Carte
De ce (nu) vrem iertarea?
Titlul mi s-a parut incitant iar lectura unei astfel de carti s-a dovedit a fi un demers util, in conditiile in care toti ofensam si suntem ofensati la randul nostru. Dar ce facem dupa acest moment? Ce greseli/capcane trebuie sa evitam pentru ca acceptarea/iertarea sa se produca, fara a lasa rani? Cum sa fie o scuza, pentru a-si face efectul dorit? E musai sa iertam suta la suta, in orice conditii si sa uitam experienta? Ce anume ne aduce linistea, dupa furtuna?
Autoarea, Dr. Harriet Lerner vine cu lamuririle necesare, pornind de la cea mai cunoscuta expresie din vocabularul iertarii, imi pare rau. Aceasta sintagma are mai multe fete, spune autoarea, care se schimba in functie de context si de felul in care este comunicata: onest, (ne)izbutit, sincer sau de fatada. Uneori cuvintele vindecatoare sunt amanate mult timp sau nu mai vin deloc. In acest ultim caz, avem o mare problema. Cea mai spinoasa problema din vocabularul iertarii apare atunci cand avem de-a face cu cineva care nu se caieste… Vezi explicatii aici
In articolul de aici am scris cum ar trebui sa fie o scuza, astfel incat sa fie primita. Despre ce facem cu ramura de maslin, atunci cand ne este oferita, am detaliat aici. Avem nevoie sa iertam tot timpul, pe oricine, in ciuda simtamantului ca este peste puterile noastre s-o facem!? Am raspuns si la intrebarea asta, aici. In fine, mai trebuie sa aflam ce anume ne aduce vindecarea, daca ofensatorul nu-si cere scuze niciodata si pare mai fericit ca oricand!? Ei bine, raspunsul autoarei m-a surprins: nu exista retete magice, fa ce poti cu resursele pe care le ai la indemana! Afla mai multe, aici.
Dupa cum vezi, recenzia mea este un panel de articole care contine idei ale autoarei dar si contributia mea la tema propusa. Vestea buna este aceasta: daca ai rabdare sa citesti toate articolele (sau numai cele care te intereseaza), n-ai nevoie sa cumperi cartea, pentru ca toate ideile valoroase, aduse in discutie de Dr. Lerner sunt aici. In plus ai si o structura mai riguroasa a temei propuse (zic eu), lucru care te ajuta sa retii exact ceea ce te intereseaza. Lectura placuta si folositoare!
foto: pagina de psihologie
Psihologie
Ce poti face cu o ramura de maslin
Ramura de maslin este simbolul pacii in toate culturile. Maslinul este vazut si ca simbol al nemuririi, din cauza frunzelor lui vesnic verzi. Astazi am aflat ca maslinul poate intruchipa mandria umana si ca ramurile lui stufoase semnifica familiile numeroase si puternice.
Cand cineva iti aduce, in mod simbolic, o ramura de maslin e ca si cum ti-ar vorbi despre toate aceste valori, cerandu-ti scuze pentru greseli si asigurandu-te de bunele sale intentii. Dar cum intampini tu, cel ranit/nedreptatit, ramura de maslin? E musai s-o primesti sau o poti refuza politicos? Sa vedem ce ne spune despre asta Dr. Harriet Lerner in cartea De ce nu vrem iertarea.
Accepta ramura de maslin!
Scuzele cuiva se primesc cu simplitate si gratie, spune Harriet. Un simplu multumesc pentru scuze, apreciez gestul, este suficient atunci cand avem de-a face cu cineva care-si exprima regretul in mod sincer. Daca incepem sa rumegam faptele si sa-i reamintim celuilalt cat de ingrat s-a comportat, e ca si cum i-am refuza scuzele si i-am pune la indoiala gestul.
Dar uneori vorbele nu sunt suficiente ca sa reparam o greseala. Cand i-am patat cuiva covorul din sufragerie, de exemplu, scuzele ne vin automat pe buze dar corect ar fi sa-i achitam proprietarului si factura de la curatatorie. Sau, daca ne-am purtat rece, insensibil cu partenerul ani la rand, producandu-i suferinta si hotaram sa ne schimbam brusc atutudinea, testul regretului este sa transpunem vorbele in fapte, altfel scuzele nu produc niciun efect.
Nu accepta ramura de maslin!
Acceptarea unei scuze nu inseamna totdeauna reconciliere si nu tot ce stricam poate fi reparat. Sa ne imaginam de pilda cazul unei femei inselate de partenerul ei. Cand aceasta va afla despre existenta unei alte femei in viata barbatului ei, scuza si regretul amandorura sunt inutile si deplasate, in ciuda sinceritatii tardive a celor implicati.
Sunt asadar si situatii in care ai nevoie de curaj sa-i spui celui care ti-a gresit: nu-ti accept scuzele! Motivele atarna greu: fie faptasul nu te asculta cu adevarat, fie nu-si recunoaste partea de vina ori crede ca celalalt a exagerat si ca interpreteaza gresit lucrurile; poate scuza este repetata la nesfarsit, fara ca promisiunile de indreptare sa prinda contur (vezi cazul abuzatorilor care cer scuze victimelor dupa agresiune, urmand sa faca exact acelasi lucru, ori de cate ori victima il provoaca); cand scuza este justificata iar vina aruncata in terenul altuia, etc
Si totusi,
In cele mai multe cazuri, este de preferat sa lasam usa deschisa spre ceilalti, indiferent de scuzele lor imperfecte si de mandria care ne sopteste la ureche alta cale. Generozitatea ne face noua insine un bine iar acceptarea ramurei de maslin consfinteste pacea, cam in felul acesta: ok, trecutul a fost asa cum a fost. Nu vreau sa ne mai intoarcem acolo. Exista insa un viitor care ar putea sa aduca si altceva, inafara de manie si resentimente…
Psihologie
Adevarata poveste a lui Hansel si Gretel
Dintre toate povestile citite in copilarie, cele cu mame vitrege si copii aflati in suferinta au fost preferatele mele. Eram atat de captivata de intriga povestii, incat treceam prin tot felul de stari, anticipand finalul, intotdeauna fericit si eliberator. Am pastrat pana astazi empatia pentru copiii aflati in dificultate din lumea reala dar si aversiunea fata de mamele vitrege, pe care inca am tendinta sa le inregimentez in categoria celor mai infioratoare fapturi.
O poveste cu alt final!?
Cred insa ca a sosit timpul sa reevaluez povestile cu mintea rationala a adultului si chiar sa repar distorsiunile, acolo unde se impune acest lucru. Sa luam de pilda, povestea lui Hansel si Gretel. Copiii astia sunt condamnati la moarte de mama lor vitrega, care vrea sa-i abandoneze in padure, din cauza saraciei. Culmea este ca se sfatuieste cu barbatul ei, tatal copiilor care va sa zica, si acesta consimte sa-i duca planul diabolic la indeplinire. Prima data copiii gasesc poteca spre casa cu ajutorul pietricelelor presarate pe drum de prevazatorul Hensel. Cand povestea se repeta, copiii se ratacesc in padure si trec prin tot felul de peripetii, din care doar istetimea si norocul ii mai scoate basma curata.
Si acum haideti sa-i aducem pe Hansel si Gretel in lumea reala. Cand copiii astia se vor face mari, vor pastra adanc in suflet durerea ca tatal lor i-a abandonat. Dar loialitatea fata de unicul parinte precum si dorinta de a proteja aceasta legatura, le va intuneca gandirea fata de episodul abandonului. Inconstient, il vor ierta pe tata si vor alege sa-si canalizeze furia si mahnirea spre groaznica faptura care este mama vitrega.
Daca nu cumva, tatal cuprins de remuscari (sau in urma psihoterapiei) va ajunge sa simta vinovatie fata de copii si va dori sa repare raul facut cu buna stiinta. In acest caz, le va face o vizita copiilor si sa le spune ceva de genul: dragii mei copii, sunt profund dezamagit de comportamentul meu abominabil fata de voi, din trecut. Da, mama voastra era groaznica, dar responsabilitatea de a o infrunta si de a va proteja era 100% a mea. V-am abandonat pe amandoi punandu-va astfel vietile in pericol. As da orice sa ma pot intoarce in timp, ca sa va ofer iubirea si siguranta pe care amandoi le meritati. Nu exista scuza pentru ce am facut, insa va rog totusi sa ma iertati. Imi pare atat de rau…
O poveste moderna cu morala cu tot
Povestea lui Hansel si Gretel nu este despre ticaloasa mama vitrega si inocentul tata pe care ea il hartuia, ci despre confuzia care se face frecvent in relatiile noastre de familie. Ne indreptam aratatorul spre soacre, mame vitrege si nurori, copii neascultatori sau barbati agresivi, in timp ce evitam sa vorbim despre purtarea pasiva a sotiilor/fiicelor, a tatilor sau/si a fiilor lor. Acest comportament de a demoniza pe unul in contrast cu celalalt, considerat usa de biserica, naste confuzie si creaza codependenta. In realitate, suntem cu totii responsabili pentru gestionarea relatiilor in siguranta, curaj, asumare si claritate.
Nu putem gandi tranzactiile umane in termeni de cauza/efect si intr-o maniera simplista, lineara. Daca am face astfel, e clar ca mama vitrega l-a facut pe tata sa-si abandoneze copiii. In realitate, el insusi i-a abandonat atunci cand nu a luat in calcul si alte optiuni, decat cea propusa de femeie. In acelasi fel, noi nu suntem raspunzatori pentru reactiile altora, asa cum nici altii nu sunt responsabili pentru comportamentele si raspunsurile noastre.
Ca sa intelegem mai bine fenomenul va propun speta unui barbat care are o aventura extraconjugala, desi este implicat intr-o casnicie in care a jurat fidelitate pana la moarte. Sa presupunem ca sotia este distanta, critica, indisponibila sexual, are o boala cronica sau s-a ingrasat foarte mult. Cine este vinovat de tradare? La prima vedere lucrurile sunt clare dar de obicei tendinta este sa-i gasim scuze tradatorului (treaba asta este reglata si cultural), pana cand ajungem, fie sa impartim vina pe din doua, fie s-o lipim de partenerul critic si indisponibil. E clar, din cauza ei a tradat bietul om.
Ca sa pun si mai mult gaz pe foc, sa ne imaginam cateva posibile reactii ale partenerei inselate. Sa presupunem ca aceasta ar intra intr-o depresie profunda si s-ar sinucide. Sau ar putea sa-si paraseasca sotul si sa nu se mai casatoreasca niciodata, convinsa fiind ca nu mai poate avea incredere in nimeni. Intr-un alt scenariu ar putea fi bucuroasa ca are motiv sa-si paraseasca sotul infidel, simtind eliberare. Apoi s-ar recasatori cu un barbat iubitor care o va face fericita pana la adanci batraneti.
Acum, cine este responsabil pentru aceasta melo-drama? Femeia, pentru ca i-a dat motive partenerului s-o insele? Barbatul infidel din cauza caruia femeia a ramas singura sau a ales moartea? Ori am putea, dimpotriva, sa-l felicitam pe sot, deoarece infidelitatea lui a determinat o schimbare fericita in dreptul sotiei? Dati-mi voie sa spun si sa cred ca a privi lucrurile astfel ne arunca intr-un tip de gandire mitica, nerezonabila. Raspunsul la aceasta drama este unul cat se poate de logic si legitim. Barbatul este responsabil de infidelitatea lui 100% iar femeia este responsabila de reactia ei in fata acestei realitati, in aceeasi completa masura…
Happy end!?
Cred ca a sosit timpul, adulti fiind, sa ne detasam de gandirea mitica si de povestile sentimentale si sa acceptam adevarul gol golut. Eu si numai eu sunt responsabil/a de ceea ce fac, gandesc si simt. Cand iau o decizie, consecintele acesteia sunt tot in responsabilitatea mea, chiar daca nu-mi convine ce se intampla dupa. Daca ranesc pe cineva prin vorbele si faptele mele, nu este pentru ca altcineva m-a provocat, a pus paie pe foc sau a intervenit intr-un context nefavorabil, ci pentru ca am gresit eu. Daca am calcat gresit si am provocat suferinta cuiva sau chiar mie insami, trebuie sa repar, cerand iertare sau chiar platind cumva pentru raul produs (consecintele raman). A cere iertare presupune in acest caz asumarea responsabilitatii proprii cu dorinta de a indrepta raul facut si de a evita sa-l mai fac in viitor.
Am recitit istoria lui Hansel si Gretel si m-am intristat din nou la gandul ca tatal n-a fost in stare sa-si protejeze copiii de mama lor vitrega. Totusi povestea lor e doar o poveste cu happy-end, in timp ce, in viata reala, multi Hanseli si Greteli, tati si mame, soti si sotii isi indreapta furia spre un dusman inchipuit, purtand razboaie false si consumand energie in mod gratuit. Alternativa consta in iesirea din poveste si identificarea corecta a vinovatilor cu asumarea propriei responsabilitati. Doar asa povestea reala capata sens si… happy-end.
Psihologie
De ce intarzie scuzele sau nu mai vin deloc
Mi s-a intamplat de cateva ori sa astept scuze ori pareri de rau de la cineva si ele sa vina reci si formale sau sa nu vina deloc. De ce se intampla astfel? Ce se afla in spatele unor scuze nerostite sau amanate la nesfarsit? Cum sa interpretam distanta creata si cum sa ne intelegem pe noi insine cand vine vremea sa prezentam scuze cuiva caruia i-am pricinuit o durere sau/si o nedreptate? Dr. Harriet Lerner in cartea De ce nu vrem iertarea, ofera niste raspunsuri care mi-au clarificat mie insami problema, si pe care vreau sa le impartasesc cu voi, aici:
A cere sau nu scuze poate fi o chestiune culturala. De exemplu, in Coreea, intimitatea si scuzele sunt incompatibile. A te scuza in relatiile parinte/copil, sot/sotie, priteni ori rude, este nepotrivit, chiar ofensator. Aici scuza semnifica distanta sociala, fiind specifica doar cadrului formal si viatii publice. Dimpotriva, in alte culturi, ca cea occidentala, scuza si iertarea fac parte din codul bunelor manière si sunt ingrediente importante ale relatiilor, de orice natura.
Filtrele rigide din familie/societatea in care crestem ne pot influenta atitudinea fata de scuza. Daca parintii nu obisnuiau sa ceara scuze, inclusiv propriilor copii, va fi greu ca la maturitate adultii sa adopte o strategie diferita, in ciuda faptului ca-i recunosc valoarea si utilitatea.
Stereotipiile de gen sunt o alta bariera in fata scuzelor. In unele culturi, barbatii adevarati nu cer scuze niciodata! Chiar daca asta nu este o regula, studiile arata ca mai multi barbati decat femei (indiferent de cultura) fac un pas inapoi cand vine vorba sa-si ceara scuze/iertare. A fi barbat este asociat aici cu a fi puternic iar faptul ca ma scuz ma face sa ma simt slab.
Scuza are legatura si cu umilinta din perioada copilariei. Daca am fost presati de catre parinti sa le cerem scuze altora, desi nu eram pregatiti pentru asta sau/si nu intelegeam care este partea noastra de vina, amintirile acestui supliciu ne indeparteaza de scuza sanatoasa, prin retraumatizare.
Perfectionismul este un alt dusman al scuzei. Unii oameni sunt atat de aspri cu ei insisi, incat nu pot admite ca gresesc si ca ar datora cuiva, vreodata, scuze. Cand adoptam o atitudine de seriozitate ajunsa in faza terminala privitor la greselile noastre sau cand interpretam eroarea drept lipsa de valoare, inferioritate ori, chiar mai rau, devine mult mai greu sa admitem greseala si sa ne scuzam pentru ea.
Nu ne cerem scuze atunci cand avem o problema cu valoarea sinelui. In cazul unui sine echilibrat este usor sa accepti faptul ca: eu nu sunt ok, tu nu esti ok si asta e ok! In realitate insa, a-ti recunoaste limitele si slabiciunile este de multe ori riscant pentru sinele propriu. Niciun individ nu se va simti responsabil si nu va regreta sincer, daca in felul acesta ajunge in pericol de a se vedea pe sine intr-o lumina insuportabila.
Rusinea este un alt impediment in fata prezentarii scuzelor. Cand ne incalcam propriile valori si credintele esentiale, putem simti rusine. Iar acest sentiment este foarte greu de suportat din cauza ca, spre deosebire de vina care inseamna a face si implicit a putea corecta, in rusine este despre a fi, ceea ce anuleaza complet individualitatea. Rusinea este atat de puternica in unele cazuri, incat se poate deghiza in aroganta, dispret, control, superioritate sau omniscienta. Este ceea ce spunem despre unii oameni care merg pana in panzele albe, fara sa-si recunoasca vina sau slabiciunea.
Nu ne scuzam si din cauza lipsei/estomparii constiintei morale. Daca nu avem valori si principii dupa care ne ghidam viata, ne conducem dupa principiul machiavelic scopul scuza mijloacele, amagindu-ne cu ideea ca lumea este rea si agresiva iar daca nu-i raspunzi cu aceeasi moneda, te calca in picioare.
Un segment mic dar deloc neglijabil dintre cei care nu cer scuze, il constituie psihopatii. Ei nu cer iertare de la nimeni din cauza ca le lipseste empatia. Agresorii isi spun lor insile: de fapt ea a vrut-o, a cautat-o cu lumanarea ori era necesar sa procedez asa pentru ca merita, sau chiar, asta nu s-a intamplat niciodata!
Bine de stiut: unii oameni nu vor cere scuze niciodata. Sunt prea raniti ei insisi, prea defensivi, prea coplesiti de rusine, asa incat nu se pot vedea obiectiv si nu-i pot vedea obiectiv nici pe ceilalti. Asa ca, daca cineva te-a ranit si iti datoreaza scuze, orice ai face, nu-l poti determina sa treaca la actiune. Ce poti face totusi pentru a elimina furia, durerea si resentimentele, voi incerca sa raspund intr-un alt articol…
Ultimele comentarii