Carte, Psihologie
Tragedia Salvatorilor. Despre nevoia arzatoare de a fi iubit
Exista multi Salvatori pe lume. Unii sunt vocationali: medicul/asistentul medical, psihologul, pompierul, politistul, asistentul social, capelanul, preotul/pastorul, salvamarul, avocatul etc. Altii sunt salvatori sanatosi: altruisti, generosi, compasivi, sensibili la nevoile lor si ale altora etc. Ceilalti sunt compulsivi: hiperempaticul (uita de sine si se ocupa de altii), umilitul (isi ascunde fragilitatea unei stime de sine scazute prin fapte eroice), teroristul (salveaza pentru dominare si control).
Salvatorii vocationali si-au facut o profesie din a fi sprijin pentru alti oameni, ca urmare a unor experiente de viata care i-au directionat (constient sau nu) pe acest drum. De pilda, un copil care si-a pierdut mama suferinda de cancer, va dori sa urmeze o cariera in medicina pentru a preveni drame asemanatoare, un altul care a fost martorul unui incendiu, va fi atras de perspectiva de a salva oameni si bunuri, din situatii limita etc. Ceea ce-i diferentiaza pe acestia de alte categorii de Salvatori este faptul ca nu se afla in misiuni de salvare tot timpul, ci doar atunci cand sunt in uniforma pe care si-au comandat-o.
Salvatorii sanatosi au constienta clara a propriului EU, au imagine buna despre ei si despre lume, manifesta grija fata de sine, dar sunt sensibili si la dramele aproapelui. Stiu sa intervina cand este cazul, pot spune Nu, cand au altceva mai urgent de facut (inclusiv nevoie de odihna), isi dozeaza timpul si efortul, astfel incat sa-si tina viata in echilibru. Ca o particularitate importanta a acestei categorii de salvatori este faptul ca ei sunt incantati cand protejatii lor scapa cu bine. Pentru ca ei sustin, acompaniaza, faciliteaza, nu salveaza! Din acest motiv nici nu asteapta aplauze.
Problemele apar in cazul Salvatorilor compulsivi. Ei sufera de un complex, de o tulburare psihologica care ii duce, in final, la propriul naufragiu. Inainte de a explica acest fiasco, sa vedem de unde vine virusul salvarii care ii contamineaza pe unii, din cap pana in talpi.
Specialistii spun ca Salvatorul compulsiv este antrenat de mic sa fie parintele parintilor sai, Astfel el creste in sanul unei familii disfunctionale/indisponibile si devine, fie copilul jucarie, carja, paratraznet, simptom, sau copilul terapeut, soare (care face timp frumos acasa) etc...
Un Salvator compulsiv este un copil cu un narcisism (iubire de sine) ranit. Este copilul neglijat de ingrijitorii primari. Este cel care a supravietuit adaptandu-se nevoilor parintilor/fratilor si a uitat de sine. Este adultul cu un Sine fals construit din asteptarile celorlalti si ale mediului in care a trait. Este cel care gaseste resurse de supravietuire in sine insusi, deoarece a invatat ca nu poate conta pe ceilalti. Dar, este si cel care cauta cu ardoare iubirea. Mai ales acesta, spun psihanalistii.
Privind mai atent, Salvatorul compulsiv este un om cu tulburare narcisica cu fateta dubla: pe de o parte, grandoare, pe de alta, depresie. Grandoare, pentru ca el nu poate rezista fara admiratia celorlalti. Devenind Mesia isi gaseste leacul pentru propria suferinta. Doar ca, din spate, pandeste depresia. Cand cade masca sinelui fals, acest om recunoaste in sinea lui un adevar tulburator: pretind ca sunt erou dar nu sunt decat un urias cu picioare de lut.
Tragedia Salvatorului compulsiv incepe din locul in care este prezenta suferinta. Acolo unde exista suferinta este si misiune de indeplinit. Cum stie sa salveze, actul eroic a devenit un mod de viata, o identitate pentru el.
Salvatorul compulsiv se sacrifica (lt. sacer, facere – a indeplini un act sacru), printr-un soi de masochism moral, pe care il ridica la rang de virtute.
Este codependent de Victima. Nu ma simt puternic decat daca celalalt este deprimat! Aici avem si un paradox, cu dubla constrangere: sa faci totul ca protejatului sa-i fie bine, cu conditia sa nu-i fie! Hmm
Procesul de salvare compulsiva urmareste un scenariu predictibil. Mai intai, Salvatorul agata victima. Apoi, intra cu ea in luna de miere. Ca in orice relatie, mai tarziu, apar neintelegeri. In sfarsit, relatia se rupe si cel salvat fuge. Atunci Salvatorul se revolta, din cauza ca nu obtine iubirea pe care o doreste (mai mult sau mai putin constient). Cum poate fi atat de nerecunoscator, oare!?
In cele din urma,Salvatorul sfarseste epuizat si singur. Salvarea altora duce astfel la propriul naufragiu.
Dar si cei salvati isi traiesc propria drama, din mai multe motive: O salvare excesiva este un raspuns la un fel de rana hemoragica pentru care persoana afectata accepta o perfuzie prelungita. Datoria lor este imposibil de achitat iar sa fii dator pe viata este insuportabil. Darul, trebuie inapoiat, intr-un fel sau altul. Cel ce nu intoarce darul isi pierde onoarea pentru totdeauna.
Vestea buna este ca exista cai de salvare a Salvatorului. Iata cateva dintre ele:
Inainte de a te gandi sa-i ajuti in mod judicios pe ceilalti, e intelept sa fii tu insuti indeajuns de rezistent. Constientizeaza propriile suferinte si loialitati. Accepta-ti traumele, inclusiv ce a lipsit din copilaria ta. Descopera-ti mecanismele de aparare in fata durerii: evitarea, proiectia, fuga, salvarea celorlalti etc. Fii atent la compulsia de repetare. Lucrul refulat de care nu ai cunostinta reapare, nu sub forma de amintire, ci de actiune (Freud).Renunta la iluzii. Fii realist: altruist, empatic, compasiv dar nu te duce in extreme.
Cum arata Salvatorul pocait:
Ajuta (faciliteaza, secondeaza), nu salveaza. Propune, nu impune. Are grija de propriul sine, (re)descoperit. Manifesta narcisism pozitiv (iubire/grija/respect de sine) Trece de la salvez deci exist la exist!
Psihologie
Copilul mesianic II
Inainte de nasterea unicului meu copil aveam cateva idei cu privire la sexul, infatisarea, numele si chiar cariera pe care ar trebui s-o urmeze. Conform acestor proiectii, copilul trebuia sa fie baiat, sa semene cu mine, sa studieze pianul (daca va avea inclinatii muzicale) si sa urmeze o cariera pe latura umanista, la fel ca majoritatea celor din familia noastra extinsa. In plus, numele lui avea sa fie cel al imparatului roman Tiberius, simbol al unui destin nobil …
A-mi imagina 9 luni de zile felul in care va arata si ce anume va deveni copilul meu este un demers normal, pana la punctul in care acesta va trebui sa urmeze, in mod strict, prescriptiile stabilite apriori de catre mine. Chiar daca nu constientizam aceste proiectii, in multe cazuri ele devin obligatorii, ceea ce poate duce la consecinte dramatice, atat pentru parinti dar, mai ales, pentru copil/copii. Este ceea ce remarca si psihoterapeutul transgenerational, Chantal Rialland, in cartea Ma dor stramosii, de Patrice van Eersel si Carherine Maillard.
“Indiferent daca am fost doriti sau nu, suntem mai intai copii imaginari,” sustine acesta. Asa se face ca, din momentul conceptiei, in mod inconstient, parinții nostri se asteapta sa le dam un sens vietii. Cu alte cuvinte, copilul este investit cu suma fantasmelor parintilor, precum si ale bunicilor, unchilor, matusilor …
Familia extinsa va proiecta asupra copilului dorinte de ordin sexual, corporal, afectiv, intelectual etc. Inconstient, i se va cere sa ducă la bun sfarsit visurile pierdute ale familiei, sa reuseasca acolo unde altii au dat gres sau/si sa perpetueze modelele pozitive existente.”
Este ceea ce, in limbaj comun, parintii rostesc cu voce tare, cand si cand: “vezi sa nu ne faci de rusine! Vrem să fim mandri de tine. Noi am investit, ne-am sacrificat pentru ca tu sa inveti si sa ajungi departe in viata etc.”
“Aceste proiectii pun o mare presiune pe copil, determinandu-l sa traiasca viata parintilor/stramosilor lui, și nu propria cale, diferita de a altora. Este uimitor sa descoperim cat de fideli suntem proiectiilor parintilor nostri, in ciuda faptului ca ne-am dorit sa fim altceva,” conchide Rialland …
Jocuri proiective intergenerationale
Autorii care studiaza fenomenul Copilului Salvator vorbesc despre adevarate jocuri proiective intergenerationale, cu impact major asupra urmasilor. Acestia vor plonja in lume cu anumite prescriptii, mai mult sau mai putin constientizate, care le vor marca destinul. Cea mai des intalnita prescriptie este aceea de a avea succes in viata. Dar asta este o generalitate care poate lua diferite forme, suficient de concrete incat sa fie intelese si respectate ad literam. Astfel, copilul va trebui sa intre, fie in rolul intelectualului, fie al artistului ori al antreprenorului de succes, in functie de ceea ce parintele valorizeaza ca fiind important …
De asemenea, a fi baiat nu este totuna in conditiile in care parintii isi doresc o fata si a fi fata poate fi amenintator atunci cand parintii viseaza la un baiat. Cand proiectiile cu privire la sex sunt foarte puternice ele sunt transmise copilului in diverse forme, mai ales verbal. Astfel, fetita poate fi alintata cu apelativul, baiatul mamei sau invers, in cazul unui baiat, acesta sa fie fata tatei, sensibilul lu’ mama etc. Cunosc cateva cazuri de fetite baietoi si de baieti care trebuiau sa fie fetite iar acest lucru i-a marcat puternic pe fiecare …
Cand apare copilul, proiectiile corporale ale familiei incep sa fie verbalizate, in sensul ca fiecare are o perspectiva proprie asupra noului venit. Ia te uita ce bine seamana cu tata-sau. Este leit maica-sa, spun ei. Sau are ochii unchiului Ion, nasul matusii Elena, urechile bunicului Sandu s.a.m.d. In felul acesta familia se recunoaste in corpul copilului, atribuindu-si bucatele din el. Aici asteptarea ar fi sa semene cu cei care sunt cel mai reusiti din punct de vedere fizic.
Corpul psihogenealogic va influenta evolutia copilului in masura in care acesta isi va introiecta proiectiile celorlalti. De exemplu, propozitia, aparent inofensiva: ai grija sa nu te ingrasi ca bunica, ar putea duce la simptome grave, in conditiile in care copilului ii este greu sa mentina aceasta dorinta la nivel practic sau o poate obtine dar cu eforturi uriase.
Cuvinte de acest gen sau asteptarile induse vor influenta in mare masura viata emotionala, intelectuala, sociala si sexuala a celor carora le sunt destinate, pana acolo incat ele pot traversa generatii la rand. Iata de ce este nevoie de constientizare si abandonare a acestor proiectii, care nu fac altceva decat sa transforme copilul intr-un instrument al propriei fericiri.
Cand esti comparat inseamna ca nu ai un loc al tau
Proiectiile pot deveni de-a dreptul impovaratoare, in cazul copilului unic. Acesta nu are voie sa greseasca, nici sa esueze, din cauza ca nu mai are cine repara sau duce mai departe istoria familiala. Pe umerii sai va sta, deci, toata povara familiei extinse care are asteptari, indiferent de ce este sau poate copilul, in plan concret.
Dar jocurile proiective devin din ce in ce mai complexe odata cu succesiunea nasterilor. Sa ne imaginam o familie cu trei copii in care cel mare este inteligent (cu proiectia de a avea un viitor profesional stralucit), mijlociul este sociabil (va dezvolta relatii de calitate) iar mezinul este frumos (va ajunge fotomodel). Aceste asteptari pot naste adevarate drame, prin efectul lor pervers. De pilda, intelectualul ar putea fi nefericit si se va crede urat; mijlociul ar putea incerca mai multe relatii dar sa esueaze mereu; mezinul se va simti natang si va prefera sa taca, chiar si atunci cand a vorbi este obligatoriu pentru el…
Copilul se identifica cu aceste proiectii, incercand sa mentina natura speciala a legaturii cu genitorii/ursitorii sai. Chiar in cazul unei rebeliuni cu schimbare de scenariu, copilul va fi rupt intre dorinta parintilor si propriile visuri cu privire la sine. Rezultatul poate fi aceasta sfasiere intre fidelitatea fata de parinti si fata de sine dar si lipsa de incredere in sine si incapacitatea de a-si gasi locul si rolul in viata. Cand esti comparat inseamna ca nu ai un loc al tau!
Happy end ?
Copilul meu este baiat, asa cum mi-am dorit dar nu seamana (numai) cu mine. Chiar daca a urmat cursuri de pian, prefera chitara. Iubeste sportul si consuma multa carne (ceea ce eu nu agreez). S-a orientat profesional spre economie si marketing, in ciuda dorintei mele de a deveni avocat sau medic.
Aceasta schimbare de scenariu m-a ajutat sa inteleg faptul ca al meu copil este ceea ce alege el sa fie, in ciuda bunelor mele intentii. Am mai inteles ca menirea mea ca parinte este sa fiu acolo pentru el, sa-i accept unicitatea, sa-l provoc sa-si cunoasca abilitatile, sa-i permit sa le dezvolte, fiindu-i ghid si sustinator intru a deveni ceea ce el doreste sa fie.
P.S. Am dezbatut acest subiect in emisiunea Provocarile vietii de la Speranta TV. Gasiti inregistrarea aici.
media
Copilul mesianic
Deși credem că ne dorim copii pentru a le dărui iubire și a-i face fericiți, în realitate avem și alte motive (conștiente sau nu) pentru care îi aducem pe lume. Care sunt acestea, ce proiecții așezăm pe umerii copiilor, în ce fel riscăm să-i transformăm în salvatori și cum putem să-i direcționăm pe drumul lor, am încercat să răspund în emisiunea “Provocările vieții” de la Speranța Tv.
Mulțumesc Adina Tomoioaga pentru provocare.
Click aici http://www.sperantatv.ro/web/provocarile-vietii-copilul-mesianic-invitat-valeria-roman-28-05-2019/
dezvoltare personala, Psihologie
Salvator? Mai bine nu!
M-am aflat deseori in postura de Salvator. Poate pentru ca sunt sora cea mare si responsabila, mama care gaseste solutii la diverse probleme, prietena care sfatuieste, colega care ajuta dar si din alte motive mai subtile. La un moment dat mi-am asumat public acest rol, promovand in cadrul agentiei umanitare unde lucram sloganul « Salveaza o viata si vei salva lumea ». De la o vreme insa am incetat sa mai cred ca pot fi salvatorul planetei. Voi explica si de ce dar mai intai sa vedem,
Cine este Salvatorul ?
Salvatorul este un ins care incearca sa ghiceasca nevoile celorlalti cu scopul de a veni in intampinarea lor, care pune dorintele altora mai presus de ale sale, care incurajeaza, indeamna, sfatuieste, vrea sa faca si sa fie pe plac altora. El este mereu prezent, disponibil, oricand gata de a spune DA cererilor de ajutor. Cata noblete de caracter, veti spune. Dar haideti sa-l punem pe Salvator sub lupa realitatii proprii, privindu-l din perspectiva psihologica.
Dincolo de spoiala de la intrare, s-ar putea sa fim surprinsi de ceea ce gasim inauntru. Oare nu cumva omul nostru are nevoie de atentie? Nu cumva are de rezolvat el insusi niste probleme? Oare nu cumva se crede un fel de guru, privindu-si semenii de pe picioroangele pe care s-a inaltat? Tare mi-e teama ca atunci cand se uita inj jur, spune ceva de genul: hei, tu de colo, nu esti deloc OK. Ma tot gandesc de ceva vreme sa te repar cumva. O sa te ajut dar trebuie sa faci exact ce spun eu. Pricepi?
Procedand astfel, Salvatorul nostru intra de fapt intr-un rol pervers deoarece incearca sa se valorizeaze pe sine pe seama altora. El desconsidera in acelasi timp aproapele, luandu-i abilitatea de a-si evalua personal situatia si de a cere ajutor. Se transforma intr-un hot de demnitate, intr-un vampir care se hraneste din cel cazut pentru a-si demonstra siesi ca este puternic si capabil de fapte mari.
In realitate el a fost candva o victima, spun psihologii. Ar putea fi dominat de vinovatie si de aici dorinta de a iesi din culpa, salvand ce gaseste la indemana. Cea mai mare teama a lui este ca nu va mai fi nevoie de el iar dorinta secreta, mai mult sau mai putin constienta, este ca dupa ce va fi implinit toate nevoile celor din jur, cineva sa le observe si pe ale sale. Daca acest lucru nu se intampla Salvatorul nostru incepe sa fie nemultumit (nici multumesc nu mi-a spus), oboseste (si samariteanul milos ar fi obosit daca in drumul sau ar fi gasit 10 oameni cazuti) si in cele din urma devine deprimat.
De ce suntem Salvatori ?
Specialistii care s-au aplecat asupra problemei, enumera cateva motive:
- este posibil sa fi preluat modelul din familie. Daca mama, tata, vreun unchi sau vreo bunica erau salvatori si am apreciat asta la ei, vom cauta sa imitam, fie si inconstient acest rol.
- am fost modelati cultural sa fim salvatori prin intermediul educatiei formale/informale. Basmele ascultate in copilarie de pilda au ca eroi zei salvatori, zane bune, printi izbavitori, etc
- poate am fost fortati sa ne maturizam inainte de vreme (cazul fratilor mai mari care au preluat functional rolul de parinte pentru fratii mai mici).
- pentru a ne implini anumite nevoi emotionale : stima de sine, atentie, validare
- pentru a scapa de anumite sentimente de vinovatie. Acestea si-ar putea avea radacina in manipulari de genul : daca nu faci cutare lucru, nu te mai iubesc sau daca faci acel lucru rau, mama plange, daca nu faci bine, te bate Dumnezeu, etc
- pentru a primi recompense materiale sau/si simbolice.
- pentru ca avem valori si principii crestine care ne indeamna la sacrificiu de sine si ajutorarea semenului. Aici ar fi multe de povestit, poate alta data.
De ce este nevoie sa abandonam rolul de salvator?
- prima conditie pentru a-i salva pe altii, este sa ne salvam mai intai pe noi insine. Asta presupune grija pentru confortul nostru emotional, spiritual, fizic, ambiental. Daca spun ca cea mai importanta persoana din lume sunt eu insami, nu vad nici un egoist in camera.
- apoi este corect din punct de vedere uman si moral sa dam posibilitatea oamenilor sa-si poarte singuri de grija. Cei care sunt in impas au nevoie sa ia propriile decizii si sa-si asume propriile responsabilitati. Ei au nevoie mai intai sa iasa din starea de victima, sa se maturizeze si sa-si reia demnitatea de oameni capabili sa stea pe propriile picioare
- salvatorul mai degraba intretine victima, construid de fapt o relatie de dependenta bolnavicioasa, daunatoare in ambele sensuri.
- pentru ca s-ar putea sa obosim si sa epuizam propriile resurse. Victimele adulmeca salvatorii si graviteaza in jurul lor, uneori pana la sufocare. « Pe cine nu lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti », ar putea fi adevarat in multe cazuri.
- salvatorii adevarati sunt pompierii, salvamarii, medicii, uneori politistii sau alte categorii aflate in fata unor situatii vitale.
- unul singur este Salvatorul, cel care ne-a aratat tuturor Calea…
Cum rupem triunghiul dramatic? Putina teorie si un raspuns
Triunghiul dramatic al lui Kartman (cunoscut in analiza tranzactionala) il pune pe salvator in relatie cu victima dar si cu persecutorul/agresorul. Acest concept este o matrice relationala de tip manipulativ, utilizata de oameni pentru a-si satisface anumite nevoi. Este un joc de roluri care apare mai pregnant in situatiile conflictuale, cand putem deveni pe rand, victime, agresori, salvatori in functie de interesele proprii.
Cum iesim insa din acest vartej al emotiilor manipulative ? Solutia soft ar putea veni de la Acey Choy care ne propune tot un triunghi, de data asta al invingatorilor, un model autentic de relationare umana bazat pe 3 principii : vulnerabilitate, asertivitate si grija. Cand manipularea emotionala iese din scena, spune autorul, ne putem privi in ochi unii pe altii si putem spune : eu sunt OK, tu esti OK.
Ce inseamna asta in economia temei noastre ? Inseamna ca Salvatorul va trebui sa asculte victima cu atentie, sa o incurajeze sa-si gaseasca propriile resurse pentru a depasi problema, asigurand-o ca este acolo pentru a o sustine din umbra. Cu alte cuvinte, ii spune omului de langa el ca situatia prin care trece este pasagera si ca poseda el insusi elementele necesare pentru a iesi la liman. Ii ofera astfel respect, ii garanteaza dreptul la demnitate si responsabilitate personala. Mai mult, evita pozitia de superioritate, anuleaza dependenta si garanteaza corectitudinea relatiei. Procedand astfel se transforma din Salvator in Sustinator.
Sigur ca raspunsul nostru va fi intotdeauna personalizat in functie de circumstante. Voi reveni cu exemple concrete dar pana atunci ma hazardez sa dau idei, daca cineva are curajul sa ma provoace.
In concluzie, exista 3 situatii in care ar trebui sa intervenim salvator: atunci cand cel de langa noi realizeaza ca are o problema, cand este convins ca n-o poate rezolva singur si cand ne cere personal ajutorul. Acesta este de fapt si modelul christic de raspuns la nevoile umane.
Ultimele comentarii