Carte, dezvoltare personala, Psihologie
Vorbeste cu oricine despre orice
Am cumparat aceasta carte de dragul autorilor si a teoriei Imago, pe care cei doi au dezvoltat-o pentru cupluri. Spun asta deoarece titlul nu m-a sedus, dimpotriva mi s-a parut neinspirat, si prea de tot marketat. Doar ca, ce sa vezi, am descoperit un material valoros bine structurat, clar si util, numai bun de pus in practica.
Autorii pleaca de la o problema reala de comunicare din societatea actuala: cei mai multi dintre noi suntem buni vorbitori dar nu ne pricepem deloc sa ascultam, spun acestia. Vorbim unii cu altii prin monologuri, in loc de dialoguri. Mai mult chiar, avem intoleranta fata de opiniile diferite si o nevoie mare de validare a propriilor pareri. Sa castigi si sa ai dreptate, devin obiective care primeaza in fata oricarui alt considerent. Intr-un astfel de spirit pare ca a vorbi este adesea cel mai periculos lucru pe care-l putem face, constata autorii.
Iar efectele asupra societatii sunt previzibile: Pe de o parte deconectare cu izolare sociala, anxietate, egocentrism, pierderea empatiei, obiectificare etc. Pe de alta, relatii tensionate, conflict si polarizare care genereaza gandire reactiva si toate comportamentele sociale negative. Parca suna cunoscut, nu-i asa?
Vestea buna este ca avem solutii, care sa diminueze efectele negative. Una dintre ele, propusa de autori in carte, se numeste Dialog prin Conversatii Sigure. Aceasta metoda ne invata sa inlocuim conversatiile de tip monolog cu dialoguri bidirectionate care ne vor ghida catre interactiuni si relatii mai sigure si mai productive. Putem supravietui intr-un mediu nesigur dar prosperam doar atunci cand avem relatii sigure si sanatoase, bazate pe comunicare deschisa, spun autorii, intr-o logica de bun simt, as adauga eu.
Dialogul structurat, negativitatea zero, practica afirmarii, spatiul dintre noi. Acestea sunt componentele Dialogului prin Conversatii Sigure. Primul concept, dialogul structurat se construieste prin oglindire, validare si empatie, Sa le analizam pe rand.
Oglindirea este actul de a reflecta cu acuratete continutul, tonul si intensitatea mesajului vorbitorului. Un soi de parafrazare care arata apreciere, respect si iubire fata de interlocutor. Este raspunsul care calmeaza si reduce intensitatea furiei, daca este cazul. In mod practic, reformulez ceea ce a spus interlocutorul dupa care verific daca am inteles corect, cu expresii de genul: am inteles bine, asta ai vrut sa spui, mai vrei sa adaugi ceva la ce ai spus, am inteles tot etc.
Validarea inseamna ca ceea ce cred si spun are sens pentru o alta persoana, in ciuda faptului ca avem opinii diferite. Remarci de genul: are sens ceea ce spui, inteleg perpectiva ta, motivul pentru care are sens este… au darul de a-l face pe celalalt sa simta acceptat si important in economia dialogului.
Empatia presupune sa incerc sa ma acordez la ceea ce simte celalalt, sa-mi imaginez cum arata lumea din perspectiva sa. Empatia ma ajuta sa fac diferenta intre actiune si cel care face actiunea respectiva, cine este el/ea ca persoana. Prin empatie invitam, descoperim, ascultam, vindecam si ne intregim.
Daca a fost ceva care m-a trigaruit si intrigat in carte este acest angajament fata de negativitate zero. Si asta, deoarece am tendinta sa observ ce nu este bine sau ce ar trebui schimbat/retusat/optimizat la mine sau/si la ceilalti. In cazul asta, cum as putea sa vad tot timpul doar partea plina a paharului? Pare greu de realizat, cel putin la prima vedere.
Daca si tu ai vulnerabilitati aici, uite o solutie prin care autorii sustin ca putem pastra angajamentul pentru negativitate zero. Se numeste Dialogul frustrarilor. Acesta este un proces in trei pasi: mai intai, soliciti o intalnire pentru a-ti exprima frustrarea. Exprimi pe scurt frustrarea, mentionand un comportament concret pe care il vrei schimbat. Sugerezi apoi moduri prin care acest comportament poate fi inlocuit, pe baza principiului SMART, adica specific, masurabil, accesibil, relevant si delimitat in timp.
Practica afirmarii. Cuvantul afirmare este si substantiv si verb. Ca substantiv, afirmarea inseamna recunoasterea valorii intrinseci a altei persoane pentru simplu fapt ca exista. Ca verb, afirmarea este un comportament, o abilitate exersata prin rostirea unor cuvinte de afirmare catre o alta persoana. Afirmarile nu contin asteptari, tranzactii, reciprocitate, prin urmare nu voi fi dezamagit/a, daca nevoile mele nu vor fi implinite in diverse relatii. In schimb, daca practic afirmarea voi gasi o cale prin care pot crea siguranta si energie pozitiva in relatiile mele. Merita exersat, zic!
Spatiul dintre noi este definit de contactul vizual, tonul vocii, limbajul corporal si energia interioara a partenerilor de dialog. Cu alte cuvinte, calitatea relatiilor mele este determinata de modul in care am grija de spatiul dintre mine si persoana cu care vreau sa interactionez. Pot influenta calitatea acestui camp energetic si pot determina daca este pozitiv sau negativ prin ceea ce gandesc, fac si spun celorlalti, cu toata fiinta mea.
Dialogul prin Conversatii Sigure poate fi folosit atat in relatii unu la unu cat si in grupuri (de lucru, mediu corporatist, colective de elevi/studenti, partide, comunitati religioase etc). Iata cum se procedeaza: participantii sunt asezati in cerc pentru a elimina orice simbol al ierarhiei. Se angajeaza sa fie amabili, respectuosi si incluzivi. Isi clarifica intentia prin stabilirea unei agende. Isi articuleaza viziunea prin exprimarea a trei adjective care descriu rezultatul dorit. Solicita facilitatorului sa oglindeasca contributiile membrilor si sa ia notite. Selecteaza un membru care sa rezume procesul si concluziile. Ajunge la un consens. Stabileste un plan de actiune. Creaza un calendar. Solicita membrilor sa-si ia angajamentul de a finaliza sarcinile necesare in termenul convenit. Convoaca grupul din nou pentru a continua activitatea in cadrul Dialogului de Grup.
Cand iti poti exprima gandurile fara teama de a fi judecat esti mult mai predispus sa dai tot ce ai mai bun la locul de munca. Acele companii care faciliteaza relatii sanatoase si in care angajatii practica colaborarea, nu competitia, sunt cu 400% mai profitabile, afirma autorii citandu-l pe Dan Prosser – antreprenor, autor si strateg de afaceri.
In ultima instanta, Dialogul prin Conversatii Sigure face diferenta intre creirul emotional (numit in carte, crocodil) si creirul rational (numit aici, bufnita). Cand operezi cu neocortexul accesezi curiozitatea, nu o atitudine de superioritate. Poti alege momentul potrivit pentru a-ti exprima un punct de vedere, intr-un mod atent si respectuos. In acest fel, relatiile devin din tranzactionale, transformationale.
In final, iata cateva principii extrase din aceasta carte, numai bune de pus in practica:
Creaza siguranta inainte de a cauta adevarul. Nu vreau sa te conving, vreau sa inteleg.
Asculta ca sa intelegi, nu ca sa dai o replica!
Valideaza experienta celuilalt, chiar daca nu esti de acord cu el!
Comunica fara critica, ironie, dispret sau atac!
Fii curios, nu defensiv. Intreaba, de exemplu, ce te-a facut sa ajungi la concluzia asta?
Vorbeste din Eu, nu din Tu. De ex: eu ma simt, eu am crezut etc
Afirma valoarea celuilalt, in mod real si specific!
Accepta diferentele! Relatia este mai importanta decat castigul, oricare ar fi el.
Renunta la negativitate! Antreneaza-ti creierul sa vada partea plina a paharului.
Regleaza emotiile inainte de a continua conversatia. Asta presupune sa oprim pe moment conversatia si sa o continuam cand suntem mai calmi…
Ce ti-a atras atentia sau ce ai retinut din metoda Dialogului prin Conversatii Sigure? Esti dispus sa te angajezi in conversatii sigure, uzand de instrumentele puse la dispozitie de Harville Hendrix si Helen LaKelly Hunt? Cu ce vrei sa incepi?
Carte, dezvoltare personala, Psihologie
Mama, tu unde erai atunci
Cartea asta este una dintre cele mai valoroase si bine scrise carti pe care le-am citit vreodata. Este adresata publicului larg, desi, din punctul meu de vedere, este o lectura obligatorie pentru toti profesionistii din domeniul sanatatii mintale. Am apreciat claritatea, cursivitatea, structura dar si profunzimea acestei carti. De fapt, este o calatorie de vindecare personala, cu exercitii practice si introspectii care raman in mintea cititorului mult timp dupa lectura.
In ce ma priveste, citind cartea, cu creionul si carnetul de lucru in mana, mi-am clarificat si structurat mai bine teoria cu privire la Rana de Atasament, mi-am notat idei valoroase, am intocmit liste, am facut exercitii in doua sensuri: unul personal si altul legat de lucrul cu clientii. Intamplator sau nu, am in terapie un astfel de caz iar lectura acestei carti mi-a furnizat un protocol de lucru extrem de util in privinta temei enuntate.
Cartea este prea complexa si profunda ca sa ma inham la un rezumat aici, vreau doar sa scot in evidenta cateva idei valoroase pentru cei care au fost trigaruiti de acest titlu provocator. Asadar,
Ranile din copilarie nu vin doar din abuz explicit ci si din absenta emotionala a ingrijitorului primar (de regula, mama). O mama poate fi prezenta fizic, poate raspunde unor nevoi imediate dar indisponibila emotional pentru copil. In timp, copilul invata sa-si suprime nevoile si emotiile pentru a pastra relatia. Se petrece un soi de adaptare creativa care il ajuta pe copil sa supravietuiasca d.p.d.v. emotional. Implicit, se dezvolta tipare de supravietuire, precum: autonegare, perfectionism, conformism, opozitionism etc.
La maturitate, Rana Neglijarii Emotionale produce dificultati relationale, stima de sine scazuta, sentiment de gol interior, sentimente de inadecvare etc. Dar cea mai mare problema, in acest caz, o reprezinta pierderea conexiunii. In consecinta, ceea ce are de facut un adult neglijat emotional in copilarie este repararea conexiunii, nu invinovatirea mamei, care, cel mai probabil, continua cercul vicios al ranei de maternaj din propria poveste de viata.
Vindecarea incepe cu recunoasterea si validarea propriei experiente in relatie cu mama. Apoi, este nevoie de a procesa experienta, de a comunica deschis, de a pune limite, dar si de a trece prin doliul pierderii Mamei Bune, si reconfigurarea unei Mame Suficient de Bune care sa inlocuiasca pierderea initiala.
Daca simti ca ai o Rana de Atasament Matern care inca doare, urmatoarele afirmatii, te-ar putea ajuta:
- Nevoile tale emotionale au fost reale, chiar daca nu au fost intampinate in mod adecvat, la vremea potrivita.
- Absenta conexiunii emotionale nu a fost din vina ta. In consecinta, nu esti defect, nici rau intentionat. Pur si simplu, ai invatat sa te adaptezi pentru a supravietui.
- Nu trebuie sa-ti minimalizezi sau idealizezi trecutul pentru a-ti proteja parintii. A privi onest la trecut este esential pentru vindecarea ranii de atasament.
- Poti fi conectat cu tine si cu ceilalti, chiar daca in trecut ai simtit ca nimeni nu era prezent pentru sustinere emotionala.
- Exista speranta de conexiune reala in relatiile tale actuale daca iti doresti cu adevarat acest lucru. Un partener/prieten/adult hranitor precum si un profesionist te pot ajuta in acest sens.
- Astazi esti adult iar din aceast rol iti poti asuma un viitor mai bun. Poti incepe cu lectura acestei carti. Sigur te va ajuta sa incepi calatoria conexiunii reale cu tine si cu ceilalti. Pe alte premise, cu sanse reale de castig. Succes!
Carte, dezvoltare personala, Psihologie
Mitul terapeutului netulburat
Exista asteptarea ca psihologii/terapeutii sa fie oameni perfecti care stiu sa-si rezolve problemele, care pot sa-si gestioneze bine emotiile, relatiile si viata. Doar au studii, experienta si preocupari in acest sens, nu-i asa? De aici si dezamagirea fata de situatii in care psihologii divorteaza, au probleme cu copiii/parintii sau ajung si ei in depresie, anxietate, burnout etc.
Acest lucru se poate intampla, ne spune autoarea Marie Adams iar motivul ne leaga pe toti intr-o fratie universala. Este vorba de umanitatea din noi, fragila, de buna seama. Iata de ce terapeutul netulburat ramane doar un mit care n-are de-a face cu realitatea din teren. O realitate testata in carte prin interactiunea cu 40 de profesionisti in sanatate mintala care au avut curajul sa vorbeasca deschis despre problemele pe care le intampina in viata privata si felul cum interfereaza acestea in profesia pe care si-au ales-o.
Provocarea este de a nu ne iluziona ca putem lasa problemele la usa cabinetului. Ele ne pot perturba viata si munca, de aceea este nevoie permanenta de autoingrijire dar si de acceptarea ajutorului extern. Nu intamplator, psihoterapeutul este parte a unui sistem care prevede terapia personala, supervizarea, intervizarea, terapia de grup si alte forme de suport. Doar in echipa, doar primind sprijin la randul nostru, putem sa ne facem treaba cat mai bine cu putinta.
Poate muncim pentru a-i ajuta pe altii, dar s-ar putea ca obiectivul nostru principal, inconstient, sa fie cel de a ne salva pe noi insine!? Iata o afirmatie care pe mine ma provoaca la introspectie. Asa ca ma opresc sa te intreb sipe tine, cititorule: oare de ce ai ales sa devii psihoterapeut/medic/asistent social/pastor/pompier/salvamar sau orice alta profesie care are legatura cu dedicarea si altruismul?
Cred ca terapeutii sunt creati, nu atat in pantec, cat prin experientele timpurii, fie suferind ei insisi, fie facand eforturi curajoase de a atenua suferinta celor dragi. De altfel, printre specialistii in sanatate mintala, exista perceptia (mai mult sau mai putin validata empiric), ca cei mai buni terapeuti sunt cei care s-au vindecat de traumele si suferintele proprii. Suferinta personala, fiind o conditie preliminara pentru dezvoltarea empatiei si compasiunii care caracterizeaza terapeutii competenti!?
Mai mult de jumatate dintre psihoterapeutii intervievati au recunoscut ca au suferit de depresie episodica pe parcursul vietii lor profesionale. De altfel, un studiu realizat in Marea Britanie confirma ca exista o rata mai mare de depresie in cazul terapeutilor decat al populatiei generale. Asta inseamna oare ca si-au gresit cariera si nu fac treaba buna in cabinet? Dimpotriva, recunoasterea depresiei, cel putin fata de propria persoana, ar putea fi o modalitate de a gestiona experiente asemanatoare in cabinet. Durerea lucreaza pentru noi daca o recunoastem, subliniaza autoarea.
Putem lua in calcul inclusiv faptul ca, nimeni nu actioneaza exclusiv din motive curate, altruiste, sustine necrutator Guggenbuhl-Craig. Recunoasterea elementelor mai tulburatoare, a umbrelor din noi, ale motivatiilor noastre subiacente ar putea duce la o apreciere mai profunda a sinelui si, prin extensie, a clientilor nostri.
In aceste conditii, cel mai bun lucru pe care il putem oferi clientilor si pacientilor nostri este umanitatea noastra, numitorul comun al suferintei omenesti si disponibilitatea de a invata unii de la ceilalti. Profesia de terapeut este un privilegiu si implica o responsabilitate profunda de a ne cunoaste pe noi insine, la fel de bine bine cum speram sa-i cunoastem pe altii. Suntem mai norocosi decat altii datorita faptului ca detinem cunoastere. Avem acces la ajutor, stim unde sa-l obtinem. Cu toate acestea, suntem pe pamant. Nu exista leac pentru asta. (Beckett).
Vulnerabilitatile terapeutului. Situatii specifice care pot crea probleme
Excesul de munca. Munca este refugiul nostru cel mai eficace in perioade de stres/boala/durere. Intrebarea este: Cat ma afecteaza pe mine negarea propriei vulnerabilitati? Care este pretul platit? Clientii mei au de suferit, ma folosesc de ei in acest caz? Cand ma confrunt eu insumi cu o problema pe care o are clientul, pot lucra cu el, etc.
Presiunea de conformare la moda abordarilor terapeutice si a tine pasul cu dezvoltarea profesionala continua. La pachet vin costurile aferente acestei cerinte. De pilda, in Romania sunt la moda abordarile somatice in legatura cu trauma si neurofeedback-ul.
Evenimentele adverse de viata nu ocolesc pe nimeni, deci nici pe terapeut. Asa se face ca divortul, boala, pierderea si altele pot genera depresie, anxietate, stres, burnout, incapacitate temporara de munca, presiune financiara etc.
Transferul si Contratransferul. Capcana aici ar fi ca terapia sa sfarseasca in a fi mai mult despre noi ca terapeuti, decat despre clienti. Asta in cazul in care sunt probleme nerezolvate sau negate din trecut, grandiozitate, rigiditate etc. Este placut sa ramai ascuns dar e un dezastru sa nu fi gasit (Winnicott).
Sindromul Impostorului. Aici, teama cea mai mare este ca, daca nu suntem deasupra clientilor nostri, nu meritam sa lucram cu ei. La polul opus se afla Grandiozitatea care este doar mijlocul de evitare a propriei umanitati. A ne refuza continerea pe care le-o oferim clientilor este la limita lipsei de etica.
Terapeutul fara copii naste sentimente de inadecvare, rusine, vinovatie, chiar impostura. Cum poti pretinde ca intelegi o relatie intre parinte si copil, de exemplu, atata vreme cat tu nu ai copii? In plus, exista perceptia ca a da nastere si a fi parinte contribuie la o mai mare empatie fata de clienti si la o mai buna intelegere a proceselor de dezvoltare. Pe de alta parte, a fi parintepoate crea presiune si poate interfera cu munca din cabinet. Se pare ca este mai greu sa fi un parinte bun decat un terapeut bun. Iar asta poate duce la situatia putin hilara in care un copil de terapeut sa-si doreasca sa devina pacient atunci cand va creste mare.☹
Asteptarile familiei. Familiile noastre au asteptarea sa facem tranzitia usor de la lumea interioara tulburata a pacientior la lumea exterioara a familiei si prietenilor. Ori asta nu se face intotdeauna usor. Uneori te afli in situatia in care esti mai disponibil pentru client dar nu mai ai resurse pentru propria familie.
Autodezvaluirea este considerata o buna metoda de lucru cu clientii in unele paradigme psihologice. Totusi, aceasta pare o alegere dificila, atata timp cat nu stim daca va fi in favoarea clientului sau nu. Oare nu cumva este mai mult o nevoie a terapeutului decat a clientului?
Nevoia de a destructura gandirea dogmatica a trecutului, daca ai crescut in subculturi limitative ca orizont de cunoastere si spirit critic.
In concluzie, nu suntem terapeuti de ecran alb dar vom fi capabili sa construim o punte intre suferinta celorlalti si propria suferinta creand o legatura empatica de la o fiinta umana la alta fiinta umana. Terapia este, la urma urmei, un efort personal pentru amandoi (terapeut si client), straduindu-ne impreuna sa iesim la lumina.
dezvoltare personala, Psihologie
Formă și fond
Felul în care arătăm și felul în care ne îmbrăcăm vorbesc uneori mai mult despre noi decât cuvintele noastre. Așa se face că hainele, machiajul, coafura, unghiile pot valida identitatea noastră reală dar ne pot sabota, prin mimetismul social care ne atribuie o identitate furată. În consecință avem nevoie să știm ce resorturi interioare ne împing spre a copia mode(le), tendințe și curente care ne îndepărtează de cine vrem să fim cu adevărat și ne forțează să intrăm într-o spirală a superficialității din care ne este din ce în ce mai greu să ieșim.
Mai întâi, ținuta oferă indicii despre identitatea, apartenența și statutul nostru social. Dacă aparținem unor grupuri care agreează/sugerează/impun uniformă sau un cod vestimentar specific, tindem să ne modelăm personalitatea în funcție de cultura, valorile și principiile grupului. Astfel, forma și fondul sunt în coerentă și ne modelează previzibil personalitatea în sensul dorit.
Apoi, hainele și felul în care arătăm ne fac văzuți/văzute sau, dimpotrivă, ne împing în anonimat și uitare. Iată de ce alegem uneori să ieșim din tipare, sa provocam chiar, pentru a fi remarcați/remarcate. În acest caz, hainele noastre par să strige către ceilalți: hei, sunt și eu aici, mă vezi? Acest lucru se întâmplă în condițiile în care am fost invalidați de îngrijitorii primari și atunci când n-am reușit să ne auto-validăm prin calitățile, resursele și reușitele proprii. Vânăm complimente, like-uri și inimioare, rămânând la mâna evaluatorilor externi, inconsecvenți și critici. Dacă nu obținem ceea ce așteptăm, sperăm că se va întâmplă data viitoare. Va trebui să mă străduiesc mai mult și într-o zi voi primi ceea ce merit.
Când nevoia de autoapreciere, acceptare și stimă de sine sunt slab reprezentate, tindem să compensăm prin lucruri exterioare. Cu cât ne apreciem mai puțin în interior, cu atât vom fi tentați să ne împodobim/transformăm exteriorul. Dialogul imaginar ar suna cam așa: nu-mi place de mine dar lucrez la aparențe, nu știu cine sunt dar copiez modelele de succes. Contează ce se vede, nu ce este ascuns. Oare chiar așa să fie?
Dacă nu simțim iubire/atașament/conectare profundă cu oamenii semnificativi sau dacă nu reușim să formăm relații romantice stabile, vom apela la tot felul de artificii pentru a fi atractivi și seducători. Asta este totuși un calcul greșit, deoarece primim exact ceea ce oferim, lucru care întețește foamea noastră de iubire. Intrăm astfel într-un cerc vicios al unei nevoi veșnic neîmplinite, care apare sub forma unei întrebări sfâșietoare: fac atâtea eforturi, de ce nu primesc iubire?
Preocuparea pentru imaginea exterioară poate fi și un mijloc de evadare din conflictele interioare dureroase, greu de gestionat. Se produce astfel, la nivel inconștient, o deturnare de la sinele rănit către sinele fabricat al imaginii publice. Narațiunea aici ar fi: dacă mă simt rău, măcar când mă uit în oglindă să pot zâmbi. Cum ar fi însă dacă zâmbetul ar veni din interior. N-ar fi el oare mai autentic și mai hrănitor?
În concluzie, modul în care arătăm este o carte de vizită a lumii noastre interioare și afirmă sau infirmă identitatea, valorile și principiile noastre de viață. Dacă alegem decența, modestia și echilibrul vom fi în coerentă cu sinele nostru real, căci forma vorbește despre fond iar fondul alege sau decide forma.
Carte, dezvoltare personala, Psihologie
Totul e in regula in mine si in lume
Nu sunt amatoare de autori romani contemporani dar am citit parte din cartile Petronelei Rotar din mai multe motive. Mai intai, Petronela scrie carti de dezvoltare personala, din perspectiva psihologica. Are expertiza, fiind formata in cateva scoli de psihoterapie. A urmat ea insasi un proces terapeutic, lucru care se intampla cu toti practicienii, doar ca ea continua acest demers, fapt mai putin practicat in randul tagmei. Dar, poate cel mai important aspect tine de felul ei vulnerabil, deschis si onest de a scrie. Putini oameni isi permit sa fie carti deschise in care altii sa priveasca frust la umbre si la rani, ca apoi sa emita judecati de valoare, sa fie critici si chiar rautaciosi, lucru care sunt sigura ca s-a intamplat. Autoarea si-a asumat acest risc, stiind totusi ca majoritatea cititorilor se vor oglindi in ce a scris, isi vor recunoaste ranile, isi vor normaliza trairile, gasind totodata cai de a iesi din durere, la fel cum ea insasi a gasit la randul ei.
Petronela a bajbait intuitiv ani la rand pe drumul vindecarii, iar ce face de ceva vreme prin scrierile ei este sa ne limpezeasca noua celorlalti calea, sa ne-o faca mai accesibila, mai usor de suportat. Faptul ca autoarea a reusit sa depaseasca trecutul traumatic este semnalul ca toti putem. Sigur ca o facem in moduri unice, cu resursele si dinamica proprii. Dar, exista precedent iar asta este cat se poate de incurajator.
Totul e in regula in mine si in lume este o carte despre conectare cu sine, cu altii si cu lumea, dar si despre blocajele si mecanismele care impiedica aceasta conectare. Este si despre faptul ca ranile, umbrele si cicatricile noastre nu ne fac mai putin valorosi, ci dimpotriva, ne accentueaza latura umana, pregatindu-ne pentru relatii hranitoare si destine cu sens. Durerea, daca este inteleasa, procesata si integrata, ne modeleaza intr-un mod unic, ceea ce sporeste farmecul si frumusetea vietii. Caci exista multa durere in lume dar si mult mai multa frumusete, conchide autoarea. Meritam sa o aflam, toti, in tonurile si tusele potrivite fiecaruia.
N-am sa fac un rezumat al cartii, scrisa in mare parte la persoana intai, intr-un stil usor beletristic, ci o sa las aici doar cateva fraze, asa cum le-a formulat autoarea, ca pe niste carlige care sa va atraga atentia, suficient incat sa va doriti sa cititi cartea. Eu va mai spun doar ca merita.
Intr-o zi am priceput din interior, nu din minte, ca trebuie sa dau drumul sperantei la un altfel de trecut decat exact acela pe care l-am trait si sa imbratisez vasul nou, imperfect lipit peste tot, cu sparturile la vedere, care am devenit, si sa-i vad frumusetea si valoarea (aluzie la portelanurile kintsugi).
Nimeni nu scapa intreg din copilarie. In lipsa iubirii aceleia excentrice, totale, care sa vina cu acceptarea noastra ca intreg, smulgem din noi bucati pe care le lasam in urma. Putem supravietui fara iubirea aceea, iar asta e ceea ce face majoritatea dintre noi, insa nu traim cu adevarat.
Corpul nu poate fi pacalit. De fapt, e singurul care nu poate fi pacalit, singurul care stie si spune mereu adevarul. Uneori decenii in sir, tot incearca sa ne arate ceea ce noi ne ferim sa vedem ca sa nu trebuiasca sa simtim. Corpul nostru arata tot ce noi incercam sa ascundem.
Daca este un lucru pe care nu te poti baza, acela e memoria. Amintirile sunt imagini si franturi suprapuse de adevar obiectiv, de adevar subiectiv, imaginatie, lucruri pe care le-ai povestit – de cele mai multe ori inflorind sau omitand ceva – lucruri care ti-au fost povestite, fotografii si imagini pe care le-ai vazut. Trauma suprascrie amintirile, le eludeaza, pe cele luminoase si le subliniaza pe cele intunecate. Dar daca sunt prea intunecate, creierul le ascunde de tine , iti invaluie trecutul intr-o ceata densa, din care nu mai iesi doar cu terapie serioasa … In trauma, stii ca te apropii de vindecare atunci cand printre amintirile rele incep sa se strecoare si cele bune.
Daca nu ne amintim mare lucru din copilariile noastre, acolo fie nu a fost mare lucru, fie a fost prea mult. De obicei, a doua varianta (parafrazare dupa Gabor Maté).
Nimic din ce nu a fost procesat sanatos nu trece – ramane cu noi si in noi, dar nu sub forma unor amintiri concrete, asa cum am fi tentati sa credem, ci sub forma unor reactii, de multe ori fiziologice.
Inainte ca mintea sa ne creze realitatea, realitatea ne-a slefuit mintea. Cand te uiti la lume printr-o fereastra murdarita de perceptii traumatice e foarte posibil sa vezi o realitate distorsionata, injumatatita, obliterata.
Cea mai mare parte din ceea ce ni se pare in neregula cu noi are la baza cel mai probabil o tulburare de atasament. Si o deconectare de sine, din generatie in generatie, care duce si la deconectarea mamei de copil, pe mai multe paliere generationale.
Fiecare dintre noi isi are propria casa, iar multi suntem niste organisme napadite de buruieni, abandonate de noi insine. Ne-am lasat sa fim coplesiti de lucruri si emotii la care ne este teama sa ne uitam, pentru ca sunt prea greu de dus. Ne-am parasit, nu am avut grija de noi sa ne plivim, sa ne sapam buruiana care a crescut in nestire. Suntem frumosi in salbaticia noastra, dar complet nefrecventabili. Nu putem primi pe nimeni, caci locul e intelenit, nu e spatiu pentru nimic si pentru nimeni. Ne simtim poate singuri, poate respinsi, poate abandonati, insa adevarul e ca noi ne-am abandonat primii si ca, oricat si-ar dori oricine sa stea langa noi, nu avem unde primi pe nimeni.
Sensul corect al vindecarii incepe cu acceptarea si vindecarea propriilor rani, nu cu intelegrerea celor care le-au provocat. Orice altceva este rationalizare si suprarationalizare – adica semne ale traumei neintegrate. Putem pretinde ca intelegem, putem sa ne explicam orice (mintea are nevoie de sens, sa inteleaga), insa asta nu inseamna ca am vindecat.
Plansul e bun, dupa plans sufletul e spalat, curat si stralucitor cum e cerul dupa furtuna...Trebuie sa fii foarte puternic sa iti permiti sa fii vazut plangand. Trebuie sa fii foarte barbat ca sa-ti permiti sa simti durerea. De fugit de ea poate orice las. Cat de gresita este convingerea ca sa-ti dai voie sa plangi te face sa pari slab sau te efemineaza. Cat de lin arc urge lacrimile intre barbati si femei daca a mavea acces unii la vulnerabilitatile altora, daca ne-am lasa vazuti, daca nu am recurge la metoda mult mai simpla de a-i rani pe ceilalti fiindca e mai usor sa ranesti decat sa fii in contact cu propria durere.
Am nevoie de cel putin o relatie sanatoasa cu un adult reglat (emotional), pe care sa ma bazez pentru a construi o relatie sanatoasa cu mine, ca sa ma maturizez emotional… Sistemele nervoase fragede ale copiilor se regleaza prin alipire, prin mufare, adica prin coreglare cu un sistem nervos reglat al unui adult de ingrijire.
Fericirea e un lucru mic: o carte care te (sur)prinde si te ademeneste, un val care iti uda neintentionat parul, cateva ore pe o plaja salbatica fara nicio grija pe lume …
Carte, dezvoltare personala, Psihologie
Femei care cauta prea mult
Ai peste 30 de ani si nu ti-ai gasit alesul? Esti inca singura desi iti doresti sa gasesti pe cineva cu care sa mergi de mana prin viata? Ai incercat sa-ti afli sufletul pereche si n-a fost chip sa dai de el? Esti intr-o relatie dar ai nemultumiri cu privire la partener? Daca raspunsul la aceste intrebari este DA, cartea asta te ajuta sa intelegi de ce si cum ai putea schimba strategia, in asa fel incat sa ai parte de dragostea pe care ti-o doresti.
Autoarea, trecuta de 40 de ani si celibatara, se afla in cautarea barbatului perfect, incercand tot felul de abordari pe care femeia moderna le are la indemana: intalniri online sau offline, documentare la specialisti in dating, angajare de petitoare, consilieri maritali, etc. Mi-ar fi placut ca la sfarsitul lecturii sa aflu ca autoarea si-a gasit partener, dar n-a fost cazul. In schimb, a aflat de ce multe femei sunt singure, desi isi doresc pe cineva, si ce ar putea face acestea ca situatia sa se schimbe. Unele din solutiile autoarei m-au surprins, asa ca ramai aici ca sa afli si tu secretele unei relatii/casatorii de succes.
Sa vedem, mai intai, de ce sunt atat de multi oameni singuri, pe lume?
Am crescut crezand ca le putem avea pe toate. Sa le avem pe toate inseamna ca nu trebuie sa facem vreun compromis in niciun domeniu al vietii, inclusiv in privinta relatiilor. Sa nu facem compromisuri inseamna sa avem standarde inalte. Cu cat mai ridicate sunt standardele, cu atat ne simtim mai puternice. Cine se incumeta sa intre in relatie cu o femeie ca aceasta, se intreaba retoric autoarea.
Apoi, pentru femei, a dori a devenit a merita. Multe femei singure din ziua de azi au periculoasa impresie ca li se cuvine totul in relatii. Este o aroganta pe care generatiile anterioare de femei nu o aveau. Nimeni nu este suficient de bun pentru ele. Au un 8 dar vor un 10. Apoi au 40 de ani si pot obtine doar un 5. Asa ca renunta la cautari spunand: Nu am asteptat atat cautandu-l pe Cel Potrivit ca sa ajung in final sa ma multumesc cu Oricine.
Femeile tind sa fie mai pretentioase decat barbatii si mai calculate in decizii. Feminismul ne-a invatat ca suntem suficiente, ca putea face orice, ca trebuie sa avem standarde si sa le mentinem cat mai sus. Asadar, ne-ar placea sa avem un barbat dar (mai) avem oare nevoie de el!?
Astazi iubirea nu are planuri de viitor. In trecut, indragostitii stiau ca vor sa fie impreuna dar nu puteau. Acum, ei pot fi impreuna dar nu sunt siguri daca isi doresc. Compromisul preferat in acest caz este relatia de proba. Ori, relatia de proba, este asemanatoare politicilor de retour din magazine. Daca ai posibilitatea sa returnezi marfa, vei folosi aceasta optiune. Daca nu, optimizezi ceea ce ai ales deja prima data.
A devenit rusinos pentru o femeie sa admita ca se simte singura si ca vrea sa faca parte dintr-o familie traditionala. E mai cool sa afirmi ca esti independenta, ca ai libertate si ca poti face ce vrei, cand vrei, decat sa risti o relatie care iti cere preocupare, resurse si costuri.
Oamenii prefera sa aiba chimie cand vine vorba de dragoste. Daca nu ma atrage, daca nu simt fluturi in stomac, relatia nu va functiona, cred multi. In acest punct, se pierde din vedere faptul ca noi nu cautam iubirea, ci familiaritatea. Iar ceea ce percepem a fi chimie este de fapt un bagaj emotional din copilarie.
Ne dorim totdeauna mai mult de la viata. Iar acest mai mult inseamna, in majoritatea cazurilor, mai putin. Asa cum arata Barry Schwarz in Paradoxul alegerii. De ce mai mult este mai putin cand vorbeste despre Maximizatori si Optimizatori. Un optimizator, desi are standarde inalte, se opreste atunci cand gaseste ceea ce isi doreste/are nevoie. Maximizatorii, in schimb, continua sa caute in speranta ca vor gasi ceva perfect. E ca in parabola cu magazinul de soti, in care femeile analizeaza ofertele tentante, pana la ultimul etaj sperand ca vor gasi un barbat ideal, dar acolo nu mai este nimic. Iar sa te intorci la etajele inferioare nu mai este posibil, de cele mai multe ori.
Ce ar trebui sa gandim/facem diferit ca sa avem parte de dragoste? Iata cateva idei verificate de autoare:
Adevarata poveste de dragoste este sa-ti gasesti un barbat cu care sa-ti construiesti realitatea. Dragostea este o constructie, se creaza, nu se cere, nici nu se ofera.
Asa zisele idealuri feministe nu se aplica in relatii. Cu cat avem o parere mai buna despre noi insene, cu atat suntem mai critice cu barbatii buni. Ideea este sa gasesti pe cineva suficient, in comparatie cu cineva care este totul.
In viata reala nu poti avea ce iti doresti, cand iti doresti, numai dupa regulile tale. Asta se aplica si in relatii, unde avem de-a face cu vointa si deciziile altei persoane.
Primele impresii si fluturii din stomac, nu sunt factori prevestitori buni pentru succesul conjugal. Uneori, chimia duce la decizii gresite. Ar trebui sa cauti o chimie care sa fie de nota 6 sau 7 si o compatibilitate de 9. Intai gaseste pe cineva potrivit, apoi indragosteste-te!
Compatibilitatea pe termen lung inseamna respect, valori comune si dorinta de a construi ceva impreuna, nu judecarea imperfectiunilor. Alege pe cineva in functie de valorile comune, acestea fiind mai importante decat interesele comune.
Ceea ce conteaza este sa gasesti o persoana de calitate. Cand alegi sa-ti petreci viata cu cineva, implica sa alegi ce pachet, ce oferta e cea mai potrivita pentru tine, in functie de ceea ce iti doresti de la viata.
Cei mai buni soti sunt cei care au calitati nevazute, genul de lucruri pe care le veti vedea de-a lungul timpului, cum ar fi bunatatea, rabdarea, generozitatea, si onestitatea. Bunatatea este cea mai utila si neglijata calitate pe care ar trebui sa o caute oamenii.
Lucrul care prezice in mare parte daca o casnicie va functiona, nu are de-a face cu scanteile, ci cu asteptarile asemanatoare ale acestor oameni. Nu suntem impreuna datorita diferentelor, ci a asemanarilor dintre noi.
Cercetarile au aratat ca fiecare cuplu fericit si de succes are aproximativ 10 arii de incompatibilitate sau diferente pe care nu le va rezolva niciodata. In schimb, cuplurile fericite invata cum sa gestioneaze aceste diferente si sa-si traiasca viata, indiferent de acestea. Asa ca, daca vei schimba partenerul vei avea alte 10 pucte de dezacord.
Casatoria este un parteneriat socio-economic, format pentru a gestiona o afacere mica, nonprofit. Lasati deoparte romantismul si fluturii din stomac si inchideti calculatoarele. Uitati de filmele hollywoodiene.
In realitate, iubirea nu invinge orice obstacol. Exista aspecte practice in fiecare relatie romantica. Dragostea nu este independenta de lucrurile practice si, daca vrem sa gasim o relatie fericita este important sa luam in considerare aceste aspecte. Casatoria nu trebuie sa fie perfecta, ci suficient de buna.
In ultima instanta, sa te uiti la aceasi persoana cu dragoste in privire este o chestiune de alegere…
Dupa ce am citit cartea Femei care cauta prea mult, am avut curiozitatea sa vad documentarul lansat recent pe Netflix, Dragostea nu are varsta. I-am dat astfel dreptate autoarei care spune ca relatiile devin tot mai complicate odata cu inaintarea in varsta. Dincolo de asta, cresc si pretentiile si standardele, exact ce a evidentiat si Gottlieb in cartea ei.
De pilda, o femeie care intalneste un barbat recomandat de un consilier de cuplu, refuza a doua intalnire cu acesta deoarece poarta un tricou alb pe sub camasa, ceea ce inseamna ca are gusturi demodate. Un barbat, de data asta, nu-si doreste sa o mai vada pe cea care locuieste prea departe de casa lui iar un altul este descurajat sa intre in relatie cu femei care isi lasa lucrurile in dezordine in dormitor.
Dincolo de stratul de suprafata, oamenii au devenit, nu doar pretentiosi, ci si sofisticati, nemultumiti, comozi si egoisti. Mai este nevoie sa ne intrebam, de ce ne simtim atat de singuri in era comunicarii?
Carte, Psihologie
Eliberati de durere
De ani buni ma confrunt cu o durere cronica orbitala, care s-a extins in zona pometilor si a fruntii. Cu toate eforturile mele de a-i veni de hac, nu am reusit s-o tratez si nici sa-i ameliorez simptomele. Totusi, am cateva piste noi pe care le explorez, una dintre ele fiind strans legata de emotiile si trairile mele. Iata de ce, cand am gasit cartea aceasta am fost nerabdatoare sa descopar noi abordari care m-ar putea lumina si, totodata, scapa din capcana durerii in care ma simt prinsa ca intr-un labirint.
Daca si tu ai vreo durere fara leac, sau stii pe cineva drag care sufera inutil, iti recomand Programul Eliberati de durere, propus in aceasta carte. Autorii au o abordare a durerii din perspectiva holistica (bio-psiho-socio-spirituala), in care experienta somatica are un rol determinant. Odata cu Manualul iti sugerez sa-ti procuri si un caiet de notite in care vei scrie un Jurnal al Durerii, un instrument util in investigarea dar, mai ales, in tratarea personalizata a durerii.
Nu doar eu si tu ne confruntam cu durerea, ci si foarte multi alti oameni. Un Raport din anul 2011 publicat de Academia Nationala de Medicina din SUA numeste durerea o criza de sanatate publica, dupa ce s-a constatat ca mai multe persoane sufera de dureri cronice, decat de diabet, cancer si boli de inima, cumulat. Durerea a devenit astfel o boala in sine si are un impact major asupra calitatii vietii, la orice varsta. Iar costul acestei suferintei este urias.
Dar este durerea ceva rau in sine? Durerea este un semnal, o parte esentiala a sistemului nostru natural de supravietuire. Ea ne avertizeaza ca ceva nu este in regula si ne determina sa acordam urgent atentie corpului nostru. Durerea este asadar utila, in timp ce suferinta care ii urmeaza prin cronicizare este inutila.
Cand durerea persista constati ca devine pe zi ce trece o enigma ce implica un labirint de emotii, senzatii, experiente individuale, gene, sens spiritual, precum si reactii fiziologice. Lucrurile se complica asadar, iar ca sa avem raspunsuri este nevoie sa-i cautam sursele in corp, chiar in locuri neasteptate. Autorii sustin ca durerea cronica poate fi cauzata, nu doar de leziuni fizice, ci si de stres, de probleme emotionale si de traume. Cu alte cuvinte, este nevoie sa investigam daca nu cumva am ramas blocati in raspunsuri de lupta, in raspunsuri incomplete de fuga, in imobilizare sau inghet (cele trei raspunsuri clasice la pericol).
Singurul element insuficient de luat in considerare in incercarile obisnuite de a rezolva enigma durerii este trauma nerezolvata depozitata in corp. Durerea care nu raspunde la tratamentele obisnuie are legatura cu modul in care stresul si trauma acumulate contribuie la imaginea de ansamblu a durerii. Odata ce trauma este identificata si eliberata din corp, majoritatea afectiunilor vor incepe sa se vindece, cred autorii.
Astfel, cheia vindecarii se afla in buzunarul pacientului, care contribuie substantial la propriul proces de vindecare. Lupta fiecaruia cu durerea este unica. Numai tu poti fi specialistul propriei dureri, dupa ce ai inteles si te-ai adaptat propriilor reactii corporale. Imprietenirea cu corpul constituie deci o resursa valoroasa pentru vindecare.
Vindecarea durerii incepe cu intelegerea cauzelor si a mecanismelor care o declanseaza si o intretin. Capcana durerii incepe cu frica in fata unei amenintari. Urmeaza incordarea, constrictia, durerea, opozitia la durere, colaps, durere cronica. Iesirea din capcana durerii presupune sa trecem de la: eu sunt durerea, la eu experimentez durerea si apoi la eu experimentez senzatiile care se afla in spatele durerii. Ferirea de senzatiile noastre poate deveni o cauza principala a suferintei inutile, avertizeaza autorii.
Este posibil si ca durerea sa devina o modalitate inconstienta de a evita sa ne confruntam cu experientele/emotiile/sentimentele care ne sperie. Cum ar fi, de exemplu, pierderea conexiunilor, cu corpul, spiritul, familia, si cu cei dragi. Recuperarea, in acest caz, implica reconectarea cu anumite emotii dificile, cum ar fi frica, furia si rusinea prin intruparea sentimentului si permiterea deplasarii prin corp a senzatiilor monitorizate (iesirea din inghet).
Tipurile de durere susceptibile de abordari somatice, potrivit autorilor, sunt cele de spate, gat si umeri, fibromialgia, migrenele, cistita interstitiala, sindromul dureros regional complex, depresia cronica (legata de raspunsul la inghet), anxietatea emergenta, sindromul de tunel carpian, trauma medicala etc.
Oricine sufera de durere poate invata si utiliza niste practici simple care ajuta la eliberarea blanda a reactiilor traumatice ce au fost retinute in corp. Metoda de lucru cu durerea (Experienta Somatica) promovata de cei doi autori, are la baza trei principii esentiale:
- Nimeni nu se poate vindeca eficient si in mod real de durerea si suferinta fizica, emotionala sau spirituala, fara a implica trupul in procesul de vindecare. Disocierea sau deconectarea de corp poate deveni parte a unei probleme de durere.
- Nu exista o singura metoda de vindecare care functioneaza la toata lumea, ci exista un set de metode pe care le poti aplica pentru a obtine o ameliorare sigura. Invata sa experimentezi, cu inima deschisa, pana ce stabilesti ce anume te ajuta cu adevarat , in mod personalizat.
- Instrumentele puse la indemana de autori te ajuta in procesul de autoreglare, aceasta fiind piatra de temelie a programului Eliberati de durere.
Programul abordeaza durerea de jos in sus, cu accent pe vindecarea de la nivelul corpului in sus, pentru a putea interveni asupra gandurilor, sentimentelor si perceptiilor conexe, dupa ce corpul este relaxat. Este important sa diferentiezi gandurile de senzatii. In acest fel, corpul si mintea invata unul de la celalalt.
Incepe procesul tau de vindecare cu temperatura durerii, pe care o iei o data pe zi, pe o scala de la 0 -10 (0 nicio durere, 10 durere insuportabila), ne sugereaza autorii. Apoi descrie durerea in Jurnal, cu senzatii, emotii si ganduri. Vezi daca si unde simti blocaje si tensiune in corp. De regula, noi, oamenii, blocam reactiile de eliberare a tensiunii din corp, dupa un stres puternic. In felul acesta, autoreglarea poate esua in cazul tuturor celor trei reactii traumatice: lupta, fuga sau inghet, prin mecanisme ca disocierea, anxietatea, frica si panica, neajutorare si deznadejde, furie si iritabilitate etc.
Pentru fiecare dintre aceste mecanisme problematice, autorii au sugestii de exercitii, instrumente si tehnici simple de auoreglare, unele dintre ele cunoscute, cum ar fi: respiratia constienta, mindfulness, exercitiul fizic (o plimbare vioaie poate ridica nivelul de serotonina la fel de eficient ca medicamentele) etc; altele mai neconventionale: ancorarea, pendularea (alternarea intre senzatiile pozitive si cele ale factorului declansator al durerii emotionale pe care l-ai explorat), insule de siguranta, dezvoltarea simtului simtit etc.
Unul dintre exercitiile la indemana, sugerate de autori, este practicarea Recunostintei. Cu cat ne simtim mai recunoscatori, cu atat avem mai multe sanse de a gasi bucurie in viata noastra. Recunostinta si aprecierea fata de sine si fata de alte persoane sunt printre cele mai simple si concrete sentimente pozitive pe care le putem genera pentru a depasi emotiile stresante si dureroase.
Programul Eliberati de durere este detaliat pe larg in carte. De asemenea, autorii sunt de parare sa incercam doar acele exercitii si tehnici care ni se potrivesc. Asta are sens, pentru ca vindecarea este un proces personalizat. Avand instrumentele potrivite si increderea de a le folosi, suferinta inutila, devine doar atat – inutila, conchid autorii.
Carte, Psihologie
Rana de Atasament
Din punctul meu de vedere, Teoria Atasamentului este Regina Psihologiei. Nu doar pentru ca este foarte bine documentata prin studii si cercetari, ci si pentru ca are o relevanta practica de necontestat. Astfel, daca intelegi propriul tip de atasament, vei avea raspunsuri legate de lumea relatiilor tale dar si a calitatii vietii pe care o traiesti.
Daca in trecut atasamentul era privit printr-o lentila determinista, astazi aflam ca acesta poate fi dobandit, in cazul in care ai avut ghinionul sa te pricopsesti cu unul insecurizant, in copilarie. Asta este si vestea buna pe care o aduce autoarea cartii, Gwénaelle Persiaux, in cartea Rana de Atasament. Dar inainte de a intra in detaliile acestei noi teorii, autoarea sintetizeaza caracteristicele celor patru tipuri de atasament, asa cum sunt ele cunoscute in literatura de specialitate.
Atasamentul securizant (50-60% din populatia globului) este comparat de autoare cu o mina de aur si cu fundatia unei case. Continuand in nota comparativa, acesta se construieste ca o prajitura cu foi, gratie mai multor persoane care graviteaza in jurul copilului, manifestand grija, protectie si iubire. Figura centrala de atasament securizant este intotdeauna cineva mai puternic si mai intelept, catre care se intoarce copilul atunci cand se simte in pericol sau se afla in dificultate. Atasamentul sigur constituie o baza de siguranta pentru a explora lumea. Se poate detasa/desprinde/indeparta doar cel care a fost atasat in siguranta.
Atasamentele insecurizante sunt de tip anxios, evitant si dezorganizat. Stilul anxios, cunoscut si ca stil ambivalent sau fuzional este caracteristic persoanelor care au o mare nevoie de apropiere, ca sa se simta linistite si in largul lor (20% din populatia generala). Tipul anxios isi procura sentimentul de siguranta din exterior. Dependent afectiv, isi doreste relatii exclusive, astfel incat construieste scenarii catastrofale cand partenerul, prietenul sau colegul se indeparteaza. Apar reprosuri sau/si distantare rece. Este ingrijorat si ruminativ. Cu stima de sine scazuta. Critic cu sine si cu altii. Se manifesta astfel din cauza ca a crescut cu parinti inconsecventi, coplesiti de propriile emotii sau/si excesiv de protectori.
Persoana cu stil de atasament evitant (aprox. 25% din populatie)este instrainata si chiar detasata fata de sine si fata de lume. Reactioneaza la intimitate cu frica si neliniste. Sufera de alexitimie, doar corpul exprima emotii, prin somatizare. Viziunea asupra lumii este una pragmatica, orientata catre obiectiv, adesea rigida si pesimista. Nu are incredere in oamenii din preajma.Evitantul nu vrea sa depinda de cineva. Prezinta distantare si control in viata de cuplu. Are acest profil deoarece a crescut cu parinti reci, indisponibili emotional, fara apropiere fizica si emotionala.
In stilul dezorganizat/haotic (5%din populatie) persoana este fragila dpdv emotional si solitara. Emotiile sunt imprevizibile, excesive si devastatoare (nu se poate autoregla emotional). Are senzatia de vid si de nonsens al vietii. Intra in disociere: face crize emotionale majore cu agitatie extrema, urmate de amorteala si paralizie afectiva (tulburare de personalitate borderline). Manifesta comportamente autodistructive, intra in relatii toxice, este dependenta de substante sau comportamente, are tentative de suicid. Persoana cu atasament dezorganizat are o nevoie intensa de legaturi cu ceilalti, respingandu-i in acelasi timp (Adio dar raman cu tine sau Te urasc. Nu ma parasi). Perceptie de sine si lume instabila si negativa. Apare fenomenul de parentificare.Haoticii provin din familii cu parinti foarte imprevizibili, cu probleme psihiatrice, comportamente manipulatoare, violenta si neglijenta grava.
Indiscutabil, atasamentul primar este o resursa importanta pentru echilibrul psihoemotional al oricarui om. Totusi, nu trebuie sa ne cantonam in viziunea determinista care ii condamna la suferinta perpetua pe cei cu atasamente insecurizante. Vestea buna este aceea ca atasamentul securizant poate fi dobandit, cu ajutorul rezilientei (impulsul de viata, acea parte din sine care vrea si incearca ceva mai bun) dar, mai ales, prin intermediul neuroplasticitatii, sustine Persiaux. Cercetarile din ultimele decenii arata ca nimic nu este fixat in propriul psihic si ca putem modifica urmele pe care evenimentele dificile din trecut ni le-au lasat la nivel emotional. Este adevarat ca nu putem schimba evenimentele traumatice din trecutul nostru, dar putem schimba emotiile si gandurile legate de amintirile dureroase. Chiar si peste ani, adultul poate atenua trauma, in masura in care un specialist (psiholog/terapeut) il insoteste intr-un travaliu de vindecare (procesare, resemnificare) a ranii suferite.
Un atasament securizant dobandit inseamna ca ai fost nesigur in trecut, insa ai reusit, prin introspectie si realizari narcisice sa te simti in siguranta de-a lungul anilor, sa ai incredere in tine, in ceilalti si in lume. Sigur, narcisismul aici nu are sens peiorativ, ci se refera la iubirea/grija de sine care transmite in exterior nevoia de recunoastere sociala. Filosoful Fabrice Midal, citat de autoare, sustine ca exista un narcisism sanatos care inseamna obligatia de a ne cunoste pe noi insine, dreptul de a fi pe deplin ceea ce suntem si posibilitatea de a fi fericiti atunci cand suntem autentici. Sa te cunosti pe tine si sa te implici pe deplin in ceea ce esti si reprezinti, iata sensul existentei umane. Implinirea vine din materializarea, exploatarea si punerea in valoare a potentialului personal. Succesul vindeca si hraneste narcisismul sanatos.
Atasamentul sanatos poate fi dobandit cu ajutorul relatiilor reparatorii. Astfel, intr-o prima faza, relatia terapeutica devine o legatura de atasament. De asemenea, legaturile dintre frati constituie o extindere a cercului de siguranta. Prieteniile sunt baze de sprijin atunci cand ele sunt marcate de momente de conexiune puternica. Dar, relatia sentimentala este cea care ne activeaza cel mai mult sistemul de atasament primar si este cea mai frumoasa sursa de vindecare din cate exista. Si asta pentru ca ofera intimitate fizica si emotionala, sustinere in situatii de criza, cooperare si suport pentru dezvoltare personala, complicitate, planuri comune, bucuria impartasirii etc.
Mi-a placut si are sens pentru mine fraza asta: Iubirea celorlalti nu este suficienta pentru vindecarea ranilor de atasament. Insa iubirea de sine este. Iar iubirea de sine izvoraste din faptul ca suntem iubiti de ceilalti. Faptul ca primim afectiune si sustinere din partea celor dragi, partile noastre ranite se cicatrizeaza treptat, incepand sa se instaleze atasamentul securizant. Laturile noastre anxioase sau/si evitante isi pierd din putere primind iubirea celorlalti. Fiind iubiti de altii si acceptand aceasta iubire reusim treptat sa ne iubim pe noi insine. Vindecarea deplina a ranilor de atasament presupune interiorizarea iubirii celorlalti, pe care sa o transformi in iubire de sine, astfel incat sa-ti regasesti increderea in propria persoana si in viata.
Cateva modalitati de gestionare si tratare a ranilor de atasament. Putem incepe terapia personala prin tehnici de respiratie (4/2/6). Acestea se recomanda, mai ales, in cazul anxietatii si a panicii. Miscarea (eq. dansul), sportul si masajul linistesc creierul, elibereaza tensiunea din corp si ne conecteaza la senzatiile corporale. Art-terapia pune in miscare zonele blocate ale psihicului. Meditatia, Mindfulness-ul si Rugaciunea sunt alte cai de a accesa interioritatea si de a ramane in aici si acum, bucurandu-te de prezent. Jurnalingul este o modalitate de a pune in cuvinte ceea ce simti, de a constientiza si a intelege propria lume interioara.
Terapia individuala si de grup diminueaza sentimentul de solitudine si neputinta. Curajul de a cere si de a primi ajutor, este o bariera depasita in cazul persoanelor cu atasament evitant. In cadrul terapiei este important sa gasesti raspuns la intrebarea,cine esti, sa-ti identifici nevoile, dorintele, idealurile, valorile si principiile de viata. Sa te imputernicesti, astfel incat sa poti spune NU, cand simti ca e nu si ai curajul sa pui limite sanatoase in relatiile tale etc.
Constientizeaza si reactiveaza resursele pe care le ai la indemana. Inscrie-te intr-o Asociatie sau un Club si interactioneaza cu alti oameni. Fa Voluntariat. Participa la slujbe, evenimente si sarbatori locale etc.
Tu stii ce tip de atasament ai? Daca nu, uite aici un chestionar care te poate ajuta sa afli.
Carte, Psihologie
Suntem sanatosi la minte ?
Cartea aceasta mi-a facut cu ochiul pentru ca titlul imi suna familiar. In urma cu ceva vreme, am conceput eu insami o prezentare pe acest subiect si eram dornica sa aduc imbunatatiri expunerii mele, de altfel bine primita de publicul martor. Faptul ca este scrisa de mai multi autori mi-a crescut interesul lecturii, urmand sa aflu perspective diferite asupra unui subiect care a devenit mai frecventabil datorita urgentei in care se afla sanatatea mintala din Romania.
Iata ce mi s-a parut relevant pe paginile acestei carti. Mai intai, autorii au dorit sa clarifice termenii luati in discutie, Astfel, conform OMS, sanatatea psihica este o stare de bine (autoperceput) fizic, psihic si social. Nu inseamna doar lipsa bolii, ci existenta unei stari complexe de bine si un dinamism in optimizare si dezvoltare personala (Daniel David).
Starea de sanatate psihica se refera la capacitatea de a iubi si de a munci, la adult si a se juca, la copil (Freud). Nu avem un etalon al sanatatii psihice dar ea este echivalenta cu echilibrul, spun autorii, intr-o nota simplificatoare. Idée cu care rezonez si pe care imi sprijin profesia si existenta eu insami.
Boala psihica este un dezechilibru, o dizarmonie, un conflict care provoaca suferinta atat persoanei, cat si anturajului ei. Boala psihica provoaca atitudini extreme de genul: nu exista, este un pericol extrem, este incurabila. Iata de ce este importanta constientizarea prin educatie. Astfel vom putea face diferenta intre eustres, disteres si tulburare/boala psihica, eludand pericolul patologizarii normalitatii, de ex.
Asa cum mentioneaza Daniel David, intre starea de sanatate si tulburarea psihica exista o zona gri a negativului. Aici intra asa-numitele probleme de viata. Ele sunt forme de stres functional (eustres) si se manifesta prin: stari de tristete pasagera, nemultumire, frustrare etc. Daca starea devine insa permanenta si creaza dificultati persoanei si familiei/grupului vorbim de distres sau/si tulburare psihica. In acest ultim caz, apelul la specialisti si la programele de sanatate mintala ar putea fi solutia salvatoare. Doar ca in Romania nu stam prea bine la acest capitol. Problemele care afecteaza sanatatea mintala in Romania sunt unele de sistem, culturale/educationale si individuale.
Sistemul de sanatate psihica din Ro este invechit si rigid, remarca unul dintre autori. Este conceptualizat intr-un model biomedical reductionist si vetust. In afara unor aziluri de bolnavi mintal si cateva sectii de specialitate in spitalele de profil, nu exista centre de tratament comunitar, asa cum exista in alte tari. In anul 2000 a fost o incercare de proiect al unui grup de initiativa, dar toate ideile au ramas in stadiu de propuneri.
Ierarhia si autoritatea, nu cooperarea definesc dominant institutiile de sanatate din tara. Sanatatea este una de urgenta, nu de preventie. Accentul este pus pe medic si nu pe pacient.
Medicina romaneasca este total divortata de Psihologie. Poate si din cauza ca, timp de 50 de ani, psihologia a fost interzisa in Ro, dar si a orgoliilor si prejudecatilor factorului de decizie institutional si politic.
Psihofarmacologia a suferit de pe urma conflictelor de interese. Nu exista consens si protocoale clare in zona afectiunilor psihice.
Societatea de astazi are un nivel crescut de violenta psihologica. Mai mult, modelul de succes al societatii este cel al Agresorului, a celui care se descurca in mod machiavelic. Valori precum blandetea, toleranta si empatia sunt considerate neimportante si chiar nedorite ; primind valente negative.
Nu exista platforme educative care sa sustina sanatatea emotionala. Libertatea este un drept universal, dar cu adevarat liber, este omul invatat a carui minte s-a luminat. (Voltaire).
Romania este o tara cu o concentrare mare a puterii (90 din 100, la nivelul UE). Avem astfel diada Agresor/ Victima in care agresorul social se descurca iar victima ramane neputincioasa, aservita intereselor agresorului.
Nevoile grupului sunt prioritare, intr-o maniera colectivista. Nu se incurajeaza individualitatea si difentierea, atribute care ar intari solidaritatea intragrup dar si deschiderea fata de cei din afara grupului.
Evitarea incertitudinii duce la teama fata de viitor si genereaza mecanisme defensive, conspirative si cantonarea in trecut.
Exista in Romania un analfabetism social, prin promovarea si adoptarea unor modele indoielnice. Raul a devenit o banalitate care nu ne mai deranjeaza. Cultura in sine a devenit nesanatoasa si fara repere.
Credintele din mentalul colectiv romanesc sunt foarte bine evidentiate prin proverbele si aforismele vehiculate in folclor. De exemplu, ‘sa moara si capra vecinului’ ne arata cat de resentimentari suntem. ‘Capul plecat sabia nu-l taie’ remarca obedienta de a nu iesi din rand, de a nu te revolta, ci de a suporta orice, cu stoicism. ‘Fa-te frate cu dracul pana treci puntea’ indeamna la renuntarea valorilor personale pentru un anumit scop, fie el si nobil. ‘Dupa mine, potopul’ dezvaluie dorinta de a avea cat mai mult pentru sine. Romanul vrea sa aiba, nu sa fie, cu atat mai putin sa devina. Aforismul, ‘cine se scuza, se acuza’ induce ideea ca scuza nu este buna si induce sentimente gratuite de vinovatie. ‘Cand nu mai poti, mai poti putin’ ne face supravietuitori, dar nu traitori ai vietii etc.
In plan individual, taram dupa noi o mostenire a comportamentelor sociale de abuz psihologic si lipsa de empatie. Trauma se vrea a fi uitata, negata, ingropata, reprimata. ‘Suntem multi distrusi de aceea ne este greu sa convietuim unii cu altii.’
Pastram mesajul fricii, in loc sa il cultivam pe cel al empatiei si tolerantei. ‘Cu cat esti mai asertiv si mai capabil de empatie, cu cat ai o lume interioara mai bogata cultural si intelectual, cu atat starea ta de sanatate psihica va fi mai buna.’
Ne sperie perspectiva imprevizibilului. De aici, anxietatea de asteptare a unei catastrofe (eco-anxietate) si conspirationismullegat de evenimentele sociale, politice sau economice.
Suntem tributari fricii de a nu fi etichetati nebuni (tratamentul psihiatric este vazut ca o forma de pedeapsa) si ne este rusine cand suntem confruntati cu probleme emotionale. Dependenta de celalalt prin nevoia de control este un mecanism de aparare in fata anxietatii si a durerii proprii.
Avem o capacitate de idealizare si iluzionare prin solutii propuse de diversi pseudo-specialisti (de genul, 5 pasi pentru a rezolva …). Devenim astfel agenti ai pasilor pierduti, intrebandu-ne ce am ratat de nu ne-a iesit rezultatul dorit.
Din punct de vedere psihanalitic, traim o regresie care ne face sa functionam inconstient prin imitarea modelelor primite in familie. Drept consecinta, mandatul intergenerational pe care il are generatia actuala este de a duce mai departe visurile, sperantele neimplinite ale familiei si a repararii traumelor lor, nu neaparat dezvoltarea personala.
In concluzie, sanatatea mintala a romanilor se afla intr-o criza profunda. Avand in vedere ca nimic nu este posibil fara sanatate mintala, reforma in acest domeniu ar trebui sa devina o urgenta, in Romania. (in ultimii 15 ani, nr celor afectati mintal a crescut intre 50 si 500%, iar depresia la tineri sub 18 ani a crescut cu 67% in perioada 2020-2021).
Solidaritatea ar trebui sa devina o valoare imperativa, caci nu ne putem salva decat impreuna. Iar acest impreuna implica o atentie speciala acordata celor vulnerabili, conchid autorii.
Carte, Psihologie
Tragedia Salvatorilor. Despre nevoia arzatoare de a fi iubit
Exista multi Salvatori pe lume. Unii sunt vocationali: medicul/asistentul medical, psihologul, pompierul, politistul, asistentul social, capelanul, preotul/pastorul, salvamarul, avocatul etc. Altii sunt salvatori sanatosi: altruisti, generosi, compasivi, sensibili la nevoile lor si ale altora etc. Ceilalti sunt compulsivi: hiperempaticul (uita de sine si se ocupa de altii), umilitul (isi ascunde fragilitatea unei stime de sine scazute prin fapte eroice), teroristul (salveaza pentru dominare si control).
Salvatorii vocationali si-au facut o profesie din a fi sprijin pentru alti oameni, ca urmare a unor experiente de viata care i-au directionat (constient sau nu) pe acest drum. De pilda, un copil care si-a pierdut mama suferinda de cancer, va dori sa urmeze o cariera in medicina pentru a preveni drame asemanatoare, un altul care a fost martorul unui incendiu, va fi atras de perspectiva de a salva oameni si bunuri, din situatii limita etc. Ceea ce-i diferentiaza pe acestia de alte categorii de Salvatori este faptul ca nu se afla in misiuni de salvare tot timpul, ci doar atunci cand sunt in uniforma pe care si-au comandat-o.
Salvatorii sanatosi au constienta clara a propriului EU, au imagine buna despre ei si despre lume, manifesta grija fata de sine, dar sunt sensibili si la dramele aproapelui. Stiu sa intervina cand este cazul, pot spune Nu, cand au altceva mai urgent de facut (inclusiv nevoie de odihna), isi dozeaza timpul si efortul, astfel incat sa-si tina viata in echilibru. Ca o particularitate importanta a acestei categorii de salvatori este faptul ca ei sunt incantati cand protejatii lor scapa cu bine. Pentru ca ei sustin, acompaniaza, faciliteaza, nu salveaza! Din acest motiv nici nu asteapta aplauze.
Problemele apar in cazul Salvatorilor compulsivi. Ei sufera de un complex, de o tulburare psihologica care ii duce, in final, la propriul naufragiu. Inainte de a explica acest fiasco, sa vedem de unde vine virusul salvarii care ii contamineaza pe unii, din cap pana in talpi.
Specialistii spun ca Salvatorul compulsiv este antrenat de mic sa fie parintele parintilor sai, Astfel el creste in sanul unei familii disfunctionale/indisponibile si devine, fie copilul jucarie, carja, paratraznet, simptom, sau copilul terapeut, soare (care face timp frumos acasa) etc...
Un Salvator compulsiv este un copil cu un narcisism (iubire de sine) ranit. Este copilul neglijat de ingrijitorii primari. Este cel care a supravietuit adaptandu-se nevoilor parintilor/fratilor si a uitat de sine. Este adultul cu un Sine fals construit din asteptarile celorlalti si ale mediului in care a trait. Este cel care gaseste resurse de supravietuire in sine insusi, deoarece a invatat ca nu poate conta pe ceilalti. Dar, este si cel care cauta cu ardoare iubirea. Mai ales acesta, spun psihanalistii.
Privind mai atent, Salvatorul compulsiv este un om cu tulburare narcisica cu fateta dubla: pe de o parte, grandoare, pe de alta, depresie. Grandoare, pentru ca el nu poate rezista fara admiratia celorlalti. Devenind Mesia isi gaseste leacul pentru propria suferinta. Doar ca, din spate, pandeste depresia. Cand cade masca sinelui fals, acest om recunoaste in sinea lui un adevar tulburator: pretind ca sunt erou dar nu sunt decat un urias cu picioare de lut.
Tragedia Salvatorului compulsiv incepe din locul in care este prezenta suferinta. Acolo unde exista suferinta este si misiune de indeplinit. Cum stie sa salveze, actul eroic a devenit un mod de viata, o identitate pentru el.
Salvatorul compulsiv se sacrifica (lt. sacer, facere – a indeplini un act sacru), printr-un soi de masochism moral, pe care il ridica la rang de virtute.
Este codependent de Victima. Nu ma simt puternic decat daca celalalt este deprimat! Aici avem si un paradox, cu dubla constrangere: sa faci totul ca protejatului sa-i fie bine, cu conditia sa nu-i fie! Hmm
Procesul de salvare compulsiva urmareste un scenariu predictibil. Mai intai, Salvatorul agata victima. Apoi, intra cu ea in luna de miere. Ca in orice relatie, mai tarziu, apar neintelegeri. In sfarsit, relatia se rupe si cel salvat fuge. Atunci Salvatorul se revolta, din cauza ca nu obtine iubirea pe care o doreste (mai mult sau mai putin constient). Cum poate fi atat de nerecunoscator, oare!?
In cele din urma,Salvatorul sfarseste epuizat si singur. Salvarea altora duce astfel la propriul naufragiu.
Dar si cei salvati isi traiesc propria drama, din mai multe motive: O salvare excesiva este un raspuns la un fel de rana hemoragica pentru care persoana afectata accepta o perfuzie prelungita. Datoria lor este imposibil de achitat iar sa fii dator pe viata este insuportabil. Darul, trebuie inapoiat, intr-un fel sau altul. Cel ce nu intoarce darul isi pierde onoarea pentru totdeauna.
Vestea buna este ca exista cai de salvare a Salvatorului. Iata cateva dintre ele:
Inainte de a te gandi sa-i ajuti in mod judicios pe ceilalti, e intelept sa fii tu insuti indeajuns de rezistent. Constientizeaza propriile suferinte si loialitati. Accepta-ti traumele, inclusiv ce a lipsit din copilaria ta. Descopera-ti mecanismele de aparare in fata durerii: evitarea, proiectia, fuga, salvarea celorlalti etc. Fii atent la compulsia de repetare. Lucrul refulat de care nu ai cunostinta reapare, nu sub forma de amintire, ci de actiune (Freud).Renunta la iluzii. Fii realist: altruist, empatic, compasiv dar nu te duce in extreme.
Cum arata Salvatorul pocait:
Ajuta (faciliteaza, secondeaza), nu salveaza. Propune, nu impune. Are grija de propriul sine, (re)descoperit. Manifesta narcisism pozitiv (iubire/grija/respect de sine) Trece de la salvez deci exist la exist!
Ultimele comentarii