Carte
Calaul dragostei si alte povesti de psihoterapie
Este titlul uneia din cele zece povesti terapeutice pe care Irvin Yalom a ales sa le publice, onorandu-si atat profesia de psihoterapeut cat si pe cea de scriitor, pe care le practica cu dedicatie, stiinta si pasiune. Alegerea acestor povesti, in detrimentul altora o fi fost un demers dificil, avand in vedere faptul ca Yalom a tratat sute/mii de pacienti si indirect a atins vietile a milioane de oameni prin intermediul cartilor, cursurilor, manualelor, seminariilor, interviurilor pe care le-a daruit lumii, de-a lungul unei indelungate si prolifice cariere.
Din introducerea pe care o face acestor istorii de viata am aflat ca au fost preferate deoarece ilustreaza cele patru realitati relevante pentru psihoterapie, si anume: faptul ca moartea este inevitabila, faptul ca suntem liberi sa ne facem viata asa cum ne dorim; faptul ca, in ultima instanta, suntem cu totii singuri; faptul ca viata nu are niciun sens sau scop final évident.
Dintre aceste adevaruri ale vietii, moartea este cel mai usor de intuit ca dat ineluctabil, dintre toate, afirma Yalom. Nu ma surprinde aceasta ierarhie facuta de autor, avand in vedere interesul acestuia pentru tema mortii si contributia pe care a adus-o psihoterapiei, imbogatind-o cu orientarea existentiala, careia i-a dat forma si continut. Moartea ne invata despre viata, afirma Yalom adesea, un aforism cu valente terapeutice consistente …
Din lucrul cu pacientii sai, autorul a observat ca angoasa mortii este negata prin doua idei delirante. Prima ar fi convingerea ca fiecare avem ceva special, altfel decat restul lumii (idealizare/singularitate). A doua este credinta intr-un Atotputernic care ne priveste, ne apara si ne promite izbavirea din ghearele mortii inevitabile.
Aceste doua sisteme de convingeri alcatuiesc doua reactii diametral opuse la situatia in care se afla omul, crede Yalom. Una ar fi autoafirmarea eroica, prin declararea autonomiei. Cealalta, contopirea cu o fiinta superioara, prin dependenta/simbioza. In prima ipostaza, omul se transforma in propriul parinte, in a doua, omul ramane un vesnic copil…
Frica de moarte iese cel mai bine la iveala in cosmaruri si se manifesta prin exacerbarea virilitatii, sustine Yalom. O marturie edificatoare in acest sens o dau doua din cele zece personaje ale povestilor terapeutice. Este vorba de Malvin din, In cautarea visatorului si Carlos in, Daca violul n-ar fi in afara legii.
A doua realitate pe care o ia in atentie autorul este libertatea, care pare a fi antiteza mortii. Cu toate ca termenul suna bine in urechile noastre, libertatea vazuta dintr-o perspectiva existentiala este legata indisolubil de responsabilitatea propriilor alegeri si fapte. A fi responsabil inseamna a fi autorul propriului mod de a trai. Cum tanjim dupa structura si siguranta, libertatea promisa este mai degraba un agent anxiolitic, in sensul de care vorbea Sartre: suntem condamnati la libertate.
Este dificil, asadar, sa intri intr-un proces terapeutic, fara asumarea responsabilitatii, asa cum o face Dave din povestea, Nu trebuie sa fii bland. Daca nu si-ar fi asumat responsabilitatea, terapia n-ar fi avut niciun efect, de vreme ce, initial, credea ca sotia este vinovata pentru raul din viata lui …
Dupa asumarea responsabilitatii, adevarata munca este schimbarea care necesita un act de vointa. Exista momente cand trebuie sa cugeti, sa constientizezi si sa analizezi dar vine si clipa in care trebuie sa actionezi. Prin exercitarea vointei, care este motorul actiunii are loc exprimarea concreta a libertatii noastre …
Exercitarea vointei comporta doua etape: dorindu-si ceva omul initiaza, iar apoi pune in practica, prin luarea unei decizii. Din pacate unii oameni sunt blocati volitiv, nestiind nici ce simt, nici ce vor. Fara opinii, fara impulsuri, fara inclinatii, ei devin paraziti agatati de dorintele altora.
Altii stiu ce vor dar nu sunt in stare sa ia o decizie, ca in povestea lui Saul din Trei scrisori nedesfacute. Este greu sa luam decizii deoarece orice decizie presupune invariabil o renuntare. Astfel, pentru fiecare DA trebuie sa existe un NU, fiecare decizie eliminand sau distrugand alte optiuni. Alternativele exclud. A decide inseamna a ucide.
Singuratatea este o alta problematica umana, des intalnita in cabinetele de psihoterapie. Aceasta poate fi interpersonala, cand omului ii lipsesc deprinderile sociale sau stilul de personalitate care sa-i permita interactiuni sociale intime, ilustrata aici, prin intermediul lui Betty din Grasa. Si intrapersonala cand sinele este scindat, ca atunci cand disociem starea emotionala de amintirea unui eveniment. Vezi Marge din Monogamie terapeutica, cu dilema: care dintre personalitati se cuvine a fi laudata si ocrotita?
Dupa multi ani de studiu si experienta cu pacientii, autorul afirma transant ca, nu exista remedii pentru izolarea existentiala. Apoi mai adauga o recomandare ce tine de practica din cabinet. Terapeutii ar trebui sa evite falsele solutii, ca aceea cand cineva se foloseste de altcineva ca de un scut impotriva singuratatii.
O alternativa la singuratate ar fi fuziunea/simbioza. Fuziunea elimina anxietatea intr-o maniera radicala, prin eliminarea constiintei de sine, afirma Yalom. Riscul aici este sa ne pierdem pe noi insine, ca in cazul indragostirii, de exemplu, cand EU se dizolva in NOI. Din acest motiv, pentru terapeuti este dificil/contraproductiv sa lucreze cu un pacient indragostit, asa cum este Thelma din povstea, Calaul dragostei, de exemplu. O afectiune inchisa in sine si exclusivista, hranindu-se din ea insasi, cum este obsesia, este sortita sa se erodeze singura pe dinauntru. In schimb, dragostea adevarata este un mod de a fi, de a-ti darui sentimentele si nu a cadea prada acestora.
Simt nevoia sa adaug ca acest mod yalomian de a privi lucrurile m-a linistit in privinta unei cliente care s-a prezentat in terapie cu o obsesie, pe care voia sa i-o scot din cap si din corp, fara a avea vreo contributie in sensul responsabilitatii, de care am pomenit mai sus.
In sfarsit, a patra dimensiune care pune probleme omenirii, implicit psihoterapiei, este sensul/semnificatia vietii. Mi-a mers la suflet remarca asta, pe care mi-am insusit-o instant: Cautarea semnificatiei trebuie facuta pe ocolite deoarece cu cat o urmarim mai deliberat, cu atat avem mai putine sanse s-o gasim. Ea decurge din infaptuirea a ceva care are rost si care face ca intrebarile despre semnificatia vietii sa nu mai conteze. Este exact ceea ce am experimentat si eu la un moment dat. Merci Irvin pentru confirmare.
Mi-a placut si onestitatea autorului cand afirma: Experienta traita de celalalt ramane, pana la urma, inflexibil de intima si imposibil de inteles. Asa se face ca, in cabinet, intalnirea se realizeaza intre un om tulburat (pacientul) si unul mai putin tulburat (psihoterapeutul), care incearca sa-l ghideze cu grija si compasiune pe primul, fara sa-i ofere certitudini absolute sau raspunsuri ultime.
N-am sa intru in detaliile povestilor, din simplul motiv ca ele sunt bine scrise si merita citite la prima mana, avand relevanta, atat pentru terapeuti cat si pentru publicul larg. Pentru pregustare, las aici un fragment din introducere, cu destule intrebari incitante care sa indemne la lectura potentiali curiosi.
Dublul rol de observator si participant il solicita mult pe terapeut, iar pentru mine, in aceste zece cazuri relatate aici, a ridicat intrebari chinuitoare. De exemplu, unui pacient care m-a rugat sa-i pastrez scrisorile de dragoste, cum sa-i cer eu sa infrunte deschis exact aceleasi probleme pe care eu, in propria-mi existenta le-am evitat mereu? As putea eu sa-l ajut sa mearga mai departe decat am mers eu? Cum sa le pun eu nemiloase intrebari existentiale unui om aflat pe moarte, unei vaduve, unei mame careia ii murise copilul si unui pensionar anxios cu vise transcedentale – intrebari la care nici eu n-am un raspuns? S-ar fi cuvenit sa-mi dezvalui slabiciunea si limitele in fata unei paciente a carei personalitate alternativa mi se parea teribil de seducatoare? Puteam eu oare sa infirip o relatie sincera si plina de grija cu o femeie obeza a carei infatisare imi repugna? Trebuie ca eu, sub deviza cunoasterii de sine lucide sa-i rapesc unei femei batrane iluzia de dragoste complet irationala, dar profund reconfortanta si revitalizanta? Sau sa-mi impun vointa asupra unui barbat care, incapabil sa actioneze spre binele propriu, se lasa terorizat de trei scrisori nedesfacute?
Carte
Curajul in salbaticie
Brene Brown ne-a obisnuit cu cercetarile calitative legate de subiecte cum ar fi curajul, vulnerabilitatea, rusinea sau empatia. In cartea Curajul in salbaticie, autoarea ne provoaca la cultivarea apartenentei adevarate in comunitatile in care traim, in organizatii si in cultura din care provenim. O face redefinind conceptul si asigurandu-ne totodata ca nu este o tragédie daca nu apartinem, daca alegem nonconformismul sau/si caile personale, in care credem cu tarie. In sprijinul acestei idei, autoarea o citeaza pe Maya Angelou care spunea: Esti liber doar atunci cand iti dai seama ca nu apartii niciunui loc anume, ci tuturor – locul tau e pretutindeni. Pretul e mare. Recompensa e uriasa. Pretul despre care vorbeste Maya, si pe care Brene nu si-ar fi dorit initial sa-l plateasca, este insasi salbaticia.
Recunosc ca termenul salbaticie, folosit de autoare m-a derutat putin, asa ca am vrut sa stiu din start la ce anume se refera Brene cand alatura cele doua cuvinte – curaj si salbaticie, inca din titlu. Si am aflat ca nu putem vorbi de apartenenta fara sa ne gandim la ce se afla dincolo de ea: un mediu ostil, o diversitate careia trebuie sa-i faci fata, intinzand mana unor oameni necunoscuti si prezentandu-te asa cum esti, cu valorile si credintele tale, poate mai putin apreciate sau chiar nepopulare. Iata de ce salbaticia este locul unde au trait dintotdeauna creatorii, profetii, curajosii si oponentii sistemului…
Apartenenta este esentiala dar sa alegi o pozitie riscanta, in afara zidurilor cetatii este un act de curaj, ne spune Brene. Asta presupune sa fii cateodata singur, sa nu apartii, chiar sa te doara dar sa alegi sa mergi mai departe pe calea ta. Faci asta pentru ca astepti recompensa, care este uriasa. Desi drumul pana acolo e greu, autenticitatea la care ajungi este viata adevarata. Si totusi, apartenenta este calea mai sigura si confortabila, pe deasupra.
Sa apartinem dar nu oricum
Suntem fiinte sociale si trebuie sa apartinem de ceva, cuiva, undeva. Este dorinta innascuta a oamenilor de a face parte din ceva mai amplu decat propria persoana. Chiar si structura noastra neuronala, hormonala si genetica sustine interdependenta, in defavoarea independentei. Totusi, apartenenta trebuie sa fie autentica, sa nu fie obtinuta cu pretul propriei autenticitati, libertati sau puteri.
Simtim nevoia sa facem parte din ceva, dar ceva real, nu conditionat sau fals, ori supus constrangerii si negocierii. Apartenenta adevarata exista doar cand ne aratam lumii asa cum suntem, autentici si imperfecti. Apartenenta adevarata nu e ceva ce obtinem sau realizam impreuna cu altcineva, este ceva ce avem in noi. Odata ce ne apartinem cu adevarat si credem cu tarie in noi insine, avem parte de apartenenta adevarata. Suntem diferiti dar profund conectati, sustine Brene.
Apartenenta adevarata nu este una pasiva. Nu inseamna doar sa te alaturi unui grup. Nu inseamna sa te conformezi, sa te prefaci ori sa accepti un compromis, fiindca e mai sigur. Este un exercitiu care ne impune sa fim vulnerabili, sa fim dispusi la disconfort si să invatam sa fim prezenti alaturi de alti oameni, fara sa ne sacrificam pe noi inșine. Apartenenta adevarata nu presupune sa te schimbi, presupune sa fii cine esti.
Loialitate fata de sine sau fata de grup?
Traim intr-o cultura a conformarii. Este mult mai usor sa gestionezi o astfel de cultura. Stabilesti standarde si reguli. Conduci simplu dupa principiul: dovedeste ca poti sau taci! Dar ratezi oportunitati reale , in a-ti ajuta oamenii sa-si gaseasca rolul, ratezi sansa de a ajuta oamenii sa-si gaseasca motivatia interioara, sa aiba incredere in ei insisi…
Desi ne dorim sa apartinem, vrem sa fim si noi insine, in acelasi timp. Ceea ce este improbabil atunci cand ne afiliem cu altii. Ca sa ramanem acolo va trebui sa parem perfecti, sa-i aprobam pe ceilalti (care sunt multi) in defavoarea propriilor convingeri, pareri si nevoi. Aprobarea celorlalti este unul dintre cei mai slaviti idoli ai nostri iar ofranda cu care trebuie sa-i satisfacem nesatul este sa facem astfel incat sa le fie bine celorlalti.
Asa apare nevoia de a-i multumi pe ceilalti cu pretul propriei vieti. Nu cumva este un prêt prea mare? Dar daca pot fi acolo si pot fi si eu insami, in acelasi timp!? Sa incercam deci sa trecem peste piedicile care ne despart.
Sa trecem dincolo de piedicile care ne despart
Insingurarea din lumea noastra este un indiciu al unei crize spirituale profunde. Suntem singuri, nu pentru ca ne-am dori ci pentru ca ne este frica: de vulnerabilitate, de critica, de esec, de conflict etc.
Divizarea. Ne-am format tabere si ne-am divizat in triburi. Ne despart optiunile politice, ideologiile, convingerile religioase, rasa, sexul, clasa etc. In acest context, celalalt este ori cu noi, ori impotriva noastra!
Demonizarea inamicului. Este o practica uzuala care dezumanizeaza. Se incepe cu crearea unei imagini a inamicului, se continua cu limbajul excluziv/injurios si apoi cu actiuni concrete, justificate de o retorica a urii.
Lipseste politetea si toleranta. Datorita fricii, furiei si a frustrarii personale dar si colective, oamenii ii exclud pe ceilalti, sunt nepoliticosi cu semenii lor si le arata dispret doar pentru ca sunt diferiti.
Suntem despartiti de ceilalti in aproape toate aspectele vietii. Ne distantam si strigam unii la altii. In loc sa ne rugam si sa ne apropiem unii de altii, ne inchidem in buncare si strigam doar pentru a ne auzi ecolul.
In cautarea apartenentei adevarate dar si a libertatii personale
Ca sa apartii in mod autentic ai nevoie sa cauti acea comunitate, grup, familie care te vede, te apreciaza, te accepta asa cum esti. Fiecare trebuie sa-si gaseasca propria cale, propria apartenenta, care sa-l defineasca. Asta s-ar putea sa ne duca spre un paradox. Paradoxum (lt) inseamna aparent absurd dar de fapt adevarat (Carl Jung). Inseamna sa gasesti ceea ce cauti si atunci cand faci parte din ceva si atunci cand infrunti salbaticia de unul singur. Atunci apartinem pretutindeni si nicaieri. Pare absurd dar e adevarat.
Intoarce-te acasa! A nu apartine propriei familii este una dintre cele mai periculoase afectiuni. Fiindca are puterea de a frange spiritul si increderea in propria valoare. Neglijarea mentinerii unui contact strans cu persoanele importante e cel putin la fel de periculoasa pentru sanatate ca fumatul unui pachet pe zi, hipertensiunea sau obezitatea.
Ca sa apartii trebuie sa ai curajul vulnerabilitatii. Asta presupune recunoasterea durerii, in detrimentul furiei si negarii. Vulnerabilitatea nu este un semn al slabiciunii ci al curajului.
Foloseste un limbaj incluziv. O disputa se poate transforma intr-o oportunitate de conexiune, daca poti sa-l incluzi si pe celalalt ca parte a solutiei, dincolo de opiniile lui diferite.
Combate vrajeala cu adevarul. Intampina vorbaria goala cu generozitate, empatie si curiozitate! In loc sa combati, asculta si pune intrebari de clarificare, de genul: de unde ai aflat asta, esti sigur de ceea ce spui, fa-ma sa inteleg pozitia ta, cu argumente valide etc.
Fii civilizat! Asta inseamna sa-ti sustii si sa-ti aperi identitatea, nevoile si convingerile, fara sa le lezezi pe ale altora; sa dezaprobi cu respect; sa cauti un teren comun ca punct de pornire pentru dialogul despre diferente; sa asculti dincolo de preconceptii si să-i inveti si pe altii sa procedeze la fel; sa depui efortul de a fi prezent, chiar si cu cei cu care esti intr-un dezacord profund si inversunat; sa procedezi astfel incat vocea fiecaruia să fie auzita si nimeni să nu fie ignorat.
Fii parte din experienta bucuriei si a suferintei colective, prin recunostinta si impreuna simtire, atat in momente de efervescenta spirituala (vezi ritualuri religioase, intruniri culturale – muzica, rugaciune etc) cat si de tristete (vezi moartea cuiva din comunitate).
Conecteaza-te la retelele sociale doar in masura in care le folosesti pentru a crea o cumunitate reala, cu o structura, un scop si un sens care se prelungesc in viata reala.
Tine spatele tare (cladit prin curaj)! A fi perfect, a face pe plac, a demonstra si a te preface sunt obstacole in calea cladirii unui spate puternic. A fi integru si a ramane acelasi iti tine spatele drept.
Lasa pieptul vulnerabil (plin de iubire)! Apropie-te de oameni! E greu sa urasti oamenii cand esti fata in fata cu ei. Si, nu incerca sa-i schimbi pe cei de langa tine. Lucreaza cu propria minte si te vei linisti.
Inima las-o salbatica (sa poata refuza conformismul, cu riscul salbaticiei)! O inima salbatica este capabila sa balanseze tensiunea de a privi lucid nedreptatile din lume si de a lupta pentru dreptate, pace, cultivandu-ti in acelasi timp, propriile momente de bucurie.
Curajului de a trai in salbaticie are nevoie de unealta numita Incredere
Potrivit lui Charles Feltman, increderea este alegerea de a risca sa faci vulnerabil ceva ce pretuiesti, in fata actiunilor altei persoane. Brene preia aceasta definitie a lui Feltman pentru ca se muleaza f bine pe datele pe care le-a obtinut din propria cercetare. Tot din datele culese, formula increderii are cateva elemente, de care trebuie sa tinem seama:
Limite: sa invatam sa stabilim, sa impunem si sa respectam limite. Provocarea este sa renuntam la nevoia de a fi placuti si la frica de a dezamagi.
Seriozitate: sa invatam sa spunem ce credem si sa credem ce spunem. Provocarea este sa ne asumam si sa nu promitem mai mult decat putem duce, doar pentru a face pe plac sau pentru a ne afirma.
Responsabilitate: sa invatam sa luam atitudine, sa ne asumam responsabilitatea, cerandu-ne sincer iertare cand gresim. Provocarea este sa renuntam la invinovatire si sa ne ferim de rusine.
Confidentialitate: sa invatam sa respectam confidentele si sa discernem ce putem spune mai departe si ce nu. Provocarea este sa renuntam la barfa si la intimitatea data de inamicul comun.
Integritate: sa invatam sa traim conform valorilor noastre, chiar daca e inconfortabil sau greu. Provocarea aici este sa alegem curajul in detrimentul confortului.
Generozitate: sa invatam sa fim generosi cu presupunerile pe care le facem despre ceilalti. Provocarea este sa fim sinceri si fermi cand spunem ce este in regula si ce nu.
Fara judecata: sa invatam sa oferim si sa primim ajutor. Provocarea este sa renuntam la rolul de Salvator ca sursa a stimei de sine.
Deci,
Avem nevoie sa apartinem. De asemenea, lumea in care traim are nevoie sa fim prezenti si sa ne aparam convingerile, fie ele si personale. Sa o facem curajos, croindu-ne propriul drum prin lume (salbaticie).
Dar daca te simti cumva in afara unor ziduri, cu pieptul sensibil si expus, nu dispera. Ramai cu spatele drept si lasa-ti inima salbatica. In acest caz, e ok sa te intrebi: apartin cuiva? si sa-ti raspunzi: da, imi apartin mie insami/insumi! Sunt pretudindeni si asta este o recompensa uriasa.
Psihologie
Despre dependenta eficienta
Este foarte usor sa acceptam dependenta copiilor fata de parintii lor. Daca vorbim insa despre dependenta in cuplul de adulti, sarim ca arsi. Si asta pentru ca ni se propovaduieste de mult timp faptul ca autonomia si independenta sunt indicatori ai maturitatii iar a cere ajutor altora este dovada clara a slabiciunii si neputintei.
In ciuda acestor prejudecati fabricate de promotorii dezvoltarii personale, studiile care valideaza teoria atasamentului au aratat ca adultii au aceeasi nevoie de dependenta emotionala ca si copiii. Aceasta legatura trainica asigura baza de siguranta si sprijin emotional, in momentele delicate de criza si distres prin care trecem in viata. Asadar, din leagan pana la mormant vom dori sa ramanem atasati de alti oameni, intr-o dependenta eficienta (asa cum o numea Bowlby), fie ca recunoastem sau nu acest lucru.
A fi capabil sa recurgi la altii pentru sprijin emotional este o dovada si totodata, o sursa de putere, spun psihologii. Mai mult, aceasta (inter)dependenta aduce cu sine numeroase beneficii. Sute de cercetari au validat teoriile privitoare la atasamentul adult, formulate initial de Bowlby. Iata mai jos cele mai relevante concluzii desprinse din aceste studii:
- Cand ne simtim in siguranta, adica confortabili cu apropierea si increzatori in legatura cu faptul ca putem depinde de cei dragi,suntem mai dispusi sa cautam sprijin la altii si mai capabili de a-l oferi la randul nostru.
- Cand legatura cu partenerii nostri este securizata, suportam mai bine ranile pe care acestia ni le provoaca si este mai putin probabil sa ne manifestam ostilitatea in mod agresiv atunci cand ne suparam pe ei.
- Cand suntem intr-o legatura sigura cu altii, ne intelegem mai bine pe noi insine si ne placem mai mult
- Cand ne aflam intr-o relatie sigura manifestam mai multa curiozitate si suntem mai deschisi la informatii noi. Curiozitatea vine dintr-un sentiment de siguranta; rigiditatea, din nevoia de a fi vigilent la posibile amenintari (sunt tot timpul in garda).
- Cand avem siguranta emotionala suntem mai deschisi catre experiente noi
- Avem convingeri mai flexibile cand ne simtim in siguranta si suntem puternic conectati cu cineva.
- Cu cat putem apela mai mult la partenerii nostri cu atat putem fi mai distincti si mai independenti. Psihologul Brooke Feeney a vazut asta studiind 280 de cupluri. Cei care simteau ca nevoile le erau acceptate de parteneri erau mai siguri in ce priveste rezolvarea problemelor pe cont propriu si era mai probabil sa isi atinga cu succes propriile scopuri.
Faptul ca ne aflam sau nu in relatii de dependenta emotionala a fost asociat si cu starea noastra de sanatate/boala fizica si mentala. Stim, de exemplu ca femeile si barbatii casatoriti au in general vieti mai lungi decat semenii lor care traiesc singuri. Suferinta este garantata in viata dar suferinta in singuratate este intolerabila.
- Relatiile negative/toxice, ne submineaza sanatatea. De exemplu, la barbatii si femeile cu insuficienta cardiaca congestiva, starea casniciei pacientului reperezenta un indicator al supravietuirii dupa 4 ani, la fel de precis ca severitatea simptomelor si gradul de degenerare (Jim Coyne).
- Suferinta intr-o relatie ne afecteaza in mod negativ sistemul imunitar si hormonal si chiar capacitatea de a ne vindeca.
- Studiile in imagistica creierului au aratat ca respingerea si excluderea activeaza aceleasi circuite in aceeasi parte a creierului, ca durere fizica. Aceasta parte a creierului se activeaza de fiecare data cand suntem separati emotional de cei dragi noua
- Suferinta maritala creste de zece ori riscul depresiei.
- Contactul cu un partener iubitor actioneaza ca un scut impotriva socului, stresului si durerii.
- Cand avem contact fizic cu persoana draga, suntem inundati de hormonii fericirii (oxitocina si dopamina) in timp ce hormonul stresului, cortizolul este inhibat.
Lista este pe departe de a fi completa. Ce am vrut sa arat (a cata oara?) este ca nu suntem creati sa infruntam lumea in singuratate. Avem nevoie sa ne conectam emotional la oamenii semnificativi din viata noastra. Avem nevoie sa stim ca atunci cand trecem prin dificultati, cineva apropiat ne spune: sunt aici pentru tine. Te vad, te aud si-mi pasa. Iar noi, la randul nostru sa raspundem in acelasi mod sanatos si empatic. Asta este de fapt testul si esenta dependentei in iubire.
Psihologie
Fericirea exista doar impartasita
In cartea lui Jon Krakauer In salbaticie, personajul principal, un tanar student de 20 de ani, Chris renunta la viata sa obisnuita si porneste spre tinutul salbatic al Alaskai. Vrea sa traiasca acolo singur, asa ca isi ia cu sine cateva obiecte de stricta necesitate, socotind ca se va descurca cu supravietuirea fara vreun ajutor extern.
Pe parcursul calatoriei, tanarul intalneste oameni care doresc sa-l primeasca in viata lor. Printre ei, o femeie care se ofera sa-l adopte, o tanara care se indragosteste de el si un cuplu care il invita sa locuiasca impreuna. In ciuda acestor oferte tentante, Chris este hotarat sa-si continue drumul si sa razbata in viata de unul singur.
Ultima persoana cu care Chris intra in contact este un anume Gallien, care l-a dus cateva mile cu masina, incercand sa-l deturneze si el de la solitudine. Vazand ca nu reuseste, se ofera sa-i cumpere un echipament special pentru vremea aspra din Alaska, intrebandu-l totodata daca parintii, prietenii sau altcineva stiau de ceea ce avea de gand sa faca. Refuza ajutorul, recunoscand ca nimeni din familia sa nu stia de aventura pe care era gata s-o inceapa. « Sunt absolut sigur ca nu voi ajunge sa ma confrunt cu nicio situatie careia sa nu-i pot face fata de unul singur » l-a asigurat tanarul.
Dupa despartirea de Gallien, Chris traverseaza un rau inghetat si se adanceste in tinutul cu vegetatie salbatica, unde este complet izolat de lume. Timp de cateva luni se descurca singur: vaneaza, scormoneste dupa hrana si cauta adapost prin pesteri. Dar in primavara si-a dat seama ca este epuizat si vrea sa se intoarca in civilizatie. Descopera insa ca raul s-a umflat de la topirea zapezii iar curentul este atat de puternic, incat ii facea imposibila intoarcerea printre oameni. Neavand de ales, Chris se intoarce in tabara pe care si-o facuse si unde pana la urma va muri. In ultimile zile de viata, noteaza in jurnalul sau: « fericirea exista cu adevarat doar atunci cand este impartasita »
Ce invatam din aceasta poveste din perspectiva atasamentului
Avem aici un tanar cu un atasament evitant, dezamagit de relatiile sale (idealizate) care isi propune sa calatoreasca singur prin viata, in speranta ca va fi fericit doar el cu sine insusi. In acelasi timp crede ca va fi scutit de dependenta de alte persoane si de zbuciumul sufletesc care ii indica faptul ca nu are langa el persoanele potrivite.
Chris prefera autosuficienta in contrast cu (inter)dependenta, crezand ca a ramane la distanta de oameni este solutia pentru suferinta si nefericire. Aceste credinte intuitive l-au dus insa spre moarte sigura.
Solitarii, evitanti prin definitie par a nu valoriza relatiile umane si se retrag deseori in singuratate. Ei stiu insa ca solutia aleasa este una de avarie si se vor intoarce spre ceilalti, imediat ce vor gasi o baza de siguranta de care sa se agate. Ei recunosc ceea ce tanarul din povestea noastra a aflat prea tarziu si anume: fericirea exista cu adevarat doar atunci cand este impartasita!
Cartea In salbaticie de Jon Krakauer este tradusa in romaneste si se gaseste in librariile din Romania. Povestea cartii, inspirata din realitate a fost ecranizata in 2007. Vedeti trailer-ul aici.
Psihologie
Povestea printesei si a printului nefermecat
A fost odata ca niciodata o printesa care jucandu-se cu mingea ei preferata de aur, a scapat-o in fantana adanca din gradina palatului. Dandu-si seama ca a pierdut-o definitiv, se puse pe un plans jalnic. Dar nu mica i-a fost mirarea cand un broscoi buburos, itit pe buza fantanii, ii promise ca i-o va aduce inapoi, in schimbul prieteniei si a traiului impreuna la palat. Printesa consimti la acest targ dar dupa ce-si recupera mingea, uita de promisiunea facuta broscoiul. Acesta insa sosi degraba la usa palatului revendicandu-si dreptul de a sta la masa printesei si chiar de a dormi cu ea in pat. Intr-un final, la insistentele tatalui, printesa il primi pe broscoiul buburos inauntru ca sa-i fie tovaras si prieten, asa cum ii promisese. Seara insa, cand sa plece la culcare, printesei i se facu sila de broscoiul care se cuibarise langa ea, se enerva si-l tranti cu obida de perete. Dar ce sa vezi si sa nu crezi? Deodata broscoiul buburos si umed se transforma intr-un print fermecator care-i cuceri pe loc inima printesei. Urma nunta mare la palat iar cei doi insuratei traira fericiti pana la adanci batraneti…
Aceasta este pe scurt, povestea printului fermecat scrisa de fratii Grimm. In unele versiuni ale povestii, broscoiul devine print, doar dupa ce printesa il saruta, facand abstractie de conditia lui. Povestile de acest fel constituie o veritabila parabola a relatiilor de iubire romantica, asa cum este ea inteleasa in cultura din Occident. Toate fetele viseaza la un print charmant care vine pe un cal alb sa le salveze dintr-o existenta banala si sa le duca la palat, unde vor trai fericite pana la adanci batraneti. Cand se trezesc insa din vis dau nas in nas cu broscoiul raios pe care-l resping si-l alunga cat colo. Dar timpul trece si printul nu mai apare de nicaieri. Visul se face tandari iar fetelor nu le ramane altceva de facut, decat sa plece in cautarea broscoiului surghiunit.
Merg ele trei zile si trei nopti pe drumul singuratatii si la un moment dat il zaresc pe broscoi la fantana. Intra sfioase in vorba cu el si incearca sa se convinga ca bubele pot fi tratate si ca broscoiul se poate transforma chiar si in print, la o adica. Cred ca am sa-l ajut sa lepede straiele de broscoi. O sa fie un print intr-o zi, printul meu. Promit!
Dar basmul vietii se sfarseste cand vine noaptea si printesa realizeaza ca broscoiul isi poarta in continuare bubele, oricat ar incerca ea sa i le inlature. Intr-o ultima incercare disperata de a-l forta sa devina print, il tranteste violent de perete. Broscoiul isi da duhul iar printesa incepe sa planga amarnic. Jalea ei este despre neputinta de a fi fericita pe Pamant…
Dar daca l-ar fi sarutat pe broscoi? Cum s-ar fi terminat povestea lor? Cine, ce aduce farmecul in casa ?
*Articolul este o alegorie si trebuie tratat ca atare!
psihocalorii
Omul a plecat, cainele a ramas
Mary a iesit din spital dupa o problema de sanatate si avea nevoie in continuare de grija si afectiune. Astepta asta de la sotul ei dar el era prea ocupat ca sa i le ofere. Intrebata cum a depasit acest moment delicat, Mary a raspuns: Stii, nu cred ca as fi reusit, daca nu era cainele meu Golden. El a stat langa mine zi si noapte. Credinciosia lui m-a pus pe picioare.
Psihologie
8 motive pentru care oamenii sunt rai cu alti oameni
Oamenii sunt rai cu alti oameni deoarece se biciuiesc zilnic cu ganduri devalorizatoare de genul: sunt un ratat, n-am reusit sa fac mare lucru in viata, am parte numai de esecuri etc. Cand vocea din capul lor devine insuportabila, scot afara veninul ucigator, care poate lua diverse forme: vorbe grele, cuvinte otravite, priviri taioase, gesturi amenintatoare…
Oamenii sunt rai cu semenii lor pentru ca se compara cu acestia si constata ca unii le-au luat-o inainte in multe privinte. Ca sa faca fata acestei deprecieri sociale, construiesc scenarii pe baza unor presupuse defecte ale celuilalt. Asa se ajunge la conluzii de genul: X are succes profesional dar n-are caracter, Y are realizari dar n-are principii, Z este inteligent dar este impulsiv etc…
Oamenii sunt rai cu altii pentru ca se uita in oglinda si nu le place ce vad. Fie ca sunt grasi sau slabi, prea scunzi sau prea inalti, brazdati de riduri si vicii, cu nasul mare si fundul patrat etc. Cand nu te accepti asa cum esti, ai tendinta sa-i vezi pe ceilalti asa cum te vezi de fapt pe tine: gras, urat, desirat etc.
Oamenii sunt rai cu alti oameni deoarece au un istoric de respingere din partea familiei (uneori inainte de a se naste: copii nedoriti) si a altor persoane. Aceasta rana emotionala este atat de dureroasa incat ii transforma pe purtatorii ei in calaii altora. Algoritmul aici este: am fost respins (tu nu stii asta), te resping! (vreau ca tu sa stii asta si sa suferi la fel de mult ca mine)
Oamenii sunt rai pentru ca sunt singuri. Singuratatea este foarte greu tolerata deoarece duce la alienare si moarte (sociala). Un om singur va dori sa tina in poala o pisica sau un caine si va avea tendinta sa-si demonizeze semenii pentru ca s-au departat fara sa le pese…
Oamenii sunt rai cu altii pentru ca n-au fost vazuti, acceptati, validati de alti oameni. Daca nevoile acestea bazale, care constituie hrana noastra emotionala de zi cu zi, n-au fost satisfacute in copilarie si nici mai tarziu in viata, stima de sine ramane scazuta iar frustrarea creste. Tendinta in acest caz este de a proiecta asupra celorlalti devalorizare, depreciere, lipsa de recunoastre si acceptare…
Oamenii sunt rai deoarece considera bunatatea un defect care ii face vulnerabili. Agresivitatea (in toate formele ei) devine in acest caz un mecanism de aparare, un mijloc de lupta si de supravietuire intr-o lume pe care o considera ostila…
Dar cel mai mult, oamenii sunt rai deoarece nu sunt iubiti. Nu sunt iubiti, deoarece ei insisi nu se iubesc. Nu se iubesc din cauza ca, la randul lor, n-au fost iubiti in copilarie de catre persoanele semnificative din viata lor!
Epilog: Cand esti rau cu altii, intreaba-te ce anume te face sa te comporti astfel? Nu cumva problema e la tine?
Cand altii sunt rai cu tine, gandeste-te la ei cu compasiune. In mod cert omul cel rau are nevoie de iubire. Nu degeaba se spune ca cea mai buna terapie este iubirea!
Intrebare: Crezi ca mai sunt si alte motive pentru care oamenii sunt rai cu semenii lor?
Ultimele comentarii