Demonul amiezii

Nu e comod sa citesti despre depresie (am citit cartea in reprize, simtind nevoia de pauze lungi) dar e util sa afli ce si cum e cu aceasta boala mintala care, potrivit autorului, a ucis cei mai multi oameni de pe planeta. Pe cei care nu i-a ucis inca, ii perpeleste la foc mic, cu toata pleiada de simptome care duce la deznadejde si disperare. “Disperarea faptului ca esti prea constient de sine si prea de tot uman.” De altfel, autorul intruchipeaza foarte bine, atat deznadejdea cat si disperarea printr-o sinceritate si vulnerabilitate, uneori de-a dreptul frapante. Si desi este tot timpul in cautare de solutii (le-a incercat pe toate, inclusiv ritualul mistic ndeup, practicat inca in Senegal) este mereu ingenunchiat de acest demon care nu se lasa indulplecat sa plece dupa bunul lui plac…

Primul obiectiv al cartii este empatia, ne spune autorul. Din acest punct de vedere este o carte extrem de personala, intima chiar, in care ar putea sa se regaseasca toti depresivii, niciodata la fel ca altii dar intotdeauna oglinditi in diferite stari si trairi, intelese doar de ei. Mai mult de atat, prin descrierea amplorii fenomenului, autorul trage nadejde ca va ajuta la eliberarea unor barbati si femei care sufera in tacere de aceasta boala, inca stigmatizanta si incomoda. Al doilea obiectiv este ordinea: “o ordine bazata cat mai mult posibil pe empirism, nu pe generalizari radicale, izvorate din anecdote luate la intamplare.” Aceasta remarca vine sa intareasca nevoia de cunoastere a fenomenului de catre cei care lucreaza cu depresivii si de catre familiile acestora…

Dincolo de problematicile exhaustiv dezvoltate in cele 13 capitole ale cartii (cauzele, istoria, tratamentele, alternativele, sinuciderile, saracia, politica, evolutia, speranta etc) am retinut cateva definitii, mai degraba prozaice, caci depresia nu poate fi descrisa decat prin metafore si alegorii, sustine Andrew. Cand esti in ghearele ei, esti sarit de pe fix, tacanit, iti fileaza o lampa, ai pitici pe creier. Toate acestea intruchipeaza: o stare lipsita de iubire, launtrica noastra singuratate manifesta, viata tarata pe jos, drumul crucii, ciorba fara serotonina, relaxare prin tristete, un diavol care te lasa ingrozit; o nastere si o moarte, un semn de forta vitala etc.  

“Depresia crescuse pe mine ca vita care cucereste copacul. Se infasurase in jurul meu, hada, mai vie decat mine. Avusese o viata proprie care, putin cate putin, asfixiase toata viata din mine”, marturiseste autorul. Alti subiecti isi explica trairile la fel de plastic: e ca si cum ai dansa cu o capra, incercand sa-ti tii echilibrul; e ca si cum ai fi murit acum doua saptamani dar corpul n-a aflat inca; e ca si cum ai orbi. Intunericul e treptat la inceput, apoi atotcuprinzator; e ca si cum ai surzi, auzi din ce in ce mai putin, pana ce in jurul tau e tacere deplina; e ca si cum hainele se prefac in lemn pe trupul tau iar intepeneala coatelor si a genunchilor se transforma treptat intr-o povara cumplita care te va atrofia si, cu timpul, te va distruge…

Sigur, orice depresie isi are propria poveste si propria iesire la liman. Iar personajul ei, desi haituit de simptome si trairi dureroase, poate deveni un erou al propriei sale slabiciuni. Asa este de pilda unul din subiectii care apar in ultimul capitol al cartii, Speranta. In ciuda aspectului fizic dezagreabil (din cauza medicamentelor, bulimiei si automutilarii) Angel Starkey este o persoana plina de caldura, imaginatie si generozitate, destul de atragatoare ca, pana la urma, sa nu-i mai vezi aparenta brutalizata, remarca autorul. De altfel, multi clienti ai demonului depresiei, mai au ceva care ii tine in viata, ceva care le compenseaza catusi de putin disperarea. La Andrew ar fi inteligenta si pasiunea pentru scris (marturiseste ca scrie prolific in starile modificate de constiinta, sedat de medicamente), la un altul pastrarea aparentelor, la altcineva, un iubit sau un parinte devotat, Dumnezeu, simtul umorului/autoironia, un hobby sau vreun vis firav al copilariei, care-i tine mintea ocupata, altuia etc.

Inchei aceasta mica recenzie cu versurile lui Angel, cea plina de caldura si creativitate, in ciuda “demonului amiezii” care o stapaneste: As vrea sa pot plange/Asemeni cerului de usor. Lacrimile nu vin/prea simplu acum. Imi sunt/incremenite in suflet. E pustiu si mi-e frica/ Simti golul? Banuiesc/ ca-i frica mea dinauntru. Ar trebui/ sa fiu viteaza si sa lupt cu frica/ dar e un razboi care continua/ de prea multa vreme. Ostenit-am. Copiii cresc si lacrimile/din ochii mei curg. Sa nu vad/ cresterea lor e ca si cum n-as vedea schimbarea/ anotimpurilor; n-as vedea trandafirii-nflorind primavara su n-as vedea fulgii care cad/ iarna. Cati ani mai trebuie/sa treaca pe langa mine? Anii nu/ se vor opri pentru mine ori pentru ei, si de ce/ ar face-o? Vor continua/ sa-nmugureasca/ si sa-nfloreasca, si viata mea va continua/ sa stea linistita ca un elesteu.

Note:

Cartea a aparut in 2001, dupa multi ani de lucru/documentare si a fost tradusa in limba romana in 2014, reeditata in 2017, la editura Humanitas.

Autorul este scriitor, unul de succes daca ar fi sa luam in calcul doar faptul ca Demonul amiezii este bestseller, aflandu-se printre finalistele la premiul Pulitzer in 2002 si fiind inclusa in lista publicatiei The Times a celor mai bune 100 de carti ale primului deceniu al mileniului trei…

Demonul Amiezii, o anatomie a depresiei, se gaseste in librarii, fiind editata in mai multe limbi de circulatie internationala.

A se citi cu rabdare, in doze mici si dese. Lectura folositoare!