Tag Archives: rezilienta

Ideea de a scrie o carte despre terapia credintei in Dumnezeu, s-a nascut la Cyrulnik dupa ce a fost profund miscat de suferinta copiilor soldat, din diferitele parti ale lumii. Potrivit statisticilor, 300 000 de copii sufera de pe urma acestei experiente terifiante. Toti acestia pun, intr-un fel sau altul, aceleasi intrebari sfasietoare: de ce am fost tarat intr-un asemenea cosmar, cum de sunt atat de nefericit si, mai ales, unde este Dumnezeu in toata aceasta oroare?

Dincolo de retorica unor astfel de intrebari, la care nu gasim raspunsuri multumitoare, autorul a vrut sa inteleaga care este rolul credintelor, a religiei, al lui Dumnezeu in procesul de rezilienta dupa o trauma, ca cea a razboiului, dar si in alte experiente adverse din viata de toate zilele …

Dupa o atenta documentare (interviuri, de ex.) a ajuns la concluzia ca vindecarea copiilor traumatizati este dependenta de imbinarea intre o amprenta afectiva intima, care se armonizeaza cu o structura sociala si spirituala: o familie care sa-i accepte, o moschee, o biserica sau un patronaj laic. In mod special, credinciosii trec mai usor peste traume, datorita credintei dar si a suportului oferit de familie si coreligionari.

Teroarea la care erau supusi copiii soldat pe frontul de lupta le activa nevoia de atasament, a observat Cyrulnik. Atunci cand utopia se naruie si realitatea ne terorizeaza, reactivam amintirea unui moment fericit, in care eram protejati de o familie iubitoare… Cand un eveniment provoaca o alarma sau un sentiment de pierdere, dispozitivul afectiv reactiveaza amintirea atasamentelor fericite. Daca nu exista amintiri fericite (un copil care nu a fost iubit, de exemplu), orice frica sau pierdere trezeste in memoria lui singuratate si abandon. In acest caz, nu exista decat angoasa vidului, intr-o lume in care totul este terifiant. Asadar,

De ce avem nevoie de Dumnezeu si de o religie care sa ni-L descopere ?

Autorul precizeaza cateva motive fundamentale pentru care oamenii se indreapta catre religie si spiritualitate. Iata unele dintre ele:

• Reprezentarile despre Dumnezeu si credinta in El ofera o baza de siguranta in acest univers imprevizibil. Intr-o cultura fara Dumnezeu, omul trebuie sa-si gaseasca singur propria baza de siguranta de care sa apartina pentru a se dezvolta si trai.
• Misterul existentei conduce la spiritualitate si la acceptarea unui Dumnezeu atotputernic, caruia ii pasa de oameni. Sentimentul prezentei lui Dumnezeu este asociat, de regula, cu dragostea si cu protectia, doua nevoi fundamentale ale omului.
• Avem nevoie de ceva/cineva care sa ne ofere un sens. Cea mai rea suferinta, spunea Victor Frankl provine din lipsa sensului. In schimb, cel care are un de ce pentru care sa traiasca poate indura aproape orice (Nietzche).
• Religia suprima teama de moarte. Moartea provoaca o angoasa foarte mare. In lipsa unei sperante in viata de apoi, cea de aici pare lipsita de temei.
• Nevoia de substitute emotionale si institutionale pentru a ne dezvolta. In acest context, religia are rol adaptativ d.p.d.v. socio – cultural. Ritualurile domestice si religioase constituie exercitii de memorie, din care invatam sa traim impreuna cu cei pe care-i iubim.
• Nevoia de ordine si dreptate sociala/individuala. Este linistitor sa stim ca o putere invizibila ne vegheaza, ne recompenseaza sau ne pedepseste, dupa baremul moral al faptelor noastre. Daca Dumnezeu nu exista, totul este permis, nu-i asa?
• Religia este un factor de rezilienta si sanatate mintala.

Fiind o componenta importanta a vietii omului, religia si atasamentul fata de Dumnezeu se transmit de la o generatie la alta. Ne atasam de Dumnezeu, asa cum ne atasam de parintii nostri, sustine Cyrulnik.

Copilul il iubeste pe Dumnezeu asa cum a invatat sa iubeasca

Religia se invata, la fel ca limba materna. Copilul se poate lasa patruns de orice limba pe care o vorbesc apropiatii sai, cu conditia sa stabileasca o relatie de atasament cu acestia. Pe acelasi principiu, se invata si credinta. Faptul de a impartasi aceleasi povesti si a crede in aceeasi lume invizibila creaza un sentiment de familiaritate, o apartenenta securizanta si fortifianta.

La 3 ani, copilul este capabil déjà sa-L cunoasca pe Dumnezeul parintilor sai, imitandu-i in practicile si ritualurile religioase. Intre 6 – 8 ani, este apt sa contruiasca o poveste in care spune ce crede despre Divinitate. Tot acum ajunge sa-si reprezinte ideea de moarte. Iar faptul ca afla ce se intampla dupa moarte, il linisteste si-i lumineaza viitorul. Tot odata ii ofera retete morale si comportamentale. El stie inca de pe acum ca existenta lui nu mai e dezordonata, ci se organizeaza in cadrul acestui proiect: Stiu ce am de facut. Nu trebuie decat sa ascult de poruncile divine. Intre 7 – 14 ani se instaleaza o perioada de latenta in care copilul se lasa antrenat in a-si manifesta loialitatea si dragostea fata de Creator, asa cum a invatat sa o faca, alaturi de parintii sai. Adolescentul iese in afara contextului familial pentru a-si gasi un partener de cuplu care sa-i impartaseste optiunile religioase,  lucru care il tine conectat si cu radacinile lui familiale. Ca adult ar putea intoarce spatele religiei parintilor sai, daca intervin anumite evenimente/contexte, insa cercetarile pe acest subiect releva faptul ca, spre finalul vietii sau in momente de criza, tendina persoanei este de a se intoarce spre Dumnezeu, mai ales daca acesta a fost corect reprezentat de parintii sai.

In concluzie, copilul il iubeste pe Dumnezeu asa cum a invatat sa iubeasca. El poate sa fie increzator, ambivalent sau distant fara de D, in functie de tipul de atasament dobandit. Copilul care se simte in siguranta il va iubi pe Dumnezeu in tihna, sustine Cyrulnik.

Efectele credintei in Dumnezeu d.p.d.v. psihologic

Religia si credinta in Dumnezeu satisfac piramida nevoilor umane (vezi piramida lui Maslow) de: siguranta, securitate emotionala, relationale, cognitive, morale si de transcendenta.

Siguranta: Dumnezeu este adapostul nostru, un ajutor care nu lipseste niciodata in nevoi, este unul dintre mesajele biblice care dau speranta celor care sunt ingrijorati de satisfacerea nevoilor de subzistenta. Sentimentul ca Dumnezeu ii protejeaza si-i ajuta in lucrurile practice, le da putere si energie pentru a-si procura cele necesare traiului zilnic.

Securitate emotionala: Ideea ca suntem vegheati de un Dumnezeu omniprezent si omnipotent caruia ii pasa de noi este securizanta. Un Dumnezeu care ofera un cadru sigur de viata aduce liniste. Fa ce-ti spun si nu ai de ce a te teme in viata!

Relationale: Dragostea fata de Dumnezeu este un puternic liant social. Toate religiile dau sentimentul de apartenenta la aceeasi doctrina, acelasi adevar. Impartasind aceleasi idei, ne armonizam si ne atasam unii de altii. Suntem cu totii frati.

Stima de sine/Validare/Recunoastere/Afirmare in grupul/comunitatea cu care impartasim credinte si valori. Aderarea la un sistem de credinte si valori ne furnizeaza sprijinul pentru sustinerea respectului fata de propria persoana. Sunt un credincios adevarat, sunt moral, respect regulile. Ma simt bine cu mine pentru ca am respectat poruncile divine. Cand cele doua sentimente religioase, cel intim si cel cultural se armonizeaza afirmarea de sine este puternic sustinuta.

Reglare/Serenitate emotionala. Credinta in Dumnezeu linisteste sufletul omului, asa cum dovedeste restabilirea la anxiosi a secretiilor neurobiologice si a functionarii cerebrale, chiar in momentul in care incep sa se linisteasca. Un test de rezonanta magnetica functionala face vizibil modul in care zona cingulara anterioara, care da semnalele in caz de durere fizica sau de conflicte relationale, isi atenueaza alerta atunci cand suferindul stabileste o legatura cu Dumnezeu, prin intermediul ritualurilor religiei sale (rugaciunea, de exemplu). O reprezentare protectoare, care calmeaza si confera sens, are ca efect atenuarea perceptiei unei dureri. Prin aceasta strategie neuro-mentala, comportamentele de ispasire si de rascumparare domolesc angoasa si vinovatia. Cand un credincios sufera din cauza imaginii pe care si-o reprezinta, referitor la greseala sau la pacatul sau, adoptand un comportament de purificare, de autopedepsire sau de altruism, el isi domoleste durerea mentala.

Nevoia unui Dumnezeu terapeut

Cand organizeaza contextul cultural, religia are efect terapeutic, sustine Cyrulnik. Unele categorii sociale il cauta pe Dumnezeu mai fervent decat altele din cauza vulnerabilitatii lor. Astfel, Dumnezeu devine terapeutul oamenilor disperati, a saracilor, a celor singuri, a orfanilor etc. Cand sunt sau se simt abandonati, copiii il chema pe Dumnezeu pentru a putea suporta disperarea vietii intr-un desert afectiv.

Cand un copil cu creier sanatos sufera, crescand in conditii potrivnice, el este usurat si stimulat atunci cand crede intr-un Dumnezeu care-l apara, ii sporeste stima de sine si-i arata directia catre fericire. Isus este terapeut cand ne ingaduie sa schimbam imaginea pe care o avem despre noi insine.

Prezenta lui Dumnezeu este vitala pentru sufletele tulburate care cauta in experientele spirituale un efect linistitor. De asemenea, cei care aspira sa ajunga in cer isi umpu lacunele produse de dezechilibre psiho-emotionale printr-o reprezentare divina care-i linisteste.

Dumnezeu devine terapeut in situatii de alerta, cand ne simtim in pericol, cand pierdem pe cineva drag, cand suntem suferinzi din cauza existentei sau cand o dezvoltare fragilizanta ne face sa resimtim cel mai neinsemnat eveniment ca pe un traumatism.

Doliul/pierderea activeaza atasamentul si nevoia de Dumnezeu. Pierderea inteteste nevoia de a umple vidul printr-o reprezentare supranaturala, securizanta si protectoare. A chema numele Domnului se impune ca o nevoie urgenta, iar imnurile, ritualurile, predicile umplu dureroasa pierdere.

Femeile si saracii, vaduvii si celibatarii si cei din grupurile in care o figura dominatoare isi impune vointa, il iubesc pe Dumnezeu mai mult decat barbatii si bogatii din familii stabile, cu statut social si profesional. Lipsa atasamentului ii impinge pe cei dintai catre o cautare compensatorie, sustine Cyrulnik.

Dumnezeu nu este doar terapeut, este si Tatal care pedepseste sau/si ingaduie persecutia. Pedeapsa este urmarea fireasca a calcarii poruncilor divine si are efect linistitor iar persecutia solidarizeaza grupul.

Nevoia unui Dumnezeu care persecuta sau ingaduie persecutia

Orice persecutie impotriva grupului de credinciosi contribuie la consolidarea religiozitatii acestora. Se ajunge pana acolo cand un grup de credinciosi cauta in mod intentionat sa fie nedreptatit, pentru a-si activa solidaritatea religioasa, constata Cyrulnik.

Credinciosii au un sens, acela de a-l apara pe Dumnezeu, chiar cu pretul razboaielor si a varsarii de sange. Violenta in acest caz este legitimata. Vezi Cruciadele, Inchizitia, Razboiaele sfinte, Jihad-ul.

Orice stare de alerta activeaza atasamentul, solidaritatea. In caz de pericol, oamenii se regrupeaza in jurul celor cu care impartasesc credinte, valori, emotii etc. In felul acesta se simt mai puternici.

Nevoia unui Dumnezeu care pedepseste. De ce iubim un Dumnezeu pedepsitor

Cand cineva de care te simti atasat emotional iti interzice ceva, pedeapsa devine securizanta. Cand ne simtim rau este suficient sa ne autoagresam, sa ne pedepsim si déjà ne simtim mai bine. Durerea fizica provocata astfel este mai bine suportata decat durerea psihica. Cand tanarul se supune, siguranta sa creste, conferind masurilor de represiune un efect protector.

Teama de pedeapsa are un efect solidarizant si moralizant. Nu sanctiunea in sine are acest efect ci frica de ea. Astfel se nasc conduitele acceptate. Ni se impune un cod de comportament si gandire care elimina anxietatea si te fac sa te simti moral. Stiu ce trebuie sa fac. Am respectat regulile parintilor si ale Lui Dumnezeu si sunt ok.

Impulsul conduce la satisfactie imediata, insa inhibarea lui, prin frica de pedeapsa produce speranta (voi reusi mai tarziu), reusita (voi avea o meserie), stima de sine (am reusit sa-mi domin instinctele, stiu sa ma disciplinez).

De aceea il iubim pe Dumnezeul pedepsitor. Ne ocroteste, spunandu-ne cum sa ne comportam pentru a avea parte de consideratie. De acum inainte lumea e clara: Dumnezeu ne-a incredintat modul de intrebuintare. Este suficient sa te imbraci cum trebuie, sa te comporti cum trebuie, sa te rogi cum trebuie, in asa fel incat acest conformism sa te moralizeze si sa-ti ofere securitate. In plus, si stima de sine creste. O data ce respecti regulile, vei fi laudat, acceptat, facut partas unei comunitati care valorizeaza ordinea, ierarhiile si regulile.

In societatile conservatoare,  tatal este reprezentantul lui Dumnezeu in familie. El formuleaza regulile, legea, aplica mustrarile etc. Este protector si pedepsitor in acelasi timp. Daca nu esti cuminte, te spun lui tata, suna amanintarea mamelor coplesite de neascultarea copiilor.

In cazul nesupunerii, pedeapsa ispaseste vina. A fi pedepsit este astfel datator de speranta. Ai gresit, esti pedepsit, te caiesti, esti iertat si apoi reprimit in familie/societate. Sanctiunea usureaza vinovatia!  Pedepsindu-l pe rauvoitor ne aparam. Pedepsindu-ne pe noi insine, ne reabilitam. 

Valoarea terapeutica a interdictiei si vinovatiei

In anii ‘60 ai exploziei culturale, un medic, un filosof si un psiholog au conceput un slogan care, spuneau ei, va scapa oamenii de nevroze. Este interzis sa interzici! Cativa ani mai tarziu a intervenit deziluzia. In ciuda progresului economic, educational, suferintele psihice nu se atenuasera. Concluzia acestui experiment social a fost ca, regulile, inclusiv cele morale, sunt necesare si au efect calmant, terapeutic.

Daca nu respecti regulile, te vei simti vinovat. Vinovatia duce, de cele mai multe ori, la suferinta. Exista o culpabilitate sanatoasa care ne ajuta sa traim moral si sa-l avem in atentie pe celalalt. Privind la ceilalti prin ochii religiozitatii, nu ne putem permite orice. Dar exista si o vinovatie morbida care te face sa suferi de delicte imaginare. Este important sa decelam intre cele doua.

Neurofiziologia contrastelor

Gandirea binara sta la baza oricarei aventuri intelectuale, sustine Cyrulnik: ceea ce cunoastem versus necunoscutul, amabilul si rautaciosul, diavolul versus Dumnezeu, binele si raul etc. Pe acest model, Cyrulnik vorbeste despre fericire si nefericire ca pereche de contraste care au nevoie sa coexiste in echilibru. Prea multa suferinta conduce la extaz. Prea multa fericire devine dureroasa. E nevoie de putina disperare, pentru ca fericirea s-o combata victorios.

Nu putem pune în paralel fericirea și nefericirea. Fiecare dintre ele se hrănește din cealaltă, în acest cuplu de contrarii. Cand cuplul de contrarii este rupt, nu mai esti nici fericit, nici nefericit. Nu suferi dar nici nu traiesti. Nu mai ai nimic.

Fericirea necontenita conduce la amortirea constiintei. Nefericirea deconecteaza creierul de la orice fel de sensibilitate, ceea ce duce la o anestezie a trupului si a sufletului: inghetare, (vezi oamenii strazii, sau copiii deprivati afectiv/abuzati, de ex.) blocaj, disociere (ma uitam la mine cu impietrire).

Fericirea și nefericirea funcționează împreună. Tristețea aduce numeroase beneficii. Lacrimile sunt calmante. Plângi, îți ștergi nasul și te destinzi. Supărarea înviorează revenirea fericirii, a cărei lipsă o resimțim intens atunci când am pierdut-o.

Căutarea cuvintelor frumoase transformă o durere într-o duioasă poezie. O scurtă separare însuflețește afecțiunea. “Mi-ai lipsit” sunt cuvinte care-i reconecteză pe iubiții despărțiți, pe care-i cam toropise rutina afectivă.

Dacă n-ar exista momentele de nefericire, cum am putea ști când suntem fericiți? Dacă n-am fi niciodată obosiți, cum am putea ști când suntem în plină formă? De ce muzica tristă ne face să plângem, iar nouă ne place? De ce nostalgia și durerea cuibului pierdut sunt înduioșătoare? Neurobiologia ne luminează. Activatorul sistemului plăcerii (o bandă mică, la baza lobului prefrontal) sporește secreția de fenilalanină, substanța trezirii cerebrale. Acest lucru arată că o simplă plăcere relațională stimulează secreția de endorfine, care conferă o senzație de bună dispoziție fizică. Însă un exces de plăcere, prin sporirea secreției de norepinefrina, induce durere fizică și alertă psihică.

Comunitatile religioase. Cateva caracteristici cyrulniene:

• Credem ceea ce cred apropiatii nostri, fratii nostri de credinta. Indivizii isi gasesc locul in grup, lasandu-se formati de presiunile afective si memoriale care construiesc povestea identificatoare a acestuia.
• Comunitarismul face scandaloasa orice noutate. Schimbarea este bulversanta. Oamenii religiosi sunt avizi dupa certitudini si traditii. Orice schimbare este o agresiune.
• Pentru un credincios nimic nu este mai explicat decat misterul!
• Universul comunitatii religioase este inchis. Cand un grup se inchide se instaleaza conformismul. Fiecare il imita pe celalalt sau se pregateste sa-l copieze, prin simplul fapt al existentei neuronilor oglinda, care impulsioneaza dorinta mimetica.

Pastram toata viata o tendinta de a face aceleasi gesturi ca si celalalt (dorinta mimetica), cu conditia de a fi stabilit cu el o legatura de atasament. Persoanele izolate de ceilalti oameni, din motive genetice, de dezvoltare sau psihologice, nu manifesta deloc efectul de oglinda. Simbioza senzoriala lipseste.

• Participare prin conformism: sa fii cum trebuie, sa te comporti cum trebuie si sa spui ce trebuie. Altfel esti privit cu neincredere si repudiat.
• Cand esti credincios ai mari beneficii psihologice, daca te lasi condus. Te simti moral, stapan pe tine, actor al vietii familiale si sociale.
• Supunerea si conformismul organizeaza ierarhia si o fac eficienta.
• Muzica te inalta, te apropie, produce extaz. Este o efervescenta colectiva. Stimuleaza in creierul nostru niste neuroni care produc placere/fericire fara motiv. Vibram impreuna ca un singur suflet. Acest lucru s-a putut observa neuroimagistic. Un cantec lumineaza in culoare incandescenta (rosie sau galbena) zonele din creier (lobul temporal si cel occipital), dedicate sunetelor si imaginilor. Creierul emotiilor (sistemul limbic) reactioneaza in acelasi mod.
• Cu cat esti mai religios, cu atat renunti mai mult la placeri, vicii etc pentru a deveni mai virtuos. Asta iti garanteaza mantuirea!?
• Ritualurile sunt necesare, calmante, expiatoare, terapeutice.
• Cuplurile de credinciosi sunt in armonie si religia lor e sincrona, etc.

Credinta in Dumnezeu, in Europa post-moderna

• Preocuparea fata de Dumnezeu s-a diluat in Europa. Se observa totusi tendinta celor din generatia a treia de a reveni la vechile carari, in idea de a regasi cadre sigure si certitudini pentru viata lor. E nevoie de o pierdere, de o ruptura in familie sau de o saracire culturala pentru ca privarea sa stimuleze dorinta de a crede in Dumnezeu si in bucuria de a-I regasi dragostea ocrotitoare…
• Se naste o spiritualitate laica in care modurile in care il intalnim pe Dumnezeu sunt din ce in ce mai personale. Religiozitatea moderna privilegiaza spiritualitatea, ce arata calea catre Dumnezeu in toate religiile si relativizeaza ritualurile, care se schimba in functie de cultura. ‘Teologia’ acestei mutatii s-ar condensa in ideea: Suntem cu toii frati, intr-un Univers in care ar trebui sa ne integram. Aceasta deschidere fragilizeaza insa legaturile sociale si familiale, observa Cyrulnik.
• Nevoia se sacru este mult diminuata. Fiecare isi aranjeaza singur raportul cu propria credinta si spiritualitate.
• Dumnezeu, acolo unde este prezent, redevine pedepsitor.
• Religia reapare in constiinta mai ales atunci cand a fost persecutata.
• Autonomia/Individualismul lipsit de empatie a devenit o valoare occidentala a secolului XX.
• Asistam la o epidemie de renegare a religiei. Potrivit statisticilor, 26% dintre italieni, 31% dintre spanioli, 54% dintre irlandezi, 56% dintre germani, 63% dintre englezi, 64% dintre francezi, 84% dintre cehi s-au detasat de Dumnezeu.

 Credinta la americani. Studiu:

America a devenit majoritar catolica. Protestantismul istoric pierde tot mai mult teren. Totusi, 90% dintre americani cred intr-o divinitate sau putere supranaturala. 58% dintre credinciosi comunica cu Dumnezeu, mai ales cand trec prin momente dificile; Pentru 31% dintre ei, Dumnezeu este autoritate, 25% sustin ca este doar bunatate. Majoritatea credinciosilor practicanti il includ pe Dumnezeu in viata de zi cu zi si in deciziile lor si, mai putin de jumatate dintre americani nu ar alege un presedinte ateu.

Interesant este si faptul ca 77 % dintre chinezi sunt atei sau filosofi ai religiei.

Diferenta intre religiosi si nereligiosi.

Studiile releva faptul ca persoanele religioase sunt mai cinstite, mai smerite, mai constiincioase  decat cele care nu au credinta, care se definesc prin ele insele si se intreaba de ce ar trebui sa se supuna unor reguli arbitrare. Credinciosii sunt tot timpul mai binevoitori, mai putin impulsivi si viciosi, merg pe jos, mananca sanatos, isi pun centura de siguranta etc.

Cu toate acestea, copiii cu parinti atei sunt mai altruisti si mai morali decat cei cu parinti religiosi, care, mostenind credinta parintilor, au tendinta de a-i pedepsi pe cei cu alta practica religioasa si de a fi solidari si morali cu cei care impartasesc aceleasi rituri si credinte. Persoanele nereligioase nu au limite in ceea ce priveste empatia, in timp ce credinciosii sunt foarte insufletiti cand e vorba de fratii lor de religie, dar plini de dispret temator fata de cei care traiesc fara Dumnezeu. Cu cei care nu au nicio credinta religioasa, nici macar nu poti vorbi: ei vietuiesc pe pamant, in timp ce noi ne ridicam la ceruri.

Credinta care ii uneste pe unii, ii exclude pe ceilalti care nu cred asa cum trebuie. Multi credincisi continua sa creada ca nu exista decat un singur adevar, al lor. Pentru ei, orice alta forma de credinta este o necredinta. Din acest motiv, comunitatea se inchide, devine intoleranta cu celalalalt care este diferit. Se ajunge chiar la ura, conflicte, razboiae ideologice dar si fizice etc. – morala perversa !?

Delincventa si imoralitatea sunt prezente, in aceeasi masura, atat la credinciosi cat si la necredinciosi. Divortul este o realitate la fel de prezenta, atat in comunitatile religioase cat si in cele fara Dumnezeu. Societatile fara Dumnezeu sunt la fel de morale ca si cele care cred ca sunt conduse de o instanta divina. Cei necredinciosi duc o viata morala, chiar si fara rugaciune.

Fenomenologia credintei

De mai bine de 20 de ani, specialistii in neurologie incearca sa descopere acea regiune din creier care se activeaza atunci cand resimtim credinta. Este vorba de a identifica zonele cerebrale a caror activitate se intensifica in timpul rugaciunii sau a ritualurilor religioase. Prin teste de rezonanta magnetica s-a observat la credincios, activarea celor doi lobi prefrontali conectati la sistemul limbic. Acest circuit cerebral este cel care functioneaza, de obicei, atunci cand un sb cauta in mod intentionat amintiri pe care le asociaza cu emotii. Astfel se demonstreaza ca un mediu afectiv structurat de credinte religioase se intipareste biologic in creier si inlesneste sentimentul de transcendenta dobandit in copilarie.

Dobandirea religiei este un proces de invatare. Invatarea religiei parintilor tese o legatura de afectiune, la fel ca vorbitul limbii materne. Trebuie ca vorbele sa vehiculeze mai multa afectiune, decat informatie astfel ca parintii sa impregneze memoria micutului lor cu bucuria de a iubi o tara, o cultura sau un Dumnezeu.

In functie de natura mediului afectiv in care traieste acasa, copilul il va iubi pe Dumnezeu de o maniera sigura, si-L va percepe ca iubitor sau ii va fi frica de El si atunci Dumnezeu este punitiv, sau il va detasa, cand Dumnezeu este prezentat intr-o maniera relaxata, neparticipativa sau chiar caricaturala.

Dumnezeu ia diferite forme, in functie de modul in care il intalneste credinciosul. Daca acesta face parte dintr-un grup stabil si senin si daca a avut parte de un atasament protector in familie, divinitatea ia forma unei forte supranaturale binevoitoare. Credinciosul il iubeste pe Dumnezeu intr-un mod deschis, isi iubeste semenii si este fericit sa-si imparta bucuria cu altii, mai vulnerabili.

Dar daca a fost lipsit de protectie in copilarie (siguranta, iubire) si se afla intr-o comunitate rigida, credinciosul apeleaza, in acest caz, la o panoplie de comportamente de expiere a vinei, reale sau imaginare: se poate flagela ori sacrifica, poate sa-si muste buzele, sa-si franga mainile, sa se dea cu capul de pereti, sa-si dea haina de pe el, banii, poate renunta la bunurile sale pentru a se dedica celorlalti, fara sa se mai gandeasca la sine. Poate sa nu treaca intentionat examene ori sa-si autosaboteze relatiile, crezand ca nu merita sa fie fericit. Poate sa mearga in genunchi in piata unei biserici ca sa-si spele pacatele si sa-si aplice o infinitate de pedepse, care sa-i aduca liniste in suflet. Cand fericirea nu poate fi suportata, suferinta produce usurare …

Am inregistrat despre acelasi subiect, aici:

Despre autor: 

Boris Cyrulnik este neuropsihiatru si psihanalist francez, profesor si scriitor prolific, Director de Educatie la Universitatea din Toulon, unde preda cursul de etologie umana. Este ofiter al Legiunii de Onoare. Este cunoscut ca autor si promotor al conceptului de “rezilienta.” Un erudit cu experienta caruia Emanuel Macron i-a cerut in 2018 sa reformeze sistemul educational din Franta.