Carte
Intimitate zbuciumata
Toata lumea isi doreste relatii fericite dar realitatea demonstreaza ca oamenii sufera, fiind zbuciumati in intimitatea lor cu altii. Care sa fie cauza acestui zbucium, ce anume le fura oamenilor linistea si starea de bine?
Autoarea Janet Woititz ne spune transant in cartea sa, Intimitate zbuciumata, ca vina o poarta mediul disfunctional in care, unii dintre noi, crestem. Daca te nasti intr-o familie disfunctionala iei cu tine niste probleme si ai niscaiva nevoi speciale. In ce mod pot fi rezolvate aceste probleme si cum isi pot implini nevoile, astfel de oameni? Au ei vreo sansa la normalitate si implinire in viata ?
Iata intrebari dar si ratiuni pentru care Woititz initiaza, mai intai, studii asupra persoanelor provenite din parinti alcoolici. Curand va constata ca informatiile culese puteau fi utile si altor categorii de persoane, de pilda, celor care cauta solutii pentru a-si imbunatati relatiile dar dispun de prea putine abilitati pentru asta. Editia de fata se adreseaza si acestor categorii. Citind cartea am gasit idei folositoare pentru mine insami, lucru care ma face sa o recomand oricui este doritor sa-si imbunatateasca viata.
Undeva, intre juraminte eterne si acceptarea povestii de groaza pe care o traiesti, zace realitatea. Acolo, ascuns in noroi, straluceste adevarul. Acel adevar unic, individualizat, odata descoperit, acceptat si recadrat, poate sa-ti ofere cheia spre intimitatea sanatoasa, sustine autoarea.
Drumul pana acolo poate fi lung, obositor si anevoios. Incepe cu nevoia, constientizata sau nu, de a gasi un partener de viata care sa-ti repare copilaria. Desi legitima, o astfel de dorinta este iluzorie deoarece o relatie vindecatoare se construieste, numai daca tu insuti te implici in ea, suta la suta. Asta presupune lucrul cu tine si cu greaua mostenire pe care ai primit-o de acasa.
Zestrea adultul disfunctional:
Doar isi imagineaza ce anume este normal. Pentru ca n-a avut un model sanatos de familie si pentru ca isi doreste ceva cu totul diferit, va fi nevoit sa trudeasca din greu ca sa creeze o normalitate noua, potrivita pentru el si partenerul sau.
Are dificultati in a parcurge un proiect pas cu pas. Procesul schimbarii e lent dar nu imposibil. Fiecare zi poate fi un mic pas inainte! Este nevoie de timp sa distruga anumite tipare gresite si sa puna altele, sanatoase, in loc.
Se judeca pe el insusi fara mila. Efortul in aceasta directie este legat de ingaduinta de sine. Orice om merita bunavointa.
Are dificultati in a se distra. Acum va trebui sa invete, probabil, cum sa supravietuiasca unei petreceri.
Se ia pe sine insusi foarte in serios. Asta inseamna exigenta de sine si subestimare fata de ceilalti, care par perfecti.
Are dificultati in relatiile intime. Acceptarea acestei realitati (pe care o intalnim si la cuplurile functionale) ii va da libertatea schimbarii, in sensul dorit.
Reactioneaza exagerat la schimbari asupra carora nu are control. Asta se poate traduce prin suparari prelungite, taceri, certuri etc.
Cauta permanent aprobari si confirmari din partea celorlalti. O relatie sanatoasa este aceea in care ambii parteneri respecta dreptul celuilalt de a simti orice emotie si pretuiesc fiinta care le sta alaturi.
Se simte diferit fata de restul lumii. Adultul disfunctional va trebui sa accepte ca diferit nu inseamna in niciun caz, inutil. Si ca maturizarea mareste doza de unicitate a fiecaruia.
Este extrem de loial. Aceasta insusire poate fi, insa, si o mare povara. Oamenii din jur pot profita de aceast lucru, in moduri incalificabile.
Este fie supra responsabil, fie iresponsabil, in functie de rolul avut in relatia cu membrii familiei de origine. Daca a fost un salvator va continua sa fie supraresponsabil, daca a fost copilul problema va fi rebel si iresponsabil.
Se incapatineaza sa urmeze o anumita directie, fara sa ia in calcul sugestiile sau consecintele sugerate de partener. De multe ori este intelept sa astepti feedback ori sa amani un impuls de moment, pentru a-i evalua mai bine consecintele.
Esti adult disfunctional. Ce intampini si ce va trebui sa rezolvi.
Mai intai va trebuie sa te descotorosesti de vina si rusine. Sa intelegi ca ceea ce ti s-a intamplat nu are legatura cu alegerile tale ci cu oamenii si contextul in care ai crescut.
Ai nevoie sa afli ce este, de fapt o relatie sanatoasa. Te bucuri de o astfel de relatie daca poti fi tu insuti, daca poti fi tu insuti impreuna cu cineva, daca poti evolua separat si daca poti face asta impreuna cu altcineva.
Apoi ai de luptat cu mesajele parentale distorsionate de tipul: Te iubesc. Dispari; Nu poti face nimic ca lumea. Am nevoie de tine; Voi fi acolo pentru tine. Data viitoare. Iti dau cuvantul meu etc.
Vei fi nevoit sa demolezi cateva mituri, care te tin departe de intimitate, cum ar fi: Daca m-ai cunoaste cu adevarat, nici nu ti-ar pasa de mine; Daca afli ca nu sunt perfect, ma vei parasi; Ori de cate ori esti vulnerabil, sfarsesti prost; Tot ce merge rau este din vina mea. Sunt o persoana ingrozitaore; Vom face totul impreuna. Vom fi nedespartiti; Daca ne iubim cu adevarat, vom ramane impreuna pentru totdeauna si altele …
Sigur, vei avea de luptat cu tot felul de frici: de a rani si a fi ranit, de a pierde controlul asupra vietii tale, de a nu-ti putea stapani furia, de a-ti fi rusine cu tine, de a fi fericit etc
In multe cazuri, va trebui sa faci fata si sa rezolvi probleme de natura sexuala. Sa recadrezi posibilul abuz, poate incest, o identitate sexuala incerta etc. Aici lucrurile se complica din nou si, in mod sigur ai nevoie de ajutor specializat.
Vei fi nevoit sa faci fata multor neintelegeri, datorate comunicarii deficitare si comportamentului explicit. Asta fiindca oamenii raspund la comportamente si nu la emotiile subterane care le-au provocat. Aceste neintelegeri ar putea proveni din cauza fricii de abandon, a unui sine fragil, a preocuparii exagerate de a arata bine, din cauza anxietatii sociale, a nerespectarii limitelor, a problemelor obsesiv compulsive, inflexibilitate, lipsa exprimarii emotionale, dependenta sau independenta extrema etc.
Inainte de a spune Da!
Pregateste-te sa afli cat mai multe lucruri despre partenerul tau. De exemplu: cum veti gestiona finantele familiei, cat de mult va place sa socializati, care va fi relatia partenerului cu eventualii copii rezultati din relatii anterioare, unde va situati d.p.d.v. religios, cum veti relationa cu familia extinsa, cine ia deciziile si ce responsabilitati va avea fiecare, ce fel de apetit sexual aveti fiecare etc. Toate acestea va pot apropia sau va pot instraina, deopotriva.
Cand nimic nu functioneaza, pregateste-te sa inchei relatia!
Genul acesta de schimbari sunt foarte dureroase dar, nu uita: cu cat astepti mai mult, cu atat te va speria mai rau gandul unei viitoare pierderi. Contextul te ajuta sa vezi necesitatea schimbarii. De exemplu:
Daca descoperi la un moment dat ca esti folosit, n-are rost sa fii generos la nesfarsit. Este o mare diferenta intre a fi generos si a fi util!
Daca esti mereu in spate, pe locul doi de fiecare data, s-ar putea sa suferi de sindromul Lady Bird Jonshon (rolul femeii este sa creasca copii si sa tina casa curata, de ex.). Dar intrand in acest sablon desuet, te vei rataci de sinele tau, pierzand deopotriva si intimitatea cu celalalt.
Daca esti tot timpul pansament pentru cineva care este ranit, relatia nu va functiona. Recuperarea ca mod de viata este un esec pentru amandoi.
In concluzie, Dr. Janet Woititz sugereaza sa privesti relatiile ca pe un proces si sa le dai o sansa (poate si a doua). Insa ramai implicat in ele, atata vreme cat ti-e bine, conchide autoarea.
Fotografia: paginadepsihologie.ro
Psihologie
Geometrie in psihologie
Adesea, cand doi adulti se afla in conflict implica o a treia parte (un copil, o ruda, parinte, prieten, coleg etc), formand ceea ce psihologii numesc triangulare. Acesta este un tipar disfunctional in care a treia persoana asculta, valideaza, ofera feedback si chiar solutii celui care se plange de o anumita problema aparuta in diada. Face acest lucru fara sa cunoasca problema din interior si nici punctul de vedere al celuilalt. In cazul acesta feedback-ul poate fi total eronat, ceea ce mai mult complica lucrurile, in loc sa le limpezeasca.
Desi pare un comportament inofensiv si chiar sanatos prin faptul ca reduce nivelul anxietatii prin partajarea problemei cu o terta parte (cand imparti necazul cu cineva te simti mai usurat, nu-i asa ?), in realitate triangularea ingreuneaza si mai mult sarcina celor doi de a identifica si solutiona problemele reale cu care se confrunta, sustine autorul Harriet Lerner, in cartea “Dansul furiei”.
Si mai pagubitor este ca, odata cu trecerea timpului, prin repetare, triunghiurile se pot rigidiza. Problemele vor fi din ce in ce mai greu de rezolvat, pe masura ce triunghiul devine din ce in ce mai rigid, atrage atentia acelasi autor.
Ca sa intelegem ce se petrece, iata cateva exemple:
Cand sotia ii reproseaza sotului ca petrece prea putin timp cu copiii, problema reala ar putea fi: ma simt ignorata si sunt suparata ca nu petreci suficient timp cu mine.
Cand sotia isi cauta job pentru ca s-a saturat sa stea acasa cu copiii, sotul se poate impotrivi, invocand educatia copiilor si nevoile gospodariei. In realitate, problema reala ar putea fi: imi fac griji pentru aceasta schimbare!
Sotia ii spune sotului: mama ta ma scoate din pepeni. Isi baga nasul peste tot, isi da cu parerea despre orice si te trateaza ca si cum ai fi inca un copil. In realitate problema este nevoia de limite in relatie cu mama etc.
Triunghiurile ne saboteaza relatiile intime
Asa cum am vazut, triunghiurile sunt neproductive pentru ca intretin ciorovaiala zilnica asupra unor false probleme, blocand dezvoltarea partenerilor si impiedicandu-i sa identifice sursele reale de conflict din relatiile lor.
Apoi, triunghiurile intretin cercul vicios al anxietatii. Dupa Murray Bowen, conflictul marital debuteaza odata cu cresterea nivelului anxietatii unuia sau ambilor parteneri, crestere influentata de factori interni sau externi relatiei. In astfel de circumstante, partenerii vor recruta, in mod intuitiv, un al treilea factor pentru a scapa de anxietate si iritare. In realitate, ceea ce se petrece este devierea furiei de la o persoana la alta, fara ca cineva sa fie interesat de cauzele reale si de rezolvarea acestei furii.
Triunghiurile sporesc foarte mult probabilitatea escaladarii agresivitatii. Cand unul dintre parteneri sparge intimitatea diadei, exista o mare probabilitate ca celalalt sa afle acest lucru si sa se comporte agresiv, considerandu-se tradat. Sau ar putea el insusi sa intre intr-un triunghi nou care complica, atat problemele initiale cat si relatia in sine.
Triunghiuri complexe de natura emotionala
Triunghiurile se multiplica si cresc in complexitate atunci cand problemele subterane dintr-o relatie sau dintr-un context alimenteaza focul in altele. Anxietatea subterana dintr-o situatie, izbucneste la suprafata in alta parte sub forma furiei. In acest caz, furia intensa indreptata spre o persoana apropiata poate indica faptul ca purtam in noi emotii puternice si nerecunoscute dintr-o alta relatie importanta.
Iata un caz tipic:
Pot fi furioasa pe tata dar sa-mi indrept furia spre sot sau pot fi furioasa pe sot si sa-mi indrept furia spre copil etc.
Cand ne infuriem tindem sa consideram ca problema tine de anumiti oameni. In realitate este vorba si de anumite tipare pe care le preluam intergenerational. Daca realizam o diagrama/genograma a familiei, am putea constata anumite modele care s-au transmis inconstient si pe care le preluam automat, in ciuda faptului ca genereaza tot felul de probleme.
Exemplul meu
Cand mi-am facut propria genograma am aflat ca in familia mamei, femeile au jucat rolul salvatorului, in timp ce in familia paterna, tatii/barbatii erau figuri autoritare, proeminente. Astfel am constientizat ca am preluat eu insami rolul de salvator (datorat si statultului de prim nascut) de pe linie materna si o anume rezistenta/aversiune la autoritatea masculina, venita din genealogia paterna. Cu aceste scheme emotionale inca ma lupt in cadrul relatiilor mele intime.
Sigur ca aici exista o mare varietate de pattern-uri care ne asaza in pozitii de supra sau subfunctionare, culpabilizare, salvare, moralizare etc, in familii, tipare care ne dau batai de cap si care ne indeparteaza si mai mult unii de altii. Dramatic este ca, in acest context care se desfasoara inconstient, gasim o sumedenie de alte motive de cearta decat cele reale care, odata identificate, ar putea sa ne ofere cheia spre conectare si vindecare.
Ce punem in loc?
Cand anxietatea creste, in diade se intampla unul din urmatoarele scenarii posibile: partenerii intra in triunghiuri; se concentreaza asupra unei false probleme (ale altora de ce nu?) si se cearta la nesfarsit; unul sau ambii parteneri isi canalizeaza energia si atentia spre un copil problema; incearca gestionarea anxietatii prin munca (tipic masculin); unul dintre parteneri se imbolnaveste (de regula, sotia) iar celalalt ii ofera sprijin etc. Toate acestea sunt modalitati gresite de gestionare a anxietatii in cuplu.
Solutiile vin odata cu constientizarea faptului ca strategiile folosite anterior au slabit relatia, in loc s-o intareasca. Ca urmare ar fi de dorit sa fie inlocuite. Putem incepe prin distrugerea triunghiului/triunghiurilor. Cand avem o relatie personala cu fiecare membru al familiei, fara sa intervina un tert, apar la suprafata probleme reale, ascunse pana nu de mult. Odata identificate, ele pot fi discutate si rezolvate in mod matur in cadrul relatiei sau cu ajutor specializat.
Concentrarea supra unui copil problema poate functiona de minune atunci cand este vorba despre abaterea atentiei de la o casnicie problematica sau de la o problema emotionala dificila cu un parinte, bunic, sef etc. Pe de alta parte, copiii sunt f sensibili la calitatea vietii parintilor si pot ajuta inconstient familia prin propriul comportament subfunctional. Copilul dificil face adesea tot ce se poate pentru a impiedica dezvaluirea problemelor generatoare de stres si angoasa. Solutia aici este comutarea atentiei de la oaia neagra a familiei spre adevarata problema generatoare de anxietate. Rezultatul? Copilul va inceta de indata sa mai fie o problema. De retinut si faptul ca cei mici au o capacitate remarcabila de a face fata problemelor atunci cand noi insine ne ocupam de propriile probleme.
Inchei cu o intrebare, deloc retorica si cu un raspuns pe care ar fi de dorit sa nu-l uiti. Daca iti indreptati energia emotionala catre un membru al familiei, te-ai intrebat vreodata unde ar fi directionata toata aceasta energie iscata de griji sau/si de frustrare, daca respectiva persoana ar disparea de pe radar?
Cand incetezi sa te ocupi de viata celuilalt, incepi sa-ti faci griji pentru tine! Cand iti rezolvi problemele personale, vei fi dispus sa lupti pentru relatia ta de cuplu, cu maturitate si asumare. Fara furie si, mai ales, fara geometrie!
Psihologie
Despre divortul emotional
Toata lumea vorbeste despre divort in termeni dramatici dar se vorbeste mai putin despre divortul emotional. Acesta se instaleaza deseori in viata de cuplu si reprezinta un indiciu al faptului ca s-a pierdut intimitatea, in timp ce instrainarea castiga tot mai mult teren. De aici si pana la divortul legal nu este decat un pas. Iata de ce gandesc ca este important sa aflam ce este divortul emotional, cand apare si, mai ales, cum il putem evita.
Divortul emotional este o ruptura/separare de ordin psihologic care se instaleaza in cuplurile care, din diverse motive (neintelegeri, certuri frecvente, nevoi neimplinite, rani, abuz etc) nu reusesc sa mentina apropierea emotionala, suficient timp cat sa fie hranitoare si implinitoare pentru ambii parteneri.
Din punct de vedere emotional, familia se afla intr-o dinamica in care cei doi parteneri se apropie si se departeaza atat cat au nevoie, ca intr-un dans care ii tine in echilibru, cu sine si cu celalalt. Cand muzica se schimba, dansul isi pierde ritmul, devenind plictisitor si anost. Dar cine si de ce ar schimba muzica?
Cauze ale divortului emotional:
Antropologul Paul James Bohannan sugereaza ca inabilitatea de a tolera schimbarile si dezvoltarea unuia dintre parteneri produce un divort emotional, fie ca este sau nu insotit de un divort legal.
Daca propria casnicie esueaza in incercarea de a satisface nevoile fiecarui partener, acestia se pot indeparta treptat unul de celalalt, gasind compensatie in alte relatii sau activitati.
O perspectiva interesanta am gasit la Harriet Lerner, care, in cartea Dansul furiei arata ca divortul emotional se intampla cand intr-o relatie este prea mult EU si prea putin NOI. Este prea mult EU atunci cand unul sau ambii parteneri se focalizeaza asupra propriilor dorinte si nevoi, separandu-se in ceea ce priveste activitatile, timpul liber si intimitatea. Este prea mult NOI atunci cand partenerii se identifica prin celalalt, cand dorintele proprii sunt inhibate de dragul celuilalt si a relatiei, cand fuziunea este atat de puternica incat creaza anxietate, la separare.
Poate fi si un NOI pseudo-armonios cand nu exista conflict deschis, deoarece sotia supusa accepta realitatea sotului dominant, de exemplu. Poate fi de asemenea, un NOI fuzional cand doi oameni devin unul singur, ca si cum ar impartasi acelasi creier si acelasi sange. In acest caz pericolul ar fi separarea care este resimtita ca o moarte psihologica sau chiar fizica.
Dileme ale diadei EU/NOI
Daca esti furios si trist tot timpul intr-o anumita relatie, este un mesaj care iti transmite ca trebuie sa clarifici si sa intaresti mai mult Eul. Cu cat ne scoatem la iveala un EU clar si separat cu atat mai mult putem experimenta si savura atat intimitatea cat si solitudinea. Cu mentiunea ca singuratatea si separarea noastra nu trebuie sa insemne distanta si izolare.
Uneori, a dezvolta un EU mai puternic inseamna a trai cu teama ca partenerul te-ar putea parasi daca ai deveni mai independent/a, actionand cu claritate si fermitate. Alteori inseamna a face pace cu dorinta de a parasi o relatie nesatisfacatoare, o posibilitate la fel de inspaimantatoare precum frica de a fi parasit/a. In consecinta, un EU puternic inseamna a rezolva dileme de tipul acesta: aleg sa raman in casatoria aceasta, alaturi de un barbat care nu se va schimba sau daca lucrurile nu se schimba, plec !
Cand un membru al familiei isi defineste un EU mai independent, se confrunta cu o puternica opozitie de tipul: schimba-te la loc! Contra-miscarile se desfasoara in 3 pasi: n-ai dreptate; schimba-te la loc; daca nu te schimbi, vei supôrta consecintele. Arsenalul de lupta cuprinde: acuzatii de raceala, lipsa de loialitate, egoism, dispret; amenintari. In acest caz, un EU puternic va continua calea schimbarii, in ciuda opozitiei partenerului si cu toate riscurile care deriva de aici. Un Eu mai slab va ceda sub presiunea partenerului dar si din cauza propriei rezistente la schimbare
Echilibrul este solutia
Toti avem nevoie, atat de EU cat si de NOI, care se hranesc reciproc si-si confera sens unul altuia. Fiecare membru al cuplului monitorizeaza constant echilibrul acestor doua forte, facand mutari in mod automat si inconstient pentru a restabili un grad mai mare de separare, atunci cand se instaleaza anxietatea legata de fuziune, sau un grad mai mare de coeziune, atunci cand se instaleaza anxietatea de separare.
psihocalorii
Trecut
La un moment dat va trebui să abandonăm speranța unui trecut mai bun!
Irvin Yalom
Carte
Necredincioasa
N-as fi citit vreodata aceasta carte daca cineva nu mi-ar fi pus-o in brate, fara preaviz, spunandu-mi doar ca e interesanta si spera sa-mi placa. Am asezat-o pe noptiera, acolo unde un teanc de carti ma asteapta sa le citesc sau sa le termin de citit. Fiindca inceputul de an a fost stresant pentru mine, am zis sa ma relaxez cu aceasta carte, despre care mi-am inchipuit ca este un roman. Dar, surpriza. Am descoperit ca tineam in maini o autobiografie a uneia dintre cele mai cunoscute activiste pentru drepturile femeii musulmane, in Europa. Povestea mi s-a parut suprarealista, asa ca, dupa ce am terminat-o de citit, am simtit nevoia sa verific informatiile, cautand pe internet referinte despre personajele descoperite in ea. Totul mi s-a confirmat, ceea ce inca ma tulbura. Deci este adevarat ca viata bate filmul!?
Autoarea este o somaleza, cu origini modeste, crescuta si educata in litera islamulului, intr-o supunere absoluta fata de Allah, ceea ce inseamna, de fapt, supunere fata de toti barbatii din clan si, mai cu seama, supunere fata de tata. Dupa o serie de experiente spirituale si de viata (mutari in tari diferite, indocrinare si multa umilinta si bataie) care o provoaca la gandire critica, Ayaan are curajul sa refuze mariajul aranjat de tatal sau si sa fuga in Olanda, acolo unde cere statut de refugiat. In 1992, la 23 de ani, obtine dreptul de azilant politic, iar odata cu acesta si libertatea de a-si fauri propriul destin.
Din acest punct, viata ei cunoaste o prefacere uluitoare. Invata limba olandeza, isi face stagiul pregatitor pentru a intra la facultate si reuseste, un an mai tarziu, sa fie acceptata la stiinte politice, in cadrul uneia dintre cele mai prestigioase universitati din Olanda, Leiden. Aici invata cu nesat paradigmele stiintifice, istoria Europei, dreptul, politica, diplomatia, psihologia dar si felul de viata occidental, intretinandu-se din banii castigati pe traduceri (stie engleza si somaleza). Intre timp, aplica si obtine cetatenia olandeza. Mai tarziu, cu diplomele de licenta si master, se angajeaza ca cercetator debutant in cadrul partidului laburist si, din aceasta postura, incearca sa atraga atentia factorilor decizionali asupra problemelor femeilor musulmane: violenta conjugala, mutilarea genitala (practicata in Occident, pe mesele din bucatarie), crimele de onoare (in caz de viol, comportament usuratic, nesupunere sau/si pierderea credintei) etc.
Este vadit faptul ca, toate experientele din lumea noua in care intrase, o transformasera pe supusa Ayaan intr-o necredincioasa (scapa de frica iadului si de blestemele familiei). Mi-a placut felul in care percepe ea aceasta schimbare: Incet, incet am dat drumul la obloanele mintii mele si am lasat ratiunea sa patrunda in ea. In timp ce pentru Islam acest lucru era o ofensa totala, egala cu moartea, pentru Ayaan era inceputul unui sens nou, acela de eliberare a femeii musulmane de tirania supunerii. O face de cate ori are ocazia, prin intermediul articolelor de presa, prin aparitii Tv si discursuri. Sigur ca acest lucru atrage atentia radicalilor musulmani, devenind, in scurt timp, tinta predilecta a acestora.
Urmatoarea provocare pentru Ayaan este intrarea in politica, cu ocazia alegerilor parlamentare, unde candideaza pe listele partidului liberal. Aflata pe pozitia a sasea ca numar de voturi obtinute, castiga, fara probleme, un loc in Parlamentul olandez. Se intampla in 2003. In noua postura se imprieteneste cu demnitari, ziaristi si oameni de cultura care o incurajeaza (alteori o atentioneaza) sa-si continue lupta inceputa. Regizorul Theo van Gogh ii propune un scurtmetraj de a carui scenariu se ocupa chiar Ayaan. In film, o femeie musulmana interpreteaza 4 roluri proscrise in timp ce recita pasaje imprecative din Coran. Apoi, are curajul sa-L intrebe pe Allah, de ce trebuie sa i se intample toate aceste nedreptati!? (vezi aici scurtmetrajul, Submission).
Ayaan stia ca mesajul ei devenea mai puternic, transmis in acest mod dar cunostea si riscurile unei astfel de ispravi. De aceea a insistat ca regizorul sa solicite garda de corp, odata ce filmul avea sa fie difuzat. Theo van Gogh refuza insa ajutorul iar acest lucru avea sa-l coste viata. Doua luni mai tarziu moare, in Amsterdam, asasinat de un musulman radicalizat. In pieptul lui, crestat cu lovituri de cutit, a fost gasita o scrisoare amenintatoare, care ii era adresata lui Ayaan. Din acest moment, viata ei devine un calvar. Este insotita in permanenta de garzi de corp si armata/politie, este mutata din loc in loc, inclusiv in America, pentru a i se pierde urma. Nu are voie sa ia legatura cu cineva, nici sa intre pe internet, nici sa vorbeasca la telefon. Tot calvarul dureaza cam 9 luni, timp in care devine o persoana publica, controversata, de a carei viata se intereseaza o multime de oameni.
O echipa de filmare este trimisa in Somalia, pentru recuperarea trecutului ei, demers ce aduce in atentia publica, inclusiv unele date eronate care apareau in dosarul de azilant politic. S-a facut caz de schimbarea numelui de familie (il alesese pe cel al bunicului) si de faptul ca mintise in legatura cu tara de unde venea (trecuse Somalia unde era razboi civil, si nu Kenia, de unde plecase cu adevarat). In aceste conditii este fortata sa demisioneze din Parlament si sa-si asume intregul scandal, care era unul mai degraba politic (de altfel, povestea se incheie cu retragerea sprijinului politic pentru un membru important al coalitiei de guvernare si caderea guvernului). In schimbul acestor compromisuri, avea sa-si pastreze cetatenia olandeza, dar urma sa plece in SUA pentru a-si continua viata, departe de agitatia pe care o crease in Europa.
Povestea din carte se termina aici dar eu am aflat de pe Wikipedia ca Ayaan Hirsi Ali s-a intors in Olanda, unde traieste si astazi si ca inca slujeste cauza pentru care a luptat ca politician, de asta data, din afara scenei politice si cu metode mai putin radicale. Chiar si asa, este protejata de autoritati si cunoscuta ca una dintre cele mai puternice voci care atentioneaza Occidentul asupra pericolului reprezentat de Islam in Europa, a esecului multi-culturalismului european si a ideilor de politically correct si discriminare pozitiva, promovate in tarile democrate.
Pentru cei interesati de politica Europei si a lumii, cartea ar putea fi un bun material de studiu, mai ales in contextul semnarii recente a Pactului pentru Migratie. Mi se pare straniu ca, la fel ca in descrierea lui Ayaan, problemele altora (ale refugiatilor, musulmani, in mare masura) au cauzat caderea altui guvern, belgian, de data asta. Ma intreb si eu, ca simplu cetatean european: in conditiile islamizarii Europei, la ce ne putem astepta, in viitor? Ayaan sustine ca islamicii, in ciuda faptului ca locuiesc in Europa si beneficiaza de toate drepturile (uneori mai multe decat ale altora), ii dispretuiesc pe europeni si ii considera inferiori, imorali si rasisti …
Cartea nu este (doar) despre politica si razboi civil (cu referire la cel din Somalia). Este o poveste de viata care te captiveaza pentru ca iti dezvaluie o alta lume, despre care, tu ca europen, ai doar credinte si prejudecati. Este despre poruncile dure ale Coranului, despre instrainare de sine, despre nebunia mintii (sora lui Ayaan moare, dupa cateva episoade psihotice puternice), despre supunere si putere, intr-o lume dinamica si tot mai putin previzibila.
Este o carte care m-a atins, nu doar pentru ca iubesc biografiile si am vecini musulmani. Lectura ei mi-a oferit prilejul sa pun (psiho)diagnostice si sa inteleg mai bine natura umana, cu meandrele ei. Mi-a aratat cum poti invinge destinul nefavorabil, scriindu-ti propriul tau scenariu de viata. M-a pus pe ganduri si pe demontat obloanele mintii. Mi-a imbogatit viata cu o noua experienta, numai buna de impartasit altora.
Lectura folositoare, in caz ca ti-am deschis apetitul pentru acest gen de experienta …
Carte
Dansul fricii
Cartea Dr. Harriet Lerner intoarce pe toate fetele o emotie pe care o resimtim toti si pe care, deseori, o consideram negativa – frica. Autoarea sustine ca frica, anxietatea si rusinea sunt emotiile cele mai mult prezente in vietile oamenilor si cele care ii fac nefericiti…
Indiferent cum o privim, insa, frica este un mecanism natural de supravietuire, in reactiile de tip lupta sau fugi. Tot ea ne impiedica sa facem vreo prostie, de exemplu, nu sarim in apa daca instinctul ne spune ca acolo este un pericol. Si tot frica/axietatea ne semnaleaza ca ne-am indepartat unii de altii in relatiile noastre intime etc. In acest sens, nu frica ar trebui sa ne inspaimante ci, intr-o oarecare masura, lipsa ei, remarca autoarea…
Frica poate fi o forta pozitiva daca apare la momentul potrivit si in doza corespunzatoare, daca ne ajuta sa ne conectam mai profund la umanitatea noastra specifica, daca am perceput-o corect in scopul de a face fata unei provocari curente sau viitoare, daca serveste ca stimulent sau, pur si simplu, aduce un pic de sare si piper vietilor noastre.
Asadar, frica nu este ceva care trebuie eliminat sau macar atacat in vreun fel. In schimb avem nevoie sa ne imprietenim cu frica si sa acordam mai multa atentie mesajului pe care ea ni-l transmite. In loc sa invatam cum sa traim cu frica, incercam de fiecare data cand apare sa o gonim/negam, ceea ce aduce si mai multa frica. Cercetarile demonstreaza ca, cu cat e mai mare stradania de a evita lucrul de care te temi, cu atat creierul devine mai convins ca pericolul e real.
Conform autoareai, necazul cu anxietatea este ca: ne extrage din prezent si ne expediaza in trecut, pe masura ce derulam obsesiv si regretam aceleasi povesti de demult, facandu-ne apoi griji pentru viitor; deschide usa gandirii catastrofice si declanseaza sporovaiala din capul nostru, de tipul: ma indoiesc ca pot gestiona greutatile vietii, ca pot realiza ce-mi doresc, ca sunt capabil sa-mi depasesc conditia etc; pierdem obiectivitatea si echilibrul astfel ca realitatea devine distorsionata: fie ne inunda ca un tsunami, fie ca ne zguduie ca un cutremur tacut, pe sub aparenta unei vieti cotidiene linistite; da nastere unor sentimente precum lipsa propriei valori si incompetenta. Pentru unii poate fi narcisism si grandomanie. Ambele sunt doua fatete ale aceluiasi dezechilibru cauzat de anxietate; iti pierzi abilitatea de a vedea multiplele fatete ale propriului sine; ne pune in competitie cu altii care pot mai mult etc
Dupa ce ne spune ca teama si tremuraturile ne tin in siguranta, dupa ce enumera daunele fricilor exacerbate, Harriet Lerner ia in atentie subiecte precum: reactiile la stres, teama de a vorbi in public, teama de schimbare, anxietatea la locul de munca, anxietatea si rusinea cauzate de privirile celorlalti dar si de imaginea noastra din oglinda, frica de boala si suferinta etc.
Ultimul capitol al cartii este dedicat curajului, un ingredient esential in lupta cu fricile si anxietatile noastre, cele de toate zilele. Viata cuiva se limiteaza ori se extinde direct proportional cu curajul sau, afirma Lerner. Iar curajul nu inseamna lipsa fricii. Nu este nici acelasi lucru cu faptele eroice pe care le vedem in filme sau la televizor. Curajul este capacitatea de a gandi, vorbi si actiona, in ciuda fricii si a rusinii resimtite…
Mi-a placut cartea Dansul fricii in primul rand pentru ideile valoroase pe care le contine. Dar mi-a placut si felul in care este scrisa, simplu si clar, ca o poveste despre un “monstru” care poate fi, in cele din urma, imblanzit…
Impartasesc cuvintele autoarei care spune, in finalul cartii: Cat vom trai, emotiile vin neinvitate si vor pleca la fel. Important este sa ne imprietenim cu ele. In lumea actuala, nu exista provocare mai importanta ca aceasta.
Psihologie
Anxietatea la locul de munca
Orice organizatie este un sistem anxios, sustine Harriet Lerner in cartea, Dansul fricii. Anxietatea este un lucru bun, atata timp cat semnaleaza o problema si motiveaza un grup sa se adune laolalta pentru a o rezolva eficient. Cand anxietatea este cronica si generalizata, inseamna ca stresul a devenit stapan iar persoanele din organizatie sunt coplesite de efectele acestuia. Mediul de munca este toxic iar organizatia se lupta pentru supravietuire. Dar cum intampinam stresul la locul de munca? Acelasi autor vorbeste despre existenta a 5 stiluri de gestionare a anxietatii, specifice oricarei organizatii/sistem:
- Subfunctionarea. Subiectii din aceasta categorie nu-si pot organiza eficient munca si sunt perceputi de sefi si colegi ca fiind visatori, imaturi sau/si iresponsabili. Unii pot fi subfunctionali pe anumite zone, cum ar fi sarcinile birocratice, nerespectarea termenelor, sau intarzierea la intalniri. Stilul acesta se potriveste mai bine mezinilor, care manifesta spirit liber si creativitate dar subestimeaza importanta regulilor, respectarea ierarhiilor si a autoritatii. Daca esti subfunctional, asuma-ti responsabilitatea si ia in calcul toate instructiunile rolului tau in organizatie. Respecta regulile, chiar daca ele pot parea banale si anoste. Tine cont de pozitia ta in sistem si raporteaza-te corect la superiorii ierarhici.
- Suprafunctionarea este in mod natural teritoriul primilor nascuti, care au tendinta sa creada ca ei stiu cel mai bine ce trebuie facut. Prin urmare trec la actiune si fac prea mult, cu mult zel. Daca crezi ca detii adevarul absolut si incerci sa-ti convingi colegii aflati in eroare, de ideile tale perfecte, e clar ca esti un suprafunctional care are nevoie sa stie cand sa se opreasca, inainte de a deveni antipatic/a. Poate este nevoie sa-ti examinezi pozitia din familia de origine si sa incerci reechilibrarea lucrurilor intr-un mediu care nu-ti mai permite modelul dobandit prin educatie…
- Invinovatirea este un raspuns direct/spontan la anxietate, insa poate deveni cea mai usoara cale de a-ti ruina cariera, fie si prin eticheta pe care o poti dobandi de «persoana problema». Iata de ce avem nevoie de o strategie de rarefiere a stresului si nu de indreptatire de sine si de critica a vinovatilor. Nu este nevoie sa infrunti orice nedreptate din mediul profesional. Mai bine, cand te simti incordat sau suparat, ia-ti un timp pentru a te calma si a privi imaginea de ansamblu. Apoi reflecteaza la ce anume iti doriti sa obtii si gandeste-te in ce fel poti exprima cu voce tare diferite perspective, fara a deveni critic sau defensiv. Este un act de maturitate sa-ti alegi bataliile si sa le lasi pe toate celelalte sa treaca.
- Distantarea emotionala. Acesta este un mecanism de aparare, aparent folositor, stiut fiind ca retragerea/fuga din fata inamicului ne degreveaza de frica si incordare. Totusi exista un pericol aici, si anume: cu cat te distantezi mai tare de persoanele din grupul tau de lucru, cu atat mai probabil vei deveni tinta interpretarilor inexacte si a barfelor. Pe termen lung vei indura mai multa anxietate subterana, daca eviti anxietatea pe termen scurt pe care o implica diverse interactiuni. Daca initial, ai nevoie de retragere pentru a te calma si a reflecta la situatia creata, pe termen mediu si lung, strategia care da roade este: arata-ti fata in loc sa-ti vari capul in nisip. Asta presupune sa ramai prezent, participand la evenimentele organizate de companie/angajator si la reuniunile informale. Apeleaza la zambet, umor si dialog, in relatiile cu oamenii dificili, aratand interes fata de munca si de ideile lor. Sigur ca, atunci cand o anumita chestiune este importanta pentru tine, trebuie sa fii in stare sa pui intrebari clare, sa spui ce gandesti si sa clarifici care este pozitia ta fata de subiectul in cauza.
- Barfe si zvonuri. Poti masura cantitatea de anxietate dintr-un sistem, in functie de dimensiunile barfelor care circula pe acolo. Barfa creaza insideri si outsideri. Cand avem probleme cu unii sefi sau colegi, avem tendinta sa cautam simpatia altora, povestindu-le cat de nesuferiti, ciudati, imposibili sunt cei cu care suntem in dezacord. In realitate, sporim anxietatea, fie si din cauza ca nu putem fi siguri de loialitatea sau/si discretia colegilor. O regula de aur aici este sa nu spui nimic din ce n-ai vrea sa ajunga la urechile altora. Ce-ai putea face in schimb? Sa vorbesti direct cu persoana vizata. Daca, din diverse motive, nu poti face asta, impartaseste problema ivita unei persoane sigure (eventual specialist) care sa priveasca obiectiv lucrurile si care sa-ti ofere un feedback obiectiv, poate chiar o solutie salvatoare…
Stresul de la de munca poate fi cauzat de un sef anxios care ia decizii fierbinti si care transmite mesaje vagi, contradictorii, inselatoare sau dictatoriale. De asemenea, poate fi cauzat de colegii care au ei insisi un inalt grad de anxietate pe care il transmit mai departe. Dar putem fi chiar noi insine cei care contribuim la stresul individual si colectiv.
Factori personali care contribuie la nivelul de stres, la locul de munca:
- Problemele din familie. Daca ai dificultati de relatie cu sotul/iubita/copilul, acest fapt iti va influenta performanta si, implicit nivelul de satisfactie si stres, la locul de munca.
- Incarcatura emotionala din trecutul personal, inclusiv locul/rolul in ierarhia familiei (pozitia in fratrie). In principiu, fratele mai mare are tendinta de control si in conditii de stres reactioneaza suprafunctional; sora mijlocie este indatoritoare, sensibila la nevoile celor din jur, evita conflictele si reactioneaza la stres, subfunctional; mezinii sunt si ei subfunctionali, interesati mai mult de incluziune in grup, intelegere si apreciere etc
- Activarea unor declansatori emotionali cu radacini in istoricul de familie, cum ar fi: reactivitate la lipsa aprecierii, la ironia/sarcasmul altora etc.
- Semnificatia esecului si a succesului, mostenite din familia de provenienta
- Sperantele, temerile si asteptarile parintilor cu privire la reusita personala: nevoia de a straluci/performa sau, dimpotriva de a fi invizibili.
- Gandul ca nu poti trai fara acel job etc.
Ce anxietati aduci in mediul tau de lucru? Care dintre cele 5 stiluri de management al anxietatii ti se potriveste? Cum ai putea gestiona mai bine anxietatea la locul de munca, astfel incat mersul la serviciu sa fie o sursa de implinire si bucurie pentru tine ?
media
Dependenta de nefericire
Daca simti ca viata ta este departe de ceea ce ti-ai dorit, daca te confrunti cu probleme si ai senzatia ca n-o mai scoti la capat, daca te consideri victima destinului si te-ai resemnat intr-o rutina coplesitoare, s-ar putea sa fii dependent de nefericire. Martha si William Pieper definesc dependenta de nefericire ca o nevoie inconstienta de a de a-ti sabota intentiile bune si de a ramane intr-o zona a luptelor interioare care te fac sa crezi ca nu detii puterea de a face schimbari semnificative in viata.
Aceasta dependenta nu este o alegere, prin faptul ca ti-a fost sadita in minte inainte ca tu sa intelegi ce se petrece. Din acest motiv, nu trebuie sa te simti rusinat sau dezamagit de tine insati/insuti. Ce trebuie sa faci este sa devii constient de acest mecanism autosabotor si sa votezi pentru fericire.
Sigur, nu va fi usor sa gasesti drumul inapoi spre fericire, liniste si tihna. Va trebui sa treci printr-un proces de rescriere a scenariului vietii, insa, te asigur ca merita efortul. Poti incepe cu aceasta emisiune, in care am vorbit despre cauzele dependentei de nefericire, cum se manifesta si, mai ales, ce este de facut, daca ii recunosti simptomele in viata ta. Auditie folositoare!
Psihologie
De ce ne certam. O explicatie
Ati observat ca atunci cand suntem stresati, ne certam mai des cu partenerul, cu prietenul/copilul/colega etc. Lucrul acesta se explica prin felul in care gestionam stresul, sustine Dr. Harriet Lerner in Dansul fricii. Unii oameni sunt suprafunctionali, altii sunt subfunctionali. De asemenea, unii sunt hartuitori (cauta cearta cu lumanarea), altii evitanti (fug pe cat posibil de orice conflict/confruntare). Cand se intalnesc aceste tipologii, dansul rezultat este falimentar pentru ca stilul unuia de gestionare a anxietatii il instiga si-l perpetueaza pe al celuilalt. Asa se face ca, daca te tii scai de un evitant, acesta se va indeparta si mai mult iar daca il neglijezi pe hartuitor, acesta te va urmari si mai mult. Apoi, daca un suprafunctional intalneste un subfunctional (si asta chiar se intampla), relatia lor se va deteriora pe masura ce stresul isi va face simtita prezenta…
Suprafunctionarea si subfunctionarea sunt niste cai automate prin care reactionam la stres, in ciuda faptului ca, de multe ori nu stim care este amenintarea reala si nici cum sa-i facem fata. Sigur, putem normaliza lucrurile, constientizand care este propria modalitate de a gestiona stresul. Dar sa vedem mai intai carei tipologii apartinem:
Esti un suprafunctional daca:
- Simti ca numai tu stii ce este bine pentru tine si pentru altii
- Intri in scena rapid, ca sa sfatuiesti, mediezi si sa preiei controlul situatiei
- Ai impresia ca trebuie sa fii mereu cu un pas inaintea celorlalti
- Cultivi pozitia de salvator si iti place sa fii perceput astfel
- Te focalizezi asupra lucrurilor pe care altii le fac gresit
- Cauti explicatii si, mai ales vinovati, pe care sa-i critici/judeci/condamni
- Ai dificultati in a-i lasa pe altii sa-si rezolve propriile probleme
- Eviti anxietatea legata de propriile obiective si dificultati, focalizandu-te asupra altora
- Ai dificultati in a arata ca esti vulnerabil si ca unele lucruri s-ar putea sa-ti scape
- Calificativul “intotdeauna de nadejde” devine o eticheta relationala etc
Esti un subfunctional daca:
- Ai zone in care nu te poti organiza
- Ai tendinta sa fugi de responsabilitate si sa abandonezi totul
- Te simti mai putin competent in conditii de stres, invitandu-i astfel pe cei din proximitate sa preia controlul
- Tinzi sa manifesti simptome fizice si emotionale, in familie sau la locul de munca, atunci cand stresul este ridicat
- Poti deveni tinta ingrijorarii sau a preocuparii celorlalti
- Te raportezi la tine insuti ca la “a cincea roata la caruta”
- Te poti alege cu etichete de genul: fragil/a, bolnavicios/a, lenes/a, molatec/a etc
Daca ar fi sa privim caracterisiticile celor doua tipuri de reactivitate la stres, am fi tentati sa credem ca unii oameni sunt mai buni decat ceilalti, cand se confrunta cu stresul. De pilda, ar parea ca suprafunctionalii si evitantii reactioneaza (mai) adecvat la factorii stresori, in timp ce subfunctionalii si hartuitorii sunt “problema” din relatie. Nu degeaba, acestia din urma, raporteaza o stima de sine scazuta!? In realitate, cei care hartuiesc pe altii si care functioneaza defectuos poarta povara unei anxietati mai mari, iar diferenta dintre unii si altii este mai mult aparenta, decat reala, crede Dr. Harriet Lerner. Provocarea, in fiecare caz, este aceea de a observa stilul de gestionare a anxietatii si, apoi, de a te indrepta spre tine si relatia spre integritate si echilibru, conchide autoarea.
De regula, suntem tribuitari unui anume stil de gestionare a stresului. Totusi, putem fi, atat suprafunctionali cat si subfunctionali, atat hartuitori cat si evitanti, in functie de contextele/etapele in care ne aflam la un moment dat. Important este sa ne observam/autoevaluam la cald si sa gasim calea spre rezolvarea situatiilor problematice …
Care este tiparul meu? Dar al tau?
Eu, cand sunt stresata, de regula, am tendinta sa fiu in control si incep sa dau instructiuni, eventual sa critic sau sa caut tapi ispasitori (stil preponderent suprafunctional). In acelasi timp, realizez ca am acest tipar defectuos si fac tot posibilul sa aman verbalizarea instructiunilor/sfaturilor/criticilor, macar cateva ore, timp in care stresul se mai risipeste. Am invatat deci ca, bate fierul cat e rece este o sintagma mai eficienta, in cazul meu …
Tu cum reactionezi la stres? Care sunt consecintele strategiei folosite? Crezi ca este nevoie sa schimbi ceva in tiparul relational? Ce anume ar da rezultate, in cazul tau? Este important sa clarifici aceste aspecte daca vrei ca logica anxioasa, deseori obsesiva (de tip: iar m-a mintit in privinta banilor sau fosta il instiga pe copil impotriva mea etc) sa fie inlocuita cu una calma, realista, care sa duca spre rezolvarea problemei, nu spre adancirea obsesiei cu privire la ea…
Psihologie
Perfect imperfect
Nu m-am gandit vreodata la perfectionism ca la un mecanism de aparare in fata vulnerabilitatii, dar chiar asa este. Ne-o spune Brene Brown, cercetatoarea care a studiat timp de 12 ani acest subiect incurcat, ajungand la concluzia ca oamenii care-si traiesc viata din plin au un puternic simt al valorii personale si au, de asemenea, curajul de a fi vulnerabili. Care va sa zica, imperfecti…
Cei care tin cu dintii la imagine, se straduiesc sa fie perfecti, fapt care ii epuizeaza, fara sa le dea motive de satisfactie. Ei recunosc, in cele din urma, ca duc o viata nesatisfacatoare, in relativa singuratate si izolare. Radacina acestei probleme este credinta ca nu sunt demni de iubire si ca asta se datoreaza slabelor performante si esecurilor personale, sustine autoarea.
Desi este perceput ca autoperfectionare, in realitate, perfectionismul este o incercare de a obtine aprobarea si iubirea celorlalti. Credinta, inconstienta sau nu, este urmatoarea: Daca arat perfect si fac totul perfect, pot sa evit sau sa minimizez suferinta pe care mi-o provoaca rusinea, precum si faptul de a fi judecat si blamat de ceilalti.
Perfectionismul este un sistem de credinte auto-distructiv cu scopuri de neatins, din simplul motiv ca nu exista perfectiune. Problema are legatura, mai degraba, cu felul in care esti perceput de ceilalti. Ori stii bine ca, nu exista modalitati de a controla perceptia pe care o au altii despre tine, oricat de mult timp si energie ai risipi, incercand.
Perfectionismul creaza dependenta pentru ca, invariabil, cand ne confruntam cu rusinea, cand suntem judecati sau invinovatiti de ceilalti, de multe ori credem ca e din cauza ca n-am reusit sa fim perfecti. In loc sa punem sub semnul intrebarii pseudo-logica perfectionismului, devenim si mai incapatinati in incercarea noastra de a arata si a face totul perfect.
Perfectionismul predispune la rusine, vinovatie si critica, iar acestea, la randul lor, aduc cu ele si mai multa rusine si auto-invinovatire: Eu sunt de vina. Ma simt astfel fiind-ca nu sunt suficient de bun, ar suna vocile critice din capul perfectionistului.
Perfectionismul este epuizant. Toata aceasta stradanie prin care construim aparentele, este una epuizanta. E un efort care nu atinge niciodata punctul final. In lupta cu tine insuti si cu aspiratiile tale nerealiste, poti pierde relatii, experinte noi si posibilitatea de a trai, cu satisfactie si bucurie.
Perfectionismul distruge creativitatea. Perfectiunea bazata pe stiinta este cruciala atunci cand contruiesti un avion, un pod sau un tren de mare viteza (de retinut ca aici se lucreaza in echipa, ceea ce inseamna ca, daca cuiva ii scapa un amanunt tehnic, un altul va remedia situatia). Dar cand te concentrezi pe propria persoana, pui presiune pe tine distrugand astfel una din resursele importante, necesare actului creator.
Perfectionismul saboteaza progresul. Daca vrei sa fii sigur/a ca nu te vei apuca vreodata de un proiect nou, socoteste ca acesta trebuie sa iasa perfect. In mod ironic, cele mai bune proiecte sunt cele care nu s-au concretizat niciodata…
In concluzie, subscriu la ceea ce Brene Brown remarca, pe buna dreptate: O plimbare de 20 de minute, pe care o fac, este mai buna decat o alergare de 7 km pe care n-o fac. O carte imperfecta pe care o public este mai buna decat cea perfecta, care ramane in calculatorul sau mintea mea. O petrecere cu mancare chinezeasca este mai buna decat petrecerea eleganta, pe care n-o voi organiza niciodata.
Imi place si aforismul asta, care, o data inteles, transforma imperfectul in perfect: Toate lucrurile au o crapatura, fie ea cat de mica. Pe acolo intra lumina in ele. Leonard Cohen, Anthem.
Ultimele comentarii