Psihologie
Totul sau nimic!?
In urma cu mai multi ani, o batrana m-a rugat sa intermediez o relatie intrerupta de mult timp cu sora ei mai mare. Era atat de afectata de aceasta situatie si-si dorea atat de mult impacarea incat m-a responsabilizat peste masura. In ziua Z, echipata cu argumente si multa speranta, am descins in casa surorii acesteia, cu care aveam o relatie mai veche. Din vorba in vorba, am ajuns la momentul inmanarii ramurei de maslin, oferita cu lacrimi de sora ei. Dar, stupoare. Batrana a incremenit muta prêt de un minut, dupa care mi-a spus scurt: nu pot sa iert. Noi doua nu mai avem ce discuta. A fost randul meu sa tac, timp in care am realizat ca toate argumentele cu care venisem si pe care le ambalasem frumos, ramasesera fara valoare.
Am aflat apoi cate ceva despre trecutul celor doua femei dar inca n-am priceput ce-ar fi putut-o impiedica pe aceasta doamna sa refuze regretele si mana intinsa a surorii ei si sa plece dincolo (a murit in urma cu doi ani) cu aceasta problema nerezolvata. Intre timp m-am confruntat eu insami cu demonul ofensei si-am constatat ca e greu sa iert si sa uit, asa cum scrie prin carti si asa cum ma indeamna valorile spirituale pe care le-am mostenit. Sunt cel putin doua cazuri in care am preferat sa intorc spatele si sa las trecutul in urma, in ciuda faptului ca relatiile s-au pierdut…
Lacturand cartea Dr. Harriet Lerner, De ce nu vrem iertarea, am gasit cateva raspunsuri, un pic diferite fata de cele pe care le impartasem pana acum despre iertare. Autoarea are o pozitie reconfortanta pentru cei care, in ciuda vointei de a ierta, nu reusesc acest lucru. Nu esti o persoana mai putin iubitoare sau incompleta daca iti raman anumite lucruri pe care nu le poti ierta si dacă iti doresti ca pe anumite persoane sa nu le mai vezi niciodată in viata.
Mai mult, propozitia, ai nevoie sa ierti este un cliseu si o minciuna. In realitate, oamenii au nevoie sa se elibereze de manie, de amaraciune, de resentimente si de durere. Astfel, vreau sa iert se traduce prin vreau sa las asta in trecut si sa-mi gasesc pacea mintii.
Iertarea nu este singura modalitate de vindecare si nu se potriveste in toate cazurile, sustine autoarea. A cara acest dar in spate cu de-a sila, doar pentru ca este un ideal al credintei spirituale, poate aduce frustrare, vinovatie si rusine… Si-apoi nu poti porunci inimii sa faca ceva pentru care nu este inca pregatita.
Iertarea este ceva care nu poate fi chemat la ordine, pretins sau adus cu forta si nici nu poate fi dat de pomana. Nu-ti refaci umanitatea, cand ierti un ofensator care nu-ti cere scuze. El isi reface umanitatea, cand se străduieste sa-ti dobandească iertarea (Abrahams Spring).
Iertarea nu este un chilipir. Graba spre o impacare prematura si superficiala isi poate avea costurile ei, atrage atentia autoarea. Atunci cand o persoana este impinsa de convingerile sale religioase sau de oamenii din preajma sa ierte, costul cel mai mare ar fi re-victimizarea. De asemenea, nu este treaba nimănui, nici a terapeutului, nici a mamei sau a profesorului, a celui mai bun prieten sau expert, nici a preotului sa-i spuna altuia cand si daca trebuie sa ierte sau nu.
Pentru mine cea mai surprinzatoare idee din carte este afirmatia autoarei cu privire la faptul ca poti ierta 95% ori 2% pe cineva. Asta vine in contradictie cu ceea ce cred(eam) eu despre iertare si anume ca este un concept din categoria totul sau nimic. Admitand acest amendament la iertare, nimeni nu poate contesta faptul ca, a ierta suta la suta este ideal si ca asta inseamna eliberare. Sa ierti inseamna sa eliberezi un prizonier si sa descoperi ca acel prizonier erai tu.
Despre ce sa faci ca sa te eliberezi si cum sa-ti gasesti linistea dupa furtuna, intr-un articol viitor.
Psihologie
Nevoile relationale ale copilului in functie de varsta
S-a dovedit stiintific faptul ca inteligenta relationala are o importanta covarsitoare in viata omului. Daca o dobandesti de timpuriu ai mari sanse sa reusesti in viata si, in acelasi timp, sa fii fericit si impacat cu tine insuti. Iata de ce cred ca este esential sa cultivam acest tip de inteligenta in viata copiilor nostri, pentru a le asigura cea mai valoroasa mostenire pe care le-o putem lasa: dreptul la fericire.
Gaspar Gyorgy in cartea Copilul invizibil face o analiza a nevoilor copilului pe parcursul primilor 24 de ani, in contextul celei mai semnificative relatii din cate exista pe pamant: relatia parinte – copil. Este util sa stim ca in primii 20 de ani, copilul are nevoi iar parintele ar trebui sa aiba solutiile potrivite. Iata mai jos aceste nevoi, problemele care ar putea sa apara dar si solutiile care in final fac diferenta intre succes si esec, intre bucuria de a trai si starea de nefericire…
Etapa atasamentului (0-2 ani) Atasamentul este unul dintre cele mai pretioase daruri pe care le primim de la viata. Nevoia copilului in aceasta etapa este de a sti ca cei din jur sunt cea mai eficienta resursa de supravietuire si siguranta.
Problema: parintii care au atasament evitant sau anxios si care ii vor transmite copilului aceste caracteristici.
Solutia: parintele cu atasament sanatos, hranitor si disponibil din punct de vedere emotional. Este constient de istoria sa de viata, capabil sa spuna o poveste coerenta despre sine, in ciuda faptului ca a avut perioade dificile in copilarie. Este parintele care se lasa ghidat de intuitie si de stiinta, care cultiva starea de prezenta constienta pentru o relationare sanatoasa…
Perioada desprinderii sau a explorarii (1-3 ani). In acest stadiu copilul renunta la simbioza si accepta sa plece, stiind ca oricand se poate intoarce la baza de siguranta. In aceasta etapa este important ca parintele sa nu saboteze curiozitatea copilului si sa stimuleze flexibilitatea in acest dans de apropiere – departare.
Problema: parintele, fie prea fuzional, fie prea distant.
Solutia: adultul constient care consolideaza relatia cu copilul si este curios sa-l urmareasca pe copil in descoperirile sale. Adultul isi asuma rolul de model pentru flexibilitatea relationala
Conturarea identitatii (3-4 ani) este definita de nevoia copilului de a fi oglindit. El are nevoie sa descopere cine este si cat de asemanator sau diferit este fata de parintii sai.
Probleme intampinate: sinele rigid indus de un parinte controlor si sinele difuz construit de un parinte compliant (cei care vor sa fie pe placul tuturor, fara diferentiere clara intre ei si ceilalti).
Rezolvarea: parintele constient de identitatea sa psihologica, parintele lucid care pune limite clare, intre care copilul isi construieste propriul sine in raport cu ceilalti.
Etapa de competenta (4-7 ani) in care copilul simte nevoia sa-si dovedeasca puterea. Nevoia dominanta este aprecierea, in lipsa ei copilul isi insuseste cele mai nocive credinte limitative: nu sunt suficient de bun, pentru a fi iubit trebuie sa fiu perfect!
Problemele etapei: parintele critic, perfectionist (denumit de Elizabeth Gilbert, criminal in serie) sau parintele manipulator/neajutorat care nu ofera sprijin in dezvoltarea sentimentului de putere al copilului. Nu se joaca cu el pentru a-l stimula, fug de competie iar daca intra in competitie cu copilul va dori sa castige in detrimentul copilului neajutorat si prost.
Solutia: parintele competent sau adultul imperfect si puternic. Parintele de acest tip isi asuma imperfectiunile ca facand parte din conditia umana, isi asuma esecul luand lectiile, isi expune vulnerabilitatile, ii da voie copilului sa exprime emotii negative si sa se angajeze in activitati individuale pentru care ofera suport.
Etapa apartenentei si a relatiilor cu semenii (7-12 ani). In aceasta etapa copilul isi face prieteni (cel mai bun prieten) cu riscul de a experimenta gelozia, invidia si chiar respingerea. Problemele etapei se datoreaza parintelui neincrezator sau ostracizat, pe de o parte si parintelui de sacrificiu sau adultului indispensabil, pe de alta parte.
In primul caz avem caracteristici manifestate prin hiperprotectie, dezaprobare si critica. Copilul va avea un deficit la nivelul abilitatilor sociale, cu dificultati ulterioare de exprimare a emotiilor si sentimentelor fata de semeni. Mesajele distorsionate transmise ar putea suna cam asa: nu te poti baza pe nimeni, ceilalti iti vor raul, invata sa te descurci singur in viata etc. Cel mai rau lucru care se poate intampla este dependenta (de substante, obiecte) care apare datorita unui intens sentiment de deconectare, o izolare relationala care incurajeaza inconstient conectarea la ceva ce nu este uman.
In cazul parintelui de sacrificiu sau adultului indispensabil, copilul invata ca orice relatie are un prêt, ca inainte de a primi trebuie sa ofere. Adesea sacrificiul de sine reprezinta calea de initiere si mentinere a relatiilor de prietenie. La polul opus credintele sadite sunt de tipul: grija fata de sine este pacatoasa, nevoile mele sunt mai putin importante etc.
Solutia vine de la parintele inteligent relational sau adultul constient de puterea relatiilor. Acesta este parintele care intelege sentimentul apartenentei la grup, comunitate si-l sprijina pe copil sa iasa inafara casei pentru a stabili contacte semnificative, experienta care il va ajuta sa se integreze in ciuda defectelor sau a imperfectiunilor personale. Supravietuirea si succesul copilului va depinde intr-o mare masura de aceasta etapa…
Etapa intimitatii (12-24 ani) in care definirea sexualitatii si respectarea intimitatii dar si testarea limitelor sunt esentiale. Mesajul sanatos al parintelui catre copil este: Sunt aici daca ai nevoie de mine. Am incredere in tine ca vei face alegerile potrivite. In aceasta perioada relatia parinte – copil este definita din perspectiva copilului de cei 3D: dezorientare, descumpanire si deconectare iar parintele poate fi deziluzionat, descumpanit sau/si deconectat.
Problemele apar in cazul parintelui razvratit care limiteaza/controleaza, in timp ce copilul protesteaza sau adolescentul provoaca si parintele se rigidizeaza. Adolescentul in acest caz va fi rebel, incalcand limitele adultului in aceeasi masura in care parintele le va rigidiza mai tare. Cu toate acestea, adolescentii rebeli se simt neintelesi si lipsiti de sprijin, simt frica, tristete si deconectare. O alta problema o reprezinta parintele conformist care este conservator si rigid. Este parintele perfectionist, interesat de imagine care transmite mesajul: daca vrei sa fii acceptat, trebuie sa faci ceea ce este corect (vestimentar, comportamental, relational) altfel vei avea dificultati. Copilul va dezvolta anxietate in fata intimitatii si va incepe sa aiba viata dubla…
Rezolvarea: adultul interdependent care intelege nevoia de distantare a adolescentilor, le ofera spatiu fizic si psihologic, in timp ce raman conectati la modul flexibil, comportament care duce spre o interdependenta sanatoasa. O deconectare atrage dupa sine promisiunea unei reconectari…
In concluzie, parentajul nu este despre modificarea comportamentului copilului ci despre cresterea ta psihologica ca pârinte, pentru a raspunde in mod constient nevoilor copilului.
Ultimele comentarii