film, Povesti despre oameni, Psihologie
A trai – Ikiru
N-as fi crezut vreodata ca un film japonez din anul 1952, alb negru, fara actiune, recuzita si farmec, avea sa-mi ofere sansa unei experiente revelatoare, demne de a fi impartasita si altora. Dar s-a intamplat si, crede-ma pe cuvant, merita sa cheltui 2. 20 h din viata ta pentru a-l vedea, fie si din curiozitate, daca nu din alte ratiuni, despre care o sa-ti spun mai multe in randurile ce urmeaza.
Dar mai intai am sa-ti dezvalui firele povestii: Matanabe este sef al departamentului Propuneri si Sesizari, in cadrul primariei din Tokyo, un functionar umil si posac, care a stampilat timp de 30 de ani hartii si a clasat dosare. O rutina care i-a asigurat traiul zilnic si ceva economii, pe care se gandea sa le imparta cu fiul sau, de care se instrainase intre timp.
In cei 30 de ani de munca, Matanabe n-a lipsit nici macar o zi de la birou, asa incat scaunul lui ramas gol pentru cateva zile, a starnit printre colegi tot felul de banuieli: ba ca s-ar fi indragostit, poate s-o fi scrintit la cap, ori vrea sa se distreze si altele. In realitate, omul umblase pe la doctori si aflase ca are cancer la stomac.
Vestea ca mai avea de trait doar cateva luni a cazut ca un trasnet asupra lui, umplandu-l de amaraciune si disperare. Acum stia, dintr-o data, ca a trait toata viata singur, nefericit si fara rost in lume. Gandul asta trist a avut totusi darul sa-l trezeasca la viata. Mumia (asa il poreclisera colegii de munca) isi propune sa recupereze ce se mai poate din bucuriile vietii, cheltuindu-si o parte din banii adunati pe alcool si distractie. Trezit apoi din betia care il amortise, se intaneste in drumul spre casa cu o tanara colega de birou care avea nevoie de semnatura lui pentru demisie. Din vorba in vorba, eroul nostru ii spune ca va muri si-o intreaba ce-ar putea face maret, cu portia mica de viata care ii mai ramasese. Construieste ceva, lasa ceva in urma ta, a venit raspunsul …
Acum stia exact ce are de facut, de vreme ce distractia tarzie ii lasase un gust amar. Cu o daruire iesita din comun si cu multa incapatinare reuseste sa treaca de itele birocratice si de interesele investitorilor locali si sa obtina aprobarile pentru un parc de joaca pentru copii. O dorinta deseori exprimata de localnici dar mereu pasata de la un departament la atul, fara niciun rezultat.
In cele din urma Matanabe moare, in bataia fulgilor de nea, balansandu-se pe un leagan, in parcul pe care il construise. Inainte de a-si da ultima suflare, apucase sa fredoneze versurile unui cantec vechi dar plin de miez pentru noi toti: Viata e atat de scurta/ Indragostiti-va pana cand floarea rubinie a buzelor nu se va ofili/Pana cand suvoiale inimii nu va vor ingheta in piept/Voi care nu stiti ca ziua de maine nu va mai fi …
Intriga filmului este construita prin conturarea a doua filosofii de viata: una axata pe castig, ambitii si imagine, cealalta pe a trai o viata cu sens si a lasa o dara de lumina in urma. Asta a reusit sa faca Matanabe cu ultimile puteri, lucru contestat initial de colegii sai, dar recunoscut de localnicii care stiau exact cine este autorul acestui bine, daruit tuturor.
Din tot ce spune Matanabe (care oricum vorbeste mai putin decat multimea care il inconjoara), am retinut doua replici, pe care sigur n-o sa le uit vreodata. Prima este o atitudine la rautatea celor care-i pun bete-n roate: Nu-mi pot permite sa-i urasc pe oameni. Nu am timp pentru asta. A doua exprima regretul ca nu a trait la timp bucuriile marunte ale vietii: In ultimii 30 de ani am avut tot ce mi-am dorit, mai putin apusuri de soare. Si acum nu mai am timp pentru ele.
N-am putut trece cu usurinta nici de intrebarea pe care si-o pun colegii lui Matanabe, la priveghiul acestuia: Ce l-o fi facut pe acest om sa se schimbe dintr-o data asa de mult? Pana la urma au aflat raspunsul si au inteles inclusiv mesajul de dincolo de el. Sa facem ca moartea lui sa nu fie zadarnica, si-au spus ei, printre inghitituri de alcool, in amintirea defunctului. Cateva zile mai tarziu aceiasi oameni intra in aceeasi rutina si in acelasi nonsens de care nu se pot dezlipi …
Ikiru este o poveste despre ce poate face din om o experienta revelatoare, ca aceea traita de Matanabe. Sigur, omul nostru ar fi putut muri cufundat in regrete, uitat si neinteles de cei din jur. A ales insa altceva, care a facut diferenta intre a fi captiv in propria viata si a trai cu sens si bucurie, pentru sine si pentru altii.
Despre experiente revelatoare vorbeste si Irvin Yalom in cartea sa, Privind soarele in fata. Autorul se refera la acest tip de experiente ca la o terapie de soc existential sau ca la niste usi care se deschid spre lumina. Iata cateva evenimente de viata care favorizeaza experientele revelatoare, asa cum le descrie Yalom: suferinta cauzata de o boala terminala, moartea cuiva drag, incheierea unei relatii intime, o aniversare (50, 60, 70) o trauma devastatoare (viol, jaf, incendiu etc), plecarea copiilor de acasa (sindromul cuibului gol), pierderea unei slujbe sau schimbarea de cariera; pensionarea, internarea la un azil, visele puternice care vin cu mesaje dintr-o zona mai adanca a eului, reuniuni scolare, dispozitii legate de mostenire sau alcatuirea unui testament etc.
Prin experienta revalatoare traita (cancerul, in acest caz), Matanabe a construit ceva trainic care a ramas in lume, dupa ce el a parasit-o. Acest tip de constructie este definit de Yalom ca transmitere prin reverberatie. Fiecare dintre noi creaza – de cele mai multe ori fara intentie sau fara sa fie in cunostinta de cauza – cercuri concentrice de influenta care ii pot afecta pe altii timp de mai multi ani sau chiar de-a lungul a mai multor generatii. Adica efectul pe care il avem asupra altor oameni este transmis mai departe de catre acestia, asa cum undele intr-un bazin se transmit pe toata suprafata, pana cand nu mai sunt vizibile, dar continua la nivel nano. Transmiterea prin unde de influenta nu inseamna neaparat sa lasi in urma imaginea sau numele tau ci se refera la a lasa in urma ceva din experienta ta de viata: o urma, o mostra de intelepciune, indrumare, virtute, consolare, care sa fie transmise celorlalti, fie ei cunoscuti sau necunoscuti.
Actiuni care asigura transmiterea prin unde de influenta:
- A deveni cunoscut prin reusite politice, artistice, sau financiare
- A-ti imprumuta numele unei cladiri, institutii, fundatii si burse
- A contribui la progrese stiintifice, pe care isi vor baza cercetarile alti oameni de stiinta
- A schimba traiectoria unor destine prin psihoterapie, mentorat, ucenicie etc.
Transmiterea prin reverberatie atenueaza durerea efemeritatii, amintindu-ne ca ceva din fiecare dintre noi va persista, chiar daca acest lucru ne va ramane necunoscut sau imperceptibil.
Tu ai avut vreodata o experienta revelatoare? Crezi ca traiesti o viata cu sens? Ce anume poti face ca viata ta sa transmita prin reverberatie, ceva in lume?
Puteti vedea filmul aici.
Carte
Calaul dragostei si alte povesti de psihoterapie
Este titlul uneia din cele zece povesti terapeutice pe care Irvin Yalom a ales sa le publice, onorandu-si atat profesia de psihoterapeut cat si pe cea de scriitor, pe care le practica cu dedicatie, stiinta si pasiune. Alegerea acestor povesti, in detrimentul altora o fi fost un demers dificil, avand in vedere faptul ca Yalom a tratat sute/mii de pacienti si indirect a atins vietile a milioane de oameni prin intermediul cartilor, cursurilor, manualelor, seminariilor, interviurilor pe care le-a daruit lumii, de-a lungul unei indelungate si prolifice cariere.
Din introducerea pe care o face acestor istorii de viata am aflat ca au fost preferate deoarece ilustreaza cele patru realitati relevante pentru psihoterapie, si anume: faptul ca moartea este inevitabila, faptul ca suntem liberi sa ne facem viata asa cum ne dorim; faptul ca, in ultima instanta, suntem cu totii singuri; faptul ca viata nu are niciun sens sau scop final évident.
Dintre aceste adevaruri ale vietii, moartea este cel mai usor de intuit ca dat ineluctabil, dintre toate, afirma Yalom. Nu ma surprinde aceasta ierarhie facuta de autor, avand in vedere interesul acestuia pentru tema mortii si contributia pe care a adus-o psihoterapiei, imbogatind-o cu orientarea existentiala, careia i-a dat forma si continut. Moartea ne invata despre viata, afirma Yalom adesea, un aforism cu valente terapeutice consistente …
Din lucrul cu pacientii sai, autorul a observat ca angoasa mortii este negata prin doua idei delirante. Prima ar fi convingerea ca fiecare avem ceva special, altfel decat restul lumii (idealizare/singularitate). A doua este credinta intr-un Atotputernic care ne priveste, ne apara si ne promite izbavirea din ghearele mortii inevitabile.
Aceste doua sisteme de convingeri alcatuiesc doua reactii diametral opuse la situatia in care se afla omul, crede Yalom. Una ar fi autoafirmarea eroica, prin declararea autonomiei. Cealalta, contopirea cu o fiinta superioara, prin dependenta/simbioza. In prima ipostaza, omul se transforma in propriul parinte, in a doua, omul ramane un vesnic copil…
Frica de moarte iese cel mai bine la iveala in cosmaruri si se manifesta prin exacerbarea virilitatii, sustine Yalom. O marturie edificatoare in acest sens o dau doua din cele zece personaje ale povestilor terapeutice. Este vorba de Malvin din, In cautarea visatorului si Carlos in, Daca violul n-ar fi in afara legii.
A doua realitate pe care o ia in atentie autorul este libertatea, care pare a fi antiteza mortii. Cu toate ca termenul suna bine in urechile noastre, libertatea vazuta dintr-o perspectiva existentiala este legata indisolubil de responsabilitatea propriilor alegeri si fapte. A fi responsabil inseamna a fi autorul propriului mod de a trai. Cum tanjim dupa structura si siguranta, libertatea promisa este mai degraba un agent anxiolitic, in sensul de care vorbea Sartre: suntem condamnati la libertate.
Este dificil, asadar, sa intri intr-un proces terapeutic, fara asumarea responsabilitatii, asa cum o face Dave din povestea, Nu trebuie sa fii bland. Daca nu si-ar fi asumat responsabilitatea, terapia n-ar fi avut niciun efect, de vreme ce, initial, credea ca sotia este vinovata pentru raul din viata lui …
Dupa asumarea responsabilitatii, adevarata munca este schimbarea care necesita un act de vointa. Exista momente cand trebuie sa cugeti, sa constientizezi si sa analizezi dar vine si clipa in care trebuie sa actionezi. Prin exercitarea vointei, care este motorul actiunii are loc exprimarea concreta a libertatii noastre …
Exercitarea vointei comporta doua etape: dorindu-si ceva omul initiaza, iar apoi pune in practica, prin luarea unei decizii. Din pacate unii oameni sunt blocati volitiv, nestiind nici ce simt, nici ce vor. Fara opinii, fara impulsuri, fara inclinatii, ei devin paraziti agatati de dorintele altora.
Altii stiu ce vor dar nu sunt in stare sa ia o decizie, ca in povestea lui Saul din Trei scrisori nedesfacute. Este greu sa luam decizii deoarece orice decizie presupune invariabil o renuntare. Astfel, pentru fiecare DA trebuie sa existe un NU, fiecare decizie eliminand sau distrugand alte optiuni. Alternativele exclud. A decide inseamna a ucide.
Singuratatea este o alta problematica umana, des intalnita in cabinetele de psihoterapie. Aceasta poate fi interpersonala, cand omului ii lipsesc deprinderile sociale sau stilul de personalitate care sa-i permita interactiuni sociale intime, ilustrata aici, prin intermediul lui Betty din Grasa. Si intrapersonala cand sinele este scindat, ca atunci cand disociem starea emotionala de amintirea unui eveniment. Vezi Marge din Monogamie terapeutica, cu dilema: care dintre personalitati se cuvine a fi laudata si ocrotita?
Dupa multi ani de studiu si experienta cu pacientii, autorul afirma transant ca, nu exista remedii pentru izolarea existentiala. Apoi mai adauga o recomandare ce tine de practica din cabinet. Terapeutii ar trebui sa evite falsele solutii, ca aceea cand cineva se foloseste de altcineva ca de un scut impotriva singuratatii.
O alternativa la singuratate ar fi fuziunea/simbioza. Fuziunea elimina anxietatea intr-o maniera radicala, prin eliminarea constiintei de sine, afirma Yalom. Riscul aici este sa ne pierdem pe noi insine, ca in cazul indragostirii, de exemplu, cand EU se dizolva in NOI. Din acest motiv, pentru terapeuti este dificil/contraproductiv sa lucreze cu un pacient indragostit, asa cum este Thelma din povstea, Calaul dragostei, de exemplu. O afectiune inchisa in sine si exclusivista, hranindu-se din ea insasi, cum este obsesia, este sortita sa se erodeze singura pe dinauntru. In schimb, dragostea adevarata este un mod de a fi, de a-ti darui sentimentele si nu a cadea prada acestora.
Simt nevoia sa adaug ca acest mod yalomian de a privi lucrurile m-a linistit in privinta unei cliente care s-a prezentat in terapie cu o obsesie, pe care voia sa i-o scot din cap si din corp, fara a avea vreo contributie in sensul responsabilitatii, de care am pomenit mai sus.
In sfarsit, a patra dimensiune care pune probleme omenirii, implicit psihoterapiei, este sensul/semnificatia vietii. Mi-a mers la suflet remarca asta, pe care mi-am insusit-o instant: Cautarea semnificatiei trebuie facuta pe ocolite deoarece cu cat o urmarim mai deliberat, cu atat avem mai putine sanse s-o gasim. Ea decurge din infaptuirea a ceva care are rost si care face ca intrebarile despre semnificatia vietii sa nu mai conteze. Este exact ceea ce am experimentat si eu la un moment dat. Merci Irvin pentru confirmare.
Mi-a placut si onestitatea autorului cand afirma: Experienta traita de celalalt ramane, pana la urma, inflexibil de intima si imposibil de inteles. Asa se face ca, in cabinet, intalnirea se realizeaza intre un om tulburat (pacientul) si unul mai putin tulburat (psihoterapeutul), care incearca sa-l ghideze cu grija si compasiune pe primul, fara sa-i ofere certitudini absolute sau raspunsuri ultime.
N-am sa intru in detaliile povestilor, din simplul motiv ca ele sunt bine scrise si merita citite la prima mana, avand relevanta, atat pentru terapeuti cat si pentru publicul larg. Pentru pregustare, las aici un fragment din introducere, cu destule intrebari incitante care sa indemne la lectura potentiali curiosi.
Dublul rol de observator si participant il solicita mult pe terapeut, iar pentru mine, in aceste zece cazuri relatate aici, a ridicat intrebari chinuitoare. De exemplu, unui pacient care m-a rugat sa-i pastrez scrisorile de dragoste, cum sa-i cer eu sa infrunte deschis exact aceleasi probleme pe care eu, in propria-mi existenta le-am evitat mereu? As putea eu sa-l ajut sa mearga mai departe decat am mers eu? Cum sa le pun eu nemiloase intrebari existentiale unui om aflat pe moarte, unei vaduve, unei mame careia ii murise copilul si unui pensionar anxios cu vise transcedentale – intrebari la care nici eu n-am un raspuns? S-ar fi cuvenit sa-mi dezvalui slabiciunea si limitele in fata unei paciente a carei personalitate alternativa mi se parea teribil de seducatoare? Puteam eu oare sa infirip o relatie sincera si plina de grija cu o femeie obeza a carei infatisare imi repugna? Trebuie ca eu, sub deviza cunoasterii de sine lucide sa-i rapesc unei femei batrane iluzia de dragoste complet irationala, dar profund reconfortanta si revitalizanta? Sau sa-mi impun vointa asupra unui barbat care, incapabil sa actioneze spre binele propriu, se lasa terorizat de trei scrisori nedesfacute?
Carte
Calatoria catre sine
Cartea lui Irvin Yalom este biografia unui nonagenar ajuns celebru, care isi rememoreaza experientele, le resemnifica pe alocuri, incercand sa-si gaseasca printre amintiri, sinele autentic. Este despre visuri, despre reusite, despre recunoastre sociala, despre sens dar si despre nesiguranta, regrete si frica de nefiinta. Este o carte despre psihoterapia experimentala si despre arta vindecarii, de sine si a altora. Este o carte testament cu care am rezonat si pe care mi-ar fi placut s-o citesc in tinerete, atunci cand imi cautam eu insami drumul, mentorii, reperele si valorile. Povestea se tese cam asa:
Yrvin se naste in anul 1931, intr-o familie de emigranti evrei rusi, stabiliti in America. Crescut initial intr-un ghetou de la periferia Whashington-ului, se descrie ca un provincial fara mentori, fara radacini – ca un nufar rasarit in mlastina – cu o identitate confuza, fiind nevoit, sa se autocreeze, prin educatie si disciplina. Lipsit de perspective socio-economice (tatal era bacan) are insa, de mic, fantezia salvarii, recunoasterii si innobilarii. Fantezia aceasta a devenit realitate cu ajutorul cartilor si a stiintei, careia i s-a consacrat toata viata. Nu-i de mirare ca a stralucit in diferitele roluri, ca profesor la celebra universitate Stanford, scriitor, terapeut, conferentiar, mentor, coordonator de grup terapeutic dar si sot, tata, prieten, coleg, bunic etc. Povestea lui de viata este incurajatoare pentru cei care doresc sa-si depaseasca conditia sociala, in ciuda faptului ca par sa nu aiba nicio sansa. Privesc in urma, cu blandete, la baiatul singuratic, speriat si hotarat si ma minunez ca a reusit totusi sa se autoeduce, chiar si asa, dezorganizat, fara incurajari, modele sau indrumare, marturiseste autorul.
Cariera si recunoastere publica
Faptul ca a Yalom a ales sa studieze medicina se datoreaza unei glume care circula in vremea aceea, in America, conform careia, un tanar evreu are doua optiuni: sa ajunga medic sau ratat. Dar a mai existat un motiv, mai puternic si mai personal decat acesta. Pe cand avea 14 ani, tatal sau are o criza cardiaca iar mama il invinuieste ca este din cauza obrazniciei si neascultarii lui. Foarte speriat de situatie si impovarat de vina, il intreaba pe doctorul care venise sa-l trateze, daca este adevarat ce spusese mama lui. Doctorul il linisteste insa, ceea ce il face pe puberul Irvin sa exclame: Vreau sa fiu doctor, la fel ca omul acesta!
Dincolo de cariera de succès in domeniul psihiatriei/pedagogiei, Irvin este atras de filosofie, dar mai ales de literatura. Ii place Dikens, in mod special, fiind colectionar de editii princeps ale operelor scrise de acesta. Totul i se trage de la vizionarea unui film in anul 1946, Marile sperante, primul vazut impreuna cu Marilyn, sotia lui. Mai tarziu citeste scriitori si filosofi existentialisti precum: Kafka (Metamorfoza) Camus (Strainul), Jean Paul Sartre (Greata). Trece apoi la filosofi existentialisti: Soren Kerkegaard si Friedrich Nietzsche; Dostoievski, Tolstoi, Beckett, Kundera, Hesse, Mutis etc.
Influentat de lectura dar si de preocuparile sotiei, care este profesor de literatura comparata si scriitor, simte nevoia, la un moment dat, sa exploreze latura efemeritatii, prin viziunea existentialista asupra vietii. Apare astfel tendinta de a se departa de stiintele medicale si de a se apropia de psihoterapie. De altfel, in anii 1950 multi psihiatri aveau in spate o formare psihanalitica, psihoterapia fiind perceputa ca nucleu al psihiatriei. Astazi, Yalom este recunoscut ca parintele psihoterapiei existentiale.
Fiind un veteran al psihoterapiei, traieste intens miscarea grupurilor de intalnire/dezvoltare personala din decada1960-1970 din America. Initiaza grupuri terapeutice, fiind atat coordonator, terapeut cat si pacient in astfel de grupuri, multe dintre ele expérimentale.
Astazi, Yalom a devenit cunoscut in intreaga lume datorita cartilor pe care le-a scris, dupa varsta de 50 de ani, si care i-au fost publicate in diferite limbi. In afara manualelor si articolelor de specialitate, scrie patru romane si trei volume de povestiri: Cu fiecare zi mai aproape, Calaul dragostei, Plansul lui Nietzsche (cartea anului 2009 la Viena), Solutia Shopenhauer, Efemeride, Mama si sensul vietii. Minciuni pe canapea, Darul psihoterapiei, Problema Spinoza, Privind soarele in fata.
Calatoreste mult in anul sabatic (dupa 6 ani de munca, profesorii de la Stanford pot sa-si ia 6 luni de pauza), in scop recreativ, profesional dar si pentru proiectele sale literare sau/si de specialitate. De pilda, pleaca un an la Londra, intr-un schimb de experienta cu John Bawlby care ii ia locul la Stanford. In alt an poposeste la Viena, unde il cunoaste pe reputatul terapeut Victor Frankl. Viziteaza apoi si alte zone ale Europei, cum ar fi Grecia (aici este cel mai cunoscut scriitor american), Franta, Italia, Finlanda, dar si alte spatii geografice si culturale, precum: India pentru retragere si meditatie, Thailanda, Phuket, Hawai, Bali, Seychelles, Kuai (pentru concedii) Japonia, China etc. Chiar si astazi, cand se apropie de onorabila varsta de 90 de ani, Yalom calatoreste uneori virtual, fiind invitat sa tina teleconferinte in diferite zone ale lumii…
Citindu-i biografia am avut sentimentul ca nimic din ce este uman si s-ar putea experimenta pe pamant nu-i este strain (a consumat ocazional droguri, fiind prins in revolutia culturala a anilor 1960, din America). A trait din plin, cu emotie si angajare, cu responsabilitate si dorinta de perfectionare continua. A avut capacitatea de transformare de sine si a integrat noul, cu deosebit curaj si spirit creator. A iubit, a calatorit, s-a distrat, a scris, a fost aplaudat, s-a bucurat de statutul de vedeta, fiind prezent pe paginile revistelor si ziarelor din intreaga lume, are chiar un documentar video, Yalom’s cure. Cu toate acestea a resimtit deseori golul existential din suflet, spaima de moarte si zadarnicia vietii, o viata care, in cheia sa nonreligioasa, se termina la mormant.
Iata dar un om de succès, cu o familie reusita, cu posibilitati aproape nelimitate de a explora si experimenta viata, avand aceleasi indoieli, intrebari, aceleasi angoase ca ale oricarui alt om de pe Planeta. Asta ma face pe mine, cititorul, sa ma apropii de personaj, sa-i inteleg trairile si sa iau niste lectii din tot ce mi se pare esential in acest tablou plin de emotie si autenticitate. De partea asta introspectiva, vulnerabila si auto-revelatoare ma voi ocupa in continuare, pentru ca mi se pare mai importanta decat tabloul descriptiv de mai sus.
Relatia cu parintii
Cea mai trista dar si duioasa parte a cartii se refera la relatia autorului cu parintii. Amintirile cu privire la acestia il bantuie si tasnesc din subconstient in vis dar si in stare de veghe, atunci cand le retraieste lucid si nostalgic, de pe culmea celor aproape 89 de ani, cati are astazi.
Desi au trait o buna vreme in aceeasi casa, nu si-a cunoscut cu adevarat parintii si nu s-a apropiat sufleteste de ei. Pentru ca mama il critica tot timpul iar tatal era distant si neimplicat, Irvin a cautat alinarea de care avea nevoie, in carti. Curand avea sa constate ca se departeaza tot mai mult de acestia. Fiecare carte si fiecare pagina citita ma trage tot mai departe de ei, constatase la un moment dat. Si totusi, astazi,
Inima mea simte durerea prapastiei dintre mine si parintii mei si durerea tuturor lucrurilor nespuse. Ma intreb daca am reusit sa scap vreodata cu adevarat de trecutul meu si de mama mea… Inca mai caut recunoasterea mamei, desi am detestat-o profund si desi ma apropii de moarte. Drept dovada este un vis in care isi intreaba mama (parintele critic): cum m-am descurcat (in viata) mama, cum m-am descurcat? Pentru mine este dovada atasamentelor timpurii, care, chiar daca sunt negative, au forta chiar dincolo de mormant. Oare cati dintre noi nu cautam inca aprobarea si dragostea parintilor, desi am devenit noi insine parinti si/sau in ciuda faptului ca acestia au trecut in nefiinta!?
Intr-un alt context, in care un coleg ii relateaza despre plimbarile cu tatal sau, autorul se intreaba trist si frustrat deopotriva: Plimbarile mele de mana cu tatal meu unde sunt? Desi era un om bun, nu initia niciodata o conversatie si nu avea curiozitati in ce ma priveste. Singurele momente de apropiere erau cele in care jucam sah, duminica, la masa din sufragerie, pe care o pastrez si astazi, de dragul acestor amintiri duioase.
Tatalui ii reproseaza neputinta de a i se opune mamei, de a o contrazice/confrunta in vreun fel. Singura strategie invatata de la tatal meu a fost fuga … Confruntarile, personale si profesionale m-au facut mereu sa ma simt inconfortabil, acesta fiind motivul pentru care am evitat cu grija sa-mi asum orice pozitie administrativa care ar fi presupus confruntare: presedinte, sef de comisie sau decan etc.
Poate ca am ratat amandoi relatia dintre noi: el nu m-a intrebat nimic despre viata si munca mea, eu nu i-am spus niciodata ca-l iubesc. A murit la fel cum a trait, in liniste si fara sa iasa in evidenta, in urma unui atac cerebral. Am ramas cu regretul de a nu-l fi cunoscut indeajuns…
Apropo de regrete
In afara relatiei superficiale cu parintii si cu radacinile sale, autorul regreta ca n-a petrecut mai mult timp cu fiecare dintre cei patru copii, in parte. Intamplator sau nu, toti copiii sai au divortat de partenerele lor (unii s-au recasatorit intre timp), desi modelul de familie mostenit de acestia a fost unul traditional, de tipul: Impreuna la bine si la greu! Sa fi fost amestecate aici valorile culturale actuale, precum relativismul, individualismul, idealismul?
Un alt regret este legat de faptul ca n-a reusit sa invete limba ebraica, desi parintii vorbeau acasa ivrit si in ciuda faptului ca se inscrie in cateva randuri la cursuri. Intr-o cheie psihoterapeutica, astazi pune acest fapt pe seama discriminarii si a rusinii pe care a trait-o vis-à-vis de identitatea sa familiala si culturala dar si a fundamentalismului religios ebraic, care ii limita libertatea de gandire si actiune.
Totusi, privind in urma ma incearca putine regrete. Am avut o partenera de viata extraordinara. Am 4 copii si nepoti iubitori. Locuiesc intr-o zona privilegiata a lumii (California, SUA), cu vreme potrivita, parcuri minunate, criminalitate si saracie scazute. Am avut Stanford-ul, una dintre marile universitati ale lumii. Si primesc zilnic scrisori de departe, in care oameni din alte colturi ale lumii imi multumesc pentru ajutor…
Am fost izolat de vitregiile vietii, in multe sensuri: nu am cunoscut experienta de separare maritala, nu m-am confruntat niciodata cu singuratatea omului adult. Nu am avut evenimente traumatice si nici n-am trait viata pana la limitele ei.
In deceniile sapte, opt si noua de viata am gasit mai multa fericire si liniste sufleteasca decat credeam ca e cu putinta … In ultimii ani, am facut eforturi constiente de a fi generos si bland cu toti oamenii care-mi ies in cale, astfel ca ma apropii de nouazeci de ani cu un grad ridicat de impacare… O viata dreapta, traita bine, care nu lasa regrete adanci face posibila o abordare mai senina a mortii, crede Yalom. Singura alinare pe care o putem avea in ceasul mortii este constiinta faptului ca am trait o viata dreapta.
Lupta cu batranetea si teama de moarte
Tema mortii apare des in memoriile lui Yalom, fiind o preocupare constanta de-a lungul vietii. Pe langa faptul ca citeste autori existentialisti, exploreaza el insusi domenii conexe ca libertate, izolare si sens. Mai mult, simte nevoia sa urmeze un proces terapeutic care sa-i indulceasca perspectiva mortii, cu pretul nelinistii, a insomniilor si a intrebarilor ramase, uneori, fara raspuns.
Preocuparile existentiale il motiveaza sa-si schimbe brusc si definitiv stilul de viata, intr-un moment in care realizeaza ca barbatii din familia lui au murit in jurul varstei de 60 de ani, din cauza problemelor cardiace. Moartea ne invata despre viata, sustine autorul si insista sa luam in calcul aceasta butada, inclusiv cu instrumente/tehnici de invatare terapeutica, prin intermediul Psihoterapiei Existentiale, pe care o moseste, si o creste in buna masura astfel incat sa fie luata in calcul de psihoterapeuti si de clientii lor, deopotriva. Teza de baza a terapiei existentiale, fondate de Yalom suna astfel: Desi realitatea mortii ne distruge, ideea de moarte s-ar putea sa ne salveze!
La vremea cand isi scrie memoriile, Yalom continua sa munceasca pentru a tine la distanta senilitatea si moartea. Scrisul este efortul meu de a risipi sentimentul trecerii timpului si ideea mortii inevitabile. In ultimele aparitii publice, coplesit de atentia care i se da si de faptul ca tot mai multi oameni doresc sa-l intalneasca, repeta o intrebare al carei raspuns il nelinisteste, in loc sa-l bucure: De ce toata graba asta sa ma vedeti?
Oamenii vin cu miile sa vada un ins care a reusit in viata, vin sa asculte un doctor de suflete celebru, care le-ar putea oferi un secret al nemuririi sau vreo reteta minune a fericirii. Vin entuziasmati si pleaca tulburati, deoarece intalnesc un batranel cu vocea ragusita care vorbeste despre propriile vulnerabilitati si despre iminenta mortii, ce trage cortina peste toti. Personal, cred ca tocmai in asta sta frumusetea intalnirii cu astfel de oameni: sa realizam ca, indiferent de unde venim si de cine suntem, in fata mortii ne gasim la fel de vulnerabili si neputinciosi. Dar de ce n-am invata despre asta mai devreme!? …
Ce mai spune Yalom si ar putea rezona cu umanitatea din noi
O vreme, nu stiam cum sa traiesc fara incordare si studiu neincetat. Senzatia de lipsa de confort cu propria-mi persoana m-a bantuit si in primii ani ai maturitatii. Din exterior parea ca o duc minunat: ma insurasem cu femeia iubita, intrasem la medicina si ma descurcam bine in toate privintele, dar in profunzimile sufletului meu nu eram niciodata relaxat, niciodata increzator si nu reuseam sa identific sursa anxietatii mele. Simteam, pe undeva, ca purtam rana adanca a copilariei timpurii si ca nu apartineam niciunui loc, ca nu eram demn de nimic si nu meritam nimic, cum meritau ceilalti.
Uneori si cei mai buni dintre noi sunt orbiti de propriile rani si propria nevoie de apreciere. Aici vorbeste despre sine dar si despre Victor Frankl, la care apeleaza pentru terapie, intr-un moment de singuratate si teama de boala (este singur la Viena, in asteptarea rezultatului unor analize medicale). In loc de intelegere si incurajare, Yalom este nevoit sa fie el insusi terapeutul lui Frankl, deoarece acesta se simtea nedreptatit si neinteles de comunitatea stiintifica vieneza din acea vreme. Intalnirile ulterioare cu acesta, ii intaresc convingerea ca si cei mari si puternici sunt, pana la urma, tot oameni. Noi ii transformam, de la distanta, in zei, ca sa ne slujeasca unor nevoi de siguranta si/sau identificare.
De fiecare data cand traverseaza momente dificile, Yalom incepe cate un proces terapeutic personal. Este foarte posibil ca si acum, la 89 de ani sa faca parte din anumite grupuri de psihoterapie. Chiar si asa, iata ce marturiseste: Am avut la dispozitie o viata de explorari, analize si reconstruire a trecutului, dar imi dau seama acum ca exista in mine o vale a plangerii si a durerii pe care s-ar putea sa nu o strabat niciodata pana la capat.
Yalom se declara nonreligios si spune ca nu a fost deranjat de lipsa divinitatii din viata lui. Totusi isi cauta febril sensul transcendent, inclusiv prin meditatia budista, de care nu se poate lipi insa, pentru ca mintea ii fuge aiurea iar starea de gratie intarzie sa apara. Preia totusi ideea de iubire/compasiune din aceasta filosofie, pe care o transpune in viata personala dar si in relatie cu pacientii sai. Este prea lucid ca sa creada in reincarnare sau inviere, idei care l-ar fi scutit intr-o buna masura de angoasa mortii!?
Cum ramane cu impactul atentiei si aplauzelor asupra mea? Uneori mi se urca la cap, alteori ma tulbura, dar de cele mai multe ori imi pastrez echilibrul. De fiecare data cand ma intalnesc cu colegii din grupul de sprijin ori cu cei din grupul de discutie pe marginea cazurilor, sunt pe deplin constient ca ei, practicieni excelenti, cu decenii de experienta, sunt la fel de eficienti in munca lor ca mine. Asa ca nu iau admiratia prea personal. Tot ce pot face eu e sa imi iau munca în serios si sa fiu cel mai bun terapeut cu putinta. Imi reamintesc ca este vorba despre idealizare si ca noi, oamenii, tanjim mereu după un batran intelept si atoatestiutor, cu barba alba. Daca am fost selectat pentru rolul acesta, accept cu placere invitatia. Cineva trebuie s-o faca si pe asta.
Epilog?
Am inchis cartea lui Yalom si am avut senzatia ca m-am apropiat/atasat de un om, care m-a cucerit prin maniera in care si-a trait viata dar, mai ales prin sinceritatea si deschiderea cu care si-a scris memoriile. Nutresc simpatie si empatie fata de acest (ne)cunoscut, care si-a pus sufletul pe tava pentru a fi parte din sufletul celor care se identifica cu viata, activitatea dar, mai ales, cu umanitatea din el.
Am luat cu mine din aceasta poveste idei, informatie, emotie, putere, energie, curaj etc. Dar am ramas si cu o tulburare legata de lipsa sensului, a sperantei, a neputintei, pe care autorul o traieste, la apogeu, in preajma mortii. In final, nu pot sa nu ma intreb: cum ar fi trait si cum ar fi scris Yalom aceasta carte autobiografica, daca ar fi crezut in mesianitate si in eternitatea vietii de dupa moarte, asa cum cred stramosii lui!?
Irvin Yalom
- Este scriitor, autor, speaker de talie internationala. A tinut conferinte, cursuri si videoconferinte in multe locuri din lume.
- A predat cursuri de psihiatrie si umaniste, la Stanford: psihiatrie si biografie, de exemplu.
- A condus zeci de ani grupuri de terapie, face el insusi parte din mai multe comunitati de terapeuti; Membru in Pegasus, grup de scriere pentru medici; grupul Lindemann, de supervizare etc.
- Este intemeietorul psihoterapiei existentialiste.
- Primeste premiul Strecker pentru Psihiatrie.
- Obtine premiul Oskar pentru Religie si Psihiatrie (a abordat in munca lui intrebari din sfera religiei, desi se declara nonreligios si un sceptic dedicat) etc.
- Toate cartile lui Yalom au fost traduse in limba romana si se pot cumpara on-line sau din librarii.
amintiri, Povesti despre oameni, Psihologie
Fara titlu
Cunosc pe cineva caruia i s-a profetizat de catre tata, ca nu va realiza nimic in viata. Ca va fi un nimeni, un incurca lume, dependent de altii. Vorbele blestemate au fost intarite de atitudini, comportamente, fapte. A fost batut, izolat, retras de la scoala si exploatat fara mila. Otrava neputintei, a indoielii de sine si a devalorizarii i-a fost picurata in suflet ani la rand, producand daune ireparabile…
Ce credeti ca s-a intamplat cu acel copil care intre timp a implinit 75 de ani? Destinul i-a harazit un instinct al supravietuirii fantastic, asa ca la un moment dat si-a luat viata in propriile maini. Si-a intemeiat o familie, si-a construit o casa, apoi a doua si a treia, muncind pe rupte. A crescut copii, s-a reintors pe bancile scolii, a inceput sa citeasca si sa-si cultive spiritul.
O intorsatura frumoasa a vietii, veti spune. Da, cu siguranta. Dar motivatia din spatele acestei schimbari este morbida. Stiti de ce-a facut omul nostru toate aceste ispravi? Ca sa-i demonstreze tatalui ca este in stare sa le faca. Sa-i spuna ca s-a inselat cand l-a socotit un neispravit, un nemernic, incapabil de fapte marete. Asa ca dupa fiecare obiectiv implinit, se intorcea spre tata si-l intreba intr-un fel sau altul: Ma vezi tata? Nu-i asa ca pot? Nu-i asa ca ma descurc? Hai spune-mi ca ma accepti, spune-mi ca esti mandru de mine. Tata, te rog fa macar un gest cu mana, aproba-ma din priviri, te rog spune-mi ceva frumos tata…
Dar tatal n-a schitat niciun gest, n-a scos niciun sunet. Iar omul nostru a continuat cursa nebuna spre inima ferecata a tatalui sau. Ani la rand, fara oprire, fara ragaz. A sosit si ziua cand fiul a trebuit sa ingrijeasca de acest tata tiran care i-a furat viata. Acela a fost momentul in care am asistat la una din cele mai duioase scene pe care am vazut-o vreodata. Un adult-copil hranea cu lingurita un tata batran si neputincios. O facea cu drag si voiosie. Chiar si atunci il mai intreba din priviri: tata, nu-i asa ca esti mandru de mine? Nu-i asa ca ma pretuiesti? Nu-i asa ca ma iubesti si pe mine?
Intr-un tarziu, cuprins de remuscari, batranul avea sa slobozeasca niste cuvinte straine de sine dar vindecatoare. Iarta-ma ma! Iarta-ma! Ma ierti, l-a intrebat cu glas ca de tunet. Sigur ca te iert tata, i–a soptit fiul.
Tatal este oale si ulcele de mult dar fiul inca se lupta cu fantomele trecutului sau. Inca vrea sa-i demonstreze tatalui ca el este un om demn, ca merita sa fie luat in seama, ca poate fi acceptat si iubit. Simt compasiune pentru acest om care si-a irosit viata pentru un vis furat. A investit in tot soiul de proiecte, care nu vor reusi niciodata sa-i vindece sufletul ranit…
Ne place sa stim ca sensul ales pentru viata este al nostru, ca ne-am gasit rostul pe lume. Alergam dupa succes, bogatie, putere, iubire, credinta, adevar. Ne ascundem sufletul bolnav in spatele rolului, statutului, functiei, banilor. Poate ca e timpul sa ne oprim o clipa si sa ne intrebam daca nu cumva facem ispravi pentru a castiga aprobarea mamei, a tatalui, a sotului, sotiei, bunicilor, sefilor etc. Daca acesta este crudul adevar, sa lasam fantomele in lumea lor si sa ne intoarcem la visul nostru. Doar acela ne va aduce vindecare si pacea de care avem nevoie…
Ultimele comentarii