Psihologie
De ce intarzie scuzele sau nu mai vin deloc
Mi s-a intamplat de cateva ori sa astept scuze ori pareri de rau de la cineva si ele sa vina reci si formale sau sa nu vina deloc. De ce se intampla astfel? Ce se afla in spatele unor scuze nerostite sau amanate la nesfarsit? Cum sa interpretam distanta creata si cum sa ne intelegem pe noi insine cand vine vremea sa prezentam scuze cuiva caruia i-am pricinuit o durere sau/si o nedreptate? Dr. Harriet Lerner in cartea De ce nu vrem iertarea, ofera niste raspunsuri care mi-au clarificat mie insami problema, si pe care vreau sa le impartasesc cu voi, aici:
A cere sau nu scuze poate fi o chestiune culturala. De exemplu, in Coreea, intimitatea si scuzele sunt incompatibile. A te scuza in relatiile parinte/copil, sot/sotie, priteni ori rude, este nepotrivit, chiar ofensator. Aici scuza semnifica distanta sociala, fiind specifica doar cadrului formal si viatii publice. Dimpotriva, in alte culturi, ca cea occidentala, scuza si iertarea fac parte din codul bunelor manière si sunt ingrediente importante ale relatiilor, de orice natura.
Filtrele rigide din familie/societatea in care crestem ne pot influenta atitudinea fata de scuza. Daca parintii nu obisnuiau sa ceara scuze, inclusiv propriilor copii, va fi greu ca la maturitate adultii sa adopte o strategie diferita, in ciuda faptului ca-i recunosc valoarea si utilitatea.
Stereotipiile de gen sunt o alta bariera in fata scuzelor. In unele culturi, barbatii adevarati nu cer scuze niciodata! Chiar daca asta nu este o regula, studiile arata ca mai multi barbati decat femei (indiferent de cultura) fac un pas inapoi cand vine vorba sa-si ceara scuze/iertare. A fi barbat este asociat aici cu a fi puternic iar faptul ca ma scuz ma face sa ma simt slab.
Scuza are legatura si cu umilinta din perioada copilariei. Daca am fost presati de catre parinti sa le cerem scuze altora, desi nu eram pregatiti pentru asta sau/si nu intelegeam care este partea noastra de vina, amintirile acestui supliciu ne indeparteaza de scuza sanatoasa, prin retraumatizare.
Perfectionismul este un alt dusman al scuzei. Unii oameni sunt atat de aspri cu ei insisi, incat nu pot admite ca gresesc si ca ar datora cuiva, vreodata, scuze. Cand adoptam o atitudine de seriozitate ajunsa in faza terminala privitor la greselile noastre sau cand interpretam eroarea drept lipsa de valoare, inferioritate ori, chiar mai rau, devine mult mai greu sa admitem greseala si sa ne scuzam pentru ea.
Nu ne cerem scuze atunci cand avem o problema cu valoarea sinelui. In cazul unui sine echilibrat este usor sa accepti faptul ca: eu nu sunt ok, tu nu esti ok si asta e ok! In realitate insa, a-ti recunoaste limitele si slabiciunile este de multe ori riscant pentru sinele propriu. Niciun individ nu se va simti responsabil si nu va regreta sincer, daca in felul acesta ajunge in pericol de a se vedea pe sine intr-o lumina insuportabila.
Rusinea este un alt impediment in fata prezentarii scuzelor. Cand ne incalcam propriile valori si credintele esentiale, putem simti rusine. Iar acest sentiment este foarte greu de suportat din cauza ca, spre deosebire de vina care inseamna a face si implicit a putea corecta, in rusine este despre a fi, ceea ce anuleaza complet individualitatea. Rusinea este atat de puternica in unele cazuri, incat se poate deghiza in aroganta, dispret, control, superioritate sau omniscienta. Este ceea ce spunem despre unii oameni care merg pana in panzele albe, fara sa-si recunoasca vina sau slabiciunea.
Nu ne scuzam si din cauza lipsei/estomparii constiintei morale. Daca nu avem valori si principii dupa care ne ghidam viata, ne conducem dupa principiul machiavelic scopul scuza mijloacele, amagindu-ne cu ideea ca lumea este rea si agresiva iar daca nu-i raspunzi cu aceeasi moneda, te calca in picioare.
Un segment mic dar deloc neglijabil dintre cei care nu cer scuze, il constituie psihopatii. Ei nu cer iertare de la nimeni din cauza ca le lipseste empatia. Agresorii isi spun lor insile: de fapt ea a vrut-o, a cautat-o cu lumanarea ori era necesar sa procedez asa pentru ca merita, sau chiar, asta nu s-a intamplat niciodata!
Bine de stiut: unii oameni nu vor cere scuze niciodata. Sunt prea raniti ei insisi, prea defensivi, prea coplesiti de rusine, asa incat nu se pot vedea obiectiv si nu-i pot vedea obiectiv nici pe ceilalti. Asa ca, daca cineva te-a ranit si iti datoreaza scuze, orice ai face, nu-l poti determina sa treaca la actiune. Ce poti face totusi pentru a elimina furia, durerea si resentimentele, voi incerca sa raspund intr-un alt articol…
dezvoltare personala, Psihologie
De ce sa nu intrebi de ce
Scapat de sub observatie cateva clipe, Tiberiu a apucat sticla de ulei si a rasturnat continutul peste tot, inclusiv pe hainele si pe papucii lui. Cand am ajuns la locul faptei, lichidul galbui ameninta sa iasa din bucatarie si sa-si continue nestingherit drumul prin toata casa. Ingrozita de ce vedeam, l-am intrebat taios: de ce-ai facut asta? Copilul a ramas blocat, uitandu-se la mine cu ochi rugatori. Apoi a deschis bratele timid ca pentru o imbratisare.
M-a topit acest raspuns fara vorbe si sigur c-am inteles intr-o clipa de ce facuse acea isprava. Treaba lui, la nici 2 ani cati avea atunci, era sa experimenteze. Jobul meu era sa-i asigur un cadru securizant, inclusiv sa tin sticla de ulei astupata si la locul ei.
Inca de pe atunci intuiam ca e ceva in neregula cu acest de ce. Acum am si cateva certitudini. In sens psihologic, de ce este:
- o intrebare intruziva, de-a dreptul brutala. Ea vine la pachet cu frustrarea celui care o pune, cu nerabdarea si chiar cu furia lui. Efectul este de blocare dar si de indepartare. Pozitiile nu mai sunt egale iar ce se petrece poate fi preambulul unei drame.
- inutila. Adevarul este ca, de cele mai multe ori, nu stim de ce nu suntem atenti, de ce ne purtam aspru, de ce ne-am patat hainele, de ce ne-am imbracat in halul ala etc. Si-atunci de ce sa intrebi de ce?
- rechizitorie deoarece il trimite pe celalalt direct in boxa acuzatilor. Luat prin surprindere, faptasul este fortat sa intre in defensiva. De regula armele sale sunt primitive si ineficiente.
- naste umilinta si rusine. Cand il intrebi pe un copil de ce-a facut o boacana, el intelege ca ceva nu este in regula cu el, ca este nedemn de iubire. El va creste cu sentimentul ca este rau si-i va fi rusine ori de cate ori nu se ridica la nivelul asteptarilor celorlalti.
- creeaza masti si mai ales armuri. Dupa multiple asalturi cu intrebari de acest tip, victima va invata sa le faca fata prin mecanisme de aparare care ii vor ascunde eul real. Isi va croi masti dar mai ales armuri care sa-l apere de inadecvare si vulnerabilitate.
Raspunsul corect la intrebarile de tip DE CE este: NU STIU! Asta pentru ca faptele sunt uneori irationale si au cauze ascunse si multiple. Nu suntem pregatiti sa-i spunem altuia ce nici noi n-am aflat inca despre noi.
Terapeutii de tip gestalt evita sa puna pacientului lor intrebarea de ce. Ei stiu ca raspunsul se afla in fantanile adanci ale sufletului, intr-o zona unde nu poti intra fara o pregatire temeinica. De aceea isi lasa clientii sa descrie fapte, intamplari, experiente precum si semnificatiile acestora, evitand blocajul, minciuna sau folosirea inutila a armurii.
Inainte de a intreba de ce, intreaba-l ce face, cum se simte, la ce se gandeste, unde se afla, care ii sunt grijile si nevoile. Abia dupa ce ai primit raspuns la toate aceste intrebari, poti sa incerci pe final un de ce.
Chiar asa? De ce fac eu asta in felul asta, de ce ma gandesc la asta si nu la ailalta, de ce actionez numai asa si nu altfel etc. Intrebarea asta ar trebui sa ma poarte in adancimile fiintei mele si sa scoata la lumina adevarul. Pentru ca, de ce in sens psihologic este o intrebare reflexiva…
Ultimele comentarii