Carte, Psihologie
Poate ar fi bine sa discuti cu cineva
Citind cartea lui Lori Gotlieb afli ce este si ce nu este psihoterapia, te imprietenesti cu ideea de psihoterapie si realizezi ca te poate ajuta, la un moment dat, si pe tine. Asta in ciuda faptului évident ca si terapeutul e om si are nevoie la randu-i, de suportul altor oameni. Impreuna ne putem salva unii pe altii din tristete, din crize sau disperare, dupa caz …
Cred ca era nevoie de o astfel de pledoarie pentru psihoterapie deoarece domeniul este inca marcat de ignoranta, prejudecati si, mai ales, de stigma. Vorbim cu aproape oricine despre sanatatea noastra fizica, chiar si despre viata noastra sexuala, dar adu vorba despre anxietate sau depresie, ori despre un sentiment de suferinta peste care nu poti trece, si expresia de pe fata celui care te priveste va spune probabil: scoate-ma, te rog, mai repede din aceasta conversatie, remarca autorul. Si continua: E ca si cum ne-am uita in niste colturi intunecoase, am aprinde brusc lumina si am descoperi o gramada de gandaci. Si licuricilor le place intunericul. Exista frumusete in acele locuri. Dar trebuie sa ne uitam intr-acolo pentru a o vedea. Cam despre asta e vorba in psihoterapie.
Psihoterapia este ca pornografia … Psihoterapia generează reacții ciudate, pentru că, într-un fel, este ca pornografia. Ambele presupun un soi de nuditate. Ambele au potențialul de a provoca emoții. Și ambele au milioane de utilizatori, însă majoritatea dintre ei țin secret acest lucru …
Cum ii ajuta pe oameni, psihoterapia
Psihoterapia ii ajuta pe oameni sa-si asume responsabilitatea pentru situatiile dificile pe care le traiesc. Asta este in opozitie cu ceea ce cred multi oameni si anume ca majoritatea problemelor lor sunt conditionate de imprejurari sau situatii/aspecte exterioare (asa numitele personalitati ego-sintonice). Cand intri intr-un proces terapeutic afli ca, de cele mai multe ori, tu esti cauza problemelor tale.
Intri intr-un proces terapêutic ca sa intelegi mai bine cine esti de fapt, care este sinele tau autentic, astfel ca, uneori, ai nevoie de cineva care sa citeasca printre randurile naratiunii vietii tale. Psihoterapeutul incearca sa-i vada pe pacienti asa cum sunt, iar asta inseamna sa le observe vulnerabilitatile si tiparele adanc inradacinate si framantarile. In timp ce ne propunem sa descoperim ce nu functioneaza, pacientii incearca sa pastreze iluzia, ca sa evite rusinea, ca sa para mai echilibrati decat sunt in realitate. Uneori, lucrurile impotriva carora protestam cel mai mult sunt adesea chiar lucrurile pe care trebuie sa le analizam.
Psihoterapia inseamna sa intelegi cine esti. Dar o parte a procesului de a te cunoaste presupune sa uiti ce stii despre tine, sa te eliberezi de povestile limitative pe care ti le-ai spus despre cine esti, ca sa nu fii prins in capcanele lor, ca sa-ti poti trai viata, si nu povestea pe care ti-ai spus-o despre viata ta.
Vii la psiholog ca sa faci pace cu tine insuti/insati, in privinta trecutului si in perspectiva viitorului. Daca ne petrecem prezentul incercand sa reparam trecutul sau sa controlam viitorul, ramanem blocati in regret perpetuu. Drumul catre pace interioara presupune un armistitiu cu tine insuti. De cele mai multe ori acest armistitiu trebuie mediat de cineva care stie cum sa te ghideze pe acest drum.
Psihoterapia iti raspunde la unele de ce-uri la care nu ai reusit sa-ti raspunzi singur. Acest lucru se numeste constientizare sau insight. In general, ceea ce se intampla intre psihoterapeut si pacient se manifesta si intre pacient si cei din afara, iar in spatiul sigur al cabinetului de psihologie, pacientul poate intelege de ce. Cu toate acestea, remarca Gotlieb, adevarurile cele mai puternice – cele pe care oamenii le iau in serios – sunt cele la care ajung, incetul cu incetul, singuri.
Psihoterapeutii ii ajuta pe clienti sa treaca prin durerea pe care au negat-o, au neglijat-o sau n-au stiut ce sa faca cu ea. Cand durerea este inca proaspata in minte, oamenii au tendinta de a critica aspru, fie pe ei insisi, de a-si indrepta furia catre exterior sau catre sine. Iata de ce, singura cale de iesire din durere este traversarea ei. Singurul mod de a ajunge in partea cealalta a tunelului este sa mergi prin el, nu pe langa el. Traversarea durerii de unul singur te poate afunda si mai mult in suferinta. A nu cere ajutor este ca si cum a-i alege de buna voie suferinta. Si atunci, pe buna dreptate, este adevarata afirmatia: durerea nu o alegi dar suferinta da.
Cauti ajutor specializat cand constientizezi ca mecanismele de aparare care te-au protejat de suferinta in copilarie, nu-ti mai sunt utile in viata de adult. Supra-responsabilizarea, evitarea, negarea, distantarea, parentalizarea sunt doar cateva dintre ele. Sistemele de aparare ii protejeaza pe oameni de suferinta, pana cand nu mai au nevoie de ele …
Apelezi la specialisti in sanatate mintala pentru ca ai suspiciuni sau ai primit semnale de la altii ca suferi de tulburari de personalitate. Imi amintesc de o clienta care mi-a cerut sa-i confirm sau sa-i infirm daca este nebuna, asa cum o etichetase partenerul ei. Acum, la drept vorbind, oricine prezinta o oarecare doza de tulburare de personalitate (in anumite contexte, etape de viata), astfel incat este indicat sa vezi daca nu cumva este si cazul tau.
Cauti sprijin cand esti singur, in incercarea de a gasi pe cineva care sa te asculte, sa te ghideze. Pentru multi oameni, a cobori in adancul gandurilor si sentimentelor propri este ca si cum ai merge pe o alee intunecata – nu vor sa fie singuri. Oamenii vin la terapie pentru a avea pe cineva alaturi in acest proces de ratacire prin viata.
Oamenii apeleaza la psihoterapie cand nu stiu ce decizii sa ia. Pacientul doreste ca altii sa ia decizii, astfel incat sa nu fie nevoit sa-si asume responsabilitatea daca lucrurile nu functioneaza. Este logic si important de subliniat faptul ca, rolul meu de terapeut este de a-i intelege pe oameni si a-i ajuta sa-si stabileasca singuri prioritatile, dar nu pot decide in locul lor cum sa-si traiasca viata.
Despre pacienti, psihoterapeuti si procesul psihoterapiei
Intr-un proces terapeutic, atat clientul cat si psihoterapeutul se angajeaza intr-un demers de cunoastere si crestere (inter)personala. Clientii se vad mai clar prin reflectiile noastre, noi ne vedem mai clar prin ceea ce aduc cu ei, in cabinet. Suntem niste oglinzi ce reflecta la randul lor alte oglinzi, aratandu-ne unii altora ceea ce noi nu putem vedea.
La inceput, fiecare pacient este, pur si simplu, un instantaneu, o pesoana surprinsa intr-un anumit moment (o fotografie). Nici una dintre poze nu il reprezinta in totalitate. Astfel ca psihioterapeutii asculta, sugereaza, impulsioneaza, ghideaza si, din cand in cand, ii flateaza pe pacienti, pentru a aduce in prim plan alte instantanee care sa vorbeasca despre ce se intampla in interiorul lor. In timp, aceste imagini aparent distincte se invart toate in jurul unei teme comune, una care este posibil sa nu fi fost in atentia pacientului cand a decis sa vina la cabinet. Luam esenta primului instantaneu si esenta unui instantaneu imaginat si le imbinam pentru a crea unul cu totul nou … Majoritatea povestilor te poarta peste tot, inainte de a stii care este cu adevarat subiectul.
Pacientii tipici sunt cei care pot stabili relatii, gestiona responsabilitati de adult si au capacitate de introspectie. Pacientii volubili, motivati, deschisi si responsabili fac progrese rapid. Dar exista si pacienti care continua sa vina la terapie dar nu fac nicio schimbare notabila in vietile lor. Cunoasterea interioara este premiul de consolare al sedintelor de psihoterapie. Dar, poti avea toata cunoasterea interioara din lume, dar daca nu te schimbi atunci cand esti acolo, in lumea reala, cunoasterea, terapia sunt inutile.
Pacientii plictisitori sunt cei care nu vor sa-ti impartaseasca lucruri din viata lor, care zambesc pe tot parcursul sedintelor sau se lanseaza in povesti aparent fara sens si repetitive producand, de fiecare data, mirare: de ce imi spune asta ? Ce semnificatie are asta pentru el?
Este mai putin acceptabil din punct de vedere social ca barbatii sa vorbeasca despre sentimentele lor. In timp ce femeile simt presiunea culturala de a tine pasul cu asteptarile privind aspectul lor fizic, barbatii simt presiunea de a raspunde asteptarilor privind aspectul emotional. Femeile tind sa se confeseze prietenilor sau rudelor, dar cand barbatii vorbesc despre sentimentele lor la sedintele de psihoterapie, aproape inntotdeauna psihoterapeutul este prima persoana cu care vorbesc despre lucrul acesta.
Multi incep psihoterapia fiind interesati mai mult de ceilalti, decat de ei insisi. De ex, de ce face sotul/copilul meu asta? Terapia nu-i poate ajuta pe cei care nu manifesta curiozitate fata de ei insisi. Ma intreb, de ce-as fi eu mai curioasa in legatura cu tine, decat esti tu insati/insuti fata de tine?
Poate parea contraintuitiv, dar terapia functioneaza cel mai bine atunci cand oamenii incep sa se vindece – cand se simt mai putin deprimati sau anxiosi ori dupa ce au depasit criza. Acum sunt mai putin reactivi, mai prezenti, mai capabili sa se implice in ceea ce este de facut. Din nefericire, oamenii pleaca uneori exact cand simptomele lor se amelioreaza, fara sa-si dea seama (sau poate stiind prea bine) ca munca de-abia acum incepe si, daca raman, va trebui sa faca un efort si mai mare …
De fiecare data cand o persoana dintr-o familie incepe sa faca schimbari, chiar daca schimbarile sunt sanatoase si pozitive, nu e un lucru neobisnuit ca membrii ceilalti sa faca tot ce pot pentru a mentine situatia dinainte si a aduce lucrurile inapoi la homeostaza.
Sa nu amanam discutiile transformatoare/vindecatoare pe patul de moarte. Acelea sunt in mare parte inchipuiri. Oamenii pot cauta liniste si claritate, intelegere si vindecare, dar patul de moarte in sine inseamna adesea un amestec de medicamente, confuzie, frica, slabiciune. Acesta este motivul pentru care este deosebit de important sa fim ceea ce dorim acum, sa devenim mai deschisi si mai afectuosi cat timp suntem capabili de asa ceva.
Psihoterapeutii folosesc trei surse de informare atunci cand lucreaza cu pacientii: ceea ce spun ei, ceea ce fac si cum ne simtim atunci cand ii tratam. Ceea ce simti la sfarsitul unei intalniri cu un pacient este real. Foloseste acest lucru!
Terapeutii nu sunt insistenti in a-i convinge pe oameni sa schimbe comportamente sau ganduri. Nu il putem convinge pe un anorexic sa manance. Nu il putem convinge pe un alcoolic sa nu bea. Nu ii putem convinge pe oameni sa nu se distruga, pentru ca, deocamdata, aceste comportamente autodistructive le sunt de folos. Ceea ce putem face este sa incercam sa-i ajutam sa se inteleaga mai bine pe ei insisi si sa le aratam cum sa-si puna intrebarile potrivite pana cand se intampla ceva, fie in interior, fie in exterior, ceva care sa-i faca sa se convinga singuri. Ceea ce fac oamenii la terapie este ca si cum ar exersa aruncarea la cos. Este un lucru necesar. Dar apoi trebuie sa mearga sa joace un meci real.
Nu ai cum sa treci prin toata pregatirea in domeniul psihoterapiei si sa nu te fi schimbat intr-o oarecare masura sau sa devii, chiar fara sa-ti dai seama, orientat catre esenta.
Panseuri pe care nu le-am putut ignora
Cartea lui Gotlieb poate fi considerata si o colectie de panseuri, strecurate printre povestile despre pacienti sau insotind propriile reflectii despre lume si viata. Pentru ca le consider adevarate comori, le las aici cu speranta ca vor face sens si pentru voi:
Linistea, nu inseamna sa te afli intr-un loc in care nu e zgomot, agitatie sau efort, inseamna sa fii in mijlocul acestor lucruri si totusi sa fii calm in adancul sufletului tau.
Nicio problema nu poate fi rezolvata folosind acelasi tip de gandire ca atunci cand am creat-o. Einstein.
Opusul depresiei nu este fericirea, ci vitalitatea! Andrew Solomon
Regretul poate merge intr-una dintre urmatoarele directii: fie te poate tine prizonier in trecut, fie poate servi drept motor al schimbarii.
Trecutul nostru nu ne defineste, ne informeaza!
Alegand parteneri familiari, oamenii garanteaza rezultatul opus: redeschid ranile si se simt si mai complexati si imposibil de iubit.
Viata sexuala reflecta relatia. O relatie buna inseamna o viata sexuala buna si invers.
Este important sa contracarezi starea depresiva cu actiune ca sa creezi legaturi sociale si sa gasesti un scop zilnic, un motiv destul de convingator sa te dai jos din pat dimineata
Uneori drama oricat de neplacuta, poate fi o forma de automedicatie, o modalitate de a ne calma prin evitarea crizelor care se produc in interior.
Nu poti scapa de durere daca o minimizezi. Treci prin durere acceptand-o si intelegand ce sa faci cu ea. Nu poti schimba ce negi sau minimalizezi.
Fiecare decizie pe care omul o ia se bazeaza pe doua lucruri: frica si iubirea. Terapia te ajuta sa distingi intre cele doua.
Evitarea este aproape intotdeauna despre frica. Este o modalitate simpla de a face fata unei situatii fara a fi nevoit sa te confrunti cu ea.
Atunci cand oamenii se simt coplesiti, cel mai bine este sa astepte o vreme.
In noaptea cu adevarat intunecata a sufletului, este intotdeauna trei dimineata, zi dupa zi (Fitzgerald).
Prea multi parinti le fac viata grea copiilor incercand, cu inversunare, sa le-o faca usoara! Goethe
Cerem iertare altora pentru a evita covarsitorul efort de a ne ierta singuri. Cerem iertare pentru noi sau pentru ceilalti care asteapta acest lucru?
A nu vorbi despre un lucru nu il face mai putin real. Il face si mai infricosator. Cel mai bun mod de a dezamorsa o bomba emotionala este sa o expui.
Incapacitatea de a spune NU se refera in mare masura la cautarea aprobarii – oamenii isi imagineaza ca spunand nu, nu vor fi iubiti de ceilalti.
Nu poti sa inabusi o emotie, fara sa le elimini pe celelalte. Vrei sa scapi de durere? Vei scapa si de bucurie.
Fiecare persoana care ti-a fost aproape traieste undeva in interiorul tau.
Cand ne simtim fragili suntem precum ouale crude – ne spargem in mii de bucati dupa cadere. Insa atunci cand dezvoltam mai multa rezilienta, suntem ca niste oua fierté tare – s-ar putea sa avem fisuri, dar nu ne vom sparge in bucati.
Desi avem cheia catre o viata mai buna, avem nevoie de cineva care sa ne arate unde am pus afurisita de cheie.
Epilog
Daca ai ajuns pana la sfarsitul acestui rezumat, inseamna ca te intereseaza subiectul sau/si ceva ti-a atras atentia din tot ce am reprodus aici. Dar asta nu e tot. Merita sa ai cartea si sa te aventurezi in universul ei pentru a surprinde si alte aspecte care mie mi-au scapat sau le-am considerat mai putin importante. Un argument in plus ar fi si faptul ca naratiunea se citeste usor, are multe povesti cu personaje de care te atasezi si care iti pot oglindi propriile stari/ganduri. Nu e de mirare ca la sfarsitul celor 600 de pagini ai vrea sa auzi vesti despre persoanajele care ti-au devenit atat de familiare …
Psihologie
Cura de o zi pentru teama de respingere
Psihoterapeutul Harriet Lerner in cartea Dansul fricii povesteste despre una din terapiile de scurta durata pe care i-a administrat-o unui prieten blocat de frica de refuz/respingere. Pentru ca avea copilaria marcata de respingere si din cauza ca trecuse printr-un divort dureros, Frank ezita s-o invite pe Liz in oras, de teama ca aceasta il va refuza. Terapia propusa se baza pe crearea a 50 de situatii noi in care Frank trebuia sa primeasca refuzuri.
Tipul acesta de terapie radicala se numeste desensibilizare progresiva (tehnica folosita cu succes in cazul fobiilor) iar logica acesteia este sa experimentezi si mai multa teama/anxietate prin confruntarea cu obiectul fricii, pentru a o diminua, in cele din urma, prin experienta.
Concret, Frank primise sarcina sa mearga in cel mai aglomerat centru comercial din oras si sa invite diverse femei necunoscute, la restaurant. Desi terapia i s-a parut bizara si infricosatoare, a acceptat totusi propunerea deoarece avea mare incredere in terapeut si era foarte motivat. Dar ce credeti ca s-a intamplat pe teren?
Lucrurile s-au complicat datorita situatiei stanjenitoare in care se afla dar si a faptului ca unele femei au acceptat invitatia lui Frank. Chiar si asa, a reusit sa colecteze 20 de refuzuri dupa care un gand salvator i-a trecut prin cap: ce-ar fi sa o sun pe Liz si s-o invit in oras? Zis si facut. Pentru ca era déjà experimentat in privinta eventualului refuz, a actionat cu hotarare, asumandu-si raspunsul ei, oricare ar fi fost acesta. Ei bine, raspunsul lui Liz a fost NU, cu specificarea ca era implicata déjà intr-o relatie.
Bun, si care a fost atunci castigul acestei terapii de soc la care s-a supus de buna voie, Frank? In primul rand, el a inteles ca refuzul face parte din viata. Apoi a putut sa-l accepte ca pe un esec trecator, ca pe o experienta care are de-a face prea putin cu sinele sau, si mai mult cu sinele celuilalt si cu anumite circumstante exterioare. Este bine de stiut ca refuzul cuiva poate dezvalui la fel de multe (adesea si mai multe) despre nesigurantele si fricile celui care te respinge, precizeaza psihoterapeutul Harriet Lerner.
Nimeni nu este imun la durerea unui refuz. Dar, cu cat ne dezvoltam mai mult maturitatea si valoarea sinelui, cu atat mai putin vom lua refuzul ca pe ceva personal. Cand realizăm că a fi respins nu e o incriminare la adresa ființei noastre, ci o experiența pe care trebuie s-o suportam iar și iar atata vreme cat iesim in lume, refuzul devine tot mai usor de digerat. Singura cale certa de a evita sa fii respins e sa stai mut intr-un colt si sa nu-ti asumi niciun risc… Daca alegem sa traim curajos, vom avea de indurat si refuzuri. Vom supravietui ca sa infruntam si mai multe”
Respingerea este una dintre cele cinci rani ale copilariei (alaturi de abandon, umilire, nedreptate si tradare) care ne impiedica sa fim noi insine, sustine Lise Bourbeau, initiatoare a unei scoli/filosofii de viata, denumita Asculta-ti corpul si autoare a numeroase carti printre care: Cele cinci rani ale copilariei care ne impiedica sa fim noi insine si Vindecarea celor cinci rani. Cartile sunt traduse in limba romana si se gasesc in librarii.
Despre frica de respingere, de a vorbi in public, despre anxietatea sociala precum si despre rusinea in diferite contexte de viata, recomand cartea psihoterapeutului Dr. Harriet Lerner, Dansul fricii, aparuta in 2017 sub patronajul Pagina de Psihologie.
Carte
De ce (nu) vrem iertarea?
Titlul mi s-a parut incitant iar lectura unei astfel de carti s-a dovedit a fi un demers util, in conditiile in care toti ofensam si suntem ofensati la randul nostru. Dar ce facem dupa acest moment? Ce greseli/capcane trebuie sa evitam pentru ca acceptarea/iertarea sa se produca, fara a lasa rani? Cum sa fie o scuza, pentru a-si face efectul dorit? E musai sa iertam suta la suta, in orice conditii si sa uitam experienta? Ce anume ne aduce linistea, dupa furtuna?
Autoarea, Dr. Harriet Lerner vine cu lamuririle necesare, pornind de la cea mai cunoscuta expresie din vocabularul iertarii, imi pare rau. Aceasta sintagma are mai multe fete, spune autoarea, care se schimba in functie de context si de felul in care este comunicata: onest, (ne)izbutit, sincer sau de fatada. Uneori cuvintele vindecatoare sunt amanate mult timp sau nu mai vin deloc. In acest ultim caz, avem o mare problema. Cea mai spinoasa problema din vocabularul iertarii apare atunci cand avem de-a face cu cineva care nu se caieste… Vezi explicatii aici
In articolul de aici am scris cum ar trebui sa fie o scuza, astfel incat sa fie primita. Despre ce facem cu ramura de maslin, atunci cand ne este oferita, am detaliat aici. Avem nevoie sa iertam tot timpul, pe oricine, in ciuda simtamantului ca este peste puterile noastre s-o facem!? Am raspuns si la intrebarea asta, aici. In fine, mai trebuie sa aflam ce anume ne aduce vindecarea, daca ofensatorul nu-si cere scuze niciodata si pare mai fericit ca oricand!? Ei bine, raspunsul autoarei m-a surprins: nu exista retete magice, fa ce poti cu resursele pe care le ai la indemana! Afla mai multe, aici.
Dupa cum vezi, recenzia mea este un panel de articole care contine idei ale autoarei dar si contributia mea la tema propusa. Vestea buna este aceasta: daca ai rabdare sa citesti toate articolele (sau numai cele care te intereseaza), n-ai nevoie sa cumperi cartea, pentru ca toate ideile valoroase, aduse in discutie de Dr. Lerner sunt aici. In plus ai si o structura mai riguroasa a temei propuse (zic eu), lucru care te ajuta sa retii exact ceea ce te intereseaza. Lectura placuta si folositoare!
foto: pagina de psihologie
Psihologie
O poveste despre (ne)eliberare
Cand cineva greseste fata de mine si-mi cere scuze, regretand sincer gestul, fapta ori vorba care m-a ofensat, iertarea vine firesc si relativ usor (nu vorbim aici de greseli grave, cum ar fi adulterul de exemplu). Dar ce se intampla cand nu exista recunoasterea greselii, remuscare si cand scuzele nu mai vin niciodata? Ce anume ne tine captivi in suferinta si ce anume ne-ar putea elibera de ea?
Suferinta ne tine captivi din mai multe motive:
Modul nostru de gandire ne blocheaza calea spre eliberarea de amaraciune si durere, sustine Dr. Harriet Lerner in cartea, De ce nu vrem iertarea. Cel mai rascolitor gand, pus sub forma de intrebare este de ce. De ce mi-a facut una ca asta? Desi legitima, intrebarea nu are raspunsuri logice (cum sa explici inexplicabilul?), oricum, nu cele care ne-ar putea usura calea spre vindecare.
Un alt gand care ne bantuie este legat de sentimentul echitatii. Nu e drept ca mi s-a intamplat asta, nu meritam, dupa tot ce am facut pentru ea/el. Nu e corect ca eu sa sufar iar el/ea sa fie fericit/a, calcand pe cadavre. Nu stiu cum se intampla dar, cu cat este mai nefericit cel lezat, cu atat pare mai fericit si nepasator cel care a lezat, fapt care intensifica durerea primului.
Tendinta noastra de a lua lucrurile foarte personal este un alt obstacol in calea procesului de vindecare. Gandul ca ceea ce s-a intamplat are legatura doar cu mine, cel lezat, este de departe o minciuna. Psihologii atrag atentia ca atunci cand oamenii sunt rai cu alti oameni, sunt ei insisi nefericiti si raniti. De multe ori acestia aleg la intamplare oameni pe care sa arunce resentimentele, furia si frustrarile personale. In acest caz, ceea ce spun si fac sunt proiectii ale felului in care ei insisi se vad in relatie cu ceilalti.
Desi nu admitem, a ramane cu furia noastra, suparati si epuizati, ne poate fi folositor in patru feluri, sustine Dr. Harriet:
- Suferinta poate fi maniera noastra specifica de a ne lua revansa, aratandu-i celuilalt, precum si lumii intregi cat de profund am fost raniti de comportamentul cuiva. In realitate, celorlalti le pasa mai putin de noi si mai mult de ei insisi.
- Furia pe care o resimtim fata de cel care ne-a gresit poate servi la a ne proteja o alta relatie, mai importanta. De exemplu, este mai comod sa pastram ranchiuna fata de nora, in timp ce evitam sentimentele negative vis-à-vis de pasivitatea fiului care nu si-a asumat nicio responsabilitate pentru felul in care te trateaza sotia lui etc.
- Emotiile negative ne tin conectati cu persoana care ne-a ranit. La fel ca in iubire, atasamentul este prezent si in acest caz, mentinand relatia, in mod disfunctional. Asa se face ca, in unele cupluri separate d.p.d.v. legal, legatura emotionala este inca prezenta.
- Un dialog intern manios pastreaza vie fantezia ca se va face dreptate. Cel ofensat spera astfel ca va veni o zi in care ofensatorul isi va recunoaste greseala si va dori sa o repare. Un alt gand iluzoriu, care depinde exclusiv de meandrele celuilalt…
Exista retete pentru eliberare si vindecare?
Harriet Lerner crede ca nu exista un ghid de eliberare din ghearele durerii. Motivul ar fi insasi viata care include dezamagire si chin. Singura cale de a evita sa fii tratat rau in aceasta lume este sa te ascunzi intr-un colt intunecat si sa ramai mut. Daca esti in lume, raspunsul la intrebarea cum te eliberezi de rana nerecunoscuta si nepansata este descurajant: Fa-o asa cum poti, cu resursele pe care le ai la indemana! Foloseste o strategie proprie, o practica de vindecare care ti se potriveste (rugaciune, meditatie, sport, voluntariat), ori adopta un nou mod de gandire (restructurare cognitiva) care sa rezoneze cu obiectivul propus, acela de eliberare si vindecare.
Daca vrem sa scapam de manie si resentimente este necesar sa renuntam la iluzia ca pute(a)m avea un trecut diferit si sa indepartam speranta unui viitor fantezist. Ceea ce avem este viata din prezent, care poate fi traita si altfel decat ramanand impotmoliti in manie si resentimente.
In loc de concluzie, o poveste despre eliberare
Doi calugari care calatoreau impreuna au ajuns pe malul unui rau, unde au intalnit o femeie imbracata intr-o lunga rochie de matase, care le-a cerut celor doi s-o poarte pe apele repezi ale raului. Cel mai tanar i-a intors spatele femeii si a inceput sa inoate spre malul celalalt al lacului. Calugarul batran a urcat femeia pe umerii lui si a traversat raul. Dupa ce-au ajuns dincolo, femeia si-a vazut de drum, fara sa spuna un cuvant.
Cei doi si-au continuat calatoria tacuti insa devenea tot mai clar ca tanarul calugar era agitat si preocupat de ganduri. In cele din urma a izbucnit: cum ai putut s-o duci in brate pe femeia aceea, l-a intrebat dojenitor. Stii ca juramantul nostru ne interzice sa atingem vreo femeie. Mai mult, a fost atat de capricioasa si nerecunoascatoare. Nici macar multumesc nu ti-a spus. Eu am lasat femeia pe mal, dupa ce am trecut-o raul. Tu de ce o mai porti cu tine si acum, i-a replicat batranul.
Psihologie
Totul sau nimic!?
In urma cu mai multi ani, o batrana m-a rugat sa intermediez o relatie intrerupta de mult timp cu sora ei mai mare. Era atat de afectata de aceasta situatie si-si dorea atat de mult impacarea incat m-a responsabilizat peste masura. In ziua Z, echipata cu argumente si multa speranta, am descins in casa surorii acesteia, cu care aveam o relatie mai veche. Din vorba in vorba, am ajuns la momentul inmanarii ramurei de maslin, oferita cu lacrimi de sora ei. Dar, stupoare. Batrana a incremenit muta prêt de un minut, dupa care mi-a spus scurt: nu pot sa iert. Noi doua nu mai avem ce discuta. A fost randul meu sa tac, timp in care am realizat ca toate argumentele cu care venisem si pe care le ambalasem frumos, ramasesera fara valoare.
Am aflat apoi cate ceva despre trecutul celor doua femei dar inca n-am priceput ce-ar fi putut-o impiedica pe aceasta doamna sa refuze regretele si mana intinsa a surorii ei si sa plece dincolo (a murit in urma cu doi ani) cu aceasta problema nerezolvata. Intre timp m-am confruntat eu insami cu demonul ofensei si-am constatat ca e greu sa iert si sa uit, asa cum scrie prin carti si asa cum ma indeamna valorile spirituale pe care le-am mostenit. Sunt cel putin doua cazuri in care am preferat sa intorc spatele si sa las trecutul in urma, in ciuda faptului ca relatiile s-au pierdut…
Lacturand cartea Dr. Harriet Lerner, De ce nu vrem iertarea, am gasit cateva raspunsuri, un pic diferite fata de cele pe care le impartasem pana acum despre iertare. Autoarea are o pozitie reconfortanta pentru cei care, in ciuda vointei de a ierta, nu reusesc acest lucru. Nu esti o persoana mai putin iubitoare sau incompleta daca iti raman anumite lucruri pe care nu le poti ierta si dacă iti doresti ca pe anumite persoane sa nu le mai vezi niciodată in viata.
Mai mult, propozitia, ai nevoie sa ierti este un cliseu si o minciuna. In realitate, oamenii au nevoie sa se elibereze de manie, de amaraciune, de resentimente si de durere. Astfel, vreau sa iert se traduce prin vreau sa las asta in trecut si sa-mi gasesc pacea mintii.
Iertarea nu este singura modalitate de vindecare si nu se potriveste in toate cazurile, sustine autoarea. A cara acest dar in spate cu de-a sila, doar pentru ca este un ideal al credintei spirituale, poate aduce frustrare, vinovatie si rusine… Si-apoi nu poti porunci inimii sa faca ceva pentru care nu este inca pregatita.
Iertarea este ceva care nu poate fi chemat la ordine, pretins sau adus cu forta si nici nu poate fi dat de pomana. Nu-ti refaci umanitatea, cand ierti un ofensator care nu-ti cere scuze. El isi reface umanitatea, cand se străduieste sa-ti dobandească iertarea (Abrahams Spring).
Iertarea nu este un chilipir. Graba spre o impacare prematura si superficiala isi poate avea costurile ei, atrage atentia autoarea. Atunci cand o persoana este impinsa de convingerile sale religioase sau de oamenii din preajma sa ierte, costul cel mai mare ar fi re-victimizarea. De asemenea, nu este treaba nimănui, nici a terapeutului, nici a mamei sau a profesorului, a celui mai bun prieten sau expert, nici a preotului sa-i spuna altuia cand si daca trebuie sa ierte sau nu.
Pentru mine cea mai surprinzatoare idee din carte este afirmatia autoarei cu privire la faptul ca poti ierta 95% ori 2% pe cineva. Asta vine in contradictie cu ceea ce cred(eam) eu despre iertare si anume ca este un concept din categoria totul sau nimic. Admitand acest amendament la iertare, nimeni nu poate contesta faptul ca, a ierta suta la suta este ideal si ca asta inseamna eliberare. Sa ierti inseamna sa eliberezi un prizonier si sa descoperi ca acel prizonier erai tu.
Despre ce sa faci ca sa te eliberezi si cum sa-ti gasesti linistea dupa furtuna, intr-un articol viitor.
Psihologie
Despre nevoiasii fericiti. Importanta atasamentului
Despre atasament s-a vorbit destul de tarziu, dupa 1950 cand psihiatrul si psihanalistul britanic John Bowlby a elaborat teoria, bazata pe observatiile asupra copiilor aflati in orfelinate. Acesta a inteles destul de repede cauza pentru care unii copii mureau, in ciuda ingrijirii de care aveau parte in acele institutii. Era vorba despre lipsa iubirii, a hranei emotionale care sa vina de la o persoana semnificativa pentru ei.
Studiile intreprinse mai tarziu au aratat importanta atasamentului pentru om iar comunitatea stiintifica a trebuit sa accepte ceea ce devenea din ce in ce mai evident: nu suntem creati sa infruntam lumea in singuratate ci impreuna/de mana cu alti oameni. In aceasta cheie inteleg si textul biblic care evidentiaza exact acest aspect: nu este bine ca omul sa fie singur, am sa-i fac un ajutor potrivit pentru el.
De ce este important atasamentul?
Nevoia de conectare este universala. Venim pe lume nevoiasi iar creierul nostru este programat sa creada ca atunci cand avem o nevoie sau un disconfort, cineva este gata sa ne ofere un raspuns alinator. Faptul ca cineva ne vede, ne aude, ne valideaza si ne raspunde intr-o cheie empatica este fundamental pentru noi ca fiinte umane.
Nevoile de apartenenta, acceptare, confort sufletesc si siguranta nu sunt doar apanajul copilariei ci se regasesc ca nevoi pe toata durata vietii noastre. Ca adult vreau sa stiu ca ma pot baza pe cineva care este acolo pentru mine, tot timpul si orice s-ar intampla, fie bine fie rau…
Siguranta provenita din legaturi emotionale stabile, ne da forta si motivatia pentru viata. Impreuna cu cineva drag care ne intelege si ne raspunde nevoilor, putem face planuri pentru viata, gasind intotdeauna motivatia pentru a merge mai departe, in ciuda obstacolelor pe care le intalnim in cale.
Cand vorbim despre atasament vorbim despre noi in relatie cu alti oameni. Vorbim despre starea noastra de bine, chiar despre fericirea noastra. Cel mai complex studiu care s-a facut vreodata cu o durata de 75 de ani si care raspunde la intrebarea: ce anume ne face fericiti, a evidentiat exact acest fapt: relatiile sigure, stabile si hranitoare reprezinta cel mai important ingredient pentru fericirea omului. Vezi detalii despre studiu aici.
Relatiile semnificative sunt vindecatoare. De regula, ranile emotionale vin din singuratate si/sau izolare. Cand cineva ne tine de mana, cu empatie si bunavointa, vindecarea este posibila. Studiile releva ca chiar si o mana straina este mai buna decat nimic. Cand pacientii care efectuau un examen tomograf ramaneau singuri, di-stresul crestea, daca erau tinuti de mana de o persoana straina, stresul se atenua, in timp ce la atingerea unei persoane de atasament, stresul disparea cu totul.
Argumentele de mai sus nu fac decat sa intareasca ceea ce déjà stim cu totii. Relatiile de atasament sunt fundamentale pentru om, chiar vitale pentru bunastarea si fericirea lui. In definitiv, ceea ce conteaza cu adevarat in viata este raspunsul la doua intrebari: tu pe cine porti in suflet? Pe tine cine te poarta in suflet?
Ultimele comentarii