O scuza suficient de buna

N-am o problema cu prezentatul scuzelor atunci cand simt ca am gresit fata de cineva. Am o problema insa, in privinta ei, in situatii mai putin clare, cand vina este impartita. In acest caz prefer formula scuza-ma in locul celei mai puternice, iarta-ma. Apoi, incerc sa ma justific gasind circumstante atenuante. Alteori mi-e mai usor sa pasez vina in dreptul altuia (a partii vatamate mai ales) sau minimizez greseala mea si sentimentele celuilalt.

Cand insa cineva imi datoreaza scuze, asteptarile sunt mari si legitime. Chiar daca nu-i amintesc celui gresit ca are niste datorii la mine, raman totusi in asteptare, sperand ca va stii ce are de facut. Pentru mine, cea mai spinoasa problema din vocabularul iertarii apare atunci cand am de-a face cu cineva care nu se caieste…

Fie ca ne place sau nu, suntem rand pe rand, ofensatori si ofensati, pana la ultima noastra suflare. Avem astfel datoria sa cerem iertare celor carora le-am gresit si avem dreptul sa ni se ceara iertare atunci cand altii ne-au gresit noua insine. Dar cum sa o facem astfel incat gestul sa fie autentic si reparator? Ce greseli/capcane trebuie sa evitam pentru ca iertarea sa se produca, fara a lasa rani? Cum sa nu fie o scuza, pentru a-si face efectul dorit? Iata intrebari la care am gasit un raspuns multumitor in cartea, De ce nu vrem iertarea, de Harriet Lerner.

Cum distrugi o scuza!?

Atunci cand introduci cuvinte parazitare de tip dar sau daca. Dar-ul semnaleaza aproape intotdeauna aparitia unei justificari sau anuleaza complet mesajul initial.O scuza falsa, care vine ca un bumerang sa arunce vina asupra ta, e mai rea decat atunci cand nu ceri iertare deloc. Aproape orice scuza care incepe cu imi pare rau daca… este o scuza falsa. Si asta, deoarece, cand apare in ecuatie daca, interlocutorul este invitat sa-si puna sub lupa propriile reactii, ca in exemplu: imi pare rau daca te-ai simtit ofensat cand am spus asta… Aici imi pare rau este de fapt nu-mi pare rau deloc. Esti cam sensibil si ar trebui sa vezi ce faci cu asta.

In sistemele (familii, grupuri, comunitati, societati) in care gradul de anxietate este crescut, individul (tapul ispasitor) sau mai multi indivizi (vina colectiva) sunt facuti responsabili pentru sentimentele si comportamentele altor persoane. De exemplu, daca un copil este obraznic si tata ii spune sa se potoleasca fiindca il doare capul, mama il poate admonesta pe copil spunandu-i: vezi ce-ai facut? Din cauza ta, pe tata il doare capul!  Sau, daca un sef se enerveaza din cauza unei situatii tensionate cu un angajat, colegii ii pot spune acestuia din urma: e vina ta ca l-ai enervat pe sef. Acum are ceva si cu noi, desi nu l-am deranjat cu nimic. Genul acestea de scuze sunt numite mistificatoare

Cand te grabesti sa ceri scuze si vrei sa te convingi de iertarea celuilalt instant, automat, fracturezi procesul emotional al partii vatamate. Adesea, scuzele au nevoie de un timp si un spatiu al lor, pentru a-si face efectul. Daca, de exemplu, partenerul iti cere in mod expres sa faci ceva, tu ii promiti ca faci acel lucru neintarziat, insa nu se intampla asta, lasa-i timp partenerului sa-si revina si apoi prezinta-i scuzele tale sincere.

Daca i-ai gresit cuiva intr-un asemenea mod incat persoana vatamata nu vrea sa mai auda de tine in veci, n-are rost sa insisti cu scuzele. A-ti prezenta scuzele, in unele cazuri, adanceste rana si amplifica antipatia fata de cel care a gresit. Un exemplu  ar fi cazul in care o persoana are o relatie extraconjugala, iar cel care a gresit, insista sa-si prezinte scuzele si argumentele fata de partenerul acesteia. In acest caz, scuza este intruziva.

O scuza se anuleaza si atunci cand este prea uzitata. Sunt destule persoane carora le este greu sa ceara scuze altora dar sunt si persoane care cer scuze altora, in exces. A cere scuze in exces poate fi consecinta unei stime de sine scazute, ori senzatia ca nu ti se cuvin anumite lucruri/gesturi/experiente, sau dorinta de a evita critica si dezaprobarea, dorinta de a multumi/impaca pe toata lumea, rusinea, un tic verbal, sfiosenia etc. Trebuie spus ca excesul de scuze creaza o distanta intre oameni si intrerupe fluxul normal al conversatiei. De aceea, nu trebuie sa ceri scuze pentru orice fleac, exprima regretul pentru ceva care intr-adevar conteaza!

O scuza are nevoie de sentimente autentice, altfel poate suna mecanic si nesincer. Daca este facuta din rutina, obligatie sau din politete, celalalt va simti asta. Dar si reversul este valabil. A exagera cu emotiile si sentimentele depre propria greseala comisa, il poate face pe cel ranit sa se simta si mai rau.

O scuza buna, nu este despre tine ci intotdeauna despre celalalt. O caracterisitca importanta a unui regret sincer este aceea ca ramai receptiv la experienta persoanei ranite, in loc s-o coplesesti cu propria emotionalitate. Asta inseamna ca, atunci cand iti exprimi regretul, ceea ce conteaza, sunt sentimentele de tristete, manie sau durere ale partii vatamate, nicidecum ale tale.

Uneori a cere scuze nu este de ajuns. Cand poti repara greseala, scuza isi are efectul deplin. De pilda, poti sa te scuzi de o mie de ori ca ai varsat cafeaua pe covorul din sufrageria cuiva. Daca nu sari sa ajuti la curatirea lui sau nu te oferi sa platesti factura de la curatatorie, atunci nu te-ai scuzat cu adevarat.

In concluzie, o scuza suficient de buna este aceea care este exprimata sincer, simplu, la timp, care are in vedere partea vatamata si care nu contine cuvinte parazitare de tip dar si daca. Expertul in afaceri, John Kador in cartea sa, Effective Apology, precizeaza: ne scuzam atunci cand acceptam responsabilitatea pentru o ofensa sau o mahnire provocata cuiva si cand ne exprimam regretul intr-o maniera directa, personala si limpede, oferindu-ne sa facem o remediere a situatiei si sa nu mai repetam vreodata greseala.