Adevarata poveste a lui Hansel si Gretel

Dintre toate povestile citite in copilarie, cele cu mame vitrege si copii aflati in suferinta au fost preferatele mele. Eram atat de captivata de intriga povestii, incat treceam prin tot felul de stari, anticipand finalul, intotdeauna fericit si eliberator. Am pastrat pana astazi empatia pentru copiii aflati in dificultate din lumea reala dar si aversiunea fata de mamele vitrege, pe care inca am tendinta sa le inregimentez in categoria celor mai infioratoare fapturi.

O poveste cu alt final!?

Cred insa ca a sosit timpul sa reevaluez povestile cu mintea rationala a adultului si chiar sa repar distorsiunile, acolo unde se impune acest lucru. Sa luam de pilda, povestea lui Hansel si Gretel. Copiii astia sunt condamnati la moarte de mama lor vitrega, care vrea sa-i abandoneze in padure, din cauza saraciei. Culmea este ca se sfatuieste cu barbatul ei, tatal copiilor care va sa zica, si acesta consimte sa-i duca planul diabolic la indeplinire. Prima data copiii gasesc poteca spre casa cu ajutorul pietricelelor presarate pe drum de prevazatorul Hensel. Cand  povestea se repeta, copiii se ratacesc in padure si trec prin tot felul de peripetii, din care doar istetimea si norocul ii mai scoate basma curata.

Si acum haideti sa-i aducem pe Hansel si Gretel in lumea reala. Cand copiii astia se vor face mari, vor pastra adanc in suflet durerea ca tatal lor i-a abandonat. Dar loialitatea fata de unicul parinte precum si dorinta de a proteja aceasta legatura, le va intuneca gandirea fata de episodul abandonului. Inconstient, il vor ierta pe tata si vor alege sa-si canalizeze furia si mahnirea spre groaznica faptura care este mama vitrega.

Daca nu cumva, tatal cuprins de remuscari (sau in urma psihoterapiei) va ajunge sa simta vinovatie fata de copii si va dori sa repare raul facut cu buna stiinta. In acest caz, le va face o vizita copiilor si sa le spune ceva de genul: dragii mei copii, sunt profund dezamagit de comportamentul meu abominabil fata de voi, din trecut. Da, mama voastra era groaznica, dar responsabilitatea de a o infrunta si de a va proteja era 100% a mea. V-am abandonat pe amandoi punandu-va astfel vietile in pericol. As da orice sa ma pot intoarce in timp, ca sa va ofer iubirea si siguranta pe care amandoi le meritati. Nu exista scuza pentru ce am facut, insa va rog totusi sa ma iertati. Imi pare atat de rau…

O poveste moderna cu morala cu tot

Povestea lui Hansel si Gretel nu este despre ticaloasa mama vitrega si inocentul tata pe care ea il hartuia, ci despre confuzia care se face frecvent in relatiile noastre de familie. Ne indreptam aratatorul spre soacre, mame vitrege si nurori, copii neascultatori sau barbati agresivi, in timp ce evitam sa vorbim despre purtarea pasiva a sotiilor/fiicelor, a tatilor sau/si a fiilor lor. Acest comportament de a demoniza pe unul in contrast cu celalalt, considerat usa de biserica, naste confuzie si creaza codependenta. In realitate, suntem cu totii responsabili pentru gestionarea relatiilor in siguranta, curaj, asumare si claritate.

Nu putem gandi tranzactiile umane in termeni de cauza/efect si intr-o maniera simplista, lineara. Daca am face astfel, e clar ca mama vitrega l-a facut pe tata sa-si abandoneze copiii. In realitate, el insusi i-a abandonat atunci cand nu a luat in calcul si alte optiuni, decat cea propusa de femeie. In acelasi fel, noi nu suntem raspunzatori pentru reactiile altora, asa cum nici altii nu sunt responsabili pentru comportamentele si raspunsurile noastre.

Ca sa intelegem mai bine fenomenul va propun speta unui barbat care are o aventura extraconjugala, desi este implicat intr-o casnicie in care a jurat fidelitate pana la moarte. Sa presupunem ca sotia este distanta, critica, indisponibila sexual, are o boala cronica sau s-a ingrasat foarte mult. Cine este vinovat de tradare? La prima vedere lucrurile sunt clare dar de obicei tendinta este sa-i gasim scuze tradatorului (treaba asta este reglata si cultural), pana cand ajungem, fie sa impartim vina pe din doua, fie s-o lipim de partenerul critic si indisponibil. E clar, din cauza ei a tradat bietul om.

Ca sa pun si mai mult gaz pe foc, sa ne imaginam cateva posibile reactii ale partenerei inselate. Sa presupunem ca aceasta ar intra intr-o depresie profunda si s-ar sinucide. Sau ar putea sa-si paraseasca sotul si sa nu se mai casatoreasca niciodata, convinsa fiind ca nu mai poate avea incredere in nimeni. Intr-un alt scenariu ar putea fi bucuroasa ca are motiv sa-si paraseasca sotul infidel, simtind eliberare. Apoi s-ar recasatori cu un barbat iubitor care o va face fericita pana la adanci batraneti.

Acum, cine este responsabil pentru aceasta melo-drama? Femeia, pentru ca i-a dat motive partenerului s-o insele? Barbatul infidel din cauza caruia femeia a ramas singura sau a ales moartea? Ori am putea, dimpotriva, sa-l felicitam pe sot, deoarece infidelitatea lui a determinat o schimbare fericita in dreptul sotiei? Dati-mi voie sa spun si sa cred ca a privi lucrurile astfel ne arunca intr-un tip de gandire mitica, nerezonabila. Raspunsul la aceasta drama este unul cat se poate de logic si legitim. Barbatul este responsabil de infidelitatea lui 100% iar femeia este responsabila de reactia ei in fata acestei realitati, in aceeasi completa masura…

Happy end!?

Cred ca a sosit timpul, adulti fiind, sa ne detasam de gandirea mitica si de povestile sentimentale si sa acceptam adevarul gol golut. Eu si numai eu sunt responsabil/a de ceea ce fac, gandesc si simt. Cand iau o decizie, consecintele acesteia sunt tot in responsabilitatea mea, chiar daca nu-mi convine ce se intampla dupa. Daca ranesc pe cineva prin vorbele si faptele mele, nu este pentru ca altcineva m-a provocat, a pus paie pe foc sau a intervenit intr-un context nefavorabil, ci pentru ca am gresit eu. Daca am calcat gresit si am provocat suferinta cuiva sau chiar mie insami, trebuie sa repar, cerand iertare sau chiar platind cumva pentru raul produs (consecintele raman). A cere iertare presupune in acest caz asumarea responsabilitatii proprii cu dorinta de a indrepta raul facut si de a evita sa-l mai fac in viitor.

Am recitit istoria lui Hansel si Gretel si m-am intristat din nou la gandul ca tatal n-a fost in stare sa-si protejeze copiii de mama lor vitrega. Totusi povestea lor e doar o poveste cu happy-end, in timp ce, in viata reala, multi Hanseli si Greteli, tati si mame, soti si sotii isi indreapta furia spre un dusman inchipuit, purtand razboaie false si consumand energie in mod gratuit. Alternativa consta in iesirea din poveste si identificarea corecta a vinovatilor cu asumarea propriei responsabilitati. Doar asa povestea reala capata sens si… happy-end.