Psihologie
Cum intampini critica astfel incat sa invati din ea
Am intalnit oameni care nu suporta critica. Mai mult, acestia se feresc sau nu cer niciodata feedback de teama ca ceilalti i-ar putea rani. E drept ca unele critici pe care le primim sunt cauzate mai degraba de reactivitatea celeilalte persoane, decat de comportamentul nostru neadecvat. Acesta ar fi critica ieftina, emotionala, lipsita de valoare si consistenta. Acest tip de criticism este periculos din cateva motive:
Criticismul ieftin raneste. Cei care critica sunt cel mai adesea oamenii care stau pe margine, neimplicati dar foarte atenti la orice mutare gresita a personajului din arena. Ei stiu apoi sa apese butoanele vulnerabile ale acestuia, declansandu-i rusinea. Rezultatul impunsaturilor poate fi restrangerea libertatii celui care actioneaza. De ce sa risti facand ceva ce va fi demolat apoi prin cateva cuvinte sau chiar dintr-o privire?
Criticismul ieftin te poate determina sa spui: nu ma intereseaza ce spun ceilalti! Bine, bine dar cumva trebuie sa te protejezi de sagetile lor. Va trebui deci sa-ti faci rost de armura. Ori armura este grea, inconfortabila si se uzeaza rapid. In plus ea trebuie sa corespunda noilor tipuri de arme si stiluri de lupta care evolueaza cu repeziciune. Indiferenta fata de opiniile celorlalti pare o amagire, deoarece nimeni nu poate castiga aceasta lupta inegala…
Criticismul ieftin te face imun la feedback-ul pozitiv si la critica bine intentionata. Ai putea bloca astfel orice informatie care vine din exterior, din dorinta de a te proteja. Ne izolam in spatii sigure, in care nu exista nimeni care sa puna la indoiala ce spunem sau ce facem.
Desi nu ne place critica, aceasta poate fi o provocare din care avem de invatat o multime de lucruri. S-ar putea ca oamenii de langa noi sa aiba dorinta (nu prea bine directionata, poate) de a pune umarul la indreptarea noastra. E posibil sa-i deranjeze la noi o trasatura de personalitate sau un comportament, care influenteaza in sens negativ relatia noastra. Apoi, s-ar putea ca pe langa critica, sa ne sugereze o alternativa viabila la o situatie pe care o intelegem si gestionam gresit etc.
Conform lui Brene Brown, critica rationala si feedback-ul constructiv sunt provocari pe care n-ar trebui sa le ocolim. Critica rationala este o discutie bazata pe respect intre oamenii care doresc sa-si largeasca orizonturile intelectuale si sa descopere adevarul. Daca esti unul dintre acestia, incearca sa privesti critica non-defensiv, ascultand activ si reflexiv ce are sa-ti spuna celalalt. Cum poti face asta? Dr. Harriet Lerner in cartea De ce nu vrem iertarea, iti ofera cateva solutii:
- Constientizeaza defensiva, care vine automat si te blocheaza exclusiv pe critica
- Defensiva incepe in corp, facandu-te sa fi tensionat si vigilent, asa ca ai nevoie sa te linistesti mai intai
- Asculta doar pentru a intelege. Daca punctele tale de vedere sunt legitime, pastreaza-le pentru o discutie ulterioara, cand ele vor putea fi atractia principala si nu o strategie de aparare
- Intreba orice lucru pe care nu-l intelegi. Cand formularile sunt vagi, cere exemple concrete de genul: poti sa-mi spui cum anume te-am dezamagit?
- Identifica ceva cu care esti de acord si multumeste-i celuilalt pentru deschidere.
- Cere iertare pentru partea ta de vina
- Informeaza partea lezata ca s-a facut auzita si ca vei reflecta in continuare asupra conversatiei
- Multumeste-i celui care te-a criticat ca ti-a impartasit sentimentele sale
- Preia initiativa de a deschide iarasi conversatia, atunci cand esti pregatit pentru asta.
- Trage linia, cand vine vorba de insulte. Vreau sa aud ce te deranjeaza la mine dar te rog, trateaza-ma cu respect!
- Nu asculta, daca nu poti s-o faci cum se cuvine. Poti sa-i propui celuilalt sa reveniti la subiect a doua zi, cand vei fi capabil sa-i acorzi intreaga atentie
- Lamureste diferentele dintre voi intr-un moment prielnic
- Daca nu o scoti la capat in niciun fel sau daca, in urma unei analize rationale, consideri critica ieftina si non constructiva, re-evalueaza relatia cu criticul tau si ia hotararea care te avantajeaza. Aceasta poate fi, inclusiv, iesirea din relatie.
Daca esti de partea cealalta, fiind in postura celui care critica ai grija la cateva detalii:
- Critica ta sa fie indreptatita. Orice om criticat incorect va asculta defensiv si va considera ca i se face o nedreptate
- Critica fapta, comportamentul, nu persoana! Cand trecem de la a critica un comportament specific la a lovi in stima de sine a cuiva, ingustam posibilitatea ca acea persoana sa-si examineze comportamentul, sa simta empatie si regret si sa fie motivata la schimbare.
- Fii concis! Daca te pierzi in detalii, celalalt va trage obloanele emotionale iar critica nu-si va atinge scopul
- Sincronizarea si tactul, impreuna cu amabilitatea sunt ingredientele de care ai nevoie cand vrei sa comunici cuiva lucruri mai putin placute
- Nu pretinde niciodata scuze. Oamenii nu se simt bine atunci cand cineva le spune cum sa gandeasca, sa simta sau sa se comporte
Psihologie
De ce intarzie scuzele sau nu mai vin deloc
Mi s-a intamplat de cateva ori sa astept scuze ori pareri de rau de la cineva si ele sa vina reci si formale sau sa nu vina deloc. De ce se intampla astfel? Ce se afla in spatele unor scuze nerostite sau amanate la nesfarsit? Cum sa interpretam distanta creata si cum sa ne intelegem pe noi insine cand vine vremea sa prezentam scuze cuiva caruia i-am pricinuit o durere sau/si o nedreptate? Dr. Harriet Lerner in cartea De ce nu vrem iertarea, ofera niste raspunsuri care mi-au clarificat mie insami problema, si pe care vreau sa le impartasesc cu voi, aici:
A cere sau nu scuze poate fi o chestiune culturala. De exemplu, in Coreea, intimitatea si scuzele sunt incompatibile. A te scuza in relatiile parinte/copil, sot/sotie, priteni ori rude, este nepotrivit, chiar ofensator. Aici scuza semnifica distanta sociala, fiind specifica doar cadrului formal si viatii publice. Dimpotriva, in alte culturi, ca cea occidentala, scuza si iertarea fac parte din codul bunelor manière si sunt ingrediente importante ale relatiilor, de orice natura.
Filtrele rigide din familie/societatea in care crestem ne pot influenta atitudinea fata de scuza. Daca parintii nu obisnuiau sa ceara scuze, inclusiv propriilor copii, va fi greu ca la maturitate adultii sa adopte o strategie diferita, in ciuda faptului ca-i recunosc valoarea si utilitatea.
Stereotipiile de gen sunt o alta bariera in fata scuzelor. In unele culturi, barbatii adevarati nu cer scuze niciodata! Chiar daca asta nu este o regula, studiile arata ca mai multi barbati decat femei (indiferent de cultura) fac un pas inapoi cand vine vorba sa-si ceara scuze/iertare. A fi barbat este asociat aici cu a fi puternic iar faptul ca ma scuz ma face sa ma simt slab.
Scuza are legatura si cu umilinta din perioada copilariei. Daca am fost presati de catre parinti sa le cerem scuze altora, desi nu eram pregatiti pentru asta sau/si nu intelegeam care este partea noastra de vina, amintirile acestui supliciu ne indeparteaza de scuza sanatoasa, prin retraumatizare.
Perfectionismul este un alt dusman al scuzei. Unii oameni sunt atat de aspri cu ei insisi, incat nu pot admite ca gresesc si ca ar datora cuiva, vreodata, scuze. Cand adoptam o atitudine de seriozitate ajunsa in faza terminala privitor la greselile noastre sau cand interpretam eroarea drept lipsa de valoare, inferioritate ori, chiar mai rau, devine mult mai greu sa admitem greseala si sa ne scuzam pentru ea.
Nu ne cerem scuze atunci cand avem o problema cu valoarea sinelui. In cazul unui sine echilibrat este usor sa accepti faptul ca: eu nu sunt ok, tu nu esti ok si asta e ok! In realitate insa, a-ti recunoaste limitele si slabiciunile este de multe ori riscant pentru sinele propriu. Niciun individ nu se va simti responsabil si nu va regreta sincer, daca in felul acesta ajunge in pericol de a se vedea pe sine intr-o lumina insuportabila.
Rusinea este un alt impediment in fata prezentarii scuzelor. Cand ne incalcam propriile valori si credintele esentiale, putem simti rusine. Iar acest sentiment este foarte greu de suportat din cauza ca, spre deosebire de vina care inseamna a face si implicit a putea corecta, in rusine este despre a fi, ceea ce anuleaza complet individualitatea. Rusinea este atat de puternica in unele cazuri, incat se poate deghiza in aroganta, dispret, control, superioritate sau omniscienta. Este ceea ce spunem despre unii oameni care merg pana in panzele albe, fara sa-si recunoasca vina sau slabiciunea.
Nu ne scuzam si din cauza lipsei/estomparii constiintei morale. Daca nu avem valori si principii dupa care ne ghidam viata, ne conducem dupa principiul machiavelic scopul scuza mijloacele, amagindu-ne cu ideea ca lumea este rea si agresiva iar daca nu-i raspunzi cu aceeasi moneda, te calca in picioare.
Un segment mic dar deloc neglijabil dintre cei care nu cer scuze, il constituie psihopatii. Ei nu cer iertare de la nimeni din cauza ca le lipseste empatia. Agresorii isi spun lor insile: de fapt ea a vrut-o, a cautat-o cu lumanarea ori era necesar sa procedez asa pentru ca merita, sau chiar, asta nu s-a intamplat niciodata!
Bine de stiut: unii oameni nu vor cere scuze niciodata. Sunt prea raniti ei insisi, prea defensivi, prea coplesiti de rusine, asa incat nu se pot vedea obiectiv si nu-i pot vedea obiectiv nici pe ceilalti. Asa ca, daca cineva te-a ranit si iti datoreaza scuze, orice ai face, nu-l poti determina sa treaca la actiune. Ce poti face totusi pentru a elimina furia, durerea si resentimentele, voi incerca sa raspund intr-un alt articol…
Psihologie
O scuza suficient de buna
N-am o problema cu prezentatul scuzelor atunci cand simt ca am gresit fata de cineva. Am o problema insa, in privinta ei, in situatii mai putin clare, cand vina este impartita. In acest caz prefer formula scuza-ma in locul celei mai puternice, iarta-ma. Apoi, incerc sa ma justific gasind circumstante atenuante. Alteori mi-e mai usor sa pasez vina in dreptul altuia (a partii vatamate mai ales) sau minimizez greseala mea si sentimentele celuilalt.
Cand insa cineva imi datoreaza scuze, asteptarile sunt mari si legitime. Chiar daca nu-i amintesc celui gresit ca are niste datorii la mine, raman totusi in asteptare, sperand ca va stii ce are de facut. Pentru mine, cea mai spinoasa problema din vocabularul iertarii apare atunci cand am de-a face cu cineva care nu se caieste…
Fie ca ne place sau nu, suntem rand pe rand, ofensatori si ofensati, pana la ultima noastra suflare. Avem astfel datoria sa cerem iertare celor carora le-am gresit si avem dreptul sa ni se ceara iertare atunci cand altii ne-au gresit noua insine. Dar cum sa o facem astfel incat gestul sa fie autentic si reparator? Ce greseli/capcane trebuie sa evitam pentru ca iertarea sa se produca, fara a lasa rani? Cum sa nu fie o scuza, pentru a-si face efectul dorit? Iata intrebari la care am gasit un raspuns multumitor in cartea, De ce nu vrem iertarea, de Harriet Lerner.
Cum distrugi o scuza!?
Atunci cand introduci cuvinte parazitare de tip dar sau daca. Dar-ul semnaleaza aproape intotdeauna aparitia unei justificari sau anuleaza complet mesajul initial.O scuza falsa, care vine ca un bumerang sa arunce vina asupra ta, e mai rea decat atunci cand nu ceri iertare deloc. Aproape orice scuza care incepe cu imi pare rau daca… este o scuza falsa. Si asta, deoarece, cand apare in ecuatie daca, interlocutorul este invitat sa-si puna sub lupa propriile reactii, ca in exemplu: imi pare rau daca te-ai simtit ofensat cand am spus asta… Aici imi pare rau este de fapt nu-mi pare rau deloc. Esti cam sensibil si ar trebui sa vezi ce faci cu asta.
In sistemele (familii, grupuri, comunitati, societati) in care gradul de anxietate este crescut, individul (tapul ispasitor) sau mai multi indivizi (vina colectiva) sunt facuti responsabili pentru sentimentele si comportamentele altor persoane. De exemplu, daca un copil este obraznic si tata ii spune sa se potoleasca fiindca il doare capul, mama il poate admonesta pe copil spunandu-i: vezi ce-ai facut? Din cauza ta, pe tata il doare capul! Sau, daca un sef se enerveaza din cauza unei situatii tensionate cu un angajat, colegii ii pot spune acestuia din urma: e vina ta ca l-ai enervat pe sef. Acum are ceva si cu noi, desi nu l-am deranjat cu nimic. Genul acestea de scuze sunt numite mistificatoare
Cand te grabesti sa ceri scuze si vrei sa te convingi de iertarea celuilalt instant, automat, fracturezi procesul emotional al partii vatamate. Adesea, scuzele au nevoie de un timp si un spatiu al lor, pentru a-si face efectul. Daca, de exemplu, partenerul iti cere in mod expres sa faci ceva, tu ii promiti ca faci acel lucru neintarziat, insa nu se intampla asta, lasa-i timp partenerului sa-si revina si apoi prezinta-i scuzele tale sincere.
Daca i-ai gresit cuiva intr-un asemenea mod incat persoana vatamata nu vrea sa mai auda de tine in veci, n-are rost sa insisti cu scuzele. A-ti prezenta scuzele, in unele cazuri, adanceste rana si amplifica antipatia fata de cel care a gresit. Un exemplu ar fi cazul in care o persoana are o relatie extraconjugala, iar cel care a gresit, insista sa-si prezinte scuzele si argumentele fata de partenerul acesteia. In acest caz, scuza este intruziva.
O scuza se anuleaza si atunci cand este prea uzitata. Sunt destule persoane carora le este greu sa ceara scuze altora dar sunt si persoane care cer scuze altora, in exces. A cere scuze in exces poate fi consecinta unei stime de sine scazute, ori senzatia ca nu ti se cuvin anumite lucruri/gesturi/experiente, sau dorinta de a evita critica si dezaprobarea, dorinta de a multumi/impaca pe toata lumea, rusinea, un tic verbal, sfiosenia etc. Trebuie spus ca excesul de scuze creaza o distanta intre oameni si intrerupe fluxul normal al conversatiei. De aceea, nu trebuie sa ceri scuze pentru orice fleac, exprima regretul pentru ceva care intr-adevar conteaza!
O scuza are nevoie de sentimente autentice, altfel poate suna mecanic si nesincer. Daca este facuta din rutina, obligatie sau din politete, celalalt va simti asta. Dar si reversul este valabil. A exagera cu emotiile si sentimentele depre propria greseala comisa, il poate face pe cel ranit sa se simta si mai rau.
O scuza buna, nu este despre tine ci intotdeauna despre celalalt. O caracterisitca importanta a unui regret sincer este aceea ca ramai receptiv la experienta persoanei ranite, in loc s-o coplesesti cu propria emotionalitate. Asta inseamna ca, atunci cand iti exprimi regretul, ceea ce conteaza, sunt sentimentele de tristete, manie sau durere ale partii vatamate, nicidecum ale tale.
Uneori a cere scuze nu este de ajuns. Cand poti repara greseala, scuza isi are efectul deplin. De pilda, poti sa te scuzi de o mie de ori ca ai varsat cafeaua pe covorul din sufrageria cuiva. Daca nu sari sa ajuti la curatirea lui sau nu te oferi sa platesti factura de la curatatorie, atunci nu te-ai scuzat cu adevarat.
In concluzie, o scuza suficient de buna este aceea care este exprimata sincer, simplu, la timp, care are in vedere partea vatamata si care nu contine cuvinte parazitare de tip dar si daca. Expertul in afaceri, John Kador in cartea sa, Effective Apology, precizeaza: ne scuzam atunci cand acceptam responsabilitatea pentru o ofensa sau o mahnire provocata cuiva si cand ne exprimam regretul intr-o maniera directa, personala si limpede, oferindu-ne sa facem o remediere a situatiei si sa nu mai repetam vreodata greseala.
Psihologie
Skandemberg cu viata
Cand era mai mic, fiul meu il provoca pe taica-sau la un joc de masurare a puterilor, cunoscut drept skandemberg (brat de fier). Punea atata pasiune in treaba asta, incat se antrena zilnic in ideea sa castige de fiecare data. Si castiga, desigur cu complicitatea oponentului sau, pentru ca altfel era suparare mare.
Copiii devin interesati de jocurile de competitie, de obicei dupa varsta de 7 ani cand ies in lume (cea scolara) si au nevoie sa se diferentieze de ceilalti copii. In aceasta perioada inca sunt tributari gandirii magice iar ideea de super/supra putere ii valideaza in relatie cu altii dar ii si ajuta sa faca fata provocarilor din mediul scolar, si el extrem de competitiv.
Ce este interesant insa la acest joc este, nu atat competitia cat exersarea puterii. Imaginati-va un David plapand masurandu-si puterile cu uriasul Goliat. In timp ce toata lumea pariaza pe cel mai solid si mai bine pregatit fizic, iata ca buturuga mica rastoarna carul mare iar aceast triumf neasteptat modifica perceptia despre sine si despre lume a ambelor parti dar si a spectatorilor. Cum adica: poti fi plapand si totusi puternic? Poti fi solid si totusi fara vlaga?
Povestea biblica cu David si Goliat se aplica foarte bine in plan psihologic. Aici nu conteaza muschiul fizic. Ceea ce conteaza este puterea interioara, increderea in sine (fie ea si magica), forta psihicului, care trece dincolo de obstacole si piedici, spre solutii si reusita.
Am vazut destui adulti care-si perpetueaza neputinta, oferindu-le altora drepturile de putere asupra lor. Sunt acei oameni care nu pot spune nu, sunt cei care nu pot lua decizii fara sa priveasca spre goliatii din preajma, sunt cei care cauta aprobarea in ochii altora si incearca sa le fie pe plac tuturor, sunt cei care sufera precum cainii la o rautate sau critica, sunt cei care au invatat neputinta si au incremenit in ea.
Unii oameni nu-si folosesc puterea personala sau o delega altora. Ei nu constientizeaza ca sta in puterea lor sa-si construiasca viata, visurile, drumul, relatiile. In loc sa fie puternici se tem. In loc sa lupte, capituleaza. In loc sa-si spuna opinia, tac. In loc sa se bucure, prefera sa-si planga de mila. In loc sa-si traiasca viata lor, traiesc palid in umbra altora.
Un exemplu extrem al omului lipsit de puteri este depresivul. Energia lui psihica este zero iar daca i-ai propune o partida de skandemberg, ar socoti ca ii iei in deradere starea. Insa daca esti psihoterapeut sau vreun partener asumat si iubitor, poti incerca sa-i descoperi si sa-i redai puterea, cu rabdare si empatie. In final, testul suprem al vindecarii, ar fi sa jucati amandoi o partida de skandemberg.
Omule, indiferent cat de scund, inalt, gras sau slab, tanar sau batran esti, in ciuda faptului ca nu ai averi, faima sau cariera de succes, ai ceva mult mai de prêt, ai putere! Poti visa, poti construi, poti fi tu insuti, poti spune nu, poti avea voce, contezi!
Daca toate acestea ti se par povesti, intreba-te ce-ai facut cu puterea personala. Cum ai pierdut-o sau cine ti-a rapit-o. Fa ceva si ia-ti puterea inapoi. Cu cat mai repede, cu atat mai bine. Poti incepe cu o partida de skandemberg, in timpul careia sa gandesti magic. Succes deplin!
Psihologie
Ziua femeii militante
Am crescut cu tradiţia zilei de 8 martie, zi in care îi aduceam mamei flori iar invatatoarei/profesoarelor cadouri, pentru că toţi copiii făceau la fel. Astăzi ştiu ce se află în spatele acestor gesturi de recunoştinţă şi preţuire. Cam 100 de ani de istorie şi o tragedie care s-a petrecut în anul 1908 într-una din fabricile din New York, unde, în urma unui incendiu au murit peste 140 de femei. În data de 8 martie a aceluiaşi an, colegele victimelor au organizat un protest în care denunţau condiţiile improprii de muncă, salariile mici în comparaţie cu ale bărbaţilor, cerând totodată program de lucru mai scurt şi dreptul la vot.
În data de 8 martie 1917, femeile din Petrograd de data asta, (actualul Sankt Petersburg) şi-au părăsit casele şi locurile de muncă pentru a protesta împotriva raţiilor mici de hrană, a preţurilor ridicate şi mai ales a războiului care le uciseseră copiii, soţii şi fraţii. Această acţiune a rămas descrisă în istoria Rusiei ca greva pentru pâine şi pace.
După câteva tentative de a impune o zi specială dedicată femeii în Europa, în anul 1975, Organizaţia Naţiunilor Unite a confirmat printr-o rezoluţie ziua de 8 martie ca Zi Internaţională a Femeii şi a Păcii, iar deceniul care a urmat a fost numit Deceniul ONU pentru Condiţia Femeii.
În prezent 8 martie se sărbătoreşte în Europa şi SUA, în funcţie de ce înţelege fiecare cultură din acest eveniment. De exemplu, în Anglia cu această ocazie se organizează marşuri, întruniri, dezbateri prin care este rememorată lupta femeilor pentru obţinerea drepturilor civile şi politice. În alte ţări din Occident 8 martie este asociat cu emanciparea femeii moderne şi cu feminismul, în ţările balcanice se pune accentul pe cinstirea mamei, etc. Din păcate, la fel ca în cazul altor sărbători şi aceasta a devenit o sărbătoare comercială.
În România sărbătorirea femeii a fost impusă de regimul comunist ca o celebrare a femeii eroice şi muncitoare şi a căpătat accente negative din pricina cultului personalităţii promovat de Elena Ceuşescu. Cu toate acestea, ziua femeii a fost şi este o bună ocazie de a ne aminti de mamele noastre, de soţiile, surorile şi fiicele noastre, de a le preţui şi a le recunoaşte potenţialul, deseori ignorat de istorie.
Psihologie
Darul sa fie dar
In principiu, nu-mi place sa primesc daruri, cadouri, atentii de niciun fel. Exceptie ar fi florile, mai ales freziile, cartile si complimentele (sincere), pe care am invatat intr-un final sa le intampin cum se cuvine. Din aceasta pricina nu agreez aniversarile sau sarbatorile care induc ideea de dar.
De unde mi se trage fobia asta de cadouri? In primul rand, nu-mi amintesc sa fi primit daruri cand eram copil. Aveam, ce-i drept cateva papusi dezmembrate si alte jucarii pe care le imparteam cu fratii mai mici, despre care nu stiu cand si de unde aparuserara. Cert este ca nu le primisem cu dedicatie si nici cu fundita rosie de la cineva. Iar eu am crescut bine mersi, bucurandu-ma mai putin de lucruri si mai mult de oameni, natura, libertate…
La 18 ani mi-am serbat, ca tot omu’ majoratul. Pe langa urari de bine am primit pahare de cristal, doua vaze din portelan, bibelouri si alte maruntisuri de pus in vitrina si de sters, din cand in cand de praf. Am mai primit apoi si alte daruri: de aniversare, de casa noua, de venire sau de plecare dintr-un loc in altul. Sincer, m-am bucurat cel mai mult de cuvintele frumoase, de mirosul unor flori alese cu grija, de unele surprize (de pilda cineva s-a gandit sa vina cu chitara si sa-mi cante un cantec de ziua mea), care mi-au luminat privirea si mi-au atins sufletul.
Cadourile cu fundita nu m-au incantat deoarece, de cele mai multe ori s-au dovedit neinspirate dar si pentru ca mi-au transmis cateva mesaje implicite de genul: n-am vrut sa vin cu mana goala, asa ca ti-am adus ce am gasit in plus la mine prin casa sau m-am gandit ca ti-ar placea asta. Uite, am primit si eu un dar si am decis sa-l dau mai departe, pe principiul, dar din dar se face rai!? etc
Trebuie sa admit ca nu-mi plac darurile si pentru ca declanseaza o relatie de reciprocitate intre daruitor si primitor. Nu poti primi ceva fara sa te legi la cap. Sigur, e posibil sa te procopsesti. Dar te procopsesti si cu daruitorul, caruia trebuie sa-i intorci, la un moment dat, darul. Cum mie imi place sa ofer, cui cred de cuviinta, cand simt si cand consider ca e oportun, prefer sa nu ma oblig cu nimic fata de nimeni, gratuit si in avans. Altfel darul meu ulterior isi pierde valoarea si semnificatia.
Nu astept daruri pentru ca prefer sa-mi fac eu insami cadouri, exact acelea pe care le doresc si de care am nevoie, la momentul ales de mine. Chiar si florile mi le cumpar sau le aleg eu cu privirea si cu sufletul. Iar cand le primesc, prefer sa fiu surprinsa, fara vreun motiv anume, ci doar pentru bucurie. Deci, nu de ziua mea, de Saint Valentin, de 8 martie sau alte sarbatori legale si mai ales, comerciale.
Nu-mi place sa primesc, in schimb imi place sa daruiesc. Prefer sa dau ceva care conteaza. Daca sunt lucruri/obiecte trebuie sa stiu ca acopar o nevoie cu ele. Daca nu cunosc nevoia, intreb destinatarul darului ce i-ar placea sa primeasca sau ii ofer un produs pe care stiu ca il foloseste frecvent. In ultima perioada profit de oferta de vauchere de prin magazine, oferind posibilitatea celui vizat sa-si cumpere el insusi ce doreste…
Dar cel mai mult, prefer sa ofer ceva care nu costa neaparat bani dar necesita timp si investitie sufleteasca: o scrisoare, o carte, o masa speciala fara vreun motiv anume, o plimbare in natura, o invitatie la expozitie/concert/muzeu. Apoi imi place sa organizez evenimente de familie, sa planific vacantele, activitati care ne aduc bucurie tuturor si creaza amintiri pentru maine…
In urma cu mai multi ani, am citit ca lectura obligatorie la facultate, Eseu despre dar a lui Marcel Mauss. Apoi, am dat de alte lucrari, in care darul era subiect de analiza. Iata cateva aspecte pe care mi le amintesc si care mi se par relevante:
- Darul obliga la reciprocitate. Cel ce primeste un beneficiu intr-o relatie va avea datoria sa returneze ceva echivalent. Aici principiul ar fi: nimic nu e gratis pe lume, nici macar un blid de mancare. Daca ti s-a oferit in dar, tu stii bine ca cineva a platit prêtul acestuia si ca, va trebui sa dai blidul inapoi, candva…
- Daca esti preocupat de statut, vei dori sa inapoiezi darul primit, potrivit rangului tau (statut financiar, social, profesional), ceea ce iti poate crea probleme, inclusiv financiare. Nu poti merge oricum, cu orice in intampinarea altuia care te vede.
- Darul creează obligatii si asteptari, uneori imposibil de anticipat. Mai bine, nu primii nimic de la nimeni. Nu stii cat te costa apoi!.
- Conduce la frustrare daca nu este pe masura asteptarilor sau a nevoilor. Nu-i pasa de mine, ca atare mi-a adus ce nu-i mai trebuie!
- Produce resentiment daca altcineva primeste mai mult decat tine. De ce altul ar merita mai mult decat mine?
- Daca se obtine prea usor, te demotiveaza, iti scade stima de sine, si-ti poate produce stări de apatie. Aici nu mai pui deloc intrebari, doar suferi.
- Te poate pune în situatii sociale jenante in care constati ca tu ai iPhone 8 plus iar prietena ta doar un Samsung S 3 etc. Oare asteapta un cadou de ziua ei?
Toate aceste caracteristici ale darului mi se par reci, create sa mentina o ordine in universul social. Nu le agreez, desi le recunosc si le validez. Prefer sa am, asa cum s-a vazut, propria mea filosofie despre dar, in care darul sa fie doar dar. Nu spun ca e cea mai buna, ci doar ca mi se potriveste.
Voi ce parere aveti despre dar? Ce cadouri memorabile ati primit de-a lungul timpului? Va place mai mult sa primiti sau sa sa/si daruiti?
Psihologie
Cea mai frumoasa poza de cuplu
Dupa mine, cea mai sugestiva imagine a unui cuplu fericit este aceea in care partenerii merg mana in mana si privesc in aceeasi directie, (aproape) ca in fotografia personalizata pe care am ales-o ca ilustratie pentru articolul de fata. Ultimul despre atasament, desi as fi putut continua sa vorbesc despre aceasta tema draga mie, mult si bine.
De ce este esential ca cei doi parteneri sa mearga mana in mana, la fel ca in ziua nuntii? Din mai multe motive, pe care atasamentul le justifica din plin. In primul rand pentru ca gestul acesta arata conectare emotionala, familiaritate si intimitate. E clar ca nu poti calatori de mana cu un dusman ci doar cu cineva care conteaza pentru tine. Apoi, pentru ca drumul este mult mai usor, mai frumos si mai sigur atunci cand il parcurgi de mana cu persoana de care esti atasat/a. Amintiti-va ca nu suntem creati sa infruntam lumea in singuratate. Asta inseamna ca viata este frumoasa atunci cand este impartasita. Iar cand viata este impartasita, bucuriile sunt inmultite iar pericolele/durerile se impart la doi.
Dar nu este suficient sa ne tinem de mana, ci este esential sa si privim in aceeasi directie. Nu peste umar (cu superioritate), nu in lateral (la alti calatori), nu in spate (spre trecut), ci inainte, spre un scop comun. Atunci cand exista iubire, valori comune si angajament, partenerii au obiective comune, astfel ca se vor sustine unul pe altul, si se vor dezvolta pentru a atinge potentialul lor maxim. Intotdeauna doi este mai mult decat unul iar impreuna suntem mai puternici!
Sigur putem fi impreuna si in alte ipostaze. De exemplu am putea sta mai mult timp fata in fata intr-o pozitie de conflict, am putea sta cu spatele la partener, traindu-ne singuri propriile iluzii si visuri, putem sta umar langa umar, intr-o competitie acerba, putem sa ne ghemuim unul in altul in neputinta si tanguiala, putem sa ne tinem strans, captivi in emotii negative precum gelozia si neincrederea, putem sa iesim afara din poza si putem visa la fructul oprit etc. Putem face orice alta poza dorim, dar nici una dintre aceste ipostaze nu se potriveste unui album de familie.
Mi-ar placea ca din tot ce am spus/scris aici in ultimul timp, sa retineti macar acest lucru: teoria atasamentului ne invata ca cea mai frumoasa poza de cuplu este aceea in care eu si partenerul meu ne tinem de mana si privim amandoi in aceeasi directie.
Tu ce poza de cuplu ai? Daca nu seamana cu cea descrisa aici, ti-ar placea sa pozezi diferit? Ce te impiedica sa pregatesti o sesiune de shotting atasat? Iti garantez ca in final vei avea cea mai frumoasa si mai sugestiva poza de cuplu. Succes!
Psihologie
Dragostea se invata. Due(l)tul anxios-evitant
Mi-am propus ca anul acesta sa-mi gasesc un sot, imi spune Maria. Apoi continua: am obosit sa traiesc singura. M-am saturat sa ma intorc zi de zi intr-o casa pustie, sa merg singura la film etc. In trecut am fost devotata partenerilor mei si am suferit enorm. Imi pierdusem increderea si speranta ca voi gasi un om cumsecade. Dar acum, ca mi-a mai trecut, trebuie sa-mi inving teama ca voi suferi din nou. Sunt dispusa sa risc, nu am alta sansa. Merit sa fiu fericita!
Tocmai m-am despartit de Ana. Sunt foarte dezamagit dar n-as fi putut sa-mi petrec viata alaturi de ea, spune Emil. Am descoperit tot felul de lucruri care nu-mi plac. Este impulsiva si nu are incredere in sine. Va trebui sa caut femeia potrivita, oricat de mult va dura. Insa stiu ca atunci cand o voi intalni, voi simti imediat o stare de liniste si impacare. Ea va fi sufletul meu pereche, femeia care ma va face fericit pentru tot restul vietii.
Cele doua povesti de mai sus sintetizeaza cele doua stiluri de atasament pe care le intalnim recurent in relatiile de cuplu (cam 46% dintre ele). Maria este anxiosul iar Emil evitantul. Statistic, cele doua categorii se atrag reciproc. Doua cercetatoare in domeniul atasamentului la adulti, Paula Pietromonaco, de la Universitatea din Massachusetts si Katerine Carnelley, de la Universitatea din Sauthampton din Marea Britanie au descoperit ca barbatii evitanti prefera femeile anxiose. Un alt studiu, realizat de Jeffry Simpson de la Universitatea din Minessota demonstreaza ca femeile anxioase sunt atrase de barbati evitanti. Pietromonaco si Carnelley considera ca aceste stiluri de atasament se completeaza oarecum unul pe celalalt. Fiecare reafirma convingerile celuilalt despre sine si despre relatii in general. In cazul nostru, daca cei doi protagonisti ai povestilor de mai sus s-ar intalni, Maria ar fi ranita din nou de asteptarile lui Emil iar acesta ar fi dezamagit de sensibilitatea si maniera de control in relatie, a Mariei. Dincolo de povestile de aici, ce-i de facut cu anxiosii si evitantii de acasa, care cauta siguranta emotionala, de multe ori, la un partener indisponibil emotional?
Amir Levine si Rachel Heller in cartea Stilurile de atasament. Cum sa gasesti si sa pastrezi o relatie de cuplu fericita, propune o solutie ideala, aceea de a alege, in mod constient, o persoana cu stil de atasament securizant, asta in ciuda faptului ca probabilitatea de a intalni o astfel de persoana este mai mica. In acest caz, solutia propusa de cei doi autori necesita munca de cercetare si este oarecum neetica, in opinia mea. Imi si imaginez un scenariu in care o domnita cultivata si asumata relational dar anxioasa, ii spune potentialului candidat la inima ei gingasa: stii, esti ok ca persoana dar pentru ca ai un atasament de tip evitant, sunt nevoita sa-ti spun adio. Eu caut un tip cu atasament securizat…
Dincolo de gluma, treaba asta cu atasamentul este foarte serioasa, deoarece se refera la felul in care intelegem si gestionam intimitatea intr-o relatie semnificativa. Este importanta deoarece neintelegerea cu privire la aceste aspecte creaza conflicte, uneori ireconciliabile. Deci ce solutii mai realiste decat cea propusa de cei doi autori, avem la indemana? Iata cateva alternative, prezentate sintetic:
- Fii constient/a de tipul de atasament/stilul de contact pe care l-ai preluat drept mostenire de la parinti si apoi din celelalte relatii semnificative pe care le-ai avut in prima copilarie. Daca nu-l poti identifica prin descriere simpla, exista teste care te pot ajuta in acest sens.
- Incearca sa stabilesti stilul de atasament al partenrului, si vei intelege inclusiv, raspunsurile lui emotionale la nevoia ta de conexiune. Vei intelege ca se comporta intr-un anumit fel pentru ca asa a invatat sa o faca, in relatia cu figurile de atasament din copilarie si nu pentru ca a incetat sa te mai iubeasca…
- Discuta cu partenerul tau despre stilul de atasament, incercand sa gasiti impreuna un compromis, in care nevoile fiecaruia ar putea fi satisfacute mai bine. Poate varianta propusa aici, ar putea fi un inceput!?
- Invata sa lupti pentru iubirea rationala, iesind de sub tirania tiparului tau de atasament problematic, stiind ca, potrivit studiilor, atasamentul este flexibil. Deci iubirea (manifestarea ei) poate fi invatata, intr-un context de siguranta si asumare.
- Daca suferi din cauza deconectarii emotionale din relatie (deci ai/aveti un atasament insecurizant) dar iti doresti sa schimbi lucrurile, exista speranta. Asa cum suferinta a venit dintr-o relatie intima (cea dintre parinte si copil), vindecarea se realizeaza tot intr-o relatie de acest tip. Cu prezenta, rabdare, perseverenta si asumare, desigur!
- Daca incercarile tale de a regla conectarea emotionala sunt, in mod repetat sortite esecului, poti incerca varianta psihoterapiei. Statisticile arata ca, ghidati de un specialist, intro relatie co-creata, oamenii reusesc sa invete iubirea si sa se bucure de intimitate, in ciuda faptului ca nu le-au invatat, la timp, in viata.
Important: pentru orice neclaritate/intrebare legata de subiect, ma poti contacta aici, prin intermediul rubricii Contact, la telefon sau poti face o programare pentru sedinte individuale/cuplu de psihoterapie, prin intermediul mijloacelor mentionate. Iti multumesc pentru ca ma citesti, pentru eventualul tau feedback si pentru increderea acordata. Pe curand!
Psihologie
Dragoste la prima vedere?
Nu exista om de pe fata pamantului care sa nu fi fost indragostit macar o data in viata. Si nu exista om care sa nu fi fost dezamagit cand vraja iubirii a disparut ca si cum n-ar fi existat vreodata. Ce se intampla de fapt in aceasta perioada. De unde magia, miracolul, fluturii, inimioarele si orizontul roz bombon de deasupra noastra? Este indragostirea iubire?
Din perspectiva atasamentului, indragostirea este rezultatul activarii sistemului de atasament care este mecanismul din creierul nostru responsabil cu urmarirea si monitorizarea sigurantei emotionale si a disponibilitatii figurilor de atasament. Activarea sistemului de atasament se face pe fondul nevoii de apropiere, a dorintei de a fi iubit, in cazul nostru. Sistemul de atasament se foloseste de strategiile de activare reprezentate de orice gand sau sentiment care determina o persoana sa caute apropiere fizica sau/si emotionala cu un potential partener.
Procesul se deruleaza cam asa. Juan intra intr-o incapere unde sunt mai multi oameni si, destul de curand isi va opri atentia asupra unui singur personaj care ii activeaza instant sistemul de atasament, aflat in stare de vigilenta. Aceasta activare se face pe baza informatiilor corporale si a vocii persoanei intalnite care transmit (inconstient) mesaje de familiaritate. Specialistii spun ca este nevoie de maxim 4 minute ca Joan sa decida ca si-a intalnit perechea si ca ceea ce traieste este dragoste la prima vedere. In realitate, Joan a intalnit un partener care ii aminteste de figura de atasament si de nevoia lui de a fi iubit si sigur din punct de vedere emotional. Apoi chimia organismului isi va face treaba iar omul nostru va fi in al 9-lea cer, maxim 2 ani. Potrivit studiilor, atata dureaza indragostirea (cand iubirea este ascunsa si interzisa, vraja poate dura mai mult).
De fapt indragostirea este mai degraba pasiune si obsesie. Este o proiectie a nevoilor personale asupra unei figuri familiare de la care asteptam dragoste neconditionata si fericire eterna. Din pacate dar si din fericire (nu poti trai la nesfarsit cu capul in nori) extazul se sfarseste iar dezamagitii vor trebui sa ia o decizie: fie vor accepta realitatea si se vor apuca sa invete sarguincios iubirea rationala si matura, fie vor pleca in cautarea altor parteneri pentru inca o doza de euforie vremelnica. Mai exista si o a treia cale, preferata de multi pentru ca este mai comoda: dezvrajitii devin dusmani iar casnicia un teren de lupta.
De ce se lupta partenerii in cuplu? Pentru ca odata ajunsi cu picioarele pe pamant, incep sa-si ceara drepturile. Pentru ca iluzia intimitatii/conectarii dispare si dorintele individuale, emotiile, gandurile si tiparele comportamentale ies la iveala. Pentru ca ceea ce pareau ca nu observa la celalalt in perioada extazului, incepe sa fie deranjant si suparator. Si atunci o idee le incolteste in minte: am facut o greseala. Cred ca m-am inselat in privinta lui/ei. Ce-i de facut?
Mai intai trebuie sa stii ca ai revenit in lumea reala si ca va trebui sa decizi rational (nu instinctual/hormonal) sa construiesti impreuna cu partenerul ales, iubirea adevarata, asumata. Gary Chapman in Cele cinci limbaje ale iubirii puncteaza: « Iubirea adevarata se naste odata cu intoarcerea noastra in lumea reala a alegerilor omenesti, cand hotaram sa fim frumosi si generosi… Cand iubirea este o alegere inseamna ca oamenii au capacitatea sa iubeasca si dupa ce piere obsesia indragostirii »
Retineti acest adevar incontestabil: dragostea adevarata nu este cea romantica din perioada indragostirii, ci tot ce se poate construi din ramasitele acesteia, dupa ce vraja s-a stins.
Psihologie
Despre dependenta eficienta
Este foarte usor sa acceptam dependenta copiilor fata de parintii lor. Daca vorbim insa despre dependenta in cuplul de adulti, sarim ca arsi. Si asta pentru ca ni se propovaduieste de mult timp faptul ca autonomia si independenta sunt indicatori ai maturitatii iar a cere ajutor altora este dovada clara a slabiciunii si neputintei.
In ciuda acestor prejudecati fabricate de promotorii dezvoltarii personale, studiile care valideaza teoria atasamentului au aratat ca adultii au aceeasi nevoie de dependenta emotionala ca si copiii. Aceasta legatura trainica asigura baza de siguranta si sprijin emotional, in momentele delicate de criza si distres prin care trecem in viata. Asadar, din leagan pana la mormant vom dori sa ramanem atasati de alti oameni, intr-o dependenta eficienta (asa cum o numea Bowlby), fie ca recunoastem sau nu acest lucru.
A fi capabil sa recurgi la altii pentru sprijin emotional este o dovada si totodata, o sursa de putere, spun psihologii. Mai mult, aceasta (inter)dependenta aduce cu sine numeroase beneficii. Sute de cercetari au validat teoriile privitoare la atasamentul adult, formulate initial de Bowlby. Iata mai jos cele mai relevante concluzii desprinse din aceste studii:
- Cand ne simtim in siguranta, adica confortabili cu apropierea si increzatori in legatura cu faptul ca putem depinde de cei dragi,suntem mai dispusi sa cautam sprijin la altii si mai capabili de a-l oferi la randul nostru.
- Cand legatura cu partenerii nostri este securizata, suportam mai bine ranile pe care acestia ni le provoaca si este mai putin probabil sa ne manifestam ostilitatea in mod agresiv atunci cand ne suparam pe ei.
- Cand suntem intr-o legatura sigura cu altii, ne intelegem mai bine pe noi insine si ne placem mai mult
- Cand ne aflam intr-o relatie sigura manifestam mai multa curiozitate si suntem mai deschisi la informatii noi. Curiozitatea vine dintr-un sentiment de siguranta; rigiditatea, din nevoia de a fi vigilent la posibile amenintari (sunt tot timpul in garda).
- Cand avem siguranta emotionala suntem mai deschisi catre experiente noi
- Avem convingeri mai flexibile cand ne simtim in siguranta si suntem puternic conectati cu cineva.
- Cu cat putem apela mai mult la partenerii nostri cu atat putem fi mai distincti si mai independenti. Psihologul Brooke Feeney a vazut asta studiind 280 de cupluri. Cei care simteau ca nevoile le erau acceptate de parteneri erau mai siguri in ce priveste rezolvarea problemelor pe cont propriu si era mai probabil sa isi atinga cu succes propriile scopuri.
Faptul ca ne aflam sau nu in relatii de dependenta emotionala a fost asociat si cu starea noastra de sanatate/boala fizica si mentala. Stim, de exemplu ca femeile si barbatii casatoriti au in general vieti mai lungi decat semenii lor care traiesc singuri. Suferinta este garantata in viata dar suferinta in singuratate este intolerabila.
- Relatiile negative/toxice, ne submineaza sanatatea. De exemplu, la barbatii si femeile cu insuficienta cardiaca congestiva, starea casniciei pacientului reperezenta un indicator al supravietuirii dupa 4 ani, la fel de precis ca severitatea simptomelor si gradul de degenerare (Jim Coyne).
- Suferinta intr-o relatie ne afecteaza in mod negativ sistemul imunitar si hormonal si chiar capacitatea de a ne vindeca.
- Studiile in imagistica creierului au aratat ca respingerea si excluderea activeaza aceleasi circuite in aceeasi parte a creierului, ca durere fizica. Aceasta parte a creierului se activeaza de fiecare data cand suntem separati emotional de cei dragi noua
- Suferinta maritala creste de zece ori riscul depresiei.
- Contactul cu un partener iubitor actioneaza ca un scut impotriva socului, stresului si durerii.
- Cand avem contact fizic cu persoana draga, suntem inundati de hormonii fericirii (oxitocina si dopamina) in timp ce hormonul stresului, cortizolul este inhibat.
Lista este pe departe de a fi completa. Ce am vrut sa arat (a cata oara?) este ca nu suntem creati sa infruntam lumea in singuratate. Avem nevoie sa ne conectam emotional la oamenii semnificativi din viata noastra. Avem nevoie sa stim ca atunci cand trecem prin dificultati, cineva apropiat ne spune: sunt aici pentru tine. Te vad, te aud si-mi pasa. Iar noi, la randul nostru sa raspundem in acelasi mod sanatos si empatic. Asta este de fapt testul si esenta dependentei in iubire.
Ultimele comentarii