Psihologie
Perfect imperfect
Nu m-am gandit vreodata la perfectionism ca la un mecanism de aparare in fata vulnerabilitatii, dar chiar asa este. Ne-o spune Brene Brown, cercetatoarea care a studiat timp de 12 ani acest subiect incurcat, ajungand la concluzia ca oamenii care-si traiesc viata din plin au un puternic simt al valorii personale si au, de asemenea, curajul de a fi vulnerabili. Care va sa zica, imperfecti…
Cei care tin cu dintii la imagine, se straduiesc sa fie perfecti, fapt care ii epuizeaza, fara sa le dea motive de satisfactie. Ei recunosc, in cele din urma, ca duc o viata nesatisfacatoare, in relativa singuratate si izolare. Radacina acestei probleme este credinta ca nu sunt demni de iubire si ca asta se datoreaza slabelor performante si esecurilor personale, sustine autoarea.
Desi este perceput ca autoperfectionare, in realitate, perfectionismul este o incercare de a obtine aprobarea si iubirea celorlalti. Credinta, inconstienta sau nu, este urmatoarea: Daca arat perfect si fac totul perfect, pot sa evit sau sa minimizez suferinta pe care mi-o provoaca rusinea, precum si faptul de a fi judecat si blamat de ceilalti.
Perfectionismul este un sistem de credinte auto-distructiv cu scopuri de neatins, din simplul motiv ca nu exista perfectiune. Problema are legatura, mai degraba, cu felul in care esti perceput de ceilalti. Ori stii bine ca, nu exista modalitati de a controla perceptia pe care o au altii despre tine, oricat de mult timp si energie ai risipi, incercand.
Perfectionismul creaza dependenta pentru ca, invariabil, cand ne confruntam cu rusinea, cand suntem judecati sau invinovatiti de ceilalti, de multe ori credem ca e din cauza ca n-am reusit sa fim perfecti. In loc sa punem sub semnul intrebarii pseudo-logica perfectionismului, devenim si mai incapatinati in incercarea noastra de a arata si a face totul perfect.
Perfectionismul predispune la rusine, vinovatie si critica, iar acestea, la randul lor, aduc cu ele si mai multa rusine si auto-invinovatire: Eu sunt de vina. Ma simt astfel fiind-ca nu sunt suficient de bun, ar suna vocile critice din capul perfectionistului.
Perfectionismul este epuizant. Toata aceasta stradanie prin care construim aparentele, este una epuizanta. E un efort care nu atinge niciodata punctul final. In lupta cu tine insuti si cu aspiratiile tale nerealiste, poti pierde relatii, experinte noi si posibilitatea de a trai, cu satisfactie si bucurie.
Perfectionismul distruge creativitatea. Perfectiunea bazata pe stiinta este cruciala atunci cand contruiesti un avion, un pod sau un tren de mare viteza (de retinut ca aici se lucreaza in echipa, ceea ce inseamna ca, daca cuiva ii scapa un amanunt tehnic, un altul va remedia situatia). Dar cand te concentrezi pe propria persoana, pui presiune pe tine distrugand astfel una din resursele importante, necesare actului creator.
Perfectionismul saboteaza progresul. Daca vrei sa fii sigur/a ca nu te vei apuca vreodata de un proiect nou, socoteste ca acesta trebuie sa iasa perfect. In mod ironic, cele mai bune proiecte sunt cele care nu s-au concretizat niciodata…
In concluzie, subscriu la ceea ce Brene Brown remarca, pe buna dreptate: O plimbare de 20 de minute, pe care o fac, este mai buna decat o alergare de 7 km pe care n-o fac. O carte imperfecta pe care o public este mai buna decat cea perfecta, care ramane in calculatorul sau mintea mea. O petrecere cu mancare chinezeasca este mai buna decat petrecerea eleganta, pe care n-o voi organiza niciodata.
Imi place si aforismul asta, care, o data inteles, transforma imperfectul in perfect: Toate lucrurile au o crapatura, fie ea cat de mica. Pe acolo intra lumina in ele. Leonard Cohen, Anthem.
media
Vulnerabilitatea, slabiciune sau putere?
Nu este usor sa fii vulnerabil, sa iesi cu pieptul gol in arena, acolo unde exista pericolul sa fii ranit, aratat cu degetul, judecat, condamnat etc. Si totusi, daca vrei sa fii fericit, ai nevoie sa dai mastile si armurile la o parte si sa te lasi vazut de ceilalti, asa cum esti, in ciuda riscului de a fi ranit. Nu exista intimitate, fara vulnerabilitate. Oamenii nu se apropie de semenii lor care par perfecti!
Vulnerabilitatea este slabiciune daca o folosesti in exces, daca manipulezi, daca testezi astfel loialitatea cuiva, sau daca simti nevoia sa atragi tot timpul atentia asupra ta, cu trairile si experientele tale. Dar vulnerabilitatea este o sursa de putere cand iti asumi imperfectiunile/defectele si in ciuda acestora te indrepti spre semenii tai, in mod autentic si transparent, impartasind si ascultand, creand incredere si intimitate, ca sursa de bucurie si confort pentru sufletul tau.
Despre aceste aspecte si altele, legate de vulnerabilitate am vorbit la emisiunea “Provocarile vietii”, impreuna cu Elida Oncea. Puteti urmari intreaga emisiune aici.
Carte
Curajul de a fi vulnerabil
Cartea lui Brene Brown, Curajul de a fi vulnerabil este rodul a 12 ani de cercetare si a numeroase batalii duse cu sine insasi. Autoarea marturiseste faptul ca, atunci cand a descoperit importanta vulnerabilitatii pentru o viata traita din plin, a avut un soc si a fost nevoita sa-si ia cateva ore de terapie, la un psiholog. In cele din urma a inteles si admis ca, daca vrei sa traiesti cu sens si implinitor, ai nevoie sa te lasi vazut de ceilalti, adica sa fii tu insati/insuti, exact asa cum esti.
Dar a iesi in lume cu pieptul gol este infricosator pentru ca inseamna sa te expui riscului, incertitudinii si durerii emotionale. In consecinta, ai tendinta sa-ti croiesti masti si haine de forta pentru protectie. O poti face si chiar o facem majoritatea dintre noi, dar cu ce pret!? Brene vorbeste despre instrainarea de sine/semeni, de izolare, de lipsa sensului si chiar despre nefericire… Alternativa este curajul de a fi vulnerabil, in ciuda riscurilor, a incertitudinii si a expunerii.
Primul pas spre aceasta directie ar fi demolarea miturilor care infiereaza vulnerabilitatea, cum ar fi: credinta ca vulnerabilitatea inseamna slabiciune. Si daca, totusi este o sursa de putere?; nu este in firea mea sa fiu vulnerabil. Serios? Insasi conditia umana ne face vulnerabili; vulnerabilitatea iti fura intimitatea. Asta in cazul in care exista neincredere si excese. Aici mi-a placut foarte tare ce spune Brene: “vorbeste despre trairile si experientele tale, cu cei care si-au castigat dreptul sa le asculte” Asta suna chiar linistitor, nu-i asa?; ma descurc de unul singur. Nu cumva, eu impreuna cu ceilalti, suna mai bine?
Cel mai important ingredient pentru imbratisarea vulnerabilitatii este curajul, ne spune Brown. Curajul de a iubi (stiai ca iubirea este un risc?), curajul de a-i cere iertare copilului pentru excesele tale parintesti, curajul de a-ti recunoaste greselile fata de partenerul de viata, curajul de a-ti expune ideile nepopulare la serviciu, curajul de a vorbi in public, curajul de a te exprima prin arta etc.
Acum, ce-ar trebui sa se intample ca sa avem tipul acesta de curaj, deopotriva riscant si implinitor? In primul rand sa abandonam rusinea faptului ca nu suntem perfecti (cine este perfect sa ridice mana sus) si teama ca vom fi descoperiti de ceilalti si astfel vom pierde din credibilitate, prestanta, popularitate, prestigiu etc. Teama aceasta, ne spune Brene, poate fi invinsa daca vom cultiva un simt ridicat al valorii personale. Este obligatoriu sa stim si sa credem ca suntem demni de iubire, indiferent de succesele sau/si esecurile noastre. Chiar daca esti imperfect, meriti sa apartii si sa fii iubit!
Si acum iata rezultatele curajului de a fi vulnerabil: conectare cu semenii, intimitate, compasiune, empatie, iubire, bucurie, creativitate, apartenenta, sens, implinire etc. Toate acestea nu sunt promisiuni desarte, sunt chiar caracteristicile pe care Brene le-a descoperit la oamenii pe care i-a intervievat, si care care au declarat ca-si traiesc viata din toata inima. Iata de ce, aceasta conchide, deloc surprinzator: vulnerabilitatea este inima, miezul experientei umane cele mai importante.
Citind cartea vei descoperi si alte aspecte ale vulnerabilitatii, cum ar fi: mecanismele si strategiile de aparare in fata suferintei (mastile si armurile care uneori se constituie in a doua noastra piele), rolul culturii nemultumirii in rezistenta la vulnerabilitate, despre rusine si rezilienta la rusine, despre parenting (educatie cu vulnerabilitate) si altele…
Inchei mica mea recenzie cu un citat celebru al lui Theodore Roosevelt, parte a unui discurs intitulat Omul din arena, tinut la Sorbona, in data de 23 aprilie 1910, citat pe care Brene il mentioneaza la inceputul si la sfarsitul cartii:
Important nu este cel ce critica; nici acela care arata cum se impiedica omul puternic sau care spune cum ar putea cel care face un lucru sa-l faca mai bine. Lauda i se cuvine celui ce se afla in arena, a carui fata e naclaita de praf, sange si sudoare; celui ce lupta cu mult curaj; celui care da gres iar si iar, pentru ca nu exista efort fara greseala si neajunsuri; celui ce se straduieste sa infaptuiasca tot ce trebuie infaptuit; celui ce cunoaste entuziasmul si devotamentul si care se daruieste unei cauze demne de lauda; celui care, in cele din urma cunoaste, in cel mai bun caz, triumful unei marete realizari, iar in cel mai rau caz, daca da gres, macar greseste dovedind un curaj fara limite…
Nota: Fotografia apartine editurii Pagina de Psihologie, de unde puteti obtine cartea, prin comanda on-line.
Carte
Ridica-te din propria cenusa mai puternic ca oricand
Brene Brown a devenit de ceva vreme unul dintre autorii mei preferati. Asta se datoreaza faptului ca este o cercetatoare-povestitoare a domeniului social care crede, la fel ca mine, ca « cea mai utila cunoastere referitoare la comportamentul uman se bazeaza pe experientele de viata ale oamenilor ».
In cartea Ridica-te din propria cenusa mai puternic ca oricand, Brene a sintetizat ce a aflat in urma unor interviuri pe un numar mare de subiecti, de la lideri ai unor mari companii la militari, artisti, cupluri aflate in relatii de lunga durata, profesori si parinti, analizand povestile lor legate de « cazaturi » dar mai ales ce anume le-a dat curaj sa se ridice de jos si sa mearga mai departe. Intrebarea de capatai a fost: ce au in comun acesti oameni care au relatii de lunga durata bazate pe iubire, lideri care cultiva creativitatea, artisti inovatori si clerici care ii ajuta pe oameni sa isi pastreze credinta si speranta? In urma studiului ei, raspunsul a fost clar: ei recunosc puterea emotiilor lor si nu se tem de disconfortul generat de analizarea acestora.
Procesul ridicarii din propria cenusa
Povestile noastre legate de diferite dificultati pot fi majore, precum pierderea slujbei sau incheierea unei relatii, dar pot fi si minore, cum ar fi cearta cu un coleg sau cu un prieten. Indiferent de circumstante, procesul ridicarii din propria cenusa este intotdeauna acelasi: noi trebuie sa ne recunoastem emotiile si sa fim curajosi in privinta lor; sa analizam povestile pe care ni le spunem, evitand conspiratiile, pana cand vom ajunge sa descoperim adevarul; sa traim zi de zi acest proces, pana cand se transforma in practica si declanseaza o adevarata revolutie in viata noastra.
Recunoasterea emotiilor. In primul rand admite ca esti la pamant si nu fugi de ceea ce simti, inclusiv de durere, tristete, rusine, vina etc. „Exista prea multi oameni in zilele noastre care, in loc sa se simta raniti, reactioneaza la rana lor sufleteasca. In loc sa-si recunoasca durerea, ii fac si pe altii sa sufere. In loc sa riste sa se simta dezamagiti, ei opteaza pentru a trai dezamagitor”. Reversul acestei descrieri ar fi omul care, atunci cand este la pamant are curajul sa se arate „lumii” asa cum este, vulnerabil si cazut. Cu alte cuvinte, omul care-si asuma povestea, cu bune si rele este un om curajos care spune celorlalti: „sunt aici, in arena, cu fata la pamant. Am dat gres, e drept, dar asta nu ma impiedica sa continui lupta si sa ma ridic de aici mai puternic ca oricand. Acesti oameni, desi raniti, nu raman acolo ci devin curiosi sa afle ce se intampla mai departe si cum se conecteaza ceea ce simt cu gandurile si comportamentele lor.
In aceasta prima faza, Brene ne recomanda un exercitiu, pe care l-a adoptat ea insasi , acela de a nota pe o ciorna de tip SFD (shitty first draft) toate conspiratiile si fabulatiile cu privire la ce ni s-a intamplat rau: cine este de vina, de ce am reactionat asa, ce simtim/gandim despre asta etc. Aceasta faza ne da posibilitatea sa constientizam exact unde ne aflam in momentul prabusirii. Dupa ce ne-am mai domolit emotiile incepe faza adoua,
Analiza situatiei. Oamenii care se ridica de jos mai puternici ca inainte de cadere, sunt cei dispusi si capabili sa-si examineze cu onestitate povestea personala. Analiza consta in verificarea povestii lor in lumina catorva subiecte sensibile: granitele personale, rusinea, acuzatiile, perfectionismul, resentimentele, durerea sufleteasca, increderea, responsabilitatea, compasiunea, empatia, iertarea, regretul etc. Analiza acestor subiecte, definite si explicate in carte, le permite sa se inteleaga mai bine pe ei insisi in conexiune cu altii si declanseaza schimbarea dorita.
In aceasta etapa, cea mai grea, se pleaca de la curiozitate: cand au aparut primele conspiratii cu privire la ce mi s-a intamplat asemanator in trecut, de exemplu tachinarea din timpul unei dispute cu un coleg. Ce am simtit atunci, ce as fi putut face si n-am facut, ce pot face acum? Raspunzand la aceste intrebari cu onestitate, voi afla povestea mea reala si voi intelege de ce este nevoie de asumare si schimbare.
Revolutia personala. In aceasta ultima etapa transformarea gandurilor si a convingerilor personale este radicala. „Oamenii puternici integreaza ce au invatat in acest proces in modul lor de viata, de a iubi, de a conduce, de a fi parinte si de a participa ca cetatean la bunul mers al comunitatii”. Integrarea este motorul care ne pune in miscare de-a lungul procesului de recunoastere, analiza si revolutie, scopul acestor etape fiind de a ne face integri, prin recapatarea starii de tot unitar de dinainte de cadere…
In concluzie, desi nu pot schimba un eveniment sau un fapt care m-a trantit la pamant, pot alege sa inchei povestea diferit. Capacitatea de a decide cum sa fie finalul povestii face diferenta intre invingatori si invinsi. Iar cei care se ridica de jos, devin in urma acestui proces, mai puternici ca oricand…
Mai multe detalii despre procesul renasterii din propria cenusa gasiti in cartea autoarei, Brene Brown, Ridica-te din propria cenusa mai puternic ca oricand, aparuta in 2005 la editura Adevar Divin din Brasov.
dezvoltare personala, Psihologie
Despre bucuria rau prevestitoare
Am simtit-o pe propria-mi piele, mai ales in anul in care am ramas insarcinata. Cred ca in perioada aceea am trait cea mai intensa bucurie dar am experimentat si cele mai mari temeri. Eram atat de fericita incat incepusem sa-mi fac griji ca ceva rau are sa se abata asupra mea si, mai grav, asupra copilului. Slava Domnului ca fricile irationale erau doar in capul meu…
Acum stiu pe cine sa dau vina, am identificat dusmanul care umbreste fericirea omului. Este bucuria rau prevestitoare. Chiar daca n-ai auzit pana acum de doamna asta, i-ai simtit (probabil) respiratia in ceafa, de fiecare data cand te-ai aflat in al 9-lea cer, in toiul veseliei, atunci cand nu-ti mai incapeai in piele si ti se parea ca esti usor ca un fulg ratacitor prin aer. Hmm, dar asta chiar nu miroase-a bine!?
Adevarul este ca traim intr-o cultura a nemultumirii in care nu ne simtim niciodata in siguranta si suficient de increzatori in noi insine. Intr-o astfel de lume, bucuria ni se pare un fel de inscenare, sustine Brene Brown. Adica ne trezim dimineata si gandim cam asa: copiii sunt sanatosi, eu ma simt in forma, casa este in ordine, la serviciu lucrurile merg bine, urmeaza sa plec in vacanta cu familia. E nasol de tot, simt ca ma paste un pericol…
Conform cercetarilor facute de Brown, 80% dintre oameni cunosc emotia bucuriei rau-prevestitoare. Unii dintre acestia tin degetele incrucisate sau cumpara talismane pentru a indupleca bucuria sa mai ramana o clipa.
Cine ne saboteaza bucuria?
In cultura populara romana se face vorbire despre o mama care-si vede copilul strivit de un drob de sare, asezat neinspirat deasupra pruncului adormit. Asta poate fi o socoteala prosteasca dar la fel de bine ilustreaza bucuria rau prevestitoare. Daca mai adaugam superstitiile si mistica suferintei purificatoare, intelegem de ce noi romanii nu intram defel in statisticiile natiilor fericite…
Dar nici alte culturi nu sunt scutite de spectrul prevestirilor sumbre. Asteptam cu totii sa pice si celalalt papuc. In primii ani ai secolului XX, cand imigrantii si cei din zonele rurale asaltau orasele, locuind claie peste gramada in blocuri cu pereti subtiri, puteai sa-l auzi pe vecinul de deasupra scotandu-si papucii inainte de culcare. Odata ce auzeai zgomotul facut de primul papuc, asteptai sa cada si al doilea, ca abia apoi sa te duci linistit la culcare.
Desi lumea s-a schimbat intre timp, inca asteptam sa cada al doilea papuc: un atac terorist, un dezastru natural, o epidemie, un cancer, o concediere etc. Ca si cum, modul cel mai bun de a trece prin viata este sa te astepti la ce-i mai rau. In felul asta, daca se intampla un dezastru esti pregatit, iar daca nu se intampla esti placut surprins. O logica paradoxala care te indeamna sa suprimi orice bucurie, ca sa ai parte de mai putina durere.
Bucuria rau prevestitoare si vulnerabilitatea
In realitate bucuria rau-prevestitoare n-are legatura cu logica ci cu scenariile sumbre care ni se vantura zi de zi la stiri, cu credintele limitative, cu religiozitatea prost inteleasa, poate cu experientele triste din copilarie si, surprinzator sau nu, cu vulnerabilitatea.
In studiile despre vulnerabilitate, Brene Brown a ajuns la o concluzie interesanta. Pentru a te bucura de momentele fericite pe care ti le aduce viata, e nevoie sa fii vulnerabil. Cu alte cuvinte, este necesar sa recunoastem ca nu putem controla totul, ca nu avem certitudini pentru toate lucrurile, ca suntem uneori tematori si nesiguri. In ciuda acestor variabile, suntem capabili de momente frumoase, de bucurie autentica.
De ce nu ne putem bucura pe deplin de momentele frumoase? Pentru ca nu vrem sa fim luati prin surprindere de suferinta. Nu vrem ca durerea sa ne gaseasca cu pieptul gol. Pentru orice eventualitate, garda trebuie sa fie la locul ei. Preferam dezamagirea dar nu suntem dispusi sa luptam cu suferinta.
Cheama bucuria inapoi
Cei care s-au intalnit cu durerea reala spun ca experienta traita este cu totul altfel decat si-au imaginat-o cand asteptau sa cada al doilea papuc. Moartea cuiva drag de exemplu, ar putea insemna regretul ca nu ai trait suficiente momente de bucurie alaturi de acesta, ca nu ati petrecut mai mult timp impreuna, ca fricile de tot felul au curmat veselia si jocul, ca timpul a trecut prea repede…
Dar nu despre durere am vrut sa vorbesc astazi, ci despre bucurie. Bucuria lipsita de prevestiri sumbre, bucuria intreaga care-ti da aripi si te umple de energie si optimism. O bucurie care iti aminteste ca esti vulnerabil dar, in egala masura, fericit…
Bibliografie: Brené Brown, Curajul de a fi vulnerabil, Curtea veche publishing, Bucuresti 2016
Psihologie
Lasa copilul din tine sa creasca
Of, m-am saturat sa fac numai eu treaba in casa asta. Nimeni nu ma ajuta. Nimanui nu-i pasa…
Situatia mea e foarte grea. Nu am nicio sansa sa ies din asta. Viata este nedreapta…
Niciodata nu obtin ceea ce vreau. N-am noroc si gata…
Recunoasteti cliseele de mai sus? Dar oamenii din spatele lor? Ar putea fi vecina de la trei ori colega de serviciu, prietena, sotul sau sotia. S-ar putea sa fiu chiar eu personajul cu pricina. Victima, caci despre ea este vorba, s-a infiltrat peste tot. Se fiinteaza cand ti-e lumea mai draga si-ti curma linistea. Cei care au astfel de oameni prin preajma stiu cum e sa traiesti printre vaiete si suspine…
Portret de victima. Cateva ipostaze
Psihologia victimei este simpla : ea se afla fix in centrul Universului. De acolo priveste cu nonsalanta la sabotorii, insensibilii si tradatorii din jurul ei. Este vesnic nemultumita si pe buna dreptate. Nevoile, dorintele ei legitime sunt ignorate. Nimeni nu o intelege. Se simte singura si trista. Mereu la cheremul intamplarilor, a oamenilor sau a destinului implacabil…
Victima nu greseste niciodata. Daca se intampla totusi ca lucrurile s-o ia razna, intotdeauna mama, tata, sotia, seful, profesorul, guvernul, etc sunt de vina. Altii ar trebui sa fie mai atenti, mai empatici, mai prezenti…
Victima isi striga deseori neputinta, agatandu-si viata si fericirea de ceilalti. Cand nu se lamenteaza, incearca si alt registru. Fara tine nu pot trai. Tu esti sursa mea de fericire. Nu-mi imaginez cum ar fi viata mea fara tine, etc
In realitate, victima este un COPIL, o fiinta fragil(izat)a emotional, dependenta de cineva sau ceva, cu o nevoie permanenta de atentie, compasiune, intelegere si dragoste.
Victima este dominata de teama. Frica de abandon, de respingere, de singuratate sunt catastrofale.
Nu-si poate asuma responsabilitatea pentru comportamentele proprii. Din acest motiv se invarte la nesfarsit in cercul vicios al victimizarii, autosabotandu-se.
De ce nu are puterea sau curajul sa iasa afara din acest scenariu ? Raspunsul s-ar putea traduce in termeni economici. Se pare ca obtine ceva din acest joc melodramatic.
Beneficiile victimizarii
- victimizarea este o stare comoda, convenabila. Este o incremenire in zona de confort care ii ofera victimei un mediu securizant pe care il poate controla cu usurinta.
- victimizarea ofera acces la atentie, simpatie, compasiune, confirmare. Instant, la cerere.
- prin intermediul victimizarii, se incearca rationalizarea si justificarea esecului prin prisma trecutului, acolo unde se presupune ca victima a fost validata prin experiente similare. Cu alte cuvinte, victima isi conserva statutul, intarindu-l prin reconfirmare.
- statutul de victima degreveaza de responsabilitate. Cand altii sunt de vina pentru tot ce se intampla in jurul ei, victima poate ramane linistita, in afara solutiilor.
- victimizarea este un mecanism de aparare cu efecte compensatorii in privinta echilibrului emotional. Revarsand asupra altora emotiile negative, victima elimina (pe moment) frustrarea, nelinistea sau anxietatea, transferandu-le asupra unuia mai puternic (Salvatorul).
Si totusi, ne place sau nu, victimizarea este o boala care necesita tratament.
De ce suntem victime si cum iesim din capcana victimizarii ?
Daca ar fi sa ignoram victimele stoice (cele care isi controleaza f bine limbajul), toate celelalte exprima simptomele in cuvinte (ca in exemplul din introducere). Asta ne indreptateste sa cautam solutiile plecand de la limbaj. Limbajul ne trimite la cauze. Acestea, in varianta mai putin tragica, par a fi strans legate de credintele limitative pe care victimele si le-au insusit in perioada copilariei timpurii.
Credintele sunt regulile vietii noastre, normele dupa care traim. Ele pot fi pozitive, (afirmative) dar si negative (limitative). Cand aceste credinte negative sunt rostite de persoanele semnificative din viata noastra, ele au forta modelatoare. De exemplu, cand copilul aude frecvent mesaje de genul: nu esti in stare de nimic, nu faci nimic ca lumea, esti lenes, nu te descurci, etc, le interiorizeaza, transformandu-le in profetii care se auto-implinesc. Copilul victimizat nu mai creste, in ciuda timpului care trece peste el. Ramane prizonier in itele acestor credinte limitative care ii scriu scenariul de viata de tip fatalist.
Astfel, pe nesimtite victima isi ia certificat, fara sa aiba idee ca se poate trai si altfel. Sau poate realizeaza ce se intampla si chiar isi propune sa lase in urma tanguiala. Dar cu ce sa inceapa, unde este punctul de la care se poate da startul pentru schimbare ?
Psihologii propun o metafora care pe mine m-a cucerit de-a dreptul. Ce-ar fi sa lasi copilul din tine sa creasca!? O fi asta o solutie abstracta dar contine o logica perfecta. Constientizand unde se afla, copilul victimizat isi ia libertatea de a se aventura in cautarea sinelui autentic, inabusit o vreme de credintele sale limitative. In sfarsit poate alege maturitatea…
Promotorii NLP (programare neuro-lingvistica) intampina victimele cu o reteta mai pragmatica. Este vorba de posibilitatea transformarii credintelor negative intr-unele temporare si a credintelor pozitive in unele permanente. Procesul acestei schimbari de paradigma (inversata) poate fi urmarit in contextul unui obiectiv de viata. In speta noastra, obiectivul ar fi: iesirea din capcana victimizarii si asumarea responsabilitatii pentru tot ce ni se intampla. Am putea realiza acest obiectiv, inventariind trei paliere: posibilitati, abilitati si merite.
Aplicand aceasta formula, intrebarile pe care victima angajata pe drumul schimbarii ar trebui sa si le puna sunt urmatoarele: ce posibilitati (reale, concrete) exista ca eu sa imi ating obiectivul ? Care sunt abilitatile (ce stiu sa fac mai bine) mele pentru a reusi ce mi-am propus ? Care sunt meritele mele (in general) ? Se cere un raspuns onest la aceste interogatii, care ar putea arata astfel: in acest moment nu cred ca sunt in stare sa ating obiectivul dar am abilitatile necesare (care sunt acelea?), merit (de ce?) si am posibilitatea sa realizez ce mi-am propus cat mai curand posibil.
Acesta este de fapt primul pas pe drumul schimbarii sau a insusirii unor noi abilitati. Atentie insa. Daca ne imaginam ca in jungla sinapselor neuronale din creier avem o cale batatorita (a victimizarii in cazul nostru), alternativa, desi sanatoasa, va fi mereu sabotata de firava carare care incearca sa defriseze balariile din jur. O vreme, vechea carare va fi inca atractiva. Doar perseverenta va garanta atingerea obiectivului propus.
Avand aceasta perspectiva in minte, lamentarile din introducere s-ar putea reformula cam asa :
Sunt epuizata din cauza treburilor casnice. Am nevoie de ajutor. Vrea cineva sa faca asta (ceva specific) in locul meu ?
Momentan situatia mea este dificila. Cred ca voi gasi modalitati de a rezolva si aceasta problema. Viata este o lupta pentru a-mi depasi limitele, etc
Daca perseverez mai mult, pot obtine ceea ce imi doresc. Doar eu sunt responsabil(a) de ceea ce sunt sau voi deveni.
Cateva precizari :
- termenul de victima este folosit aici cu sensul sau psihologic
- toti oamenii au avut momente cand s-au simtit sau au avut comportamente specifice victimei. Important este ca aceste situatii sa fie accidentale si sa nu se constituie intr-un model de conduita.
- in anumite situatii de victimizare cronica, se recomanda ajutor specializat. Problema ar putea fi mult mai profunda si rezolvarea ei ar putea dura o periaoda lunga de timp.
- subiectul propus nu este tratat exhaustiv, orice perspectiva sau amendament fiind justificate si utile.
Ultimele comentarii