Carte

Titlul ales de Irvin Yalom este inspirat de maxima lui Rochefoucauld: Soarele si moartea nu pot fi privite fix in fata. Ori tocmai asta face Yalom in carte: priveste moartea fatis, o diseca si cauta sa o imblanzeasca, astfel incat, cititorii sa se imprieteneasca cu ea.

A vorbi despre moarte este ca si cum ai incerca sa privesti soarele in fata: nu poti rezista prea mult. Si atunci, de ce sa ne uitam fix la soare? Un raspuns scurt ar fi acela ca suntem nevoiti sa o facem, la un moment dat. Toti, fara exceptie. Existenta noastra este mereu umbrita de cunoasterea faptului ca vom creste, vom inflori si apoi, inevitabil, vom descreste si vom muri. Ne place sau nu, o acceptam sau nu, moartea este viermele din miezul existentei umane.

Cei care nu reusesc sa se impace cu ideea mortii, incearca sa o alunge prin respingere, negare, diversiune sau inlocuire. Unii pornesc compulsiv in cautarea noului, a senzatiilor tari, a sexului, bogatiei, religiozitatii sau puterii. O cursa care sfarseste tot acolo, in pragul intunericului, dar cu frica, regrete si disperare …

Ascunzandu-te de moarte, te ascunzi si de viata, sustine Yalom. In schimb, confruntare cu moartea, desi produce anxietate, are potentialul de a ne imbogati semnificativ existenta. Desi moartea, ca proces fizic, ne distruge, ideea de moarte ne salveaza!

Chiar daca rational poti accepta sa privesti intr-acolo, nu esti dispus sa te uiti la moarte oricand si oricum. De obicei o faci cand esti constrans de evenimente si de contexte speciale. Autorul numeste aceste contexte, experiente revelatoare si le descrie ca fiind terapie de soc existential, usi care se deschid spre lumina …

Iata cateva exemple de evenimente care favorizeaza experientele revelatoare: suferinta cauzata de o boala terminala, moartea cuiva drag; incheierea unei relatii intime; o aniversare (50, 60, 70);o trauma devastatoare (viol, jaf, incendiu etc); plecarea copiilor de acasa (sindromul cuibului gol); pierderea unei slujbe sau schimbarea de cariera; pensionarea; internarea la un azil; visele puternice care vin cu mesaje dintr-o zona mai adanca a eului; reuniuni scolare, dispozitii legate de mostenire sau alcatuirea unui testament etc.

Odata confruntati cu spinul mortii si al suferintei, ne indreptam privirea spre sursele de lumina. Acestea pot fi ideile altor muritori, aforismele si, mai ales relatiile pe care le stabilim cu alti oameni.

Puterea ideilor. Epicur

Conform dictionarului Webster, epicurian este cineva dedicat vietii luxoase si placerilor senzoriale. Dar Epicur are ceva mai valoros sa ne invete, sustine Yalom. De pilda, afirmatia ca sufletul este muritor si piere odata cu trupul. De ce sa ne temem de moarte daca n-o putem percepe nicodata? Pentru ca suntem morti, nu stim ca suntem morti si atunci ce motiv am avea sa ne temem?

Starea noastra de nefiinta de dupa moarte este aceeasi ca cea de dinainte de a ne fi nascut, mai crede Epicur (argumentul simetriei). Daca nu ne facem griji pentru nefiinta de dinainte, de ce ne-am teme de nefiinta de dupa fiinta, se intreaba el retoric.

Cea mai valoroasa idée epicuriana mi s-a parut cea referitoare la transmiterea prin reverberatie. Conceptul se refera la undele de influenta pe care le lasam fiecare dintre noi in lume, lucru care atenueaza durerea efemeritatii. Ceva din fiecare dintre noi va persista, chiar daca acest lucru ne va ramane necunoscut sau imperceptibil. Un exemplu de transmitere prin reverberatie in urma unei experiente revelatoare, gasiti aici.

Alte aforisme si idei care pot risipi teama de moarte. Nietzsche.

Croieste-ti o soarta pe care sa o iubesti, este unul din aforismle preferate ale lui Nietzsche. Ideea aici este de a nu ramane prizonier in propria viata ci de a cauta sa-ti atigi potentialul, facand ceva care te implineste si-ti ofera starea de bine dorita.
Ceea ce nu ma omoara ma intareste, este o alta propozitie de granit a filozofului. Acest aforism ne transmite faptul ca experientele dificile pot sa faca pe cineva mai puternic si mai adaptabil la situatii asemanatoare. Este ca imaginea copacului care datorita furtunilor, creste mai puternic si mai inalt.
Ideile bune, chiar si acelea de mare impact sunt rareori suficiente administrate o singura data. Sunt necesare doze repetate. Cu alte cuvinte, nu renunta niciodata, in ciuda esecurilor repetate. Atata timp cat traiesti, orice poate fi posibil!
Cand suntem obositi, suntem atacati de ganduri pe care le-am depasit cu mult timp in urma. Altfel spus, nu fii dezamagit cand te intorci la problemele vechi. Odihneste-te si vei reusi sa depasesti obstacolul din calea ta.
Consuma-ti viata, Mori la timpul potrivit! Ceea ce putem invata de aici este sa cautam implinirea de sine, sa ne realizam potentialul, sa traim deplin si cu indrazneala. Atunci si numai atunci putem accepta moartea, fara (prea multe) regrete.

Aplicatie: Poti gasi un mod de a trai astfel incat sa nu acumulezi regrete? Ce poti face acum in viata ta, astfel incat, peste un an sau peste cinci, sa nu privesti inapoi cu aceeasi spaima la noile regrete acumulate?

Contează doar ceea ce ești! Schopenhauer

In trilogia de eseuri, Ce este omul, Ce are omul, Ce reprezinta omul, filozoful Schopenhauer spune ca singurul lucru care conteaza cu adevarat este ceea ce suntem. Nici acumularea de bunuri, nici bogatia, nici statutul sau reputatia nu aduc starea de bine unui om, cu atat mai putin, mult ravnita fericire.

Bunurile materiale sunt niste naluci. Acumularea de bogatii și bunuri materiale este nesfarsita și nesatisfacatoare. Cu cat avem mai mult, cu atat ne cresc pretentiile si planurile de a avea si mai mult. La sfarsit, nu noi avem bunuri, ci ele ne au pe noi.

Reputatia este la fel de efemera ca bunurile materiale. Jumatate din grijile și anxietatile noastre se nasc din preocuparea pentru parerile celorlalti … Trebuie sa ne extragem acest spin din trup. Opinia celorlalti este o fantasma care se poate modifica in orice moment. Parerile atarna de un fir de ata si ne transforma in sclavi ai gandurilor celorlalti sau, mai rau, a ceea ce par ei sa gandeasca, pentru ca, nu putem sti niciodata ce gandesc cu adevarat.

Numai ce suntem conteaza cu adevarat. O constiinta sanatoasa inseamnă mai mult decat o buna reputatie. Scopul nostru cel mai important ar trebui să fie o sanatate buna (fizica, emoționala, spirituala) si bogatia intelectuala, ceea ce ne poate oferi o rezerva inepuizabila de idei, independenta si o viata morala …

Terapie existentiala prin relationare

Chiar daca sunt valoroase, ideile nu sunt suficiente pentru a alunga teama de moarte. Relatiile intime sunt o conditie esentiala pentru fericire. Opusul lor este singuratatea, traita si ca angoasa a mortii, afirma Yalom.

Există două feluri de singurătate: cotidiana si existentiala. Prima dintre ele este interpersonala, este durerea de a fi izolat de ceilalti. Această singuratate, deseori insotita de teama de intimitate sau de a fi respins, de rusine sau de frica de a fi neiubit, ne este familiara tuturor, intr-o masura mai mare sau mai mica. O astfel de izolare se combina cu deznadejdea sau chiar disperarea si teroarea. Nu poate fi nascocită o teroare mai deavoleasca decat ca un individ să fie lasat liber in societate dar sa ramana cu totul neremarcat de catre ceilalti membri, afirma, in urma cu un secol, William James.

A doua forma de singuratate, cea existentiala, este mult mai profunda si se naste din prapastia de nedepasit dintre individ si ceilalti oameni. Aceasta prapastie este o consecinta, nu doar a faptului ca fiecare dintre noi a fost aruncat singur in aceasta existenta si trebuie sa o paraseasca singur, dar deriva si din faptul ca fiecare dintre noi trăieste intr-o lume cunoscuta doar de catre noi insine.

Datorita aparatului nostru neurologic, fiecare persoana joaca un rol substantial in crearea propriei realitati. Cu alte cuvinte, avem un numar de categorii mentale (de exemplu, cantitate/calitate, cauza/efect), care intra in joc atunci cand suntem confruntati cu informatii care ne parvin si care ne permit sa construim lumea intr-o maniera unica, in mod inconstient si automat.

Fiecare dintre noi trece prin momente de izolare interpersonala in moduri diferite, pe parcursul diferitelor faze ale ciclului vietii. Izolarea existentiala este mai rara la inceputul vietii si devine accentuata spre finalul ei …

Ca sa avem relatii implinitaore avem nevoie de puterea empatiei. Emaptia este cel mai puternic instrument in eforturile noastre de a relationa cu alti oameni. Aceasta deschidere de a-ti trai propria durere la unison cu altcineva face parte, de secole, din traditiile de vindecare seculare si religioase. In acest context, nu exista ajutor mai mare oferit unui om aflat in fata mortii sau unuia care sufera de anxietatea mortii, decat simpla prezenta a altei persoane. Apropiati-va in orice mod vi se pare indicat. Vorbiti din inima. Impartasiti propriile dumneavoastra temeri. Improvizati in orice mod care credeti ca aduce alinare, ne sfatuieste Yalom.

Grupurile de sprijin conduse de un profesionist sunt foarte eficiente pentru oamenii care sufera de o boala fizica sau psiho-emotionala. Conform cercetarilor, prin participarea la astfel de grupuri, calitatea vietii participantilor a crescut considerabil. Alte studii recente demonstreaza si eficacitatea grupurilor on line care se auto-consiliaza, astfel incat daca nu este disponibil niciun grup condus de un profesionist, poate fi explorata si varianta pe internet.

Pe langa empatie, dezvaluirea de sine joaca un rol esential in dezvoltarea intimitatii. Cu cat dezvalui mai mult din sentimentele si gandurile proprii, cu atat le va fi mai usor celorlalti sa se deschida. In general, relatiile se dezvolta printr-un proces de revelatii reciproce. O persoana face un salt si dezvaluie date personale, expunandu-se astfel unui risc. Cealalta raspunde la fel. Impreuna isi adancesc relatia printr-o spirala de revelatii personale. Daca persoana care se expune este lasata singura, fara a i se oferi reciprocitate, atunci prietenia se pierde, in cele mai multe cazuri. Cu cat esti mai sincer cu tine insuti, te poti deschide in intregime, cu atat mai adanca si mai profunda este prietenia.

Recunostinta este o unealta eficace in lupta cu anxietatea in fata mortii. Yalom recomanda vizita de recunostinta la persoanele care au avut o contributie la binele din viata noastra. O scrisoare de recunostinta sau un apel telefonic de multumire, sunt si acestea actiuni cu impact.

Nevoia de a avea un mentor spune multe despre vulnerabilitatea si dorinta noastra de a cunoaste o fiinta superioara sau chiar suprema. La aceasta se adauga si dorinta de supunere, de a te inclina in fata unui caracter maret care merita elogii. La baza tuturor religiilor sta aceasta nevoie de a venera o Persoana (Dumnezeu) si de a i se supune.

Religia si credinta sunt resurse valoroase pentru ca neaga moartea, ceea ce este linistitor. In plus, te fac sa te simti bine, asigurat, virtuos si demn de o viata mai buna, in alta dimensiune.

Cum sa abordam anxietatea mortii? Sfaturi pentru psihoterapeuti

Frica de moarte are nasul ei si anume terapia existentiala, o metoda brevetata de Yalom, care presupune confruntarea in mod organizat cu dat-ul existentei umane. Concepte ca libertatea, moartea, singuratatea si iubirea necesita o abordare existentiala. Cu toate acestea, Yalom nu considera acest tip de terapie o scoala ideologica de sine statatoare ci, mai degraba, isi propune sa induca psihoterapeutilor o receptivitate la aspectele existentiale. Iata cateva recomandari pe care le face terapeutilor, in acest sens:

Distingeti intre continut si proces (relatia terapeutica). Terapia nu trebuie sa fie condusa de teorie ci de relatia cu pacientul, care poate aborda orice alta tema care il framanta. Nu teoria si ideile ci relatia este cea care vindeca. Ideile sunt eficiente numai cand alianta terapeutica este solida.
Actul terapeutic este, de departe, mult mai eficient decat cuvantul terapeutic.
Sinceritatea, empatia, evaluarea pozitiva neconditionata a terapeutului sunt comportamente eficiente pentru orice terapie.
Vulnerabilitatea si umanitatea terapeutului il fac pe client sa se deschida si sa se simta inteles si in siguranta.
Iubirea si sexul pot avea legatura cu teama de moarte. Cand un om este obsedat de altul, terapia nu este eficienta. Ca sa poti lucra eficient cu o persoana este nevoie ca ea sa nu fie contopita/absorbita de o alta.
Valorificarea contextului AICI si ACUM in terapie. Terapia este intotdeauna o succesiune in care alterneaza interactiunea si reflectia acelei interactiuni. Informatia imediata, observata in comportamentul pacientului este autentica, deci relevanta.
Autodezvaluirea terapeutului este uneori necesara, dar numai atunci cand este valoroasa pentru pacient.
Psihoterapeutul are de castigat fiind complet transparent in ceea ce priveste procesul terapiei. Este valoros pentru terapie sa-i explici clientului ce tehnici sau metode vei folosi pentru a atinge obiectivele propuse.
Recomandarea de resurse (articole, carti) de psihoterapie si psiho-educatie poate fi de mare ajutor pentru orice client aflat in terapie.
Visul este o sursa valoroasa pentru informatii despre persoane disparute, locuri si experiente din viata pacientului. Anxietatea mortii patrunde in multe vise. Cele mai profunde vise din perspectiva terapeutica sunt cosmarurile, visele recurente si visele lucide care raman in memorie. Orice cosmar este un vis in care anxietatea mortii a scapat din zona securizata si-l ameninta pe cel care viseaza.

Exercitiu existential – de aplicat in cabinet

Metafora ecranului impartit. Procedura se desfasoara astfel: psihoterapeutul ii cere pacientului sa inchida ochii si sa-si imagineze un ecran in doua sectiuni orizontale: pe jumatate de ecran pacientul plaseaza imaginea intunecata, traumatizanta de care vrea sa scape; pe cealalta jumatate o scena/amintire draga, care ii ofera placere si liniste (de exemplu o plimbare prin padure sau pe tarmul unei mari). Prezenta continua a scenei linistitoare compenseaza si tempereaza imaginea deranjanta.

Epilog: Nu-mi doresc ca aceasta sa fie o carte sumbra. Dimpotriva, sper ca intelegand cu adevarat conditia umana, timpul scurt pe care il avem de petrecut in lumina, vom ajunge, nu doar sa savuram bogatia fiecarui moment si simpla placere de a exista, dar si sa avem mai multa compasiune fata de noi insine si fata de toate celelalte fiinte umane, conchide Yalom.

View large More details

Psihoterapia lui Dumnezeu

Ideea de a scrie o carte despre terapia credintei in Dumnezeu, s-a nascut la Cyrulnik dupa ce a fost profund miscat de suferinta copiilor soldat, din diferitele parti ale lumii. Potrivit statisticilor, 300 000 de copii sufera de pe urma acestei experiente terifiante. Toti acestia pun, intr-un fel sau altul, aceleasi intrebari sfasietoare: de ce am fost tarat intr-un asemenea cosmar, cum de sunt atat de nefericit si, mai ales, unde este Dumnezeu in toata aceasta oroare?

Dincolo de retorica unor astfel de intrebari, la care nu gasim raspunsuri multumitoare, autorul a vrut sa inteleaga care este rolul credintelor, a religiei, al lui Dumnezeu in procesul de rezilienta dupa o trauma, ca cea a razboiului, dar si in alte experiente adverse din viata de toate zilele …

Dupa o atenta documentare (interviuri, de ex.) a ajuns la concluzia ca vindecarea copiilor traumatizati este dependenta de imbinarea intre o amprenta afectiva intima, care se armonizeaza cu o structura sociala si spirituala: o familie care sa-i accepte, o moschee, o biserica sau un patronaj laic. In mod special, credinciosii trec mai usor peste traume, datorita credintei dar si a suportului oferit de familie si coreligionari.

Teroarea la care erau supusi copiii soldat pe frontul de lupta le activa nevoia de atasament, a observat Cyrulnik. Atunci cand utopia se naruie si realitatea ne terorizeaza, reactivam amintirea unui moment fericit, in care eram protejati de o familie iubitoare… Cand un eveniment provoaca o alarma sau un sentiment de pierdere, dispozitivul afectiv reactiveaza amintirea atasamentelor fericite. Daca nu exista amintiri fericite (un copil care nu a fost iubit, de exemplu), orice frica sau pierdere trezeste in memoria lui singuratate si abandon. In acest caz, nu exista decat angoasa vidului, intr-o lume in care totul este terifiant. Asadar,

De ce avem nevoie de Dumnezeu si de o religie care sa ni-L descopere ?

Autorul precizeaza cateva motive fundamentale pentru care oamenii se indreapta catre religie si spiritualitate. Iata unele dintre ele:

Reprezentarile despre Dumnezeu si credinta in El ofera o baza de siguranta in acest univers imprevizibil. Intr-o cultura fara Dumnezeu, omul trebuie sa-si gaseasca singur propria baza de siguranta de care sa apartina pentru a se dezvolta si trai.
Misterul existentei conduce la spiritualitate si la acceptarea unui Dumnezeu atotputernic, caruia ii pasa de oameni. Sentimentul prezentei lui Dumnezeu este asociat, de regula, cu dragostea si cu protectia, doua nevoi fundamentale ale omului.
Avem nevoie de ceva/cineva care sa ne ofere un sens. Cea mai rea suferinta, spunea Victor Frankl provine din lipsa sensului. In schimb, cel care are un de ce pentru care sa traiasca poate indura aproape orice (Nietzche).
Religia suprima teama de moarte. Moartea provoaca o angoasa foarte mare. In lipsa unei sperante in viata de apoi, cea de aici pare lipsita de temei.
Nevoia de substitute emotionale si institutionale pentru a ne dezvolta. In acest context, religia are rol adaptativ d.p.d.v. socio – cultural. Ritualurile domestice si religioase constituie exercitii de memorie, din care invatam sa traim impreuna cu cei pe care-i iubim.
Nevoia de ordine si dreptate sociala/individuala. Este linistitor sa stim ca o putere invizibila ne vegheaza, ne recompenseaza sau ne pedepseste, dupa baremul moral al faptelor noastre. Daca Dumnezeu nu exista, totul este permis, nu-i asa?
Religia este un factor de rezilienta si sanatate mintala.

Fiind o componenta importanta a vietii omului, religia si atasamentul fata de Dumnezeu se transmit de la o generatie la alta. Ne atasam de Dumnezeu, asa cum ne atasam de parintii nostri, sustine Cyrulnik.

Copilul il iubeste pe Dumnezeu asa cum a invatat sa iubeasca

Religia se invata, la fel ca limba materna. Copilul se poate lasa patruns de orice limba pe care o vorbesc apropiatii sai, cu conditia sa stabileasca o relatie de atasament cu acestia. Pe acelasi principiu, se invata si credinta. Faptul de a impartasi aceleasi povesti si a crede in aceeasi lume invizibila creaza un sentiment de familiaritate, o apartenenta securizanta si fortifianta.

La 3 ani, copilul este capabil déjà sa-L cunoasca pe Dumnezeul parintilor sai, imitandu-i in practicile si ritualurile religioase. Intre 6 – 8 ani, este apt sa contruiasca o poveste in care spune ce crede despre Divinitate. Tot acum ajunge sa-si reprezinte ideea de moarte. Iar faptul ca afla ce se intampla dupa moarte, il linisteste si-i lumineaza viitorul. Tot odata ii ofera retete morale si comportamentale. El stie inca de pe acum ca existenta lui nu mai e dezordonata, ci se organizeaza in cadrul acestui proiect: Stiu ce am de facut. Nu trebuie decat sa ascult de poruncile divine. Intre 7 – 14 ani se instaleaza o perioada de latenta in care copilul se lasa antrenat in a-si manifesta loialitatea si dragostea fata de Creator, asa cum a invatat sa o faca, alaturi de parintii sai. Adolescentul iese in afara contextului familial pentru a-si gasi un partener de cuplu care sa-i impartaseste optiunile religioase, lucru care il tine conectat si cu radacinile lui familiale. Ca adult ar putea intoarce spatele religiei parintilor sai, daca intervin anumite evenimente/contexte, insa cercetarile pe acest subiect releva faptul ca, spre finalul vietii sau in momente de criza, tendina persoanei este de a se intoarce spre Dumnezeu, mai ales daca acesta a fost corect reprezentat de parintii sai.

In concluzie, copilul il iubeste pe Dumnezeu asa cum a invatat sa iubeasca. El poate sa fie increzator, ambivalent sau distant fara de D, in functie de tipul de atasament dobandit. Copilul care se simte in siguranta il va iubi pe Dumnezeu in tihna, sustine Cyrulnik.

Efectele credintei in Dumnezeu d.p.d.v. psihologic

Religia si credinta in Dumnezeu satisfac piramida nevoilor umane (vezi piramida lui Maslow) de: siguranta, securitate emotionala, relationale, cognitive, morale si de transcendenta.

Siguranta: Dumnezeu este adapostul nostru, un ajutor care nu lipseste niciodata in nevoi, este unul dintre mesajele biblice care dau speranta celor care sunt ingrijorati de satisfacerea nevoilor de subzistenta. Sentimentul ca Dumnezeu ii protejeaza si-i ajuta in lucrurile practice, le da putere si energie pentru a-si procura cele necesare traiului zilnic.

Securitate emotionala: Ideea ca suntem vegheati de un Dumnezeu omniprezent si omnipotent caruia ii pasa de noi este securizanta. Un Dumnezeu care ofera un cadru sigur de viata aduce liniste. Fa ce-ti spun si nu ai de ce a te teme in viata!

Relationale: Dragostea fata de Dumnezeu este un puternic liant social. Toate religiile dau sentimentul de apartenenta la aceeasi doctrina, acelasi adevar. Impartasind aceleasi idei, ne armonizam si ne atasam unii de altii. Suntem cu totii frati.

Stima de sine/Validare/Recunoastere/Afirmare in grupul/comunitatea cu care impartasim credinte si valori. Aderarea la un sistem de credinte si valori ne furnizeaza sprijinul pentru sustinerea respectului fata de propria persoana. Sunt un credincios adevarat, sunt moral, respect regulile. Ma simt bine cu mine pentru ca am respectat poruncile divine. Cand cele doua sentimente religioase, cel intim si cel cultural se armonizeaza afirmarea de sine este puternic sustinuta.

Reglare/Serenitate emotionala. Credinta in Dumnezeu linisteste sufletul omului, asa cum dovedeste restabilirea la anxiosi a secretiilor neurobiologice si a functionarii cerebrale, chiar in momentul in care incep sa se linisteasca. Un test de rezonanta magnetica functionala face vizibil modul in care zona cingulara anterioara, care da semnalele in caz de durere fizica sau de conflicte relationale, isi atenueaza alerta atunci cand suferindul stabileste o legatura cu Dumnezeu, prin intermediul ritualurilor religiei sale (rugaciunea, de exemplu). O reprezentare protectoare, care calmeaza si confera sens, are ca efect atenuarea perceptiei unei dureri. Prin aceasta strategie neuro-mentala, comportamentele de ispasire si de rascumparare domolesc angoasa si vinovatia. Cand un credincios sufera din cauza imaginii pe care si-o reprezinta, referitor la greseala sau la pacatul sau, adoptand un comportament de purificare, de autopedepsire sau de altruism, el isi domoleste durerea mentala.

Nevoia unui Dumnezeu terapeut

Cand organizeaza contextul cultural, religia are efect terapeutic, sustine Cyrulnik. Unele categorii sociale il cauta pe Dumnezeu mai fervent decat altele din cauza vulnerabilitatii lor. Astfel, Dumnezeu devine terapeutul oamenilor disperati, a saracilor, a celor singuri, a orfanilor etc. Cand sunt sau se simt abandonati, copiii il chema pe Dumnezeu pentru a putea suporta disperarea vietii intr-un desert afectiv.

Cand un copil cu creier sanatos sufera, crescand in conditii potrivnice, el este usurat si stimulat atunci cand crede intr-un Dumnezeu care-l apara, ii sporeste stima de sine si-i arata directia catre fericire. Isus este terapeut cand ne ingaduie sa schimbam imaginea pe care o avem despre noi insine.

Prezenta lui Dumnezeu este vitala pentru sufletele tulburate care cauta in experientele spirituale un efect linistitor. De asemenea, cei care aspira sa ajunga in cer isi umpu lacunele produse de dezechilibre psiho-emotionale printr-o reprezentare divina care-i linisteste.

Dumnezeu devine terapeut in situatii de alerta, cand ne simtim in pericol, cand pierdem pe cineva drag, cand suntem suferinzi din cauza existentei sau cand o dezvoltare fragilizanta ne face sa resimtim cel mai neinsemnat eveniment ca pe un traumatism.

Doliul/pierderea activeaza atasamentul si nevoia de Dumnezeu. Pierderea inteteste nevoia de a umple vidul printr-o reprezentare supranaturala, securizanta si protectoare. A chema numele Domnului se impune ca o nevoie urgenta, iar imnurile, ritualurile, predicile umplu dureroasa pierdere.

Femeile si saracii, vaduvii si celibatarii si cei din grupurile in care o figura dominatoare isi impune vointa, il iubesc pe Dumnezeu mai mult decat barbatii si bogatii din familii stabile, cu statut social si profesional. Lipsa atasamentului ii impinge pe cei dintai catre o cautare compensatorie, sustine Cyrulnik.

Dumnezeu nu este doar terapeut, este si Tatal care pedepseste sau/si ingaduie persecutia. Pedeapsa este urmarea fireasca a calcarii poruncilor divine si are efect linistitor iar persecutia solidarizeaza grupul.

Nevoia unui Dumnezeu care persecuta sau ingaduie persecutia

Orice persecutie impotriva grupului de credinciosi contribuie la consolidarea religiozitatii acestora. Se ajunge pana acolo cand un grup de credinciosi cauta in mod intentionat sa fie nedreptatit, pentru a-si activa solidaritatea religioasa, constata Cyrulnik.

Credinciosii au un sens, acela de a-l apara pe Dumnezeu, chiar cu pretul razboaielor si a varsarii de sange. Violenta in acest caz este legitimata. Vezi Cruciadele, Inchizitia, Razboiaele sfinte, Jihad-ul.

Orice stare de alerta activeaza atasamentul, solidaritatea. In caz de pericol, oamenii se regrupeaza in jurul celor cu care impartasesc credinte, valori, emotii etc. In felul acesta se simt mai puternici.

Nevoia unui Dumnezeu care pedepseste. De ce iubim un Dumnezeu pedepsitor

Cand cineva de care te simti atasat emotional iti interzice ceva, pedeapsa devine securizanta. Cand ne simtim rau este suficient sa ne autoagresam, sa ne pedepsim si déjà ne simtim mai bine. Durerea fizica provocata astfel este mai bine suportata decat durerea psihica. Cand tanarul se supune, siguranta sa creste, conferind masurilor de represiune un efect protector.

Teama de pedeapsa are un efect solidarizant si moralizant. Nu sanctiunea in sine are acest efect ci frica de ea. Astfel se nasc conduitele acceptate. Ni se impune un cod de comportament si gandire care elimina anxietatea si te fac sa te simti moral. Stiu ce trebuie sa fac. Am respectat regulile parintilor si ale Lui Dumnezeu si sunt ok.

Impulsul conduce la satisfactie imediata, insa inhibarea lui, prin frica de pedeapsa produce speranta (voi reusi mai tarziu), reusita (voi avea o meserie), stima de sine (am reusit sa-mi domin instinctele, stiu sa ma disciplinez).

De aceea il iubim pe Dumnezeul pedepsitor. Ne ocroteste, spunandu-ne cum sa ne comportam pentru a avea parte de consideratie. De acum inainte lumea e clara: Dumnezeu ne-a incredintat modul de intrebuintare. Este suficient sa te imbraci cum trebuie, sa te comporti cum trebuie, sa te rogi cum trebuie, in asa fel incat acest conformism sa te moralizeze si sa-ti ofere securitate. In plus, si stima de sine creste. O data ce respecti regulile, vei fi laudat, acceptat, facut partas unei comunitati care valorizeaza ordinea, ierarhiile si regulile.

In societatile conservatoare, tatal este reprezentantul lui Dumnezeu in familie. El formuleaza regulile, legea, aplica mustrarile etc. Este protector si pedepsitor in acelasi timp. Daca nu esti cuminte, te spun lui tata, suna amanintarea mamelor coplesite de neascultarea copiilor.

In cazul nesupunerii, pedeapsa ispaseste vina. A fi pedepsit este astfel datator de speranta. Ai gresit, esti pedepsit, te caiesti, esti iertat si apoi reprimit in familie/societate. Sanctiunea usureaza vinovatia! Pedepsindu-l pe rauvoitor ne aparam. Pedepsindu-ne pe noi insine, ne reabilitam.

Valoarea terapeutica a interdictiei si vinovatiei

In anii ‘60 ai exploziei culturale, un medic, un filosof si un psiholog au conceput un slogan care, spuneau ei, va scapa oamenii de nevroze. Este interzis sa interzici! Cativa ani mai tarziu a intervenit deziluzia. In ciuda progresului economic, educational, suferintele psihice nu se atenuasera. Concluzia acestui experiment social a fost ca, regulile, inclusiv cele morale, sunt necesare si au efect calmant, terapeutic.

Daca nu respecti regulile, te vei simti vinovat. Vinovatia duce, de cele mai multe ori, la suferinta. Exista o culpabilitate sanatoasa care ne ajuta sa traim moral si sa-l avem in atentie pe celalalt. Privind la ceilalti prin ochii religiozitatii, nu ne putem permite orice. Dar exista si o vinovatie morbida care te face sa suferi de delicte imaginare. Este important sa decelam intre cele doua.

Neurofiziologia contrastelor

Gandirea binara sta la baza oricarei aventuri intelectuale, sustine Cyrulnik: ceea ce cunoastem versus necunoscutul, amabilul si rautaciosul, diavolul versus Dumnezeu, binele si raul etc. Pe acest model, Cyrulnik vorbeste despre fericire si nefericire ca pereche de contraste care au nevoie sa coexiste in echilibru. Prea multa suferinta conduce la extaz. Prea multa fericire devine dureroasa. E nevoie de putina disperare, pentru ca fericirea s-o combata victorios.

Nu putem pune în paralel fericirea și nefericirea. Fiecare dintre ele se hrănește din cealaltă, în acest cuplu de contrarii. Cand cuplul de contrarii este rupt, nu mai esti nici fericit, nici nefericit. Nu suferi dar nici nu traiesti. Nu mai ai nimic.

Fericirea necontenita conduce la amortirea constiintei. Nefericirea deconecteaza creierul de la orice fel de sensibilitate, ceea ce duce la o anestezie a trupului si a sufletului: inghetare, (vezi oamenii strazii, sau copiii deprivati afectiv/abuzati, de ex.) blocaj, disociere (ma uitam la mine cu impietrire).

Fericirea și nefericirea funcționează împreună. Tristețea aduce numeroase beneficii. Lacrimile sunt calmante. Plângi, îți ștergi nasul și te destinzi. Supărarea înviorează revenirea fericirii, a cărei lipsă o resimțim intens atunci când am pierdut-o.

Căutarea cuvintelor frumoase transformă o durere într-o duioasă poezie. O scurtă separare însuflețește afecțiunea. “Mi-ai lipsit” sunt cuvinte care-i reconecteză pe iubiții despărțiți, pe care-i cam toropise rutina afectivă.

Dacă n-ar exista momentele de nefericire, cum am putea ști când suntem fericiți? Dacă n-am fi niciodată obosiți, cum am putea ști când suntem în plină formă? De ce muzica tristă ne face să plângem, iar nouă ne place? De ce nostalgia și durerea cuibului pierdut sunt înduioșătoare? Neurobiologia ne luminează. Activatorul sistemului plăcerii (o bandă mică, la baza lobului prefrontal) sporește secreția de fenilalanină, substanța trezirii cerebrale. Acest lucru arată că o simplă plăcere relațională stimulează secreția de endorfine, care conferă o senzație de bună dispoziție fizică. Însă un exces de plăcere, prin sporirea secreției de norepinefrina, induce durere fizică și alertă psihică.

Comunitatile religioase. Cateva caracteristici cyrulniene:

Credem ceea ce cred apropiatii nostri, fratii nostri de credinta. Indivizii isi gasesc locul in grup, lasandu-se formati de presiunile afective si memoriale care construiesc povestea identificatoare a acestuia.
Comunitarismul face scandaloasa orice noutate. Schimbarea este bulversanta. Oamenii religiosi sunt avizi dupa certitudini si traditii. Orice schimbare este o agresiune.
Pentru un credincios nimic nu este mai explicat decat misterul!
Universul comunitatii religioase este inchis. Cand un grup se inchide se instaleaza conformismul. Fiecare il imita pe celalalt sau se pregateste sa-l copieze, prin simplul fapt al existentei neuronilor oglinda, care impulsioneaza dorinta mimetica.

Pastram toata viata o tendinta de a face aceleasi gesturi ca si celalalt (dorinta mimetica), cu conditia de a fi stabilit cu el o legatura de atasament. Persoanele izolate de ceilalti oameni, din motive genetice, de dezvoltare sau psihologice, nu manifesta deloc efectul de oglinda. Simbioza senzoriala lipseste.

Participare prin conformism: sa fii cum trebuie, sa te comporti cum trebuie si sa spui ce trebuie. Altfel esti privit cu neincredere si repudiat.
Cand esti credincios ai mari beneficii psihologice, daca te lasi condus. Te simti moral, stapan pe tine, actor al vietii familiale si sociale.
Supunerea si conformismul organizeaza ierarhia si o fac eficienta.
Muzica te inalta, te apropie, produce extaz. Este o efervescenta colectiva. Stimuleaza in creierul nostru niste neuroni care produc placere/fericire fara motiv. Vibram impreuna ca un singur suflet. Acest lucru s-a putut observa neuroimagistic. Un cantec lumineaza in culoare incandescenta (rosie sau galbena) zonele din creier (lobul temporal si cel occipital), dedicate sunetelor si imaginilor. Creierul emotiilor (sistemul limbic) reactioneaza in acelasi mod.
Cu cat esti mai religios, cu atat renunti mai mult la placeri, vicii etc pentru a deveni mai virtuos. Asta iti garanteaza mantuirea!?
Ritualurile sunt necesare, calmante, expiatoare, terapeutice.
Cuplurile de credinciosi sunt in armonie si religia lor e sincrona, etc.

Credinta in Dumnezeu, in Europa post-moderna

Preocuparea fata de Dumnezeu s-a diluat in Europa. Se observa totusi tendinta celor din generatia a treia de a reveni la vechile carari, in idea de a regasi cadre sigure si certitudini pentru viata lor. E nevoie de o pierdere, de o ruptura in familie sau de o saracire culturala pentru ca privarea sa stimuleze dorinta de a crede in Dumnezeu si in bucuria de a-I regasi dragostea ocrotitoare…
Se naste o spiritualitate laica in care modurile in care il intalnim pe Dumnezeu sunt din ce in ce mai personale. Religiozitatea moderna privilegiaza spiritualitatea, ce arata calea catre Dumnezeu in toate religiile si relativizeaza ritualurile, care se schimba in functie de cultura. ‘Teologia’ acestei mutatii s-ar condensa in ideea: Suntem cu toii frati, intr-un Univers in care ar trebui sa ne integram. Aceasta deschidere fragilizeaza insa legaturile sociale si familiale, observa Cyrulnik.
Nevoia se sacru este mult diminuata. Fiecare isi aranjeaza singur raportul cu propria credinta si spiritualitate.
Dumnezeu, acolo unde este prezent, redevine pedepsitor.
Religia reapare in constiinta mai ales atunci cand a fost persecutata.
Autonomia/Individualismul lipsit de empatie a devenit o valoare occidentala a secolului XX.
Asistam la o epidemie de renegare a religiei. Potrivit statisticilor, 26% dintre italieni, 31% dintre spanioli, 54% dintre irlandezi, 56% dintre germani, 63% dintre englezi, 64% dintre francezi, 84% dintre cehi s-au detasat de Dumnezeu.

Credinta la americani. Studiu:

America a devenit majoritar catolica. Protestantismul istoric pierde tot mai mult teren. Totusi, 90% dintre americani cred intr-o divinitate sau putere supranaturala. 58% dintre credinciosi comunica cu Dumnezeu, mai ales cand trec prin momente dificile; Pentru 31% dintre ei, Dumnezeu este autoritate, 25% sustin ca este doar bunatate. Majoritatea credinciosilor practicanti il includ pe Dumnezeu in viata de zi cu zi si in deciziile lor si, mai putin de jumatate dintre americani nu ar alege un presedinte ateu.

Interesant este si faptul ca 77 % dintre chinezi sunt atei sau filosofi ai religiei.

Diferenta intre religiosi si nereligiosi.

Studiile releva faptul ca persoanele religioase sunt mai cinstite, mai smerite, mai constiincioase decat cele care nu au credinta, care se definesc prin ele insele si se intreaba de ce ar trebui sa se supuna unor reguli arbitrare. Credinciosii sunt tot timpul mai binevoitori, mai putin impulsivi si viciosi, merg pe jos, mananca sanatos, isi pun centura de siguranta etc.

Cu toate acestea, copiii cu parinti atei sunt mai altruisti si mai morali decat cei cu parinti religiosi, care, mostenind credinta parintilor, au tendinta de a-i pedepsi pe cei cu alta practica religioasa si de a fi solidari si morali cu cei care impartasesc aceleasi rituri si credinte. Persoanele nereligioase nu au limite in ceea ce priveste empatia, in timp ce credinciosii sunt foarte insufletiti cand e vorba de fratii lor de religie, dar plini de dispret temator fata de cei care traiesc fara Dumnezeu. Cu cei care nu au nicio credinta religioasa, nici macar nu poti vorbi: ei vietuiesc pe pamant, in timp ce noi ne ridicam la ceruri.

Credinta care ii uneste pe unii, ii exclude pe ceilalti care nu cred asa cum trebuie. Multi credincisi continua sa creada ca nu exista decat un singur adevar, al lor. Pentru ei, orice alta forma de credinta este o necredinta. Din acest motiv, comunitatea se inchide, devine intoleranta cu celalalalt care este diferit. Se ajunge chiar la ura, conflicte, razboiae ideologice dar si fizice etc. – morala perversa !?

Delincventa si imoralitatea sunt prezente, in aceeasi masura, atat la credinciosi cat si la necredinciosi. Divortul este o realitate la fel de prezenta, atat in comunitatile religioase cat si in cele fara Dumnezeu. Societatile fara Dumnezeu sunt la fel de morale ca si cele care cred ca sunt conduse de o instanta divina. Cei necredinciosi duc o viata morala, chiar si fara rugaciune.

Fenomenologia credintei

De mai bine de 20 de ani, specialistii in neurologie incearca sa descopere acea regiune din creier care se activeaza atunci cand resimtim credinta. Este vorba de a identifica zonele cerebrale a caror activitate se intensifica in timpul rugaciunii sau a ritualurilor religioase. Prin teste de rezonanta magnetica s-a observat la credincios, activarea celor doi lobi prefrontali conectati la sistemul limbic. Acest circuit cerebral este cel care functioneaza, de obicei, atunci cand un sb cauta in mod intentionat amintiri pe care le asociaza cu emotii. Astfel se demonstreaza ca un mediu afectiv structurat de credinte religioase se intipareste biologic in creier si inlesneste sentimentul de transcendenta dobandit in copilarie.

Dobandirea religiei este un proces de invatare. Invatarea religiei parintilor tese o legatura de afectiune, la fel ca vorbitul limbii materne. Trebuie ca vorbele sa vehiculeze mai multa afectiune, decat informatie astfel ca parintii sa impregneze memoria micutului lor cu bucuria de a iubi o tara, o cultura sau un Dumnezeu.

In functie de natura mediului afectiv in care traieste acasa, copilul il va iubi pe Dumnezeu de o maniera sigura, si-L va percepe ca iubitor sau ii va fi frica de El si atunci Dumnezeu este punitiv, sau il va detasa, cand Dumnezeu este prezentat intr-o maniera relaxata, neparticipativa sau chiar caricaturala.

Dumnezeu ia diferite forme, in functie de modul in care il intalneste credinciosul. Daca acesta face parte dintr-un grup stabil si senin si daca a avut parte de un atasament protector in familie, divinitatea ia forma unei forte supranaturale binevoitoare. Credinciosul il iubeste pe Dumnezeu intr-un mod deschis, isi iubeste semenii si este fericit sa-si imparta bucuria cu altii, mai vulnerabili.

Dar daca a fost lipsit de protectie in copilarie (siguranta, iubire) si se afla intr-o comunitate rigida, credinciosul apeleaza, in acest caz, la o panoplie de comportamente de expiere a vinei, reale sau imaginare: se poate flagela ori sacrifica, poate sa-si muste buzele, sa-si franga mainile, sa se dea cu capul de pereti, sa-si dea haina de pe el, banii, poate renunta la bunurile sale pentru a se dedica celorlalti, fara sa se mai gandeasca la sine. Poate sa nu treaca intentionat examene ori sa-si autosaboteze relatiile, crezand ca nu merita sa fie fericit. Poate sa mearga in genunchi in piata unei biserici ca sa-si spele pacatele si sa-si aplice o infinitate de pedepse, care sa-i aduca liniste in suflet. Cand fericirea nu poate fi suportata, suferinta produce usurare …

Am inregistrat despre acelasi subiect, aici:

Despre autor:

Boris Cyrulnik este neuropsihiatru si psihanalist francez, profesor si scriitor prolific, Director de Educatie la Universitatea din Toulon, unde preda cursul de etologie umana. Este ofiter al Legiunii de Onoare. Este cunoscut ca autor si promotor al conceptului de “rezilienta.” Un erudit cu experienta caruia Emanuel Macron i-a cerut in 2018 sa reformeze sistemul educational din Franta.

View large More details

Carte

Calaul dragostei si alte povesti de psihoterapie

Este titlul uneia din cele zece povesti terapeutice pe care Irvin Yalom a ales sa le publice, onorandu-si atat profesia de psihoterapeut cat si pe cea de scriitor, pe care le practica cu dedicatie, stiinta si pasiune. Alegerea acestor povesti, in detrimentul altora o fi fost un demers dificil, avand in vedere faptul ca Yalom a tratat sute/mii de pacienti si indirect a atins vietile a milioane de oameni prin intermediul cartilor, cursurilor, manualelor, seminariilor, interviurilor pe care le-a daruit lumii, de-a lungul unei indelungate si prolifice cariere.

Din introducerea pe care o face acestor istorii de viata am aflat ca au fost preferate deoarece ilustreaza cele patru realitati relevante pentru psihoterapie, si anume: faptul ca moartea este inevitabila, faptul ca suntem liberi sa ne facem viata asa cum ne dorim; faptul ca, in ultima instanta, suntem cu totii singuri; faptul ca viata nu are niciun sens sau scop final évident.

Dintre aceste adevaruri ale vietii, moartea este cel mai usor de intuit ca dat ineluctabil, dintre toate, afirma Yalom. Nu ma surprinde aceasta ierarhie facuta de autor, avand in vedere interesul acestuia pentru tema mortii si contributia pe care a adus-o psihoterapiei, imbogatind-o cu orientarea existentiala, careia i-a dat forma si continut. Moartea ne invata despre viata, afirma Yalom adesea, un aforism cu valente terapeutice consistente …

Din lucrul cu pacientii sai, autorul a observat ca angoasa mortii este negata prin doua idei delirante. Prima ar fi convingerea ca fiecare avem ceva special, altfel decat restul lumii (idealizare/singularitate). A doua este credinta intr-un Atotputernic care ne priveste, ne apara si ne promite izbavirea din ghearele mortii inevitabile.

Aceste doua sisteme de convingeri alcatuiesc doua reactii diametral opuse la situatia in care se afla omul, crede Yalom. Una ar fi autoafirmarea eroica, prin declararea autonomiei. Cealalta, contopirea cu o fiinta superioara, prin dependenta/simbioza. In prima ipostaza, omul se transforma in propriul parinte, in a doua, omul ramane un vesnic copil…

Frica de moarte iese cel mai bine la iveala in cosmaruri si se manifesta prin exacerbarea virilitatii, sustine Yalom. O marturie edificatoare in acest sens o dau doua din cele zece personaje ale povestilor terapeutice. Este vorba de Malvin din, In cautarea visatorului si Carlos in, Daca violul n-ar fi in afara legii.

A doua realitate pe care o ia in atentie autorul este libertatea, care pare a fi antiteza mortii. Cu toate ca termenul suna bine in urechile noastre, libertatea vazuta dintr-o perspectiva existentiala este legata indisolubil de responsabilitatea propriilor alegeri si fapte. A fi responsabil inseamna a fi autorul propriului mod de a trai. Cum tanjim dupa structura si siguranta, libertatea promisa este mai degraba un agent anxiolitic, in sensul de care vorbea Sartre: suntem condamnati la libertate.

Este dificil, asadar, sa intri intr-un proces terapeutic, fara asumarea responsabilitatii, asa cum o face Dave din povestea, Nu trebuie sa fii bland. Daca nu si-ar fi asumat responsabilitatea, terapia n-ar fi avut niciun efect, de vreme ce, initial, credea ca sotia este vinovata pentru raul din viata lui …

Dupa asumarea responsabilitatii, adevarata munca este schimbarea care necesita un act de vointa. Exista momente cand trebuie sa cugeti, sa constientizezi si sa analizezi dar vine si clipa in care trebuie sa actionezi. Prin exercitarea vointei, care este motorul actiunii are loc exprimarea concreta a libertatii noastre …

Exercitarea vointei comporta doua etape: dorindu-si ceva omul initiaza, iar apoi pune in practica, prin luarea unei decizii. Din pacate unii oameni sunt blocati volitiv, nestiind nici ce simt, nici ce vor. Fara opinii, fara impulsuri, fara inclinatii, ei devin paraziti agatati de dorintele altora.

Altii stiu ce vor dar nu sunt in stare sa ia o decizie, ca in povestea lui Saul din Trei scrisori nedesfacute. Este greu sa luam decizii deoarece orice decizie presupune invariabil o renuntare. Astfel, pentru fiecare DA trebuie sa existe un NU, fiecare decizie eliminand sau distrugand alte optiuni. Alternativele exclud. A decide inseamna a ucide.

Singuratatea este o alta problematica umana, des intalnita in cabinetele de psihoterapie. Aceasta poate fi interpersonala, cand omului ii lipsesc deprinderile sociale sau stilul de personalitate care sa-i permita interactiuni sociale intime, ilustrata aici, prin intermediul lui Betty din Grasa. Si intrapersonala cand sinele este scindat, ca atunci cand disociem starea emotionala de amintirea unui eveniment. Vezi Marge din Monogamie terapeutica, cu dilema: care dintre personalitati se cuvine a fi laudata si ocrotita?

Dupa multi ani de studiu si experienta cu pacientii, autorul afirma transant ca, nu exista remedii pentru izolarea existentiala. Apoi mai adauga o recomandare ce tine de practica din cabinet. Terapeutii ar trebui sa evite falsele solutii, ca aceea cand cineva se foloseste de altcineva ca de un scut impotriva singuratatii.

O alternativa la singuratate ar fi fuziunea/simbioza. Fuziunea elimina anxietatea intr-o maniera radicala, prin eliminarea constiintei de sine, afirma Yalom. Riscul aici este sa ne pierdem pe noi insine, ca in cazul indragostirii, de exemplu, cand EU se dizolva in NOI. Din acest motiv, pentru terapeuti este dificil/contraproductiv sa lucreze cu un pacient indragostit, asa cum este Thelma din povstea, Calaul dragostei, de exemplu. O afectiune inchisa in sine si exclusivista, hranindu-se din ea insasi, cum este obsesia, este sortita sa se erodeze singura pe dinauntru. In schimb, dragostea adevarata este un mod de a fi, de a-ti darui sentimentele si nu a cadea prada acestora.

Simt nevoia sa adaug ca acest mod yalomian de a privi lucrurile m-a linistit in privinta unei cliente care s-a prezentat in terapie cu o obsesie, pe care voia sa i-o scot din cap si din corp, fara a avea vreo contributie in sensul responsabilitatii, de care am pomenit mai sus.

In sfarsit, a patra dimensiune care pune probleme omenirii, implicit psihoterapiei, este sensul/semnificatia vietii. Mi-a mers la suflet remarca asta, pe care mi-am insusit-o instant: Cautarea semnificatiei trebuie facuta pe ocolite deoarece cu cat o urmarim mai deliberat, cu atat avem mai putine sanse s-o gasim. Ea decurge din infaptuirea a ceva care are rost si care face ca intrebarile despre semnificatia vietii sa nu mai conteze. Este exact ceea ce am experimentat si eu la un moment dat. Merci Irvin pentru confirmare.

Mi-a placut si onestitatea autorului cand afirma: Experienta traita de celalalt ramane, pana la urma, inflexibil de intima si imposibil de inteles. Asa se face ca, in cabinet, intalnirea se realizeaza intre un om tulburat (pacientul) si unul mai putin tulburat (psihoterapeutul), care incearca sa-l ghideze cu grija si compasiune pe primul, fara sa-i ofere certitudini absolute sau raspunsuri ultime.

N-am sa intru in detaliile povestilor, din simplul motiv ca ele sunt bine scrise si merita citite la prima mana, avand relevanta, atat pentru terapeuti cat si pentru publicul larg. Pentru pregustare, las aici un fragment din introducere, cu destule intrebari incitante care sa indemne la lectura potentiali curiosi.

Dublul rol de observator si participant il solicita mult pe terapeut, iar pentru mine, in aceste zece cazuri relatate aici, a ridicat intrebari chinuitoare. De exemplu, unui pacient care m-a rugat sa-i pastrez scrisorile de dragoste, cum sa-i cer eu sa infrunte deschis exact aceleasi probleme pe care eu, in propria-mi existenta le-am evitat mereu? As putea eu sa-l ajut sa mearga mai departe decat am mers eu? Cum sa le pun eu nemiloase intrebari existentiale unui om aflat pe moarte, unei vaduve, unei mame careia ii murise copilul si unui pensionar anxios cu vise transcedentale – intrebari la care nici eu n-am un raspuns? S-ar fi cuvenit sa-mi dezvalui slabiciunea si limitele in fata unei paciente a carei personalitate alternativa mi se parea teribil de seducatoare? Puteam eu oare sa infirip o relatie sincera si plina de grija cu o femeie obeza a carei infatisare imi repugna? Trebuie ca eu, sub deviza cunoasterii de sine lucide sa-i rapesc unei femei batrane iluzia de dragoste complet irationala, dar profund reconfortanta si revitalizanta? Sau sa-mi impun vointa asupra unui barbat care, incapabil sa actioneze spre binele propriu, se lasa terorizat de trei scrisori nedesfacute?

View large More details

Carte

Iubirea care ne vindeca

Iubirea care ne vindeca este cartea care m-a atras irezistibil datorita nevoii mele de a explora aceasta resursa gratuita – iubirea – ce promite vindecare, in ciuda adversitatii si a dificultatilor cu care se confrunta unii oameni. Fie ca vorbim de razboi, maltratare, neglijare, deportare, inchisoare, boala, incest sau alte atrocitati, o relatie umana angajata si calda pare sa fie balsamul alinator dar si scanteia care face ca sufletul inghetat de suferinta sa renasca la viata. Asta spune, in esenta, Cyrulnic in eseul sau, bazandu-si reflectiile pe exemple practice dar si pe cercetari stiintifice.

Autorul este cunoscut si prin faptul ca promoveaza termenul de rezilienta, un concept care explica diferenta intre invingatorii si invinsii fenomenelor adverse. Pentru ca trauma sa fie integrata si suportata este nevoie de rezilienta, sustine Cyrulnic. Rezilienta este un ansamblu de trăsături, abilități si capacități personale, ce se constituie în factori protectivi pentru diminuarea nivelului de stres, anxietate si depresie, cu scopul unei mai bune funcționalități și stări de bine personale. Este un mod specific si personal de a face fata durerii, un ingredient necesar in cadrul procesului de revenire la viata, dupa trauma.

Revenirea la viata este un proces care poate dura ani de zile, uneori generatii la rand si este influentat de resursele proprii, de afectiunea apropiatilor dar si de discursul cultural care permite sau nu iesirea din trauma. Cand suferindul este sustinut zilnic de afectiunea apropiatilor sai iar discursul cultural da un sens ranii sale, acesta incepe sa se vindece si sa se dezvolte, sustine Cyrulnic.

Dar cum arata iubirea vindecatoare? Cand o putem accesa si in ce conditii poate deveni motor pentru vindecare? Cum se impletesc stilurile afective in cuplu astfel incat ele sa favorizeze vindecarea unuia sau a ambilor parteneri? In ce mod poate favoriza cultura vindecarea persoanelor cu trecut traumatic? Iata provocari la care autorul incearca raspunsuri pertinente, provocatoare si pline de speranta, atat pentru victimele durerii, cat si pentru cei care ii acompaniaza.

Iubirea, cel mai puternic factor de rezilienta

Studiile privitoare la rezilienta au aratat ca persoanele care au avut in viata lor o alta persoana de care s-au atasat sanatos, au facut fata mai bine crizelor si loviturilor vietii. Este cert ca o figura de atasament prezenta in viata ta te motiveaza sa traiesti, in ciuda adversitatii, adminte la randul sau, Cyrulnic.

Afectiunea parentala constituie baza de siguranta care ii asigura copilului forta de a iesi din adapostul familiei si a se lansa in lume. Starea de spirit a parintilor, dispozitia lor, trecutul care ii inveseleste sau ii intristeaza si care atribuie o semnificatie aparte fiecarui obiect si fiecarui eveniment, structureaza in acelasi timp imaginea pe care copilul si-o face despre el insusi … Dar ce se intampla cu cei care au avut parinti traumatizati, indisponibili emotional sau cu cei care au ramas orfani din diferite motive, cu cei nascuti in familii dezorganizate sau care au cunoscut ororile razboiului? Mai au ei sanse de vindecare si implinire in viata?

Boris Cyrulnic admite ca da, in conditiile in care acei copii intalnesc un tutore de rezilienta in adolescenta si/sau cunosc iubirea neconditionata a unui partener in cadrul unei relatii stabile de cuplu. Oamenii traumatizati au nevoie de tutori de rezilienta, alaturi de care urmeaza sa evolueze. Evolutia poate incepe in adolescenta, atunci cand copiii se deschid fata de un mediu social prielnic, cand intalnesc prima dragoste sau/si cand se angajeaza in legaturi de cuplu stabile. In aceste contexte, dragostea poate transforma suferinta muta din copilarie…

Studiile sustin aceste afirmatii cu cifre: 28% dintre copiii cu probleme isi revin in perioada adolescentei. Aceasta evolutie aparent spontana se datoreaza intalnirii constructive cu o persoana insemnata din punct de vedere sentimental sau cultural. Unele grupuri si institutii care au preluat acesti copii au ridicat procentul la 60%, sporind astfel factorii de rezilienta.

Daca lasam un adolescent singur cu durerea lui, va creste riscul ca acesta sa repete comportamentul care nu favorizeaza rezilienta. Dar daca adolescentul gaseste un mediu prielnic si un tutore care sa-l insoteasca pe drumul schimbarii, reprezentarile negative capatate in copilarie pot fi modificate. Este o perioada atat de vie incat ii permite memoriei biologice sa invete un alt stil afectiv. Evolutia rezilienta va fi determinata de gasirea unei structuri afective noi (individ sau grup) de care sa se lege articulat … Poti invata sa iubesti atunci cand noul mediu iti ofera stabilitatea emotionala care face loc schimbarii.

Daca tanarul nu reuseste sa-si gasesca un tutore de rezilienta sau un grup suport in adolescenta mai are totusi o sansa de a se salva, printr-o relatie de iubire. Desi multi dintre ei se intreaba, Cine sunt eu ca sa fiu iubit, sufletele ranite se intalnesc, in incercarea disperata de a se salva, impreuna. Daca cei doi reusesc sa formeze un cuplu trainic, fie el si disfunctional, au sansa de a obtine un atasament securizant, ce nu a fost insusit cu succes inainte.

Asadar, dragostea are ca efect imbunatatirea stilurilor afective si implicit, imbunatatirea calitatii vietii. Din punct de vedere biologic, relatia de dragoste face posibila metamorfoza si schimbarea de directie. Dupa ce tanarul a fost marcat de mediul inconjurator de la varsta precoce, ceea ce i-a modelat stilul afectiv, relatia de dragoste vine si ii ofera a doua sansa, o modificare a reprezentarilor negative despre sine, dobandite in timpul copilariei. Se intampla o metamorfoza a biologicului, afectivului si socialului, care se coordoneaza pentru a vira spre alt orizont, cu mai multe sanse de succes…

Cele mai mari sanse de vindecare le au persoanele care au cunoscut in trecut semintele iubirii, chiar sub forma unor scurte momente ce au ramas persistent in memorie. Aceste flash-uri sunt numite de specialisti,

Amprente psihologice

Orice persoana, indiferent de trecutul sau, a primit din mediul în care trăieste o serie de amprente precoce care i-au marcat în memorie o rezilienta latenta, sustine Cyrilnik. De pilda, viata destramata si jarul ramas dupa distrugerea ei coexista in amintirea lui ca o reprezentare a sinelui cu care paseste în aventura iubirii. E ca și cum ar gandi: Simt ca pot fi iubit, pentru ca am fost iubit candva. In caz contrar, un act de bunatate cu care nu esti obisnuit iti poate provoca frica, desi ai atata nevoie de el.

Amprenta psihologica devine astfel mijloc de rezilienta si de salvare din deznadejde. “Dintre miliardele de actiuni, de lucruri, de intamplari și de cuvinte care ne inconjoara, aproape toate vor fi uitate, pierdute in mediul ce ne invaluie si ne modeleaza fara stirea noastra. Pana cand, deodata, un scenariu a carei actiune dramatica provoaca un deznodamant rasare in constiinta noastra si ramane acolo sub forma de amintire… Această amintire, peste luni/ani, poate provoca o schimbare de perspectiva, o asumare a vietii personale, in ciuda obstacolelor care ne-au marcat existenta” Exista mereu un gest linistitor in cea mai mare spaima, un suras in groaza de nedescris, un colt de cer albastru, chiar si in cel mai intunecat loc.

Cultura participa la trauma si implicit, la rezilienta. De la rusine la mandrie.

Modul in care anturajul familial si cultural vorbesc despre suferinta o poate atenua sau agrava, in functie de povestea cu care il inconjoara pe cel aflat in necaz. Este greu sa-ti schimbi modul in care relationezi, atunci cand totul este incremenit in societate si in privirile oamenilor. Cand esti altfel, stigmatizat, cand trebuie sa-ti ascunzi suferinta, durerea este si mai mare. De pilda, victimele incestului vorbesc dupa 30 de ani de la agresiune, copiii deportati au vb la 40 de ani dupa incheierea razboiului, atunci cand cultura le-a dat cuvantul, iar copiii nascuti din tati germani si mame frantuzoaice, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, isi ascund inca umbra originii lor.

Cand mediul permite sa-ti spui povestea, acest fapt iti permite accesul catre intimitatea propriei fiinte si la gasirea unui sens. Cand gasesti un sens durerii, aceasta se diminueaza. Cand dai glas durerii spunand o poveste, modifici si reprezentarea traumei datorita celor ce o asculta si astfel amintirea unei rani trecute devine mai usor de suportat.

Cand cultura nu-ti permite evocarea durerii, o poti sublima intr-o imagine a omului de succes. (sunt destui oameni care functioneaza foarte bine in cadre de lucru institutionale dar care sunt rupti de lumea dinlauntrul lor si profund nefericiti). O poti transmite printr-o opera de arta: printr-un roman in care iti spui povestea, intr-un tablou, intr-o sculptura, care ii da sens si cu care te identifici, trecand astfel de la rusine si vinovatie, la mandrie.

Cei care au trecut prin trauma au prezentat doua caracteristici definitorii: vinovatia si hipermnezia. Culpabilizatii s-au angajat in lupte sociale, acumuland o serie de factori de rezilienta. Hipermnezia poate fi o sechela si atunci persoanele devin prizoniere ale trecutului, fie un punct forte, daca familia, mediul cultural ii dau ranitului ocazia de a se exprima (verbal, artistic, literar), oferind suferintei un sens si incurajand astfel modificarea acestei memorii.

Concluzie: O trauma schimba pe oricine, dar ne revine noua decizia de a alege, fie sa ne supunem acesteia, gandind ca asa ne e destinul, fie sa ne eliberam si sa revenim la viata. Schimbarea este conditionata de o prezenta afectiva care sa ne ofere siguranta emotionala (iubire neconditionata) si un mediu cultural deschis care sa dea sens vechii rani si sa o integreze in noile cadre de viata …

Despre autor: Boris Cyrulnik este neuropsihiatru si psihanalist francez, profesor si scriitor prolific, Director de Educatie la Universitatea din Toulon, unde preda cursul de etologie umana. Un erudit cu experienta caruia Emanuel Macron i-a cerut in 2018 sa reformeze sistemul educational din Franta.

View large More details

Carte

Solutia Schopenhauer

Solutia Schopenhauer

Preocupat fiind de filosofia existentialista, Irvin Yalom isi ia timp sa studieze biografia lui Schopenhauer si constata ca acesta ar fi avut nevoie de terapie, deoarece in viata personala era izolat si deprimat, un mizantrop si un pesimist notoriu. Asa apare ideea romanului Solutia Schopenhauer. Desi personajele si actiunea sunt inventate, cartea este un manual util pentru psihoterapia de grup si o radiografie succinta a vietii lui Schopenhauer, care devine pretext pentru discutiile si autodezvaluirile din cadrul terapiei. Iata cum, in imaginatie, Schopenhauer persoana primeste un tratament (desi s-a nascut cu 100 de ani inainte de aparitia psihoterapiei), Schopenhauer filosoful ne ofera noua un tratament. Ar putea fi acesta luat in consideratie!?

In carte avem doua personaje centrale: unul este Philip Slate, filosof contemporan – clona a lui Schopenhauer; celalalt este un apreciat psihoterapeut, Julius Hertzfelt – o copie idealizata a autorului (Yalom, asa cum si-ar fi dorit sa fie). Cei doi se intalnesc prima oara atunci cand Philip decide ca trebuie sa scape de dependenta de sex, care ii incurca destul de mult socotelile vietii. Urmeaza doi ani de terapie, fara niciun rezultat, insa.

Julius isi aminteste de pacientul sau dupa vreo 20 de ani, in momentul in care primeste un diagnostic de melanom malign, ceea ce il face sa simta fiorii reci ai mortii, care se apropie. Curiozitatea il face sa ia legatura cu fostul pacient, in speranta ca terapia nu fusese totusi in zadar. Cei doi se reintalnesc, ocazie cu care Julius afla ca Philip si-a abandonat intre timp cariera de chimist pentru a studia filosofia si se pregatea sa faca terapie din perspectiva filosofiei clinice. Dar cel mai important amanunt din discutia lor este faptul ca Philip pretinde ca si-a vindecat dependenta de sex si alte metehne prin biblioterapie, asimiland gandurile relevante ale celor mai intelepti oameni care au trait vreodata. Philip ii dezvaluie ca cel mai bine rezoneaza cu Arthur Schopenhauer, caruia ii atribuie si denumirea de psihoterapeut perfect.

Poate totusi filosofia sa vindece? Este suficient de rational Philip atunci cand spune ca isi doreste sa practice filosofia clinica? Raspunsul la aceste intrebari il gasim in tandem-ul bine regizat intre discutiile din grupul terapeutic condus de Julius, unde Philip este introdus ca invatacel, si franturi din viata lui Arthur Schopenhauer, vazut ca terapeut dar, mai ales, ca pacient.

Philip intra deci in grupul de terapie, creaza tulburare, il provoaca pe lider si-i agaseaza pe ceilalti participanti, cu filosofia lui de viata schopenhauriana: sa raman in afara vietii, sa nu doresc nimic si sa nu ma astept la nimic, sa ma dedic doar demersurilor superioare, contemplative, aceasta este singura mea cale catre liniste…

Dupa lungi discutii si autodezvaluiri, intr-un final, Philip isi scoate mastile negarii, ale intelectualismului, izolarii si mizantropiei, primind vindecarea dupa care tanjea de multa vreme. Iata cum solutia Schopenhauer fusese una de compromis, o tranzitie catre ceva mai valoros care se castiga in comuniune cu altii, prin conexiune, acceptare, validare, toleranta, iubire …

Concluzia? Daca terapia de grup il poate ajuta pe Arthur Schopenhauer, cel mai mare pesimist si cel mai convins mizantrop din toate timpurile, atunci poate ajuta pe oricine!

Cartea este frumos scrisa si anticipeaza aparitia filosofiei clinice, oferindu-ne ocazia sa fim deschisi la noi metode de vindecare a psihicului uman, cred comentatorii.

Schopenhauer a fost primul care a introdus gandirea orientala in filosofia occidentala. Intr-un fel a anticipat aparitia psihoterapiei. A fost precursorul si formatorul lui Sigmund Freud. Fara Schopenhauer, nu l-am fi avut pe Sigmund Freud, afirma Yalom.

Despre omul Schopenhauer, dupa Yalom.

Arthur Schopenhauer s-a nascut la Danzig, Germania in anul 1788. A trait intr-o disperare si izolare profunde, cu dispozitie afectiva de tip pesimist. Nu-i de mirare, de vreme ce tatal se sinucide, mama refuza sa-l mai vada, in ultimii 15 ani din viata. Nu a avut niciodata casa, camin, sotie, familie sau prieteni intimi. Nu avea un cerc social, nici cunostinte apropiate. In schimb, pretinde ca ii are prietenii intimi pe marii ganditori ai lumii: antici (Ovidiu, Cicero, Petrarca, Lucretiu, Tacit, Aristotel), stoici si Goethe, cu care era contemporan. Se conecteaza cu oamenii doar sexual, fiind coplesit de instincte sexuale puternice.

Scrierile lui sunt manifeste ale mizantropiei. Am cautat o viata intreaga o fiinta umana adevarata dar nu am gasit niciuna, ci doar nenorociti, oameni cu o inteligenta limitata, rau intentionati si meschini (cu exceptia lui Goethe), marturisea acesta.

Arthur platea doua pranzuri la bufetul unde obisnuia sa manance, pentru a se asigura ca nimeni nu se va aseza langa el. Aproape fiecare contact cu oamenii este o contaminare, o pangarire. Am coborat intr-o lume populata cu fiinte demne de mila… Eu sunt nascut pentru a-i invata pe ceilalti, nu a ma insoti cu ei. Dar a platit un prêt pentru asta deoarece, demonul care l-a chinuit cel mai mult pe Schopenhauer a fost singuratatea, de care a invatat sa se apere cu abilitate. Era convins ca el a ales singuratatea si nu singuratatea il alesese pe el.

Nu a avut venituri din scris, pana in ultimii ani ai vietii sale. A avut o scurta cariera universitara dar la cursurile sale veneau initial doar cativa studenti pana cand, in scurt timp, nu a mai venit niciunul. A trait din banii pe care i-a lasat mostenire tatal sau.

Alinarea sa era credinta ca, mai devreme sau mai tarziu, umanitatea ii va recunoaste meritele in domeniul filosofiei, ceea ce s-a si intamplat, inainte de moarte. Setea de celebritate este ultimul lucru la care ar trebui sa renunte oamenii intelepti (citandu-l pe Tacit). A avut o credinta neabatuta in geniul sau. Intelectul meu nu-mi apartine mie ci lumii, pretindea el.

Intr-adevar, spre sfarsitul vietii, lumea incepe sa-i recunoasca meritele intr-ale filosofiei iar acest fapt ii schimba putin tonul discursului cand spune, de pilda: omul are nevoie de toleranta, rabdare, ingaduinta si iubirea celuilalt.- de care toti avem nevoie si pe care, prin urmare, toti le datoram celorlalti.

Intotdeauna mi-am dorit sa mor usor. Cel care a trait singur toata viata isi cunoaste mai bine decat ceilalti treburile de om solitar. In loc sa dispar printre bufoneriile care sunt gandite pentru capacitatea jalnica a bipedelor umane, voi sfarsi bucuros de constiinta reintoarcerii in locul din care am venit … de faptul ca mi-am indeplinit misiunea.

Scrieri: Lumea ca vointa si reprezentare (1818); eseuri si aforisme filosofice publicate mai tarziu su titlul, Parerga si Paralipomena (lucrari neterminate si complementare); Despre mine insumi etc.

Din filosofia lui Schopenhauer. Cateva idei mentionate de Yalom

Viata este o scanteiere intre doua oceane identice de intuneric: intunericul dinainte de a ne naste si cel de dupa ce murim.

Viata este o afectiune temporara cu o solutie permanenta: moartea. Viata este doar un sir nenorocit de pierderi.

Sa traim viata acum, mai degraba decat sa traim pentru speranta intr-un bine viitor.

Suntem condamnati la viata si, ca atare, trebuie sa incercam sa traim cu cat mai putina durere posibila. Pentru fericire nu e nevoie de placere ci de lipsa durerii.

Viata omului este un lung sir de dorinte, satisfacere momentana, plictiseala, o alta dorinta s.a.m.d. Pentru fiecare nevoie care ajunge la nivelul constiintei, exista alte zece nevoi care stau la panda in subconstient. Vointa ne mana in mod neincetat deoarece, de indata ce o nevoie este satisfacuta, e inlocuita imediat de alta nevoie, apoi de alta si tot asa, de-a lungul intregii noastre vieti. Suntem multumiti de aceasta satisfacere? Din pacate doar temporar. Aproape imediat se instaleaza plictiseala si suntem din nou pusi in miscare, de data asta pentru a scapa de ororile plictiselii. De ce ne grabim sa alungam plictiseala? Pentru ca este o stare libera de alte distrageri care ne dezvaluie imediat adevaruri de fond neplacute despre existenta noastra, insignifianta noastra viata lipsita de sens, mersul nostru inexorabil catre degradare si moarte. Solutia? Scapa de vointa cu totul! Evita lumea dorintei! Fii observatorul vietii!

Exista putine lucruri care ii binedispun pe ceilalti mai mult decat sa auda despre nenorocirea altuia (citandu-l pe Lucretiu).

Intotdeauna iti face placere sa afli ca celalalt sufera mai mult decat tine!

A cunoaste natura noastra profunda, subconstienta (cruzimea, frica, dorinta sexuala, agresivitatea, invidia, eul) ne-ar tulbura peste limita suportabilitatii.

Ceea ce avem incepe sa ne aiba pe noi.

Esti prea atasat de ceea ce urasti!

Toti iubesc ceea ce le lipseste.

Pe masura ce creste inteligenta, creste si intensitatea suferintei.

Pentru mine exista consolare in starea de a ramane liber ca sa apreciez miracolul de a fi.

Emotia are puterea de a ascunde si a falsifica cunoasterea. Lumea intreaga capata un aspect senin atunci cand avem motive sa ne bucuram si unul intunecat si posomorat atunci cand ne copleseste parerea de rau.

Parabola porcilor spinosi

Intr-o zi friguroasa de iarna, mai multi porci spinosi se strangeau unul in celalalt, astfel incat, datorita caldurii lor reciproce, sa nu inghete. Dar in curand simtira efectele acelor celorlalti, ceea ce ii facu se se indeparteze. Cand nevoia de caldura ii aduse din nou laolalta, neajunsul acelor se repeta, astfel ca ei oscilau intre doua rele, pana cand descoperira distanta potrivita la care se puteau suporta unii pe altii. La fel si nevoia de societate, care rasare din pustiul si monotonia vietilor oamenilor, ii face pe acestia sa se apropie, insa numeroasele lor defecte ii indeparteaza apoi din nou…

Manifestul mizantropului

Nu spune unui prieten ceea ce vrei ca dusmanul tau sa nu afle!

Considera-ti problemele personale secrete si ramai complet strain, chiar si fata de cel mai apropiat prieten al tau. In circumstante diferite, cunostintele lor despre cele mai inofensive lucruri care ne privesc pot fi in dezavantajul nostru.

Sa nu dai curs nici iubirii, nici urii constituie jumatate din intelepciunea lumii: sa nu spui nimic si sa nu crezi nimic, cealalta jumatate.

Neincrederea este mama sigurantei (proverb francez). Increderea este buna, controlul este si mai bun ! (proverb german)

Sa uiti trasaturile urate ale caracterului unui om este ca si cum ai arunca bani castigati cu greu. Trebuie sa ne protejam fata de familiaritatea prosteasca si prietenia prosteasca.

Singura modalitate de a dobandi superioritatea in relatiile cu ceilalti oameni este de a lasa sa se vada ca esti independent de ei.

A-i dispretui pe ceilalti inseamna a le castiga respectul.

Daca chiar avem o parere buna despre o persoana, ar trebui sa ascundem acest fapt ca pe o infractiune. E preferabil sa lasi oamenii sa fie ceea ce sunt, decat sa-i iei drept ceea ce nu sunt.

Nu trebuie sa manifestam niciodata furie sau ura, decat prin actiunile noastre. Doare animalele cu sange rece sunt otravitoare.

Fiind politicos si prietenos ii poti face pe oameni maleabili si saritori. De aceea politetea este pentru natura umana ceea ce este caldura pentru ceara.

View large More details

Carte

Calatoria catre sine

Cartea lui Irvin Yalom este biografia unui nonagenar ajuns celebru, care isi rememoreaza experientele, le resemnifica pe alocuri, incercand sa-si gaseasca printre amintiri, sinele autentic. Este despre visuri, despre reusite, despre recunoastre sociala, despre sens dar si despre nesiguranta, regrete si frica de nefiinta. Este o carte despre psihoterapia experimentala si despre arta vindecarii, de sine si a altora. Este o carte testament cu care am rezonat si pe care mi-ar fi placut s-o citesc in tinerete, atunci cand imi cautam eu insami drumul, mentorii, reperele si valorile. Povestea se tese cam asa:

Yrvin se naste in anul 1931, intr-o familie de emigranti evrei rusi, stabiliti in America. Crescut initial intr-un ghetou de la periferia Whashington-ului, se descrie ca un provincial fara mentori, fara radacini – ca un nufar rasarit in mlastina – cu o identitate confuza, fiind nevoit, sa se autocreeze, prin educatie si disciplina. Lipsit de perspective socio-economice (tatal era bacan) are insa, de mic, fantezia salvarii, recunoasterii si innobilarii. Fantezia aceasta a devenit realitate cu ajutorul cartilor si a stiintei, careia i s-a consacrat toata viata. Nu-i de mirare ca a stralucit in diferitele roluri, ca profesor la celebra universitate Stanford, scriitor, terapeut, conferentiar, mentor, coordonator de grup terapeutic dar si sot, tata, prieten, coleg, bunic etc. Povestea lui de viata este incurajatoare pentru cei care doresc sa-si depaseasca conditia sociala, in ciuda faptului ca par sa nu aiba nicio sansa. Privesc in urma, cu blandete, la baiatul singuratic, speriat si hotarat si ma minunez ca a reusit totusi sa se autoeduce, chiar si asa, dezorganizat, fara incurajari, modele sau indrumare, marturiseste autorul.

Cariera si recunoastere publica

Faptul ca a Yalom a ales sa studieze medicina se datoreaza unei glume care circula in vremea aceea, in America, conform careia, un tanar evreu are doua optiuni: sa ajunga medic sau ratat. Dar a mai existat un motiv, mai puternic si mai personal decat acesta. Pe cand avea 14 ani, tatal sau are o criza cardiaca iar mama il invinuieste ca este din cauza obrazniciei si neascultarii lui. Foarte speriat de situatie si impovarat de vina, il intreaba pe doctorul care venise sa-l trateze, daca este adevarat ce spusese mama lui. Doctorul il linisteste insa, ceea ce il face pe puberul Irvin sa exclame: Vreau sa fiu doctor, la fel ca omul acesta!

Dincolo de cariera de succès in domeniul psihiatriei/pedagogiei, Irvin este atras de filosofie, dar mai ales de literatura. Ii place Dikens, in mod special, fiind colectionar de editii princeps ale operelor scrise de acesta. Totul i se trage de la vizionarea unui film in anul 1946, Marile sperante, primul vazut impreuna cu Marilyn, sotia lui. Mai tarziu citeste scriitori si filosofi existentialisti precum: Kafka (Metamorfoza) Camus (Strainul), Jean Paul Sartre (Greata). Trece apoi la filosofi existentialisti: Soren Kerkegaard si Friedrich Nietzsche; Dostoievski, Tolstoi, Beckett, Kundera, Hesse, Mutis etc.

Influentat de lectura dar si de preocuparile sotiei, care este profesor de literatura comparata si scriitor, simte nevoia, la un moment dat, sa exploreze latura efemeritatii, prin viziunea existentialista asupra vietii. Apare astfel tendinta de a se departa de stiintele medicale si de a se apropia de psihoterapie. De altfel, in anii 1950 multi psihiatri aveau in spate o formare psihanalitica, psihoterapia fiind perceputa ca nucleu al psihiatriei. Astazi, Yalom este recunoscut ca parintele psihoterapiei existentiale.

Fiind un veteran al psihoterapiei, traieste intens miscarea grupurilor de intalnire/dezvoltare personala din decada1960-1970 din America. Initiaza grupuri terapeutice, fiind atat coordonator, terapeut cat si pacient in astfel de grupuri, multe dintre ele expérimentale.

Astazi, Yalom a devenit cunoscut in intreaga lume datorita cartilor pe care le-a scris, dupa varsta de 50 de ani, si care i-au fost publicate in diferite limbi. In afara manualelor si articolelor de specialitate, scrie patru romane si trei volume de povestiri: Cu fiecare zi mai aproape, Calaul dragostei, Plansul lui Nietzsche (cartea anului 2009 la Viena), Solutia Shopenhauer, Efemeride, Mama si sensul vietii. Minciuni pe canapea, Darul psihoterapiei, Problema Spinoza, Privind soarele in fata.

Calatoreste mult in anul sabatic (dupa 6 ani de munca, profesorii de la Stanford pot sa-si ia 6 luni de pauza), in scop recreativ, profesional dar si pentru proiectele sale literare sau/si de specialitate. De pilda, pleaca un an la Londra, intr-un schimb de experienta cu John Bawlby care ii ia locul la Stanford. In alt an poposeste la Viena, unde il cunoaste pe reputatul terapeut Victor Frankl. Viziteaza apoi si alte zone ale Europei, cum ar fi Grecia (aici este cel mai cunoscut scriitor american), Franta, Italia, Finlanda, dar si alte spatii geografice si culturale, precum: India pentru retragere si meditatie, Thailanda, Phuket, Hawai, Bali, Seychelles, Kuai (pentru concedii) Japonia, China etc. Chiar si astazi, cand se apropie de onorabila varsta de 90 de ani, Yalom calatoreste uneori virtual, fiind invitat sa tina teleconferinte in diferite zone ale lumii…

Citindu-i biografia am avut sentimentul ca nimic din ce este uman si s-ar putea experimenta pe pamant nu-i este strain (a consumat ocazional droguri, fiind prins in revolutia culturala a anilor 1960, din America). A trait din plin, cu emotie si angajare, cu responsabilitate si dorinta de perfectionare continua. A avut capacitatea de transformare de sine si a integrat noul, cu deosebit curaj si spirit creator. A iubit, a calatorit, s-a distrat, a scris, a fost aplaudat, s-a bucurat de statutul de vedeta, fiind prezent pe paginile revistelor si ziarelor din intreaga lume, are chiar un documentar video, Yalom’s cure. Cu toate acestea a resimtit deseori golul existential din suflet, spaima de moarte si zadarnicia vietii, o viata care, in cheia sa nonreligioasa, se termina la mormant.

Iata dar un om de succès, cu o familie reusita, cu posibilitati aproape nelimitate de a explora si experimenta viata, avand aceleasi indoieli, intrebari, aceleasi angoase ca ale oricarui alt om de pe Planeta. Asta ma face pe mine, cititorul, sa ma apropii de personaj, sa-i inteleg trairile si sa iau niste lectii din tot ce mi se pare esential in acest tablou plin de emotie si autenticitate. De partea asta introspectiva, vulnerabila si auto-revelatoare ma voi ocupa in continuare, pentru ca mi se pare mai importanta decat tabloul descriptiv de mai sus.

Relatia cu parintii

Cea mai trista dar si duioasa parte a cartii se refera la relatia autorului cu parintii. Amintirile cu privire la acestia il bantuie si tasnesc din subconstient in vis dar si in stare de veghe, atunci cand le retraieste lucid si nostalgic, de pe culmea celor aproape 89 de ani, cati are astazi.

Desi au trait o buna vreme in aceeasi casa, nu si-a cunoscut cu adevarat parintii si nu s-a apropiat sufleteste de ei. Pentru ca mama il critica tot timpul iar tatal era distant si neimplicat, Irvin a cautat alinarea de care avea nevoie, in carti. Curand avea sa constate ca se departeaza tot mai mult de acestia. Fiecare carte si fiecare pagina citita ma trage tot mai departe de ei, constatase la un moment dat. Si totusi, astazi,

Inima mea simte durerea prapastiei dintre mine si parintii mei si durerea tuturor lucrurilor nespuse. Ma intreb daca am reusit sa scap vreodata cu adevarat de trecutul meu si de mama mea… Inca mai caut recunoasterea mamei, desi am detestat-o profund si desi ma apropii de moarte. Drept dovada este un vis in care isi intreaba mama (parintele critic): cum m-am descurcat (in viata) mama, cum m-am descurcat? Pentru mine este dovada atasamentelor timpurii, care, chiar daca sunt negative, au forta chiar dincolo de mormant. Oare cati dintre noi nu cautam inca aprobarea si dragostea parintilor, desi am devenit noi insine parinti si/sau in ciuda faptului ca acestia au trecut in nefiinta!?

Intr-un alt context, in care un coleg ii relateaza despre plimbarile cu tatal sau, autorul se intreaba trist si frustrat deopotriva: Plimbarile mele de mana cu tatal meu unde sunt? Desi era un om bun, nu initia niciodata o conversatie si nu avea curiozitati in ce ma priveste. Singurele momente de apropiere erau cele in care jucam sah, duminica, la masa din sufragerie, pe care o pastrez si astazi, de dragul acestor amintiri duioase.

Tatalui ii reproseaza neputinta de a i se opune mamei, de a o contrazice/confrunta in vreun fel. Singura strategie invatata de la tatal meu a fost fuga … Confruntarile, personale si profesionale m-au facut mereu sa ma simt inconfortabil, acesta fiind motivul pentru care am evitat cu grija sa-mi asum orice pozitie administrativa care ar fi presupus confruntare: presedinte, sef de comisie sau decan etc.

Poate ca am ratat amandoi relatia dintre noi: el nu m-a intrebat nimic despre viata si munca mea, eu nu i-am spus niciodata ca-l iubesc. A murit la fel cum a trait, in liniste si fara sa iasa in evidenta, in urma unui atac cerebral. Am ramas cu regretul de a nu-l fi cunoscut indeajuns…

Apropo de regrete

In afara relatiei superficiale cu parintii si cu radacinile sale, autorul regreta ca n-a petrecut mai mult timp cu fiecare dintre cei patru copii, in parte. Intamplator sau nu, toti copiii sai au divortat de partenerele lor (unii s-au recasatorit intre timp), desi modelul de familie mostenit de acestia a fost unul traditional, de tipul: Impreuna la bine si la greu! Sa fi fost amestecate aici valorile culturale actuale, precum relativismul, individualismul, idealismul?

Un alt regret este legat de faptul ca n-a reusit sa invete limba ebraica, desi parintii vorbeau acasa ivrit si in ciuda faptului ca se inscrie in cateva randuri la cursuri. Intr-o cheie psihoterapeutica, astazi pune acest fapt pe seama discriminarii si a rusinii pe care a trait-o vis-à-vis de identitatea sa familiala si culturala dar si a fundamentalismului religios ebraic, care ii limita libertatea de gandire si actiune.

Totusi, privind in urma ma incearca putine regrete. Am avut o partenera de viata extraordinara. Am 4 copii si nepoti iubitori. Locuiesc intr-o zona privilegiata a lumii (California, SUA), cu vreme potrivita, parcuri minunate, criminalitate si saracie scazute. Am avut Stanford-ul, una dintre marile universitati ale lumii. Si primesc zilnic scrisori de departe, in care oameni din alte colturi ale lumii imi multumesc pentru ajutor…

Am fost izolat de vitregiile vietii, in multe sensuri: nu am cunoscut experienta de separare maritala, nu m-am confruntat niciodata cu singuratatea omului adult. Nu am avut evenimente traumatice si nici n-am trait viata pana la limitele ei.

In deceniile sapte, opt si noua de viata am gasit mai multa fericire si liniste sufleteasca decat credeam ca e cu putinta … In ultimii ani, am facut eforturi constiente de a fi generos si bland cu toti oamenii care-mi ies in cale, astfel ca ma apropii de nouazeci de ani cu un grad ridicat de impacare… O viata dreapta, traita bine, care nu lasa regrete adanci face posibila o abordare mai senina a mortii, crede Yalom. Singura alinare pe care o putem avea in ceasul mortii este constiinta faptului ca am trait o viata dreapta.

Lupta cu batranetea si teama de moarte

Tema mortii apare des in memoriile lui Yalom, fiind o preocupare constanta de-a lungul vietii. Pe langa faptul ca citeste autori existentialisti, exploreaza el insusi domenii conexe ca libertate, izolare si sens. Mai mult, simte nevoia sa urmeze un proces terapeutic care sa-i indulceasca perspectiva mortii, cu pretul nelinistii, a insomniilor si a intrebarilor ramase, uneori, fara raspuns.

Preocuparile existentiale il motiveaza sa-si schimbe brusc si definitiv stilul de viata, intr-un moment in care realizeaza ca barbatii din familia lui au murit in jurul varstei de 60 de ani, din cauza problemelor cardiace. Moartea ne invata despre viata, sustine autorul si insista sa luam in calcul aceasta butada, inclusiv cu instrumente/tehnici de invatare terapeutica, prin intermediul Psihoterapiei Existentiale, pe care o moseste, si o creste in buna masura astfel incat sa fie luata in calcul de psihoterapeuti si de clientii lor, deopotriva. Teza de baza a terapiei existentiale, fondate de Yalom suna astfel: Desi realitatea mortii ne distruge, ideea de moarte s-ar putea sa ne salveze!

La vremea cand isi scrie memoriile, Yalom continua sa munceasca pentru a tine la distanta senilitatea si moartea. Scrisul este efortul meu de a risipi sentimentul trecerii timpului si ideea mortii inevitabile. In ultimele aparitii publice, coplesit de atentia care i se da si de faptul ca tot mai multi oameni doresc sa-l intalneasca, repeta o intrebare al carei raspuns il nelinisteste, in loc sa-l bucure: De ce toata graba asta sa ma vedeti?

Oamenii vin cu miile sa vada un ins care a reusit in viata, vin sa asculte un doctor de suflete celebru, care le-ar putea oferi un secret al nemuririi sau vreo reteta minune a fericirii. Vin entuziasmati si pleaca tulburati, deoarece intalnesc un batranel cu vocea ragusita care vorbeste despre propriile vulnerabilitati si despre iminenta mortii, ce trage cortina peste toti. Personal, cred ca tocmai in asta sta frumusetea intalnirii cu astfel de oameni: sa realizam ca, indiferent de unde venim si de cine suntem, in fata mortii ne gasim la fel de vulnerabili si neputinciosi. Dar de ce n-am invata despre asta mai devreme!? …

Ce mai spune Yalom si ar putea rezona cu umanitatea din noi

O vreme, nu stiam cum sa traiesc fara incordare si studiu neincetat. Senzatia de lipsa de confort cu propria-mi persoana m-a bantuit si in primii ani ai maturitatii. Din exterior parea ca o duc minunat: ma insurasem cu femeia iubita, intrasem la medicina si ma descurcam bine in toate privintele, dar in profunzimile sufletului meu nu eram niciodata relaxat, niciodata increzator si nu reuseam sa identific sursa anxietatii mele. Simteam, pe undeva, ca purtam rana adanca a copilariei timpurii si ca nu apartineam niciunui loc, ca nu eram demn de nimic si nu meritam nimic, cum meritau ceilalti.

Uneori si cei mai buni dintre noi sunt orbiti de propriile rani si propria nevoie de apreciere. Aici vorbeste despre sine dar si despre Victor Frankl, la care apeleaza pentru terapie, intr-un moment de singuratate si teama de boala (este singur la Viena, in asteptarea rezultatului unor analize medicale). In loc de intelegere si incurajare, Yalom este nevoit sa fie el insusi terapeutul lui Frankl, deoarece acesta se simtea nedreptatit si neinteles de comunitatea stiintifica vieneza din acea vreme. Intalnirile ulterioare cu acesta, ii intaresc convingerea ca si cei mari si puternici sunt, pana la urma, tot oameni. Noi ii transformam, de la distanta, in zei, ca sa ne slujeasca unor nevoi de siguranta si/sau identificare.

De fiecare data cand traverseaza momente dificile, Yalom incepe cate un proces terapeutic personal. Este foarte posibil ca si acum, la 89 de ani sa faca parte din anumite grupuri de psihoterapie. Chiar si asa, iata ce marturiseste: Am avut la dispozitie o viata de explorari, analize si reconstruire a trecutului, dar imi dau seama acum ca exista in mine o vale a plangerii si a durerii pe care s-ar putea sa nu o strabat niciodata pana la capat.

Yalom se declara nonreligios si spune ca nu a fost deranjat de lipsa divinitatii din viata lui. Totusi isi cauta febril sensul transcendent, inclusiv prin meditatia budista, de care nu se poate lipi insa, pentru ca mintea ii fuge aiurea iar starea de gratie intarzie sa apara. Preia totusi ideea de iubire/compasiune din aceasta filosofie, pe care o transpune in viata personala dar si in relatie cu pacientii sai. Este prea lucid ca sa creada in reincarnare sau inviere, idei care l-ar fi scutit intr-o buna masura de angoasa mortii!?

Cum ramane cu impactul atentiei si aplauzelor asupra mea? Uneori mi se urca la cap, alteori ma tulbura, dar de cele mai multe ori imi pastrez echilibrul. De fiecare data cand ma intalnesc cu colegii din grupul de sprijin ori cu cei din grupul de discutie pe marginea cazurilor, sunt pe deplin constient ca ei, practicieni excelenti, cu decenii de experienta, sunt la fel de eficienti in munca lor ca mine. Asa ca nu iau admiratia prea personal. Tot ce pot face eu e sa imi iau munca în serios si sa fiu cel mai bun terapeut cu putinta. Imi reamintesc ca este vorba despre idealizare si ca noi, oamenii, tanjim mereu după un batran intelept si atoatestiutor, cu barba alba. Daca am fost selectat pentru rolul acesta, accept cu placere invitatia. Cineva trebuie s-o faca si pe asta.

Epilog?

Am inchis cartea lui Yalom si am avut senzatia ca m-am apropiat/atasat de un om, care m-a cucerit prin maniera in care si-a trait viata dar, mai ales prin sinceritatea si deschiderea cu care si-a scris memoriile. Nutresc simpatie si empatie fata de acest (ne)cunoscut, care si-a pus sufletul pe tava pentru a fi parte din sufletul celor care se identifica cu viata, activitatea dar, mai ales, cu umanitatea din el.

Am luat cu mine din aceasta poveste idei, informatie, emotie, putere, energie, curaj etc. Dar am ramas si cu o tulburare legata de lipsa sensului, a sperantei, a neputintei, pe care autorul o traieste, la apogeu, in preajma mortii. In final, nu pot sa nu ma intreb: cum ar fi trait si cum ar fi scris Yalom aceasta carte autobiografica, daca ar fi crezut in mesianitate si in eternitatea vietii de dupa moarte, asa cum cred stramosii lui!?

Irvin Yalom

Este scriitor, autor, speaker de talie internationala. A tinut conferinte, cursuri si videoconferinte in multe locuri din lume.
A predat cursuri de psihiatrie si umaniste, la Stanford: psihiatrie si biografie, de exemplu.
A condus zeci de ani grupuri de terapie, face el insusi parte din mai multe comunitati de terapeuti; Membru in Pegasus, grup de scriere pentru medici; grupul Lindemann, de supervizare etc.
Este intemeietorul psihoterapiei existentialiste.
Primeste premiul Strecker pentru Psihiatrie.
Obtine premiul Oskar pentru Religie si Psihiatrie (a abordat in munca lui intrebari din sfera religiei, desi se declara nonreligios si un sceptic dedicat) etc.
Toate cartile lui Yalom au fost traduse in limba romana si se pot cumpara on-line sau din librarii.

View large More details

Carte

Pe taramul fantomelor infometate

Mi-am dorit sa citesc aceasta carte de cand a aparut in limba romana, pentru ca auzisem de autor si-i ascultasem cateva discursuri despre fenomenul adictiei, care sunau diferit de altele, pe aceeasi tema. Autorul vorbea de acceptare, iubire si alte emotii, precum si despre relatii si atasament, intr-un context in care psihologia parea neputincioasa, si-i pasa responsabilitatea surorii mai mari, psihiatria.

Citindu-l pe Gabor Maté am avut senzatia clara ca suferinta dependentilor este umanizata si ca putem sa ne apropiem de acesti oameni, fara prejudecati, cu deschidere si compasiune, cu atat mai mult cu cat, unii dintre noi nu suntem foarte departe de aceasta sclavie, pe care o dezavuam si o ignoram, deopotriva.

Afirmatia potrivit careia exista aproximativ 7, 8 miliarde de dependenti pe Planeta, m-a surprins desi o accept fara rezerve, dupa ce am constientizat ca exista o multitudine de dependente, mai mult sau mai putin vizibile, unele dintre ele travestite, altele benigne, respectabile si aducatoare de laude, toate avand rolul de a fi insule de alinare pentru un ocean de durere umana launtrica.

Aceasta este o metafora puternica si nu este singura care descrie fenomenul adictiei, pe care am intalnit-o la Maté. Ce ziceti de aceasta: dependenta este un substitut jalnic pentru iubire? In alt loc, dependenta este o fantoma infometata, niciodata satisfacuta. Sau o carja emotionala pentru golul interior care contine disperare, teama si lipsa de sens etc. Un gol pe care, desi incerc avid sa-l evit, nu pleaca nicaieri, marturiseste autorul, cand vorbeste despre dependenta sa de munca si de CD-uri, pe care le cumpara in mod constant si compulsiv.

Imi place aceasta vulnerabilitate matéasca si consider ca da un plus de greutate vorbelor sale. De altfel, atat propria poveste cat si istoriile pacientilor sai ilustreaza cum mediul, in coabitare cu genele ne modeleaza viata si, uneori o face prizoniera propriei noastre istorii. Devenim reflexii ale istoriei noastre personale, remarca autorul.

Doctorul Gabor Maté este specializat in medicina generala si a ajuns sa aprofundeze dependentele dintr-o nevoie si curiozitate, atat umana cat si profesionala. Deoarece este medic curant al unei clinici care se ocupa de dependentii de droguri, de la periferia Vancouverului (Canada), pentru ca traieste aproape de aceasta lume tulburatoare si promiscua, si-a droit sa-i patrunda tainele si sa-i inteleaga meandrele, pentru a sti cum sa o abordeze si cum sa o trateze, eficient si responsabil.

In acest context, preocuparea lui Maté a prins viata din povestile triste ale pacientilor sai, impletite cu propria istorie din copilarie, etapa in care a fost nevoit sa supravietuiasca despartirii temporare de mama, mortii bunicilor in lagarul de la Auschwitz si altor surse de stres, venite dintr-un mediu afectat de razboi. O scanteie de har divin ma desparte de lumea lor, marturiseste cu umilinta autorul.

Dar ce are diferit aceasta lume, de ce se ajunge aici, cine este responsabil, cum ar trebui privite personajele acesteia? Ce se poate face pentru a le alina durerea in care se afla? La toate aceste intrebari si la multe altele, autorul aduce raspunsuri exhaustive, bazate pe cele mai noi cercetari din domeniul neurobiologiei creierului si altele care privesc trauma si raspunsul la stres.

Cauze ale dependentelor

In carte sunt cateva capitole mai greu de urmarit, care se refera la cauzele dependentelor, izvorate din intrebarea majora: exista predispozitie genetica spre dependenta sau aceasta este rezultatul experientelor de viata ale persoanei? Sau amandoua sunt valabile? Maté raspunde clar cand afirma ca nu exista o gena a dependentei, dar exista mai multi factori care predispun la dependenta si anume: factori genetici/epigenetici, biologici (de dezvoltare a creierului), de mediu, de stres si trauma.

Asadar, dependenta apare in contextul unei vulnerabilitati preexistente, dar este modelata in mod definitoriu de mediul in care traiesc persoanele, cu impact mai mare, in perioada copilariei mici. Copiii citesc, reactioneaza si sunt influentati de starile mentale ale parintilor. Ei innoata in inconstientul parintilor lor, precum pestii in mare. Sunt afectati de limbajul corpului, de tensiunea din bratele care ii tin, de tonul vocii, de expresiile faciale joviale sau abatute si de marimea pupilelor. Poti crede ca dimeniunea pupilelor unei mame atunci când își privește copilul va afecta chimia creierului copilului său? Maté si alti specialisti cred ca da.

Persoanele care nu pot gasi sau primi iubire sunt nevoite sa gaseasca substitute. Oamenii sunt dependenti de propriile comportamente de alinare pentru ca in anii de formare nu au primit afectiunea de care aveau nevoie, Dar cine este persoana in nevoie, si de ce nu reuseste ea sa se rupa din sclavia dependentei?

Personalitatea dependenta

Persoana dependenta reflecta o lipsa a maturitatii emotionale. Se pare ca undeva, candva a existat un blocaj sau bariere care au oprit sau au incetinit foarte mult procesul de maturizare. Pentru maturizare, copilul trebuie sa devina unic si separat de alte persoane, sa-si cunoasca propria minte si sa nu fie coplesit de gandurile, perspectivele sau starile emotionale ale altora. In acest caz, vorbim si de absenta diferentierii, adica a abilitatii de a fi in contact cu altii dar si autonom in propria functionalitate emotionala.

Persoana dependenta are probleme de autoreglare emotionala, fiind incapabila sa mentina un mediu emotional intern suficient de stabil. Din acest motiv trebuie sa se bazeze pe sprijin exterior pentru a-si regla disconfortul si pentru a-si calma anxietatea. Oamenii sunt susceptibili la procesul dependentei daca au o nevoie constanta de a gasi alinare fizica si/sau emotionala in surse exterioare, pentru mintea si trupul lor.

O autoreglare precara inseamna ca persoana are emotii negative, pe care nu stie sa le gestioneze si le inlocuieste cu emotia pozitiva care vine odata cu dependenta. Cu alte cuvinte, persoana nu-si poate tolera propriile emotii si cedeaza la pornirile si dorintele spontane care promit emotii inlocuitoare pozitive. Vorbim aici de un slab control al impulsurilor.

Emotiile cele mai prezente la persoanele dependente sunt frica si indignarea. Frica de starea in care se afla lucrurile si indignarea fata de faptul ca ele sunt asa cum sunt. Teama de viata si indignarea ca viata este asa de dificila; teama de stari de spirit neplacute si ingignarea ca nu ne putem simti asa cum ne dorim. Frica de prezent si de viitor si indignarea ca nu putem controla destinul.

Lipsa unui sentiment sanatos al Sinelui este o alta caracteristica a persoanelor dependente. Din acest motiv ele privesc spre exterior pentru a scapa de ele insele. Dependenta este, in primul rand, despre sinele inconstient, nesigur care in fiecare clipa ia in considerare doar dorintele imediate si crede ca acesta este modul in care trebuie sa se comporte.

Persoana dependenta este narcisica. Nevoile ei sunt singurul punct de referinta. Cand esti tu insuti in nevoie, nu te intereseaza si nu poti tolera nevoia altuia. Persoana dependenta este instrainata de sine si de ceilalti. Se izoleaza, simte rusine, inadecvare, vina, neputinta, devalorizare. Este imposibil sa fii complet prezent cand ridici ziduri pentru a evita sa fii vazut.

Persoanele dependente sunt in cautarea iubirii pe care n-au primit-o niciodata. Prima data cand am luat heroina a fost ca o imbratisare calda, marturiseste o consumatoare de heroina, pacienta a doctorului Maté.

Persoana dependenta nu este niciodata satisfacuta. E clar ca, in starea de spirit flamand nu putem fi niciodata satisfacuti.

Cum ii abordam pe dependenti?

Raspunsul cel mai simplu si direct ar fi: cu iubire si acceptare. Nu-i putem ajuta pe acesti oameni, daca ne asezam in pozitia de judecatori. A ne dori ca persoana dependenta sa spuna NU, trebuie sa-i oferim ceva la care aceasta sa poata spune DA. Sa fim iubitori, rabdatori si sa-i privim pe acesti oameni cu compasiune.

Sa nu asteptam ca ei sa se schimbe. A astepta ca o persoana dependenta sa renunte la drogul ei este ca si cum i-ai cere unei persoane obisnuite sa renunte la toate abilitatile ei sociale, la relatiile sale de sprijin, la stabilitatea sa emotionala si la sentimentul sau de confort psihologic si fizic. Pana cand o persoana nu este dispusa sa preia controlul asupra propriei vieti, nimeni altcineva nu o va determina sa o faca

Sa incercam sa schimbam mediul in care traiesc. Acesta este singurul lucru pe care il putem schimba. Ei au nevoie de un mediu social complex si incurajator. Sa le oferim cadrul pentru un control al propriei lor vieti. Ei au nevoie de o comunitate alternativa care sa le ofere un grad mai mare de apartenenta, care sa-i faca sa se simta doriti, valorosi si care sa le ofere un scop. Medii sigure, predictibile si bogate din punct de vedere relational.

Dupa studii aprofundate si o experienta indelungata cu persoanele dependente, Gabor Maté recomanda o singura modalitate de lucru cu acesti oameni: aceea de a le fi alinate durerile. Nimeni nu poate face absolut nimic pentru a determina pe altcineva sa renunte la dependenta, in afara situatiei in care ofera o insula de alinare, un context in care contemplarea si respectul de sine sa poata prinde radacini. Dar cum se traduce asta in practica?

Ce sa faca apartinatorii ?

Este lesne de inteles ca dependenta este o tulburare de familie, in care partenerul sau parintele/copilul sunt co-dependenti. Rolul clasic al co-dependentului este de parinte sever care (im)pune limite, moralizeaza, pedepseste, critica, ameninta, manipuleaza etc. Un comportement pagubos cu rezultate aproape de zero. Nimeni nu doreste sa se stie proiectul de salvare al cuiva si nimeni nu poate purifica pe altcineva.

Ce putem face daca ne confruntam cu o situatie de acest gen? Sa privim situatia din alt unghi (cel descris de Maté ar fi ideal) si sa-i cedam celui dependent puterea de a face ceva cu viata lui. Daca alege sa o consume in dependenta este, la urma urmei, treaba lui. Nu-l poti salva pe om de el insusi!

Sa ne schimbam pe noi insine! Inainte de o interventie in viata altuia, trebuie sa ma intreb mai intai, cum ma descurc in propria mea viata? Daca dorim sa deschidem un spatiu de vindecare in altii, trebuie mai intai sa-l gasim in noi insine.

Daca esti partenerul unui dependent ai de ales intre doua posibilitati: fie sa ramai langa partener, acceptandu-l asa cum este (dragoste neconditionata), fie sa te departezi definitiv de el. In primul caz te poti alege cu resentimente, in al doilea, cel mai probabil, te vei simti vinovat. Intre vina si resentimente, Maté mizeaza pe vina si explica de ce. A sta cu o persoana dependenta in timp ce nutresti sentimente ostile fata de ea, o respingi mental, o pedepsesti emotional sau doar incerci sa o manipulezi pt a o indrepta este o cale rea. Credinta ca cineva ar trebui sa fie altfel decat este, este toxica pentru tine insuti, pentru celalalt si pentru relatie.

Exista sanse de vindecare!?

Statisticile in domeniul dependentelor sunt descurajatoare. De asemenea, povestile de viata ale pacientilor tratati de Maté sunt triste pentru ca vorbesc despre dependente care nasc alte dependente, despre boli incurabile, despre sarcini toxice, despre suflete devastate, familii distruse si, din pacate, despre moarte.

Cu toate acestea, creierul nostru este un organ rezilient, spun cercetatorii. Unele dintre circuitele importante continua sa se dezvolte pe tot parcursul vietii noastre si pot continua sa o faca chiar si in cazul unei persoane puternic dependente, al carui creier nu a primit nicio sansa in copilarie. Exista speranta, deci!

Daca esti unul dintre dependenti, iata ce-ti recomanda Dr Maté: Inlocuieste judecata aspra cu o curiozitate sincera de a descoperi motivul pentru care faci ceea ce faci; cultiva bunatatea iubitoare, intai fata de tine insuti si apoi si fata de altii; priveste-te cu compasiune, deschidere, acceptare si iubire; recunoaste ca nu ai nicio putere in fata viciului, ca viata ta a devenit imposibil de gestionat; cauta un mediu vindecator; indeparteaza lucrurile toxice si oamenii care te predispun la comportamente distructive; cauta ajutor specializat si crede ca o putere superioara te-ar putea ajuta, acolo unde tu ai depus armele …

Daca ai incercat de nenumarate ori si ai cazut din nou de fiecare data, accepta faptul ca este posibil sa nu-ti invingi niciodata tendintele de dependenta. Acest lucru poate fi in regula pentru tine. Pentru a invinge ar trebui sa ne declaram razboi noua insine iar un razboi impotriva unor parti din sinele nostru duce la si mai multa suferinta.

In literatura si practica de specialitate exista un program care a salvat mai multe vieti din punct de vedere emotional si fizic decat tratamentele medicale prescrise pentru dependenta. Este vorba despre celebrul program in 12 pasi de la Asociatia Alcoolicilor Anonimi. Sunt doua avantaje majore ale programului. Primul se refera la omogenitatea grupului, care ofera cadru pentru acceptare si suport (cine sa-i inteleaga mai bine pe alcoolici daca nu alti alcoolici?). Al doilea rezolva problema lipsei de control in relatie cu substanta/obiectul/comportamentul, in sensul ca persoana dependenta este pusa in relatie cu o putere mai mare decat propria persoana, care s-a dovedit slaba.

Intelegem de aici ca, acolo unde slabiciunea umana este instalata, doar puterea divinitatii o mai poate poate infrange. Cum psihicul persoanei dependente este populat de demoni mult mai inspaimantatori decat cei pe care majoritatea oamenilor ii poseda, vindecarea dependentilor este socotita, inclusiv de catre lumea stiintifica si medicala, un miracol. Vezi cei 12 pasi miraculosi de la A.A. aici.

View large More details

Carte

Casnicia pe roate sau pe butuci?

Pe langa faptul ca are un titlu bun care atrage atentia, cartea Dr. John Gottman este una de referinta in ce priveste relatiile de cuplu. Spun asta luand in calcul cei 20 de ani de cercetare pe sute de cupluri, intreprinse de Institutul Gottman, dar ma bazez si pe aportul multor specialisti care au colaborat cu autorul, unul dintre ei fiind reputatul psiholog, jurnalist si scriitor, Daniel Goleman.

Ce a iesit este mai degraba un manual de functionare in doi, un ghid specializat care ofera radiografie, diagnoza dar si solutii concrete la problemele cu care se confrunta cuplurile moderne. Pentru inceput autorul enumera cateva mituri care au explicat divortul in cuplu, decenii la rand.

De ce se dezintegreaza mariajele? Cateva mituri pe cale de disparitie

Din cauza banilor. Unele studii arata ca daca exista dificultati financiare, sunt de doua ori mai multe sanse ca doi oameni sa se desparta. Acest lucru poate fi adevarat insa, in masura in care cuplul se confrunta si cu alte probleme interne, criza financiara amplificandu-le doar pe acestea.

Din pricina insatisfactiei de natura sexuala. Studiile din trecut aratau ca fericirea maritala creste odata cu numarul raporturilor sexuale dintre parteneri. In realitate, conteaza intimitatea si ceea ce cuplurile agreeaza ca fiind acceptabil in acest sens.

Din cauza incompatibilitatii dintre parteneri. Desi studiile lui Olson au aratat ca similaritatea opiniilor este o pavaza impotriva divortului, cercetarile lui Gottman au demonstrat ca, mult mai important decat sa ai vederi compatibile cu partenerul, este felul in care iti rezolvi diferendele.

Conform concluziilor studiilor intreprinse de autor, problema numarul 1 in cuplu este felul in care cei doi interactioneaza unul cu altul si reactiile fiziologice care apar in urma acestor interactiuni. Desi admite ca este nevoie de o doza de negativitate in relatie, Gottman sustine ca raportul trebuie sa se mentina in granitele a 5 interactiuni pozitive la 1 interactiune negativa.

Trebuie sa aveti cel putin cinci interactiuni pozitive cu partenerul pentru fiecare interactiune negativa, daca vreti sa va bucurati de o casnicie stabila.

Certurile dintre parteneri, atunci cand au rolul de a ventila suparari si nemultumiri, pot reprezenta unul dintre lucrurile cele mai sanatoase pe care partenerii le fac pentru relatia lor. Le pot garanta chiar fericirea. Vezi detalii aici.

Totusi, o casnicie durabila se bazeaza pe abilitatea partenerilor de a-si rezolva conflictele, care sunt inevitabile in orice relatie.

Exista cupluri care au sanse sa mentina acest echilibru de cinci interactiuni pozitive la una negativa, sustine Gottman. Diferenta dintre acestea si cuplurile care se destrama fiind data de stilurile de mariaj pe care le construiesc impreuna. Ma vad silit sa resping credinta ca exista un singur tip de mariaj reusit. De fapt exista 3 stiluri de mariaj sanatos si 2 stiluri distructive de mariaj. Conflictul este o metoda perfecta de a le discrimina.

Stiluri de mariaj

Stilul validant. In cadrul acestui stil de mariaj, partenerii sunt (au invatat sa fie) maestri ai comunicarii. Ei isi valideaza opiniile si emotiile, se respecta reciproc si isi aleg bataliile cu chibzuinta. Certurile lor sunt discutii constructive care se deruleaza cu relaxare si calm. In aceste cupluri exista o clara distributie a rolurilor: sotia este responsabila de gospodarie si copii, sotul este factor economic si decizional. Partenerii acestui tip de mariaj pun conceptul de impreuna mai presus de scopurile si valorile individuale. Un aspect mai putin placut ar putea fi pierderea pasiunii si a romantismului, care sunt sacrificate pe altarul familiei si al prieteniei.

Stilul volatil. In acest caz, partenerii se cearta frecvent de la nimicuri si apoi petrec mult timp ca sa repare daunele produse de conflict. De regula, au prea putin interes in a asculta punctul de vedere al partenerului sau sa empatizeze cu el. Scopul lor este sa-l convinga pe celalalt de justetea lor, victoria personala fiind ceea ce conteaza. Se intrerup unul pe altul punand intrebari. Nu lasa nezgandarita nicio rana. Partenerii rad mai mult si sunt mai afectuosi decat cei din stilul validant. E drept ca exprima mai multe emotii negative dar si mai multe emotii pozitive. Lor nu le este dificil sa se impace, reparand ce-au stricat. Isi respecta intimitatea si spatiul personal. Sunt deschisi unul fata de altul in privinta sentimentelor, onestitatea si sinceritatea fiind foarte importante pentru ei. Scopul central pt cuplurile volatile este de a ramane un sprijin statornic pentru celalalt. Au entuziasm si pasiune. Punctul nevralgic in acest caz ar fi riscul tensiunilor si chiar a violentei conjugale, datorita excitabilitatii nervoase crescute.

Stilul evitant. Legatura partenerilor care adopta acest stil este atat de puternica incat isi pot permite sa ignore neintelegerile., in asa fel incat, cei doi au o viata pasnica si agreabila, impreuna. Pe de alta parte, exista aici un nivel scazut de apropiere si intimitate, fiecare conservandu-si spatiul propriu si autonomia personala. In consecinta, insingurarea este un pericol real. Se rateaza unul pe altul, au senzatia ca celalalalt nu-l intelege si cunoaste cu adevarat. Minusul acestui stil ar fi mai putina pasiune, compensata insa cu putina critica si/sau dispret.

Un mariaj de succes evolueaza, cu timpul, intr-unul dintre cele trei stiluri care ilustreaza niste adaptari sanatoase la o viata intima traita alaturi de o alta fiinta umana, sustine Gottman. Insa, daca cei doi prefera un anumit stil si nu se adapteaza la celalalt partener, pericolul sa adopte stiluri dezadaptative de mariaj este foarte mare. Acestea formule perdante sunt, in acceptiunea lui Gottman, stilul ostil-implicat si cel ostil-detasat. In aceste cazuri, niciunul dintre parteneri nu asculta cu adevarat ce spune celalalt; sunt detasati si neimplicati emotional; nu se privesc in ochi si retraiesc episoade scurte de atac si aparare etc.

Se ajunge aici datorita dozei sporite de negativitate, prin prezenta asa numitor calareti apocaliptici ai relatiilor de cuplu si a cascadelor de negativitate si distantare. Am descris acesti factori distructivi dar si remediile lor, in acceptiunea lui Gottman, in articolul de aici.

Exista speranta

Acum ca tot am aflat care sunt problemele majore intr-o relatie de cuplu, ne intereseaza si solutiile. Eu cred ca majoritatea cuplurilor (pana si acelea care au mariaje nefericite) nu au nevoie de un program incalcit, pe care sa-l urmeze pas cu pas dupa un manual de functionare a cuplului. Acei oameni au nevoie sa se descotoroseasca de negativitatea gratuita care ii stoarce de energie si optimism, spune John Gottman. Si adauga: In aceasta lupta cu negativitatea, cuplurile au nevoie de cateva strategii care, odata aplicate, pot da roadele asteptate. Rostul acestor strategii este de a intrerupe bucla de negativitate si a da voie mecanismelor naturale de reparatie sa-si faca efectul. Cele 4 strategii cheie pentru imbunatatirea mariajului, propuse de Gottman sunt descrise aici.

In ultimul capitol al cartii, autorul conchide transant: Orice mariaj de durata se ridica pe doua pietre de temelie: sa fiti de acord intre voi asupra stilului in care va veti gestiona dezacordurile si sa aveti o mare doza de pozitivitate (tineti minte raportul castigator de 5/1).

Daca vei citi cartea, vei gasi in ea si cateva modalitati practice de a negocia stilul conjugal, sfaturi pentru cuplurile validante, volatile si evitante dar si idei de a gestiona dezacordurile, astfel incat acestea sa-ti consolideze casnicia si nu sa o destabilizeze sau destrame.

Un bonus al acestui manual de lucru in cuplu il reprezinta numeroasele chestionare, care o data completate, iti arata carui stil de mariaj apartii, cat de inundat emotional cu negativitate esti, cat de grave sunt problemele din cuplul tau, cata critica, dispret sau defensiva manifesti etc.

Vei mai gasi aici franturi de povesti de viata, dialoguri demonstrative, marturii si exemple de comunicare, toate acestea cu scopul de a te pregati pentru un mariaj de succès. Lectura cu folos, zic!

Despre autor: John Gottman este unul dintre cei mai influenti psihoterapeuti din lume, din ultimul sfert de secol. A devenit cunoscut in urma cercetarilor sale privind stabilitatea conjugala si predictiile despre divort, relatia parinte-copil si dezvoltare emotionala. Timp de 40 de ani a condus activitati de observare stiintifica directa, insumand mii de cupluri, analizate in studii longitudinale. Este profesor emerit de psihologie al Universitatii din Washington, acolo unde a fondat “The Love Lab”, spatiu in care s-au desfasurat multe din cercetarile sale. A scris, in calitate de autor si coautor, peste 200 de articole stiintifice si 40 de carti. Tine discursuri si seminare cu impact mediatic, participa la emisiuni televizate in calitate de invitat etc.

View large More details

Carte

Curajul in salbaticie

Brene Brown ne-a obisnuit cu cercetarile calitative legate de subiecte cum ar fi curajul, vulnerabilitatea, rusinea sau empatia. In cartea Curajul in salbaticie, autoarea ne provoaca la cultivarea apartenentei adevarate in comunitatile in care traim, in organizatii si in cultura din care provenim. O face redefinind conceptul si asigurandu-ne totodata ca nu este o tragédie daca nu apartinem, daca alegem nonconformismul sau/si caile personale, in care credem cu tarie. In sprijinul acestei idei, autoarea o citeaza pe Maya Angelou care spunea: Esti liber doar atunci cand iti dai seama ca nu apartii niciunui loc anume, ci tuturor – locul tau e pretutindeni. Pretul e mare. Recompensa e uriasa. Pretul despre care vorbeste Maya, si pe care Brene nu si-ar fi dorit initial sa-l plateasca, este insasi salbaticia.

Recunosc ca termenul salbaticie, folosit de autoare m-a derutat putin, asa ca am vrut sa stiu din start la ce anume se refera Brene cand alatura cele doua cuvinte – curaj si salbaticie, inca din titlu. Si am aflat ca nu putem vorbi de apartenenta fara sa ne gandim la ce se afla dincolo de ea: un mediu ostil, o diversitate careia trebuie sa-i faci fata, intinzand mana unor oameni necunoscuti si prezentandu-te asa cum esti, cu valorile si credintele tale, poate mai putin apreciate sau chiar nepopulare. Iata de ce salbaticia este locul unde au trait dintotdeauna creatorii, profetii, curajosii si oponentii sistemului…

Apartenenta este esentiala dar sa alegi o pozitie riscanta, in afara zidurilor cetatii este un act de curaj, ne spune Brene. Asta presupune sa fii cateodata singur, sa nu apartii, chiar sa te doara dar sa alegi sa mergi mai departe pe calea ta. Faci asta pentru ca astepti recompensa, care este uriasa. Desi drumul pana acolo e greu, autenticitatea la care ajungi este viata adevarata. Si totusi, apartenenta este calea mai sigura si confortabila, pe deasupra.

Sa apartinem dar nu oricum

Suntem fiinte sociale si trebuie sa apartinem de ceva, cuiva, undeva. Este dorinta innascuta a oamenilor de a face parte din ceva mai amplu decat propria persoana. Chiar si structura noastra neuronala, hormonala si genetica sustine interdependenta, in defavoarea independentei. Totusi, apartenenta trebuie sa fie autentica, sa nu fie obtinuta cu pretul propriei autenticitati, libertati sau puteri.

Simtim nevoia sa facem parte din ceva, dar ceva real, nu conditionat sau fals, ori supus constrangerii si negocierii. Apartenenta adevarata exista doar cand ne aratam lumii asa cum suntem, autentici si imperfecti. Apartenenta adevarata nu e ceva ce obtinem sau realizam impreuna cu altcineva, este ceva ce avem in noi. Odata ce ne apartinem cu adevarat si credem cu tarie in noi insine, avem parte de apartenenta adevarata. Suntem diferiti dar profund conectati, sustine Brene.

Apartenenta adevarata nu este una pasiva. Nu inseamna doar sa te alaturi unui grup. Nu inseamna sa te conformezi, sa te prefaci ori sa accepti un compromis, fiindca e mai sigur. Este un exercitiu care ne impune sa fim vulnerabili, sa fim dispusi la disconfort si să invatam sa fim prezenti alaturi de alti oameni, fara sa ne sacrificam pe noi inșine. Apartenenta adevarata nu presupune sa te schimbi, presupune sa fii cine esti.

Loialitate fata de sine sau fata de grup?

Traim intr-o cultura a conformarii. Este mult mai usor sa gestionezi o astfel de cultura. Stabilesti standarde si reguli. Conduci simplu dupa principiul: dovedeste ca poti sau taci! Dar ratezi oportunitati reale , in a-ti ajuta oamenii sa-si gaseasca rolul, ratezi sansa de a ajuta oamenii sa-si gaseasca motivatia interioara, sa aiba incredere in ei insisi…

Desi ne dorim sa apartinem, vrem sa fim si noi insine, in acelasi timp. Ceea ce este improbabil atunci cand ne afiliem cu altii. Ca sa ramanem acolo va trebui sa parem perfecti, sa-i aprobam pe ceilalti (care sunt multi) in defavoarea propriilor convingeri, pareri si nevoi. Aprobarea celorlalti este unul dintre cei mai slaviti idoli ai nostri iar ofranda cu care trebuie sa-i satisfacem nesatul este sa facem astfel incat sa le fie bine celorlalti.

Asa apare nevoia de a-i multumi pe ceilalti cu pretul propriei vieti. Nu cumva este un prêt prea mare? Dar daca pot fi acolo si pot fi si eu insami, in acelasi timp!? Sa incercam deci sa trecem peste piedicile care ne despart.

Sa trecem dincolo de piedicile care ne despart

Insingurarea din lumea noastra este un indiciu al unei crize spirituale profunde. Suntem singuri, nu pentru ca ne-am dori ci pentru ca ne este frica: de vulnerabilitate, de critica, de esec, de conflict etc.

Divizarea. Ne-am format tabere si ne-am divizat in triburi. Ne despart optiunile politice, ideologiile, convingerile religioase, rasa, sexul, clasa etc. In acest context, celalalt este ori cu noi, ori impotriva noastra!

Demonizarea inamicului. Este o practica uzuala care dezumanizeaza. Se incepe cu crearea unei imagini a inamicului, se continua cu limbajul excluziv/injurios si apoi cu actiuni concrete, justificate de o retorica a urii.

Lipseste politetea si toleranta. Datorita fricii, furiei si a frustrarii personale dar si colective, oamenii ii exclud pe ceilalti, sunt nepoliticosi cu semenii lor si le arata dispret doar pentru ca sunt diferiti.

Suntem despartiti de ceilalti in aproape toate aspectele vietii. Ne distantam si strigam unii la altii. In loc sa ne rugam si sa ne apropiem unii de altii, ne inchidem in buncare si strigam doar pentru a ne auzi ecolul.

In cautarea apartenentei adevarate dar si a libertatii personale

Ca sa apartii in mod autentic ai nevoie sa cauti acea comunitate, grup, familie care te vede, te apreciaza, te accepta asa cum esti. Fiecare trebuie sa-si gaseasca propria cale, propria apartenenta, care sa-l defineasca. Asta s-ar putea sa ne duca spre un paradox. Paradoxum (lt) inseamna aparent absurd dar de fapt adevarat (Carl Jung). Inseamna sa gasesti ceea ce cauti si atunci cand faci parte din ceva si atunci cand infrunti salbaticia de unul singur. Atunci apartinem pretutindeni si nicaieri. Pare absurd dar e adevarat.

Intoarce-te acasa! A nu apartine propriei familii este una dintre cele mai periculoase afectiuni. Fiindca are puterea de a frange spiritul si increderea in propria valoare. Neglijarea mentinerii unui contact strans cu persoanele importante e cel putin la fel de periculoasa pentru sanatate ca fumatul unui pachet pe zi, hipertensiunea sau obezitatea.

Ca sa apartii trebuie sa ai curajul vulnerabilitatii. Asta presupune recunoasterea durerii, in detrimentul furiei si negarii. Vulnerabilitatea nu este un semn al slabiciunii ci al curajului.

Foloseste un limbaj incluziv. O disputa se poate transforma intr-o oportunitate de conexiune, daca poti sa-l incluzi si pe celalalt ca parte a solutiei, dincolo de opiniile lui diferite.

Combate vrajeala cu adevarul. Intampina vorbaria goala cu generozitate, empatie si curiozitate! In loc sa combati, asculta si pune intrebari de clarificare, de genul: de unde ai aflat asta, esti sigur de ceea ce spui, fa-ma sa inteleg pozitia ta, cu argumente valide etc.

Fii civilizat! Asta inseamna sa-ti sustii si sa-ti aperi identitatea, nevoile si convingerile, fara sa le lezezi pe ale altora; sa dezaprobi cu respect; sa cauti un teren comun ca punct de pornire pentru dialogul despre diferente; sa asculti dincolo de preconceptii si să-i inveti si pe altii sa procedeze la fel; sa depui efortul de a fi prezent, chiar si cu cei cu care esti intr-un dezacord profund si inversunat; sa procedezi astfel incat vocea fiecaruia să fie auzita si nimeni să nu fie ignorat.

Fii parte din experienta bucuriei si a suferintei colective, prin recunostinta si impreuna simtire, atat in momente de efervescenta spirituala (vezi ritualuri religioase, intruniri culturale – muzica, rugaciune etc) cat si de tristete (vezi moartea cuiva din comunitate).

Conecteaza-te la retelele sociale doar in masura in care le folosesti pentru a crea o cumunitate reala, cu o structura, un scop si un sens care se prelungesc in viata reala.

Tine spatele tare (cladit prin curaj)! A fi perfect, a face pe plac, a demonstra si a te preface sunt obstacole in calea cladirii unui spate puternic. A fi integru si a ramane acelasi iti tine spatele drept.

Lasa pieptul vulnerabil (plin de iubire)! Apropie-te de oameni! E greu sa urasti oamenii cand esti fata in fata cu ei. Si, nu incerca sa-i schimbi pe cei de langa tine. Lucreaza cu propria minte si te vei linisti.

Inima las-o salbatica (sa poata refuza conformismul, cu riscul salbaticiei)! O inima salbatica este capabila sa balanseze tensiunea de a privi lucid nedreptatile din lume si de a lupta pentru dreptate, pace, cultivandu-ti in acelasi timp, propriile momente de bucurie.

Curajului de a trai in salbaticie are nevoie de unealta numita Incredere

Potrivit lui Charles Feltman, increderea este alegerea de a risca sa faci vulnerabil ceva ce pretuiesti, in fata actiunilor altei persoane. Brene preia aceasta definitie a lui Feltman pentru ca se muleaza f bine pe datele pe care le-a obtinut din propria cercetare. Tot din datele culese, formula increderii are cateva elemente, de care trebuie sa tinem seama:

Limite: sa invatam sa stabilim, sa impunem si sa respectam limite. Provocarea este sa renuntam la nevoia de a fi placuti si la frica de a dezamagi.

Seriozitate: sa invatam sa spunem ce credem si sa credem ce spunem. Provocarea este sa ne asumam si sa nu promitem mai mult decat putem duce, doar pentru a face pe plac sau pentru a ne afirma.

Responsabilitate: sa invatam sa luam atitudine, sa ne asumam responsabilitatea, cerandu-ne sincer iertare cand gresim. Provocarea este sa renuntam la invinovatire si sa ne ferim de rusine.

Confidentialitate: sa invatam sa respectam confidentele si sa discernem ce putem spune mai departe si ce nu. Provocarea este sa renuntam la barfa si la intimitatea data de inamicul comun.

Integritate: sa invatam sa traim conform valorilor noastre, chiar daca e inconfortabil sau greu. Provocarea aici este sa alegem curajul in detrimentul confortului.

Generozitate: sa invatam sa fim generosi cu presupunerile pe care le facem despre ceilalti. Provocarea este sa fim sinceri si fermi cand spunem ce este in regula si ce nu.

Fara judecata: sa invatam sa oferim si sa primim ajutor. Provocarea este sa renuntam la rolul de Salvator ca sursa a stimei de sine.

Deci,

Avem nevoie sa apartinem. De asemenea, lumea in care traim are nevoie sa fim prezenti si sa ne aparam convingerile, fie ele si personale. Sa o facem curajos, croindu-ne propriul drum prin lume (salbaticie).

Dar daca te simti cumva in afara unor ziduri, cu pieptul sensibil si expus, nu dispera. Ramai cu spatele drept si lasa-ti inima salbatica. In acest caz, e ok sa te intrebi: apartin cuiva? si sa-ti raspunzi: da, imi apartin mie insami/insumi! Sunt pretudindeni si asta este o recompensa uriasa.

View large More details

Carte

Legaturi pierdute

Cartea jurnalistului britanic Johann Hari a iesit de sub tipar in 2018 si a fost tradusa in limba romana, un an mai tarziu, la editura TREI. Este o carte foarte bine scrisa, cu un subiect care revine des in actualitate, prin proportiile epidemice pe care le capata. Este vorba despre depresie, pe care Hari o suprapune cu anxietatea, ambele fiind ingemanate, sustine autorul. Eu as zice ca sunt surori dar nu gemene si ca aceasta ingemanare a fost facuta aici (si) din ratiuni de marketing. In tot cazul, este meritul autorului ca a reusit sa spuna o poveste coerenta, bine structurata si argumentata despre aceste subiecte fierbinti ale lumii contemporane, o poveste care a atras atentia specialistilor dar si a publicului larg, deopotriva. Cartea a devenit bestseller New York Times, poate si pentru faptul ca invalideaza teoriile vechi legate de cauzele depresiei, enumera unele neglijate sau uitate, pe de o parte si vine cu solutii surprinzatoare, pe de alta parte.

Fiind el insusi un client al depresiei, autorul realizeaza, la un moment dat, ca depresia nu este o boala care tine (doar) de biochimia creierului, asa cum i se spusese ani la rand si, in consecinta, nu se trateaza cu medicamente. Fara sa le nege total utilitatea, Hari aduce argumente impotriva acestei practici, citand studii stiintifice valoroase si intervievand specialisti implicati in cercetarea acestor boli. Atat studiile cat si opiniile specialistilor confirma faptul ca efectul medicamentelor este minim, de scurta durata (tristetea/anxietatea revin la 65-80% dintre pacienti)) si cu suficiente efecte adverse (crestere in greutate, disfunctii sexuale, risc suicidar, cresc riscul de atac cerebral, diabet de tip II, avort spontan, copii cu autism sau diformitati fizice). De fapt, s-a constatat ca medicamentele functioneaza, atata timp cat pacientii cred ca acestea functioneaza (au efect placebo, asadar).

Nu exista nicio dovada ca ar exista un dezechimibru chimic in creierul oamenilor deprimati sau anxiosi, afirma si profesoara Joanna Moncrrieff, unul dintre cei mai mari experti in acest domeniu. Altii sunt si mai transanti, precum psihologul clinician dr. Lucy Johnstone care afirma: teoria serotoninei este o minciuna creata de companiile farmaceutice care au profituri uriase de pe urma acestui mit. Cel mai mare studiu privind efectele serotoninei asupra creierului nu a descoperit nicio relatie directa a acesteia cu depresia. Atribuirea depresiei unui nivel scazut de serotonina este extrem de inselatoare si nestiintific sustine si profesorul de la Princeton, Andrew Skull. Nu a existat niciodata o baza reala pentru aceasta teorie. A fost doar o chestiune de marketing. In concluzie, cauza principala a depresiei si anxietatii in crestere, nu este de natura biologica. Este in mare parte in lumea din jurul nostru si in modul cum traim in aceasta, sustine autorul.

Adevaratele cauze ale depresiei

Fiecare dintre cauzele sociale si psihologice ale depresiei si anxietatii pe care le-au descoperit specialistii din aceste domenii, au ceva in comun: toate sunt forme de deconectare. Toate sunt moduri in care am fost separati de ceva de care avem nevoie in mod nativ, dar pe care se pare ca l-am pierdut pe drum. Iata care sunt acestea:

Deconectarea de o munca plina de sens. Un studiu Gallup incheiat in 2012 si socotit a fi cel mai detaliat studiu initiat vreodata cu privire la modul in care oamenii din intreaga lume se raporteaza la munca lor, a pus in evidenta faptul ca 87% dintre dintre acestia sunt, fie indiferenti, fie activ neimplicati in munca lor, ceea ce inseamna ca isi manifesta nemultumirea si frustrarea fata de munca pe care o fac. In general, oameniilor nu le place ceea ce fac, nu detin controlul (au pozitii de subordonare ierarhica), nu au dreptul sa decida nimic cu privire la bunul mers al companiilor. Ei sunt nevoiti sa suporte o activitate monotona, plictisitoare si negratificanta, ceea ce sta la baza deteriorarii sanatatii fizice, mentale si emotionale.
Deconectarea de alti oameni. Este stiut astazi ca singuratatea acuta este la fel de stresanta ca o boala fizica si ca influenteaza starea generala de sanatate a omului. Ea provoaca o mare parte din depresia si anxietatea din societatea noastra si este produsul modului in care traim astazi: individualist, nesolidar, neimplicat, neconectat. Fuga din realitate prin intermediul retelelor sociale si a internetului sunt mijloace de anestezie emotionala dar si de adancire a depresiei.
Deconectarea de valorile importante. Astazi banul este in centrul tuturor lucrurilor si goana dupa averi, statut si cariera sunt motivatii extrinseci pentru reusita. In ciuda accesarii acestora, 22 de studii efectuate in tari diferite, au aratat ca oamenii materialisti, care cred ca fericirea vine din acumularea bunurilor si o pozitie sociala superioara au niveluri mult mai mari de anxietate si depresie. Prin contrast, oamenii care sunt motivati intrinsec de valori precum familia, relatiile cu altii oameni, altruismul etc au raportat un nivel mult mai mare de satisfactie si implinire in viata.
Deconectarea de traumele copilariei. Conform studiilor, pentru fiecare categorie de experiente traumatice din copilarie (cele din chestionarul ACE), esti mult mai predispus la depresie, ca adult. Cu alte cuvinte, cu cat ai fost mai traumatizat in copilarie, cu atat iti creste riscul de depresie. In acest context depresia reprezinta o reactie normala la experiente de viata anormale.
Deconectarea de pozitia sociala. Cercetarile intreprinse de Kate Pickett si Richard Wilkinson au pus in evidenta faptul ca depresia si anxietatea sunt reactii la nesiguranta constanta privind pozitia sociala. Cu cat inegalitatea este mai mare si cu cat ierarhiile sunt mai prezente in societati, cu atat cresc umilintele si depresia. Practic oamenii nu se simt respectati si asta le creaza suferinte psihologice.
Deconectarea de lumea naturala. Un grup de cercetatori de la Universitatea Essex din Marea Britanie a efectuat cel mai detaliat studiu despre imactul carului natural asupra sanatatii oamenilor. Ei au urmarit sanatatea mintala a 5000 de oameni: unii care s-au mutat din zone rurale la oras, ceilalti care s-au mutat de la oras in zone rurale, pe parcursul a 3 ani. Rezultatul a fost previzibil: cei care s-au mutat in zone rurale inverzite prezentau o reducere masiva a depresiei si anxietatii. Cei care au parasit zonele verzi pentru oras au devenit, intr-un numar important, depresivi sau/si anxiosi. S-a constatat ca miscarea, plimbarile, exercitiile fizice efectuate in mijlocul naturii tin depresia si anxietatea la distanta.
Deconectarea de viitor. Din cauza imprevizibilitatii lumii in care traim, oamenii isi pierd perspectiva si devin anxiosi. Unii isi pierd speranta, sensul si devin depresivi. Exista multi semeni de-ai nostri nesiguri pe ziua de maine si blocati intr-un precariat care ii imbolnaveste iremediabil.

Pornind de la cauze si nu de la simptome, ca in cazul prescriptiilor de medicamente, antidepresivul ideal este reconectarea sustine Hari, care ia in calcul 7 forme validate stiintific ale acesteia.

Reconectarea cu alti oameni. Acest lucru este posibil mai ales, daca ne inspiram de la societatile orientale, in care fericirea nu este privita individualist ci colectivist. Accentul cade aici pe, fii parte din grup, distruge zidurile Egou-lui, intra in povestile altora si lasa-i pe altii sa intre intr-a ta, ceea ce suna destul de diferit de, fii tu insuti din cultura occidentala. Deschizandu-te spre alti oameni, intr-o situatie de criza nu esti niciodata singur si vei fi mai putin depresiv sau anxios. Intr-un sens metaforic, viata umana este ca un foc mare de carbuni care straluceste. Daca scoti un carbune afara si-l izolezi, se va stinge repede. La fel sunt si oamenii. Daca vrem sa ne tinem de cald unii altora, trebuie sa stam laolalta si sa impartasim evenimente si trairi.
Prescriptia sociala. Acest antidepresiv face parte din reteta psihiatrului engles Sam Everington si consta in a-i grupa pe pacienti in echipe de voluntari care sa faca ceva valoros pentru comunitate. Fie ca amenajeaza un spatiu viran, fie ca impaduresc o zona de campie sau altceva (horticultura/agricultura terapeutica), ideea este sa devina utili, sa fie in contact cu alti oameni si sa aiba un scop cumun. Aceasta prescriptie este inca de actualitate in centrul Brombley-by-Bow din estul Londrei si a insemnat o adevarata revolutie in tratarea depresiei si anxietatii, cu rezultate remarcabile.
Reconectarea fata de o munca plina de insemnatate. Fiindca munca este importanta si ofera, pe langa mijloace de trai, valoare, recunoastere si sens, este fundamental ca ea sa fie un mijloc pentru aceste ingrediente. Cand oamenii vor detine controlul, vor fi creativi si vor aduce valoare acolo unde isi desfasoara activitatea, alungand totodata din viata lor afectiuni ca depresia si anxietatea.
Reconecatre fata de valorile care conteaza cu adevarat. Materialismul este promovat agresiv astazi, prin intermediul reclamelor si te invata ca trebuie sa cumperi lucruri daca vrei sa fii fericit. In realitate, lucrurile incearca sa umple un gol care nu poate fi umplut decat cu valori intrinseci, care nu au legatura cu banii, pozitia sociala sau cariera cuiva.
Bucuria solidara (bunatate iubitoare) este titlul unei tehnici stravechi, bazata pe un tip de meditatie care cultiva opusul geloziei si invidiei. Este cam acelasi lucru cu rugaciunea din ritul crestin. Te provoaca sa vezi fericirea celorlalti ca o sursa de bucurie pentru sine si te vindeca astfel si de depresie/anxietate, prin igiena mentala pe care o provoaca.
Constientizarea si depasirea traumelor din copilarie. Am vazut mai sus ca traumele determina o predispozitie pentru depresie si anxietate. O povara in plus este ascunderea acestor traume, care inchise in minte devin si mai toxice. Iata de ce trebuie scoase la lumina, recadrate, resemnificate si vindecate, cu ajutorul unui specialist, astfel incat persoana afectata sa se elibereze de vina, rusine si de alte emotii negative (furie, de ex.) legate de acestea. Este ca un fel de spovedanie care usureaza si vindeca sufletul de povara trecutului dureros.
Refacerea viitorului. Aceasta solutie este idealista si absolut surprinzatoare, pentru ca ar trebui sa asigure un venit minim garantat oricarui cetatean al acestei lumi. Autorul face aceasta propunere pornind de la corelarea stransa a depresiei si anxietatii cu saracia si in baza unui precedent intamplat in Canada. Aici, locuitorii unui orasel defavorizat au fost sustinuti financiar de guvern, cu un venit minim garantat de 14 000 de dolari anual, o perioada de timp. S-a constatat ulterior ca acest fapt a imbunatatit semnificativ viata acelor oameni, care au devenit mai sanatosi, mai echilibrati, mai responsabili si, bineinteles, mai putin depresivi si anxiosi. Iata un antidepresiv puternic, cu efect garantat 😊

In concluzie, depresia si anxietatea au trei tipuri de cauze: biologice, psihologice si sociale. Toate sunt reale si niciuna dintre ele nu poate fi descrisa ca ceva atat de simplist precum ideea de dezechilibru chimic din creier. Cauzele sociale si psihologice au fost ignorate o vreme indelungata, desi se pare ca motivele biologice nu isi fac simtita prezenta fara ele. Este concluzia institutiilor medicale de prestigiu din intreaga lume si a specialistilor, pe care autorul ii citeaza in aceasta carte.

Asadar, nu suferi de dezechilibru chimic ci social, psihologic si spiritual, prin modul in care traiesti in lume. Nu este vina serotoninei ci a societatii. Nu creierul tau este problema ci durerea ta. Iar durerea ta nu este un dusman sau o avarie ci un semnal ca ceva trebuie sa se schimbe in jurul tau, mai intai. Caci daca avem cauze colective, solutiile trebuie sa fie tot colective. Sa schimbam cultura pentru ca tot mai multi oameni sa-si traiasca viata pe care si-o doresc, conchide autorul.

Nota: Cu totul intamplator (sau nu), am dat zilele acestea peste ultimul studiu asupra efectelor medicamentelor, in depresie. Concluziile acestuia vin sa intareasca ceea ce Johann Hari spune in aceasta carte. Vezi concluziile studiului aici.

← Older Posts

Newer Posts →

Rebecka Grennvall on Pacient pozitiv: “Sper ca aceste rânduri sa fie citite de mulți si poate experiența prin care am trecut eu sa de-a speranța…”
RovaPsihoterapia on Legaturi pierdute: “Bun venit si multumesc pentru comentariu Dr. Carmen Vochescu. Inteleg indignarea dvs. referitoare la acest subiect dar cred ca ati…”
Carmen Vochescu on Legaturi pierdute: “Sunteți sigura ca va puteți asuma ceea ce ați scris mai sus în cazul în care o persoana ce citește…”
RovaPsihoterapia on Demonul amiezii: “Da, Anuta. Pe langa experienta autorului, am gasit aici foarte multe informatii despre aceasta suferinta. Este un fel de “biblie”…”
Tajti Aneta on Demonul amiezii: “Am citit cartea “Demonul amiezii”. Este copleșitoare experiența autorului. La un moment dat n-o mai puteam lăsa din mână. Parcă…”

Set your main menu in Appearance > Menus

Category Archives: Carte

Carte, Psihologie

Privind soarele in fata

Carte

Psihoterapia lui Dumnezeu

Carte

Calaul dragostei si alte povesti de psihoterapie

Carte

Iubirea care ne vindeca

Carte

Solutia Schopenhauer

Carte

Calatoria catre sine

Carte

Pe taramul fantomelor infometate

Carte

Casnicia pe roate sau pe butuci?

Carte

Curajul in salbaticie

Carte

Legaturi pierdute

Postări recente

Rova Pshioterapia

Abonează-te

Ultimele comentarii

Blogroll

Arhive

Categorii

Set your main menu in Appearance > Menus

Category Archives: Carte

Carte, Psihologie

Postări recente

Rova Pshioterapia

Abonează-te

Ultimele comentarii

Blogroll

Arhive

Categorii

Search engine