet irationala, dar profund reconfortanta si revitalizanta? Sau sa-mi impun vointa asupra unui barbat care, incapabil sa actioneze spre binele propriu, se lasa terorizat de trei scrisori nedesfacute?

View large More details

media

Iubirea care vindeca

Când ne gândim la iubire o asociem de obicei cu fluturii din stomac și cu senzația de plutire în al nouălea cer. Dar iubirea este mai mult de atât. Din perspectivă psihologică este o resursă extraordinară de vindecare a sufletului rănit, din diverse pricini: pierdere, neglijare, abandon, respingere, infirmitate, boală etc. Despre acest lucru am discutat împreună cu Adina Tomoioaga la emisiunea “Provocările vieții” de la Speranța Tv.

Recomand înregistrarea celor care au trecut prin evenimente adverse (una din două persoane, conform statisticilor), celor care, din diverse motive, n-au primit suficientă dragoste în familia din care provin, celor care au dificultăți în relația de cuplu dar și altor doritori care vor să-și optimizeze relația cu sine și cu ceilalți, prin intermediul iubirii vindecătoare …

Vezi inregistrarea aici.

View large More details

Carte

Iubirea care ne vindeca

Iubirea care ne vindeca este cartea care m-a atras irezistibil datorita nevoii mele de a explora aceasta resursa gratuita – iubirea – ce promite vindecare, in ciuda adversitatii si a dificultatilor cu care se confrunta unii oameni. Fie ca vorbim de razboi, maltratare, neglijare, deportare, inchisoare, boala, incest sau alte atrocitati, o relatie umana angajata si calda pare sa fie balsamul alinator dar si scanteia care face ca sufletul inghetat de suferinta sa renasca la viata. Asta spune, in esenta, Cyrulnic in eseul sau, bazandu-si reflectiile pe exemple practice dar si pe cercetari stiintifice.

Autorul este cunoscut si prin faptul ca promoveaza termenul de rezilienta, un concept care explica diferenta intre invingatorii si invinsii fenomenelor adverse. Pentru ca trauma sa fie integrata si suportata este nevoie de rezilienta, sustine Cyrulnic. Rezilienta este un ansamblu de trăsături, abilități si capacități personale, ce se constituie în factori protectivi pentru diminuarea nivelului de stres, anxietate si depresie, cu scopul unei mai bune funcționalități și stări de bine personale. Este un mod specific si personal de a face fata durerii, un ingredient necesar in cadrul procesului de revenire la viata, dupa trauma.

Revenirea la viata este un proces care poate dura ani de zile, uneori generatii la rand si este influentat de resursele proprii, de afectiunea apropiatilor dar si de discursul cultural care permite sau nu iesirea din trauma. Cand suferindul este sustinut zilnic de afectiunea apropiatilor sai iar discursul cultural da un sens ranii sale, acesta incepe sa se vindece si sa se dezvolte, sustine Cyrulnic.

Dar cum arata iubirea vindecatoare? Cand o putem accesa si in ce conditii poate deveni motor pentru vindecare? Cum se impletesc stilurile afective in cuplu astfel incat ele sa favorizeze vindecarea unuia sau a ambilor parteneri? In ce mod poate favoriza cultura vindecarea persoanelor cu trecut traumatic? Iata provocari la care autorul incearca raspunsuri pertinente, provocatoare si pline de speranta, atat pentru victimele durerii, cat si pentru cei care ii acompaniaza.

Iubirea, cel mai puternic factor de rezilienta

Studiile privitoare la rezilienta au aratat ca persoanele care au avut in viata lor o alta persoana de care s-au atasat sanatos, au facut fata mai bine crizelor si loviturilor vietii. Este cert ca o figura de atasament prezenta in viata ta te motiveaza sa traiesti, in ciuda adversitatii, adminte la randul sau, Cyrulnic.

Afectiunea parentala constituie baza de siguranta care ii asigura copilului forta de a iesi din adapostul familiei si a se lansa in lume. Starea de spirit a parintilor, dispozitia lor, trecutul care ii inveseleste sau ii intristeaza si care atribuie o semnificatie aparte fiecarui obiect si fiecarui eveniment, structureaza in acelasi timp imaginea pe care copilul si-o face despre el insusi … Dar ce se intampla cu cei care au avut parinti traumatizati, indisponibili emotional sau cu cei care au ramas orfani din diferite motive, cu cei nascuti in familii dezorganizate sau care au cunoscut ororile razboiului? Mai au ei sanse de vindecare si implinire in viata?

Boris Cyrulnic admite ca da, in conditiile in care acei copii intalnesc un tutore de rezilienta in adolescenta si/sau cunosc iubirea neconditionata a unui partener in cadrul unei relatii stabile de cuplu. Oamenii traumatizati au nevoie de tutori de rezilienta, alaturi de care urmeaza sa evolueze. Evolutia poate incepe in adolescenta, atunci cand copiii se deschid fata de un mediu social prielnic, cand intalnesc prima dragoste sau/si cand se angajeaza in legaturi de cuplu stabile. In aceste contexte, dragostea poate transforma suferinta muta din copilarie…

Studiile sustin aceste afirmatii cu cifre: 28% dintre copiii cu probleme isi revin in perioada adolescentei. Aceasta evolutie aparent spontana se datoreaza intalnirii constructive cu o persoana insemnata din punct de vedere sentimental sau cultural. Unele grupuri si institutii care au preluat acesti copii au ridicat procentul la 60%, sporind astfel factorii de rezilienta.

Daca lasam un adolescent singur cu durerea lui, va creste riscul ca acesta sa repete comportamentul care nu favorizeaza rezilienta. Dar daca adolescentul gaseste un mediu prielnic si un tutore care sa-l insoteasca pe drumul schimbarii, reprezentarile negative capatate in copilarie pot fi modificate. Este o perioada atat de vie incat ii permite memoriei biologice sa invete un alt stil afectiv. Evolutia rezilienta va fi determinata de gasirea unei structuri afective noi (individ sau grup) de care sa se lege articulat … Poti invata sa iubesti atunci cand noul mediu iti ofera stabilitatea emotionala care face loc schimbarii.

Daca tanarul nu reuseste sa-si gasesca un tutore de rezilienta sau un grup suport in adolescenta mai are totusi o sansa de a se salva, printr-o relatie de iubire. Desi multi dintre ei se intreaba, Cine sunt eu ca sa fiu iubit, sufletele ranite se intalnesc, in incercarea disperata de a se salva, impreuna. Daca cei doi reusesc sa formeze un cuplu trainic, fie el si disfunctional, au sansa de a obtine un atasament securizant, ce nu a fost insusit cu succes inainte.

Asadar, dragostea are ca efect imbunatatirea stilurilor afective si implicit, imbunatatirea calitatii vietii. Din punct de vedere biologic, relatia de dragoste face posibila metamorfoza si schimbarea de directie. Dupa ce tanarul a fost marcat de mediul inconjurator de la varsta precoce, ceea ce i-a modelat stilul afectiv, relatia de dragoste vine si ii ofera a doua sansa, o modificare a reprezentarilor negative despre sine, dobandite in timpul copilariei. Se intampla o metamorfoza a biologicului, afectivului si socialului, care se coordoneaza pentru a vira spre alt orizont, cu mai multe sanse de succes…

Cele mai mari sanse de vindecare le au persoanele care au cunoscut in trecut semintele iubirii, chiar sub forma unor scurte momente ce au ramas persistent in memorie. Aceste flash-uri sunt numite de specialisti,

Amprente psihologice

Orice persoana, indiferent de trecutul sau, a primit din mediul în care trăieste o serie de amprente precoce care i-au marcat în memorie o rezilienta latenta, sustine Cyrilnik. De pilda, viata destramata si jarul ramas dupa distrugerea ei coexista in amintirea lui ca o reprezentare a sinelui cu care paseste în aventura iubirii. E ca și cum ar gandi: Simt ca pot fi iubit, pentru ca am fost iubit candva. In caz contrar, un act de bunatate cu care nu esti obisnuit iti poate provoca frica, desi ai atata nevoie de el.

Amprenta psihologica devine astfel mijloc de rezilienta si de salvare din deznadejde. “Dintre miliardele de actiuni, de lucruri, de intamplari și de cuvinte care ne inconjoara, aproape toate vor fi uitate, pierdute in mediul ce ne invaluie si ne modeleaza fara stirea noastra. Pana cand, deodata, un scenariu a carei actiune dramatica provoaca un deznodamant rasare in constiinta noastra si ramane acolo sub forma de amintire… Această amintire, peste luni/ani, poate provoca o schimbare de perspectiva, o asumare a vietii personale, in ciuda obstacolelor care ne-au marcat existenta” Exista mereu un gest linistitor in cea mai mare spaima, un suras in groaza de nedescris, un colt de cer albastru, chiar si in cel mai intunecat loc.

Cultura participa la trauma si implicit, la rezilienta. De la rusine la mandrie.

Modul in care anturajul familial si cultural vorbesc despre suferinta o poate atenua sau agrava, in functie de povestea cu care il inconjoara pe cel aflat in necaz. Este greu sa-ti schimbi modul in care relationezi, atunci cand totul este incremenit in societate si in privirile oamenilor. Cand esti altfel, stigmatizat, cand trebuie sa-ti ascunzi suferinta, durerea este si mai mare. De pilda, victimele incestului vorbesc dupa 30 de ani de la agresiune, copiii deportati au vb la 40 de ani dupa incheierea razboiului, atunci cand cultura le-a dat cuvantul, iar copiii nascuti din tati germani si mame frantuzoaice, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, isi ascund inca umbra originii lor.

Cand mediul permite sa-ti spui povestea, acest fapt iti permite accesul catre intimitatea propriei fiinte si la gasirea unui sens. Cand gasesti un sens durerii, aceasta se diminueaza. Cand dai glas durerii spunand o poveste, modifici si reprezentarea traumei datorita celor ce o asculta si astfel amintirea unei rani trecute devine mai usor de suportat.

Cand cultura nu-ti permite evocarea durerii, o poti sublima intr-o imagine a omului de succes. (sunt destui oameni care functioneaza foarte bine in cadre de lucru institutionale dar care sunt rupti de lumea dinlauntrul lor si profund nefericiti). O poti transmite printr-o opera de arta: printr-un roman in care iti spui povestea, intr-un tablou, intr-o sculptura, care ii da sens si cu care te identifici, trecand astfel de la rusine si vinovatie, la mandrie.

Cei care au trecut prin trauma au prezentat doua caracteristici definitorii: vinovatia si hipermnezia. Culpabilizatii s-au angajat in lupte sociale, acumuland o serie de factori de rezilienta. Hipermnezia poate fi o sechela si atunci persoanele devin prizoniere ale trecutului, fie un punct forte, daca familia, mediul cultural ii dau ranitului ocazia de a se exprima (verbal, artistic, literar), oferind suferintei un sens si incurajand astfel modificarea acestei memorii.

Concluzie: O trauma schimba pe oricine, dar ne revine noua decizia de a alege, fie sa ne supunem acesteia, gandind ca asa ne e destinul, fie sa ne eliberam si sa revenim la viata. Schimbarea este conditionata de o prezenta afectiva care sa ne ofere siguranta emotionala (iubire neconditionata) si un mediu cultural deschis care sa dea sens vechii rani si sa o integreze in noile cadre de viata …

Despre autor: Boris Cyrulnik este neuropsihiatru si psihanalist francez, profesor si scriitor prolific, Director de Educatie la Universitatea din Toulon, unde preda cursul de etologie umana. Un erudit cu experienta caruia Emanuel Macron i-a cerut in 2018 sa reformeze sistemul educational din Franta.

View large More details

Psihologie

Te iubesc si te repar

Exista cupluri in care partenerii sunt terapeuti unul pentru altul si ajung sa-si dezvolte potentialul tocmai prin disfunctia cu care au venit in cuplu. Uneori, uniunea este benefica unui partener doar daca acestuia ii merge rau. Daca lucrurile se schimba si unul sau ambii parteneri ajung sa fie fericiti, fie vor renegocia contractul, fie vor pleca pe drumuri diferite, pentru ca nu vor mai avea motive sa traiasca impreuna. Asta sustine neuropsihiatrul Boris Cyrulnik, in cartea “Iubirea care ne vindeca.” Iata cateva exemple in acest sens.

O femeie anxioasa poate simti nevoia sa fie protejata si linistita langa partenerul ei, atunci cand are accese de teama. Ii sare in gat, il imbratiseaza si este disponibila pentru el. Dupa ce trece angoasa, il percepe ca pe un intrus si-l trimite la plimbare. In timpul unei perioade mai mari de liniste, cere divortul pentru ca nu-si iubeste partenerul decat atunci cand ii mergea rau.

Daca doamna Mi-e teama sa ies in lume il intalneste pe domnul Am nevoie de iubire constanta, cei doi vor forma o familie trainica, de vreme ce sotul se va ocupa cu placere de problemele sociale iar sotia va avea grija sa-i ofere siguranta emotionala de care a fost privat in copilarie. Riscul aici este ca, daca barbatul se vindeca, nu va mai avea motive sa ramana in acel cuplu.

Doamna Eu mai intai se marita cu Domnul Ea mai intai. Mariajul merge struna, desi intr-o zi sotul realizeaza ca ea face ce vrea ea iar el face ce vrea ea. Aceasta revelatie nu-l intristeaza, ci ii aduce un mare beneficiu pentru ca-i permite sa iubeasca intr-o maniera mai relaxata, acceptand faptul ca tiparul sau afectiv este construit pe un raport de supunere fata de persoana care ii ofera confort emotional. Persoana cu probleme afective se subordoneaza pentru a ramane in contact cu cel/cea de care vrea sa fie iubita.

Domana Nimeni nu ma iubeste il intalneste pe Domnul Eu mai intai. Ea va fi multumita ca cineva a ales-o si va face tot posibilul sa-l multumeasca, punandu-l intotdeauna pe primul loc. Atata timp cat nevoile lor sunt implinite, acest cuplu disfunctional va fi stabil.

Cand doamna Singura pe lume descopera ca domnul Fara sentimente este disponibil, ii sare in ajutor. Se inteleg minunat, atata timp cat fiecare ii ofera celuilalt ce-i lipseste. Insa, daca vreunul dintre ei oboseste sau se simte rau, celalalt este tras la raspundere pentru ca nu l-a ingrijit suficient.

Domnul ambivalent, Du-te-ncolo, vino-ncoace se casatoreste cu doamna Nu ma iubesc decat pe mine. Ea ii vorbeste mereu despre problemele, despre placerile si bucuriile ei, in timp ce el se simte abandonat cand ea nu este prezenta si dominat atunci cand este acolo. Asa ca o cauta mereu sa-i confere putere impotriva careia sa se rascoale. Sunt inrobiti si se iubesc, chiar daca intr-un mod strident …

Aceste cateva exemple ne arata ca dragostea repara stilurile afective. Exista deci speranta pentru cei care vin din relatii cu atasamente insecurizante, cu conditia ca ei sa intalneasca un partener cu care sa construiasca o relatie vindecatoare. Apoi sa renegocieze contractul marital si sa treaca la o noua etapa. Cu mai multa constientizare, maturitate si implinire …

Tu cu ce stil afectiv ai venit in relatia de cuplu? Cum te-a ajutat partenerul sa repari propriul stil de a iubi, daca ai avut dificultati in relatie cu persoana primara de atasament? Este cuplul tau unul trainic, echilibrat si matur? Ce ai putea face in plus pentru ca relatia sa evolueze in sensul dorit ?

Pentru a intelege mai bine stilurile afective si rolul lor in relatia de cuplu, arunca o privire aici si aici.

View large More details

psihocalorii

Apartenenta

Oamenii rămân acolo unde simt că aparțin.

View large More details

Povesti despre oameni

Pacient pozitiv

Noi oamenii avem impresia ca orice criza, boala sau necaz ii loveste pe altii, nu pe noi. Pana cand ni se intampla. Deodata, fara preaviz.

Cine ar fi crezut ca o calatorie cu trenul va insemna pentru Rebecka, nu doar revederea cu nepotica de 5 ani ci si inceputul unui calvar din care va iesi abia dupa 14 zile? Nimic nu prevestea intalnirea cu virusul, cu atat mai mult cu cat isi luase masuri elementare de protectie. Avusese grija sa poarte masca, manusi, sa pastreze distanta fata de alti oameni si sa atinga cat mai putine suprafete, in stradania de a se pastra, pe cat posibil, in siguranta.

In ciuda acestor precautii, la 3 zile dupa ce m-am intors acasa, povesteste Rebecka, am inceput sa simt dureri de cap, usturimi in gat si febra. Am crezut initial ca este o gripa sezoniera si m-am straduit sa o combat cu bauturi calde, bai alternante, vitamine si paracetamol. Tot efortul meu a ramas insa fara rezultat. Dimpotriva, simptomele s-au inmultit pentru ca acum ma durea tot corpul, aveam dificultati de respiratie si incepusem sa tusesc. In mintea mea incoltise gandul ca am Covid, insa n-as fi vrut sa merg la spital, avand convingerea ca acasa imi este cel mai bine.

Dupa o saptamana in care incercasem sa fac fata durerii si febrei, am decis impreuna cu medicul de familie sa apelez la serviciul medical de urgenta. Zis si facut. Dupa interviu si o examinare la plamani, medicii au suspectat o infectie cu Corona virus, dar pentru ca puteam respira singura m-au trimis acasa, cu recomandarea sa revin daca simptomele se agraveaza.

Lucru care s-a si intamplat. Febra s-a mentinut ridicata, tusea devenea din ce in ce mai persistenta, nu mai puteam manca iar corpul mi-era lipsit de orice fel de energie. Simteam dureri in tot corpul iar pentru a merge la toaleta aveam nevoie de ajutor. Din cauza febrei incepusem sa halucinez, nu ma mai puteam odihni, iar dupa 6 zile fara pic de hrana (am slabit 6 kilograme), ajunsesem la capatul puterilor.

Am sunat medicul de familie care, de data asta, mi-a sugerat sa chem Salvarea pentru ca nu mai puteam ramane acasa in starea in care ma aflam. Ajunsa din nou in regim de urgenta, mi s-au facut investigatii coplexe, inclusiv testul Covid-19. Diagnosticul a fost confirmat, infectia era foarte mare, asa ca am ramas in spital, pentru a primi ingrijirile necesare cu sedative, antibiotice, perfuzii etc.

In ciuda acestor tratamente, febra ramanea crescuta, semn ca in organismul meu se ducea o lupta crancena pentru supravietuire. In acele momente, m-am gandit inclusiv, la moarte. Insa speranta si dorinta mea de a trai, grija si atentia celor din jur, rugaciunile familiei, prietenilor si a comunitatii religioase din care fac parte, m-au intarit si mi-au dat suficiente motive sa lupt cu boala si cu gandurile negre.

Dupa 2 zile de spitalizare am decis impreuna cu personalul care ma ingrijea sa revin acasa, pentru ca incepusem sa mai prind puteri iar plamanii mei aratau destul de bine, in ciuda faptului ca simteam inca dificultati de respiratie.

Apoi, incet, incet am revenit la viata, semn ca anticorpii mei isi facusera treaba si castigasera teren in lupta cu infectia. Febra mi-a scazut, tusea a slabit in intensitate, pofta de mancare mi-a revenit. Desi nu puteam citi sau gandi cu claritate am folosit timpul acesta ascultand muzica, predici, rugandu-ma, nu atat pentru mine cat pentru copii, nepoti si toti cei dragi care sufereau impreuna cu mine.

Experienta aceasta nu a fost doar negativa ci a avut valentele ei pozitive. In tot acest timp am primit sute de mesaje de sustinere si incurajare, venite din toate colturile Planetei, acolo unde am rude, prieteni si cunostinte. Chiar si oameni necunoscuti mi-au scris. Parintii mei, impreuna cu prietenii au gatit pentru mine cantitati impresionante de hrana. Vecinii s-au oferit sa-mi faca aprovizionarea cu cele necesare, asta deoarece si sotul meu era in carantina si contactase boala. Casa mea a fost plina de flori, dulciuri si zambete vazute prin geam, ce-i drept. Nu mi-a lipsit nimic, dimpotriva am fost tratata ca o regina iar acest lucru m-a bucurat foarte mult. Merita sa traiesc si sa ma bucur de viata, alaturi de acesti oameni minunati pe care ii am in jurul meu si carora le multumesc din suflet pentru tot ce au facut pentru mine.

Aceasta este povestea unui pacient pozitiv Covid-19, una dintre sutele de mii care ar trebui scrise si trimise in lume. Unele povesti sunt triste pentru ca personajul principal a pierdut lupta cu viata. Altele insa sunt luminoase si pline de speranta, la fel ca cea pe care v-am impartasit-o aici.

Rebecka are 52 de ani. S-a stabilit in Suedia imediat dupa Revolutie. Este casatorita cu Thomas si au impreuna 7 copii si 6 nepoti.

Astazi, 17 aprilie 2020, la ora 10 00, in Suedia s-au consemnat 12 540 de persoane infectate cu Covid-19 si 1330 decedati, majoritatea varstnici. Multi dintre cei infectati sunt imigranti din Somalia si Iran care, fie au avut dificultati de intelegere a mesajelor autoritatilor din cauza limbii, fie n-au luat in serios aceste recomandari.

O problema majora o constituie aici lipsa echipamentelor de protectie, lucru care complica situatia in spitale si casele de batrani. De pilda, in sectia de boli infectioase unde a fost internata Rebecka, 23 de cadre medicale au fost depistate pozitiv. Nu-i de mirare, deoarece personalul medical oferea asistenta bolnavilor, pana mai ieri, cu mainile goale…

Suedia a optat pentru o solutie lejera in privinta masurilor de securitate, mizand pe imunizarea colectiva. Desi liceele si universitatile sunt inchise, copiii mai mici de 14 ani continua sa mearga la scoala. Adultii pot lucra de acasa, daca acest lucru este posibil, in timp ce varstnicii si cei cu boli cronice sunt sfatuiti sa nu iasa din case, decat daca este absolut necesar.

← Older Posts

Newer Posts →

Rebecka Grennvall on Pacient pozitiv: “Sper ca aceste rânduri sa fie citite de mulți si poate experiența prin care am trecut eu sa de-a speranța…”
RovaPsihoterapia on Legaturi pierdute: “Bun venit si multumesc pentru comentariu Dr. Carmen Vochescu. Inteleg indignarea dvs. referitoare la acest subiect dar cred ca ati…”
Carmen Vochescu on Legaturi pierdute: “Sunteți sigura ca va puteți asuma ceea ce ați scris mai sus în cazul în care o persoana ce citește…”
RovaPsihoterapia on Demonul amiezii: “Da, Anuta. Pe langa experienta autorului, am gasit aici foarte multe informatii despre aceasta suferinta. Este un fel de “biblie”…”
Tajti Aneta on Demonul amiezii: “Am citit cartea “Demonul amiezii”. Este copleșitoare experiența autorului. La un moment dat n-o mai puteam lăsa din mână. Parcă…”

Set your main menu in Appearance > Menus

All posts by RovaPsihoterapia

Carte, Psihologie

Spatiul dintre noi

Carte, Psihologie

Privind soarele in fata

film, Povesti despre oameni, Psihologie

A trai – Ikiru

Carte

Psihoterapia lui Dumnezeu

Carte

Calaul dragostei si alte povesti de psihoterapie

media

Iubirea care vindeca

Carte

Iubirea care ne vindeca

Psihologie

Te iubesc si te repar

psihocalorii

Apartenenta

Povesti despre oameni

Pacient pozitiv

Postări recente

Rova Pshioterapia

Abonează-te

Ultimele comentarii

Blogroll

Arhive

Categorii

Set your main menu in Appearance > Menus

All posts by RovaPsihoterapia

Carte, Psihologie

Carte, Psihologie

film, Povesti despre oameni, Psihologie

Postări recente

Rova Pshioterapia

Abonează-te

Ultimele comentarii

Blogroll

Arhive

Categorii

Search engine