dezvoltare personala, Psihologie
Formă și fond
Felul în care arătăm și felul în care ne îmbrăcăm vorbesc uneori mai mult despre noi decât cuvintele noastre. Așa se face că hainele, machiajul, coafura, unghiile pot valida identitatea noastră reală dar ne pot sabota, prin mimetismul social care ne atribuie o identitate furată. În consecință avem nevoie să știm ce resorturi interioare ne împing spre a copia mode(le), tendințe și curente care ne îndepărtează de cine vrem să fim cu adevărat și ne forțează să intrăm într-o spirală a superficialității din care ne este din ce în ce mai greu să ieșim.
Mai întâi, ținuta oferă indicii despre identitatea, apartenența și statutul nostru social. Dacă aparținem unor grupuri care agreează/sugerează/impun uniformă sau un cod vestimentar specific, tindem să ne modelăm personalitatea în funcție de cultura, valorile și principiile grupului. Astfel, forma și fondul sunt în coerentă și ne modelează previzibil personalitatea în sensul dorit.
Apoi, hainele și felul în care arătăm ne fac văzuți/văzute sau, dimpotrivă, ne împing în anonimat și uitare. Iată de ce alegem uneori să ieșim din tipare, sa provocam chiar, pentru a fi remarcați/remarcate. În acest caz, hainele noastre par să strige către ceilalți: hei, sunt și eu aici, mă vezi? Acest lucru se întâmplă în condițiile în care am fost invalidați de îngrijitorii primari și atunci când n-am reușit să ne auto-validăm prin calitățile, resursele și reușitele proprii. Vânăm complimente, like-uri și inimioare, rămânând la mâna evaluatorilor externi, inconsecvenți și critici. Dacă nu obținem ceea ce așteptăm, sperăm că se va întâmplă data viitoare. Va trebui să mă străduiesc mai mult și într-o zi voi primi ceea ce merit.
Când nevoia de autoapreciere, acceptare și stimă de sine sunt slab reprezentate, tindem să compensăm prin lucruri exterioare. Cu cât ne apreciem mai puțin în interior, cu atât vom fi tentați să ne împodobim/transformăm exteriorul. Dialogul imaginar ar suna cam așa: nu-mi place de mine dar lucrez la aparențe, nu știu cine sunt dar copiez modelele de succes. Contează ce se vede, nu ce este ascuns. Oare chiar așa să fie?
Dacă nu simțim iubire/atașament/conectare profundă cu oamenii semnificativi sau dacă nu reușim să formăm relații romantice stabile, vom apela la tot felul de artificii pentru a fi atractivi și seducători. Asta este totuși un calcul greșit, deoarece primim exact ceea ce oferim, lucru care întețește foamea noastră de iubire. Intrăm astfel într-un cerc vicios al unei nevoi veșnic neîmplinite, care apare sub forma unei întrebări sfâșietoare: fac atâtea eforturi, de ce nu primesc iubire?
Preocuparea pentru imaginea exterioară poate fi și un mijloc de evadare din conflictele interioare dureroase, greu de gestionat. Se produce astfel, la nivel inconștient, o deturnare de la sinele rănit către sinele fabricat al imaginii publice. Narațiunea aici ar fi: dacă mă simt rău, măcar când mă uit în oglindă să pot zâmbi. Cum ar fi însă dacă zâmbetul ar veni din interior. N-ar fi el oare mai autentic și mai hrănitor?
În concluzie, modul în care arătăm este o carte de vizită a lumii noastre interioare și afirmă sau infirmă identitatea, valorile și principiile noastre de viață. Dacă alegem decența, modestia și echilibrul vom fi în coerentă cu sinele nostru real, căci forma vorbește despre fond iar fondul alege sau decide forma.
Psihologie
De ce intarzie scuzele sau nu mai vin deloc
Mi s-a intamplat de cateva ori sa astept scuze ori pareri de rau de la cineva si ele sa vina reci si formale sau sa nu vina deloc. De ce se intampla astfel? Ce se afla in spatele unor scuze nerostite sau amanate la nesfarsit? Cum sa interpretam distanta creata si cum sa ne intelegem pe noi insine cand vine vremea sa prezentam scuze cuiva caruia i-am pricinuit o durere sau/si o nedreptate? Dr. Harriet Lerner in cartea De ce nu vrem iertarea, ofera niste raspunsuri care mi-au clarificat mie insami problema, si pe care vreau sa le impartasesc cu voi, aici:
A cere sau nu scuze poate fi o chestiune culturala. De exemplu, in Coreea, intimitatea si scuzele sunt incompatibile. A te scuza in relatiile parinte/copil, sot/sotie, priteni ori rude, este nepotrivit, chiar ofensator. Aici scuza semnifica distanta sociala, fiind specifica doar cadrului formal si viatii publice. Dimpotriva, in alte culturi, ca cea occidentala, scuza si iertarea fac parte din codul bunelor manière si sunt ingrediente importante ale relatiilor, de orice natura.
Filtrele rigide din familie/societatea in care crestem ne pot influenta atitudinea fata de scuza. Daca parintii nu obisnuiau sa ceara scuze, inclusiv propriilor copii, va fi greu ca la maturitate adultii sa adopte o strategie diferita, in ciuda faptului ca-i recunosc valoarea si utilitatea.
Stereotipiile de gen sunt o alta bariera in fata scuzelor. In unele culturi, barbatii adevarati nu cer scuze niciodata! Chiar daca asta nu este o regula, studiile arata ca mai multi barbati decat femei (indiferent de cultura) fac un pas inapoi cand vine vorba sa-si ceara scuze/iertare. A fi barbat este asociat aici cu a fi puternic iar faptul ca ma scuz ma face sa ma simt slab.
Scuza are legatura si cu umilinta din perioada copilariei. Daca am fost presati de catre parinti sa le cerem scuze altora, desi nu eram pregatiti pentru asta sau/si nu intelegeam care este partea noastra de vina, amintirile acestui supliciu ne indeparteaza de scuza sanatoasa, prin retraumatizare.
Perfectionismul este un alt dusman al scuzei. Unii oameni sunt atat de aspri cu ei insisi, incat nu pot admite ca gresesc si ca ar datora cuiva, vreodata, scuze. Cand adoptam o atitudine de seriozitate ajunsa in faza terminala privitor la greselile noastre sau cand interpretam eroarea drept lipsa de valoare, inferioritate ori, chiar mai rau, devine mult mai greu sa admitem greseala si sa ne scuzam pentru ea.
Nu ne cerem scuze atunci cand avem o problema cu valoarea sinelui. In cazul unui sine echilibrat este usor sa accepti faptul ca: eu nu sunt ok, tu nu esti ok si asta e ok! In realitate insa, a-ti recunoaste limitele si slabiciunile este de multe ori riscant pentru sinele propriu. Niciun individ nu se va simti responsabil si nu va regreta sincer, daca in felul acesta ajunge in pericol de a se vedea pe sine intr-o lumina insuportabila.
Rusinea este un alt impediment in fata prezentarii scuzelor. Cand ne incalcam propriile valori si credintele esentiale, putem simti rusine. Iar acest sentiment este foarte greu de suportat din cauza ca, spre deosebire de vina care inseamna a face si implicit a putea corecta, in rusine este despre a fi, ceea ce anuleaza complet individualitatea. Rusinea este atat de puternica in unele cazuri, incat se poate deghiza in aroganta, dispret, control, superioritate sau omniscienta. Este ceea ce spunem despre unii oameni care merg pana in panzele albe, fara sa-si recunoasca vina sau slabiciunea.
Nu ne scuzam si din cauza lipsei/estomparii constiintei morale. Daca nu avem valori si principii dupa care ne ghidam viata, ne conducem dupa principiul machiavelic scopul scuza mijloacele, amagindu-ne cu ideea ca lumea este rea si agresiva iar daca nu-i raspunzi cu aceeasi moneda, te calca in picioare.
Un segment mic dar deloc neglijabil dintre cei care nu cer scuze, il constituie psihopatii. Ei nu cer iertare de la nimeni din cauza ca le lipseste empatia. Agresorii isi spun lor insile: de fapt ea a vrut-o, a cautat-o cu lumanarea ori era necesar sa procedez asa pentru ca merita, sau chiar, asta nu s-a intamplat niciodata!
Bine de stiut: unii oameni nu vor cere scuze niciodata. Sunt prea raniti ei insisi, prea defensivi, prea coplesiti de rusine, asa incat nu se pot vedea obiectiv si nu-i pot vedea obiectiv nici pe ceilalti. Asa ca, daca cineva te-a ranit si iti datoreaza scuze, orice ai face, nu-l poti determina sa treaca la actiune. Ce poti face totusi pentru a elimina furia, durerea si resentimentele, voi incerca sa raspund intr-un alt articol…
Ultimele comentarii