Tragedia Salvatorilor. Despre nevoia arzatoare de a fi iubit

Exista multi Salvatori pe lume. Unii sunt vocationali: medicul/asistentul medical, psihologul, pompierul, politistul, asistentul social, capelanul, preotul/pastorul, salvamarul, avocatul etc. Altii sunt salvatori sanatosi: altruisti, generosi, compasivi, sensibili la nevoile lor si ale altora etc. Ceilalti sunt compulsivi: hiperempaticul (uita de sine si se ocupa de altii), umilitul (isi ascunde fragilitatea unei stime de sine scazute prin fapte eroice), teroristul (salveaza pentru dominare si control).

Salvatorii vocationali si-au facut o profesie din a fi sprijin pentru alti oameni, ca urmare a unor experiente de viata care i-au directionat (constient sau nu) pe acest drum. De pilda, un copil care si-a pierdut mama suferinda de cancer, va dori sa urmeze o cariera in medicina pentru a preveni drame asemanatoare, un altul care a fost martorul unui incendiu, va fi atras de perspectiva de a salva oameni si bunuri, din situatii limita etc. Ceea ce-i diferentiaza pe acestia de alte categorii de Salvatori este faptul ca nu se afla in misiuni de salvare tot timpul, ci doar atunci cand sunt in uniforma pe care si-au comandat-o.

Salvatorii sanatosi au constienta clara a propriului EU, au imagine buna despre ei si despre lume, manifesta grija fata de sine, dar sunt sensibili si la dramele aproapelui. Stiu sa intervina cand este cazul, pot spune Nu, cand au altceva mai urgent de facut (inclusiv nevoie de odihna), isi dozeaza timpul si efortul, astfel incat sa-si tina viata in echilibru. Ca o particularitate importanta a acestei categorii de salvatori este faptul ca ei sunt incantati cand protejatii lor scapa cu bine. Pentru ca ei sustin, acompaniaza, faciliteaza, nu salveaza! Din acest motiv nici nu asteapta aplauze.  

Problemele apar in cazul Salvatorilor compulsivi. Ei sufera de un complex, de o tulburare psihologica care ii duce, in final, la propriul naufragiu. Inainte de a explica  acest fiasco, sa vedem de unde vine virusul salvarii care ii contamineaza pe unii, din cap pana in talpi.

Specialistii spun ca Salvatorul compulsiv este antrenat de mic sa fie parintele parintilor sai,  Astfel el creste in sanul unei familii disfunctionale/indisponibile si devine, fie copilul jucarie, carja, paratraznet, simptom, sau copilul terapeut, soare (care face timp frumos acasa) etc... 

Un Salvator compulsiv este un copil cu un narcisism (iubire de sine) ranit. Este copilul neglijat de ingrijitorii primari. Este cel care a supravietuit adaptandu-se nevoilor parintilor/fratilor si a uitat de sine. Este adultul cu un Sine fals construit din asteptarile celorlalti si ale mediului in care a trait. Este cel care gaseste resurse de supravietuire in sine insusi, deoarece a invatat ca nu poate conta pe ceilalti. Dar, este si cel care cauta cu ardoare iubirea. Mai ales acesta, spun psihanalistii.

Privind mai atent, Salvatorul compulsiv este un om cu tulburare narcisica cu fateta dubla: pe de o parte, grandoare, pe de alta, depresie. Grandoare, pentru ca el nu poate rezista fara admiratia celorlalti. Devenind Mesia isi gaseste leacul pentru propria suferinta. Doar ca, din spate, pandeste depresia. Cand cade masca sinelui fals, acest om recunoaste in sinea lui un adevar tulburator: pretind ca sunt erou dar nu sunt decat un urias cu picioare de lut.

Tragedia Salvatorului compulsiv incepe din locul in care este prezenta suferinta. Acolo unde exista suferinta este si misiune de indeplinit. Cum stie sa salveze, actul eroic a devenit un mod de viata, o identitate pentru el.  

Salvatorul compulsiv se sacrifica (lt. sacer, facere – a indeplini un act sacru), printr-un soi de  masochism moral, pe care il ridica la rang de virtute.

Este codependent de Victima. Nu ma simt puternic decat daca celalalt este deprimat! Aici avem si un paradox, cu dubla constrangere: sa faci totul ca protejatului sa-i fie bine, cu conditia sa nu-i fie! Hmm

Procesul de salvare compulsiva urmareste un scenariu predictibil. Mai intai, Salvatorul agata victima. Apoi, intra cu ea in luna de miere. Ca in orice relatie, mai tarziu, apar neintelegeri. In sfarsit, relatia se rupe si cel salvat fuge. Atunci Salvatorul se revolta, din cauza ca nu obtine iubirea pe care o doreste (mai mult sau mai putin constient). Cum poate fi atat de nerecunoscator, oare!?

In cele din urma,Salvatorul sfarseste epuizat si singur. Salvarea altora duce astfel la propriul naufragiu.

Dar si cei salvati isi traiesc propria drama, din mai multe motive: O salvare excesiva este un raspuns la un fel de rana hemoragica pentru care persoana afectata accepta o perfuzie prelungita. Datoria lor este imposibil de achitat iar sa fii dator pe viata este insuportabil. Darul, trebuie inapoiat, intr-un fel sau altul. Cel ce nu intoarce darul isi pierde onoarea pentru totdeauna.  

Vestea buna este ca exista cai de salvare a Salvatorului. Iata cateva dintre ele:

Inainte de a te gandi sa-i ajuti in mod judicios pe ceilalti, e intelept sa fii tu insuti indeajuns de rezistent. Constientizeaza propriile suferinte si loialitati. Accepta-ti traumele, inclusiv ce a lipsit din copilaria ta. Descopera-ti mecanismele de aparare in fata durerii: evitarea, proiectia, fuga, salvarea celorlalti etc. Fii atent la compulsia de repetare. Lucrul refulat de care nu ai cunostinta reapare, nu sub forma de amintire, ci de actiune (Freud).Renunta la iluzii. Fii realist: altruist, empatic, compasiv dar nu te duce in extreme.

Cum arata Salvatorul pocait:

Ajuta (faciliteaza, secondeaza), nu salveaza. Propune, nu impune. Are grija de propriul sine, (re)descoperit. Manifesta narcisism pozitiv (iubire/grija/respect de sine) Trece de la salvez deci exist la exist!