Psihologie
Dependenta de nefericire sub acoperire
N-o sa-ti puna nimeni un diagnostic al dependentei de nefericire. Boala este cinica, insidioasa, camuflata bine cu un soi de echilibru interior, care poate tine de cald toata viata. Tocmai pentru ca e vicleana si lucreaza sub acoperire, m-am decis sa insist cu tabloul clinic, si sa livrez diagnosticul in alb si negru, pe hartie. Poate ajuta pe cineva, cine stie!? Asadar,
Daca starea ta de bine depinde de factori externi, cum ar fi succesul esti candidatul perfect la dependenta de nefericire. Daca atunci cand obtii un succes te simti atat de bine in pielea ta, incat niciun alt lucru nu iti poate oferi o satifactie mai mare, inseamna ca folosesti placerea victoriei pentru a compensa sentimentele de insuficienta si de neincredere in tine insuti. Cand esecul vine, cazi prada deznadejdii si dezamagirii, inclusiv de sine. Un esec se poate multiplica daca este vazut ca o catastrofa cosmica, si nu ca o lectie. In realitate, valoarea ta nu se masoara prin succes!
Cand te uiti in ochii celorlalti pentru aprobare si lauda, esti tot dependent de nefericire. S-ar putea sa nu mai stii cine esti si sa-ti schimbi infatisarea, munca si modul de relationare, doar pentru a da bine in fata celor de la care astepti aprobare (de fapt acceptare si iubire). In acest caz, devii automat foarte sensibil la orice fel de critica, si te biciuiesti continuu din cauza ca nu reusesti sa te ridici la nivelul asteptarilor celorlalti. In mod normal, adevarata siguranta vine din interior, din faptul ca esti demn de iubire, in ciuda faptului ca gresesti sau dezamagesti pe cineva.
Daca persisti in stari dureroase, alimentand emotii negative si devalorizatoare esti ancorat serios in dependenta de nefericire. Sigur, nu vorbesc aici de starile normale de suparare sau tristete cauzate de un eveniment negativ. Iau in calcul durerea pe care ti-o produci singur/a si pe care o alimentezi inconstient. De exemplu, daca ai pierdut un iubit/a, este normal sa suferi un timp dar daca durerea asta dureaza luni sau chiar ani, fara sa scada in intensitate, devine gratuita, produsa de mintea ta care te tine captiv/a in nefericire. In realitate, putem alege felul in care ne simtitm sau/si sa credem ca maine va rasari soarele de dupa nori…
Cand consideri ca fericirea e scumpa si ca trebuie sa trudesti din greu pentru a o obtine, te afli pe acelasi drum acoperit cu semintele nefericirii. De pilda, daca consideri ca viata de familie este o cruce pe care trebuie s-o porti, vei trai purtand in spate povara iubirii si nu bucurandu-te de iubire!? In fond, te poti bucura de viata eliminand credintele limitative pe care le-ai mostenit, facand alegeri constiente si asumate, care sa te implineasca la modul dorit.
Atunci cand te pozitionezi in victima si crezi ca altii sunt de vina pentru problemele tale, esti in mod sigur dependent de nefericire. Pozitia de victima este comoda si-ti aduce chiar beneficii de genul: atentie, grija, compasiune, empatie etc. Dar victima nu poate fi fericita atata timp cat depinde de bunavointa si disponibilitatea altora. Vrei sa fii fericit? Asuma-ti responsabilitatea pentru propria viata!
Alte paradoxuri ale dependentei de nefericire:
Am definit dependenta de nefericire intr-un alt articol, aratand totodata si manifestarile ei, in viata de zi cu zi. Adaug aici cateva paradoxuri ale dependentei de nefericire, in care ai putea sa te regasesti si pe care ai posibilitatea sa le demontezi, in viitor :
- Desi ai avut parte de succes, cauti consolarea/alinarea in nefericire. Atunci cand experimentezi prea multa placere/bucurie, ai nevoie de o circumstanta care sa ti se pare familiara sau/si linistitoare. Doar nefericirea te poate determina sa recreezi disconfortul interior pe care l-ai invatat in copilarie. Poate iti amintesti de ocazii in care erai fericit/a dupa un succes sau eveniment reusit dar, aprent din senin si fara motiv, ai inceput sa te simti groaznic!?
- Iti redobandesti echilibrul interior, creandu-ti disconfort, prin apelul inconstient la nefericire. De pida, mananci emotional, ca dupa aceea sa te simti biciuit/a cu vina de a manca prea mult si de a fi supraponderal/a.
- Cand esti implinit intr-un domeniu al vietii tale, compensezi binele acesta creand nefericire intr-un alt domeniu al vietii tale. De exemplu, ai succes in cariera dar n-ai succes la relatii!?
- Cu cat te simti mai bine, cu atat esti mai deprimat/a mai multa vreme. Exista oameni care n-au niciun motiv sa fie tristi sau deprimati dar raman in aceasta stare cunoscuta, folosind autocritca si perfectionismul, ca arme latale.
- Ai totul si apoi distrugi ceea ce ai, crezand ca nu meriti ceea ce ai obtinut. Astfel, victoria abia castigata iti scapa printre degete. Exista oameni care isi submineaza succesul prin modalitati invizibile pentru ei, deoarece disconfortul pe care si-l produc corespunde valorilor pe care le-au invatat in copilarie si pe care simt ca le merita.
Acestea ar fi cateva dintre paradoxurile dependentei de nefericire. A le cunoaste, a le identifica in viata ta si a le formula ca obiective pentru schimbare, constituie primul pas spre fericirea adevarata, la care ai fost menit/a. Despre urmatoarele etape necesare acestui demers, intr-un articol viitor.
Nota: In scrierea acestui articol m-am inspirat din cartea Dependenta de nefericire de Marta si William Pieper, aparuta in 2009, la editura Curtea Veche din Bucuresti.
Carte
Ridica-te din propria cenusa mai puternic ca oricand
Brene Brown a devenit de ceva vreme unul dintre autorii mei preferati. Asta se datoreaza faptului ca este o cercetatoare-povestitoare a domeniului social care crede, la fel ca mine, ca « cea mai utila cunoastere referitoare la comportamentul uman se bazeaza pe experientele de viata ale oamenilor ».
In cartea Ridica-te din propria cenusa mai puternic ca oricand, Brene a sintetizat ce a aflat in urma unor interviuri pe un numar mare de subiecti, de la lideri ai unor mari companii la militari, artisti, cupluri aflate in relatii de lunga durata, profesori si parinti, analizand povestile lor legate de « cazaturi » dar mai ales ce anume le-a dat curaj sa se ridice de jos si sa mearga mai departe. Intrebarea de capatai a fost: ce au in comun acesti oameni care au relatii de lunga durata bazate pe iubire, lideri care cultiva creativitatea, artisti inovatori si clerici care ii ajuta pe oameni sa isi pastreze credinta si speranta? In urma studiului ei, raspunsul a fost clar: ei recunosc puterea emotiilor lor si nu se tem de disconfortul generat de analizarea acestora.
Procesul ridicarii din propria cenusa
Povestile noastre legate de diferite dificultati pot fi majore, precum pierderea slujbei sau incheierea unei relatii, dar pot fi si minore, cum ar fi cearta cu un coleg sau cu un prieten. Indiferent de circumstante, procesul ridicarii din propria cenusa este intotdeauna acelasi: noi trebuie sa ne recunoastem emotiile si sa fim curajosi in privinta lor; sa analizam povestile pe care ni le spunem, evitand conspiratiile, pana cand vom ajunge sa descoperim adevarul; sa traim zi de zi acest proces, pana cand se transforma in practica si declanseaza o adevarata revolutie in viata noastra.
Recunoasterea emotiilor. In primul rand admite ca esti la pamant si nu fugi de ceea ce simti, inclusiv de durere, tristete, rusine, vina etc. „Exista prea multi oameni in zilele noastre care, in loc sa se simta raniti, reactioneaza la rana lor sufleteasca. In loc sa-si recunoasca durerea, ii fac si pe altii sa sufere. In loc sa riste sa se simta dezamagiti, ei opteaza pentru a trai dezamagitor”. Reversul acestei descrieri ar fi omul care, atunci cand este la pamant are curajul sa se arate „lumii” asa cum este, vulnerabil si cazut. Cu alte cuvinte, omul care-si asuma povestea, cu bune si rele este un om curajos care spune celorlalti: „sunt aici, in arena, cu fata la pamant. Am dat gres, e drept, dar asta nu ma impiedica sa continui lupta si sa ma ridic de aici mai puternic ca oricand. Acesti oameni, desi raniti, nu raman acolo ci devin curiosi sa afle ce se intampla mai departe si cum se conecteaza ceea ce simt cu gandurile si comportamentele lor.
In aceasta prima faza, Brene ne recomanda un exercitiu, pe care l-a adoptat ea insasi , acela de a nota pe o ciorna de tip SFD (shitty first draft) toate conspiratiile si fabulatiile cu privire la ce ni s-a intamplat rau: cine este de vina, de ce am reactionat asa, ce simtim/gandim despre asta etc. Aceasta faza ne da posibilitatea sa constientizam exact unde ne aflam in momentul prabusirii. Dupa ce ne-am mai domolit emotiile incepe faza adoua,
Analiza situatiei. Oamenii care se ridica de jos mai puternici ca inainte de cadere, sunt cei dispusi si capabili sa-si examineze cu onestitate povestea personala. Analiza consta in verificarea povestii lor in lumina catorva subiecte sensibile: granitele personale, rusinea, acuzatiile, perfectionismul, resentimentele, durerea sufleteasca, increderea, responsabilitatea, compasiunea, empatia, iertarea, regretul etc. Analiza acestor subiecte, definite si explicate in carte, le permite sa se inteleaga mai bine pe ei insisi in conexiune cu altii si declanseaza schimbarea dorita.
In aceasta etapa, cea mai grea, se pleaca de la curiozitate: cand au aparut primele conspiratii cu privire la ce mi s-a intamplat asemanator in trecut, de exemplu tachinarea din timpul unei dispute cu un coleg. Ce am simtit atunci, ce as fi putut face si n-am facut, ce pot face acum? Raspunzand la aceste intrebari cu onestitate, voi afla povestea mea reala si voi intelege de ce este nevoie de asumare si schimbare.
Revolutia personala. In aceasta ultima etapa transformarea gandurilor si a convingerilor personale este radicala. „Oamenii puternici integreaza ce au invatat in acest proces in modul lor de viata, de a iubi, de a conduce, de a fi parinte si de a participa ca cetatean la bunul mers al comunitatii”. Integrarea este motorul care ne pune in miscare de-a lungul procesului de recunoastere, analiza si revolutie, scopul acestor etape fiind de a ne face integri, prin recapatarea starii de tot unitar de dinainte de cadere…
In concluzie, desi nu pot schimba un eveniment sau un fapt care m-a trantit la pamant, pot alege sa inchei povestea diferit. Capacitatea de a decide cum sa fie finalul povestii face diferenta intre invingatori si invinsi. Iar cei care se ridica de jos, devin in urma acestui proces, mai puternici ca oricand…
Mai multe detalii despre procesul renasterii din propria cenusa gasiti in cartea autoarei, Brene Brown, Ridica-te din propria cenusa mai puternic ca oricand, aparuta in 2005 la editura Adevar Divin din Brasov.
amintiri, Povesti despre oameni, Psihologie
Fara titlu
Cunosc pe cineva caruia i s-a profetizat de catre tata, ca nu va realiza nimic in viata. Ca va fi un nimeni, un incurca lume, dependent de altii. Vorbele blestemate au fost intarite de atitudini, comportamente, fapte. A fost batut, izolat, retras de la scoala si exploatat fara mila. Otrava neputintei, a indoielii de sine si a devalorizarii i-a fost picurata in suflet ani la rand, producand daune ireparabile…
Ce credeti ca s-a intamplat cu acel copil care intre timp a implinit 75 de ani? Destinul i-a harazit un instinct al supravietuirii fantastic, asa ca la un moment dat si-a luat viata in propriile maini. Si-a intemeiat o familie, si-a construit o casa, apoi a doua si a treia, muncind pe rupte. A crescut copii, s-a reintors pe bancile scolii, a inceput sa citeasca si sa-si cultive spiritul.
O intorsatura frumoasa a vietii, veti spune. Da, cu siguranta. Dar motivatia din spatele acestei schimbari este morbida. Stiti de ce-a facut omul nostru toate aceste ispravi? Ca sa-i demonstreze tatalui ca este in stare sa le faca. Sa-i spuna ca s-a inselat cand l-a socotit un neispravit, un nemernic, incapabil de fapte marete. Asa ca dupa fiecare obiectiv implinit, se intorcea spre tata si-l intreba intr-un fel sau altul: Ma vezi tata? Nu-i asa ca pot? Nu-i asa ca ma descurc? Hai spune-mi ca ma accepti, spune-mi ca esti mandru de mine. Tata, te rog fa macar un gest cu mana, aproba-ma din priviri, te rog spune-mi ceva frumos tata…
Dar tatal n-a schitat niciun gest, n-a scos niciun sunet. Iar omul nostru a continuat cursa nebuna spre inima ferecata a tatalui sau. Ani la rand, fara oprire, fara ragaz. A sosit si ziua cand fiul a trebuit sa ingrijeasca de acest tata tiran care i-a furat viata. Acela a fost momentul in care am asistat la una din cele mai duioase scene pe care am vazut-o vreodata. Un adult-copil hranea cu lingurita un tata batran si neputincios. O facea cu drag si voiosie. Chiar si atunci il mai intreba din priviri: tata, nu-i asa ca esti mandru de mine? Nu-i asa ca ma pretuiesti? Nu-i asa ca ma iubesti si pe mine?
Intr-un tarziu, cuprins de remuscari, batranul avea sa slobozeasca niste cuvinte straine de sine dar vindecatoare. Iarta-ma ma! Iarta-ma! Ma ierti, l-a intrebat cu glas ca de tunet. Sigur ca te iert tata, i–a soptit fiul.
Tatal este oale si ulcele de mult dar fiul inca se lupta cu fantomele trecutului sau. Inca vrea sa-i demonstreze tatalui ca el este un om demn, ca merita sa fie luat in seama, ca poate fi acceptat si iubit. Simt compasiune pentru acest om care si-a irosit viata pentru un vis furat. A investit in tot soiul de proiecte, care nu vor reusi niciodata sa-i vindece sufletul ranit…
Ne place sa stim ca sensul ales pentru viata este al nostru, ca ne-am gasit rostul pe lume. Alergam dupa succes, bogatie, putere, iubire, credinta, adevar. Ne ascundem sufletul bolnav in spatele rolului, statutului, functiei, banilor. Poate ca e timpul sa ne oprim o clipa si sa ne intrebam daca nu cumva facem ispravi pentru a castiga aprobarea mamei, a tatalui, a sotului, sotiei, bunicilor, sefilor etc. Daca acesta este crudul adevar, sa lasam fantomele in lumea lor si sa ne intoarcem la visul nostru. Doar acela ne va aduce vindecare si pacea de care avem nevoie…
Ultimele comentarii