Carte, Psihologie
Poate ar fi bine sa discuti cu cineva
Citind cartea lui Lori Gotlieb afli ce este si ce nu este psihoterapia, te imprietenesti cu ideea de psihoterapie si realizezi ca te poate ajuta, la un moment dat, si pe tine. Asta in ciuda faptului évident ca si terapeutul e om si are nevoie la randu-i, de suportul altor oameni. Impreuna ne putem salva unii pe altii din tristete, din crize sau disperare, dupa caz …
Cred ca era nevoie de o astfel de pledoarie pentru psihoterapie deoarece domeniul este inca marcat de ignoranta, prejudecati si, mai ales, de stigma. Vorbim cu aproape oricine despre sanatatea noastra fizica, chiar si despre viata noastra sexuala, dar adu vorba despre anxietate sau depresie, ori despre un sentiment de suferinta peste care nu poti trece, si expresia de pe fata celui care te priveste va spune probabil: scoate-ma, te rog, mai repede din aceasta conversatie, remarca autorul. Si continua: E ca si cum ne-am uita in niste colturi intunecoase, am aprinde brusc lumina si am descoperi o gramada de gandaci. Si licuricilor le place intunericul. Exista frumusete in acele locuri. Dar trebuie sa ne uitam intr-acolo pentru a o vedea. Cam despre asta e vorba in psihoterapie.
Psihoterapia este ca pornografia … Psihoterapia generează reacții ciudate, pentru că, într-un fel, este ca pornografia. Ambele presupun un soi de nuditate. Ambele au potențialul de a provoca emoții. Și ambele au milioane de utilizatori, însă majoritatea dintre ei țin secret acest lucru …
Cum ii ajuta pe oameni, psihoterapia
Psihoterapia ii ajuta pe oameni sa-si asume responsabilitatea pentru situatiile dificile pe care le traiesc. Asta este in opozitie cu ceea ce cred multi oameni si anume ca majoritatea problemelor lor sunt conditionate de imprejurari sau situatii/aspecte exterioare (asa numitele personalitati ego-sintonice). Cand intri intr-un proces terapeutic afli ca, de cele mai multe ori, tu esti cauza problemelor tale.
Intri intr-un proces terapêutic ca sa intelegi mai bine cine esti de fapt, care este sinele tau autentic, astfel ca, uneori, ai nevoie de cineva care sa citeasca printre randurile naratiunii vietii tale. Psihoterapeutul incearca sa-i vada pe pacienti asa cum sunt, iar asta inseamna sa le observe vulnerabilitatile si tiparele adanc inradacinate si framantarile. In timp ce ne propunem sa descoperim ce nu functioneaza, pacientii incearca sa pastreze iluzia, ca sa evite rusinea, ca sa para mai echilibrati decat sunt in realitate. Uneori, lucrurile impotriva carora protestam cel mai mult sunt adesea chiar lucrurile pe care trebuie sa le analizam.
Psihoterapia inseamna sa intelegi cine esti. Dar o parte a procesului de a te cunoaste presupune sa uiti ce stii despre tine, sa te eliberezi de povestile limitative pe care ti le-ai spus despre cine esti, ca sa nu fii prins in capcanele lor, ca sa-ti poti trai viata, si nu povestea pe care ti-ai spus-o despre viata ta.
Vii la psiholog ca sa faci pace cu tine insuti/insati, in privinta trecutului si in perspectiva viitorului. Daca ne petrecem prezentul incercand sa reparam trecutul sau sa controlam viitorul, ramanem blocati in regret perpetuu. Drumul catre pace interioara presupune un armistitiu cu tine insuti. De cele mai multe ori acest armistitiu trebuie mediat de cineva care stie cum sa te ghideze pe acest drum.
Psihoterapia iti raspunde la unele de ce-uri la care nu ai reusit sa-ti raspunzi singur. Acest lucru se numeste constientizare sau insight. In general, ceea ce se intampla intre psihoterapeut si pacient se manifesta si intre pacient si cei din afara, iar in spatiul sigur al cabinetului de psihologie, pacientul poate intelege de ce. Cu toate acestea, remarca Gotlieb, adevarurile cele mai puternice – cele pe care oamenii le iau in serios – sunt cele la care ajung, incetul cu incetul, singuri.
Psihoterapeutii ii ajuta pe clienti sa treaca prin durerea pe care au negat-o, au neglijat-o sau n-au stiut ce sa faca cu ea. Cand durerea este inca proaspata in minte, oamenii au tendinta de a critica aspru, fie pe ei insisi, de a-si indrepta furia catre exterior sau catre sine. Iata de ce, singura cale de iesire din durere este traversarea ei. Singurul mod de a ajunge in partea cealalta a tunelului este sa mergi prin el, nu pe langa el. Traversarea durerii de unul singur te poate afunda si mai mult in suferinta. A nu cere ajutor este ca si cum a-i alege de buna voie suferinta. Si atunci, pe buna dreptate, este adevarata afirmatia: durerea nu o alegi dar suferinta da.
Cauti ajutor specializat cand constientizezi ca mecanismele de aparare care te-au protejat de suferinta in copilarie, nu-ti mai sunt utile in viata de adult. Supra-responsabilizarea, evitarea, negarea, distantarea, parentalizarea sunt doar cateva dintre ele. Sistemele de aparare ii protejeaza pe oameni de suferinta, pana cand nu mai au nevoie de ele …
Apelezi la specialisti in sanatate mintala pentru ca ai suspiciuni sau ai primit semnale de la altii ca suferi de tulburari de personalitate. Imi amintesc de o clienta care mi-a cerut sa-i confirm sau sa-i infirm daca este nebuna, asa cum o etichetase partenerul ei. Acum, la drept vorbind, oricine prezinta o oarecare doza de tulburare de personalitate (in anumite contexte, etape de viata), astfel incat este indicat sa vezi daca nu cumva este si cazul tau.
Cauti sprijin cand esti singur, in incercarea de a gasi pe cineva care sa te asculte, sa te ghideze. Pentru multi oameni, a cobori in adancul gandurilor si sentimentelor propri este ca si cum ai merge pe o alee intunecata – nu vor sa fie singuri. Oamenii vin la terapie pentru a avea pe cineva alaturi in acest proces de ratacire prin viata.
Oamenii apeleaza la psihoterapie cand nu stiu ce decizii sa ia. Pacientul doreste ca altii sa ia decizii, astfel incat sa nu fie nevoit sa-si asume responsabilitatea daca lucrurile nu functioneaza. Este logic si important de subliniat faptul ca, rolul meu de terapeut este de a-i intelege pe oameni si a-i ajuta sa-si stabileasca singuri prioritatile, dar nu pot decide in locul lor cum sa-si traiasca viata.
Despre pacienti, psihoterapeuti si procesul psihoterapiei
Intr-un proces terapeutic, atat clientul cat si psihoterapeutul se angajeaza intr-un demers de cunoastere si crestere (inter)personala. Clientii se vad mai clar prin reflectiile noastre, noi ne vedem mai clar prin ceea ce aduc cu ei, in cabinet. Suntem niste oglinzi ce reflecta la randul lor alte oglinzi, aratandu-ne unii altora ceea ce noi nu putem vedea.
La inceput, fiecare pacient este, pur si simplu, un instantaneu, o pesoana surprinsa intr-un anumit moment (o fotografie). Nici una dintre poze nu il reprezinta in totalitate. Astfel ca psihioterapeutii asculta, sugereaza, impulsioneaza, ghideaza si, din cand in cand, ii flateaza pe pacienti, pentru a aduce in prim plan alte instantanee care sa vorbeasca despre ce se intampla in interiorul lor. In timp, aceste imagini aparent distincte se invart toate in jurul unei teme comune, una care este posibil sa nu fi fost in atentia pacientului cand a decis sa vina la cabinet. Luam esenta primului instantaneu si esenta unui instantaneu imaginat si le imbinam pentru a crea unul cu totul nou … Majoritatea povestilor te poarta peste tot, inainte de a stii care este cu adevarat subiectul.
Pacientii tipici sunt cei care pot stabili relatii, gestiona responsabilitati de adult si au capacitate de introspectie. Pacientii volubili, motivati, deschisi si responsabili fac progrese rapid. Dar exista si pacienti care continua sa vina la terapie dar nu fac nicio schimbare notabila in vietile lor. Cunoasterea interioara este premiul de consolare al sedintelor de psihoterapie. Dar, poti avea toata cunoasterea interioara din lume, dar daca nu te schimbi atunci cand esti acolo, in lumea reala, cunoasterea, terapia sunt inutile.
Pacientii plictisitori sunt cei care nu vor sa-ti impartaseasca lucruri din viata lor, care zambesc pe tot parcursul sedintelor sau se lanseaza in povesti aparent fara sens si repetitive producand, de fiecare data, mirare: de ce imi spune asta ? Ce semnificatie are asta pentru el?
Este mai putin acceptabil din punct de vedere social ca barbatii sa vorbeasca despre sentimentele lor. In timp ce femeile simt presiunea culturala de a tine pasul cu asteptarile privind aspectul lor fizic, barbatii simt presiunea de a raspunde asteptarilor privind aspectul emotional. Femeile tind sa se confeseze prietenilor sau rudelor, dar cand barbatii vorbesc despre sentimentele lor la sedintele de psihoterapie, aproape inntotdeauna psihoterapeutul este prima persoana cu care vorbesc despre lucrul acesta.
Multi incep psihoterapia fiind interesati mai mult de ceilalti, decat de ei insisi. De ex, de ce face sotul/copilul meu asta? Terapia nu-i poate ajuta pe cei care nu manifesta curiozitate fata de ei insisi. Ma intreb, de ce-as fi eu mai curioasa in legatura cu tine, decat esti tu insati/insuti fata de tine?
Poate parea contraintuitiv, dar terapia functioneaza cel mai bine atunci cand oamenii incep sa se vindece – cand se simt mai putin deprimati sau anxiosi ori dupa ce au depasit criza. Acum sunt mai putin reactivi, mai prezenti, mai capabili sa se implice in ceea ce este de facut. Din nefericire, oamenii pleaca uneori exact cand simptomele lor se amelioreaza, fara sa-si dea seama (sau poate stiind prea bine) ca munca de-abia acum incepe si, daca raman, va trebui sa faca un efort si mai mare …
De fiecare data cand o persoana dintr-o familie incepe sa faca schimbari, chiar daca schimbarile sunt sanatoase si pozitive, nu e un lucru neobisnuit ca membrii ceilalti sa faca tot ce pot pentru a mentine situatia dinainte si a aduce lucrurile inapoi la homeostaza.
Sa nu amanam discutiile transformatoare/vindecatoare pe patul de moarte. Acelea sunt in mare parte inchipuiri. Oamenii pot cauta liniste si claritate, intelegere si vindecare, dar patul de moarte in sine inseamna adesea un amestec de medicamente, confuzie, frica, slabiciune. Acesta este motivul pentru care este deosebit de important sa fim ceea ce dorim acum, sa devenim mai deschisi si mai afectuosi cat timp suntem capabili de asa ceva.
Psihoterapeutii folosesc trei surse de informare atunci cand lucreaza cu pacientii: ceea ce spun ei, ceea ce fac si cum ne simtim atunci cand ii tratam. Ceea ce simti la sfarsitul unei intalniri cu un pacient este real. Foloseste acest lucru!
Terapeutii nu sunt insistenti in a-i convinge pe oameni sa schimbe comportamente sau ganduri. Nu il putem convinge pe un anorexic sa manance. Nu il putem convinge pe un alcoolic sa nu bea. Nu ii putem convinge pe oameni sa nu se distruga, pentru ca, deocamdata, aceste comportamente autodistructive le sunt de folos. Ceea ce putem face este sa incercam sa-i ajutam sa se inteleaga mai bine pe ei insisi si sa le aratam cum sa-si puna intrebarile potrivite pana cand se intampla ceva, fie in interior, fie in exterior, ceva care sa-i faca sa se convinga singuri. Ceea ce fac oamenii la terapie este ca si cum ar exersa aruncarea la cos. Este un lucru necesar. Dar apoi trebuie sa mearga sa joace un meci real.
Nu ai cum sa treci prin toata pregatirea in domeniul psihoterapiei si sa nu te fi schimbat intr-o oarecare masura sau sa devii, chiar fara sa-ti dai seama, orientat catre esenta.
Panseuri pe care nu le-am putut ignora
Cartea lui Gotlieb poate fi considerata si o colectie de panseuri, strecurate printre povestile despre pacienti sau insotind propriile reflectii despre lume si viata. Pentru ca le consider adevarate comori, le las aici cu speranta ca vor face sens si pentru voi:
Linistea, nu inseamna sa te afli intr-un loc in care nu e zgomot, agitatie sau efort, inseamna sa fii in mijlocul acestor lucruri si totusi sa fii calm in adancul sufletului tau.
Nicio problema nu poate fi rezolvata folosind acelasi tip de gandire ca atunci cand am creat-o. Einstein.
Opusul depresiei nu este fericirea, ci vitalitatea! Andrew Solomon
Regretul poate merge intr-una dintre urmatoarele directii: fie te poate tine prizonier in trecut, fie poate servi drept motor al schimbarii.
Trecutul nostru nu ne defineste, ne informeaza!
Alegand parteneri familiari, oamenii garanteaza rezultatul opus: redeschid ranile si se simt si mai complexati si imposibil de iubit.
Viata sexuala reflecta relatia. O relatie buna inseamna o viata sexuala buna si invers.
Este important sa contracarezi starea depresiva cu actiune ca sa creezi legaturi sociale si sa gasesti un scop zilnic, un motiv destul de convingator sa te dai jos din pat dimineata
Uneori drama oricat de neplacuta, poate fi o forma de automedicatie, o modalitate de a ne calma prin evitarea crizelor care se produc in interior.
Nu poti scapa de durere daca o minimizezi. Treci prin durere acceptand-o si intelegand ce sa faci cu ea. Nu poti schimba ce negi sau minimalizezi.
Fiecare decizie pe care omul o ia se bazeaza pe doua lucruri: frica si iubirea. Terapia te ajuta sa distingi intre cele doua.
Evitarea este aproape intotdeauna despre frica. Este o modalitate simpla de a face fata unei situatii fara a fi nevoit sa te confrunti cu ea.
Atunci cand oamenii se simt coplesiti, cel mai bine este sa astepte o vreme.
In noaptea cu adevarat intunecata a sufletului, este intotdeauna trei dimineata, zi dupa zi (Fitzgerald).
Prea multi parinti le fac viata grea copiilor incercand, cu inversunare, sa le-o faca usoara! Goethe
Cerem iertare altora pentru a evita covarsitorul efort de a ne ierta singuri. Cerem iertare pentru noi sau pentru ceilalti care asteapta acest lucru?
A nu vorbi despre un lucru nu il face mai putin real. Il face si mai infricosator. Cel mai bun mod de a dezamorsa o bomba emotionala este sa o expui.
Incapacitatea de a spune NU se refera in mare masura la cautarea aprobarii – oamenii isi imagineaza ca spunand nu, nu vor fi iubiti de ceilalti.
Nu poti sa inabusi o emotie, fara sa le elimini pe celelalte. Vrei sa scapi de durere? Vei scapa si de bucurie.
Fiecare persoana care ti-a fost aproape traieste undeva in interiorul tau.
Cand ne simtim fragili suntem precum ouale crude – ne spargem in mii de bucati dupa cadere. Insa atunci cand dezvoltam mai multa rezilienta, suntem ca niste oua fierté tare – s-ar putea sa avem fisuri, dar nu ne vom sparge in bucati.
Desi avem cheia catre o viata mai buna, avem nevoie de cineva care sa ne arate unde am pus afurisita de cheie.
Epilog
Daca ai ajuns pana la sfarsitul acestui rezumat, inseamna ca te intereseaza subiectul sau/si ceva ti-a atras atentia din tot ce am reprodus aici. Dar asta nu e tot. Merita sa ai cartea si sa te aventurezi in universul ei pentru a surprinde si alte aspecte care mie mi-au scapat sau le-am considerat mai putin importante. Un argument in plus ar fi si faptul ca naratiunea se citeste usor, are multe povesti cu personaje de care te atasezi si care iti pot oglindi propriile stari/ganduri. Nu e de mirare ca la sfarsitul celor 600 de pagini ai vrea sa auzi vesti despre persoanajele care ti-au devenit atat de familiare …
Carte
Calaul dragostei si alte povesti de psihoterapie
Este titlul uneia din cele zece povesti terapeutice pe care Irvin Yalom a ales sa le publice, onorandu-si atat profesia de psihoterapeut cat si pe cea de scriitor, pe care le practica cu dedicatie, stiinta si pasiune. Alegerea acestor povesti, in detrimentul altora o fi fost un demers dificil, avand in vedere faptul ca Yalom a tratat sute/mii de pacienti si indirect a atins vietile a milioane de oameni prin intermediul cartilor, cursurilor, manualelor, seminariilor, interviurilor pe care le-a daruit lumii, de-a lungul unei indelungate si prolifice cariere.
Din introducerea pe care o face acestor istorii de viata am aflat ca au fost preferate deoarece ilustreaza cele patru realitati relevante pentru psihoterapie, si anume: faptul ca moartea este inevitabila, faptul ca suntem liberi sa ne facem viata asa cum ne dorim; faptul ca, in ultima instanta, suntem cu totii singuri; faptul ca viata nu are niciun sens sau scop final évident.
Dintre aceste adevaruri ale vietii, moartea este cel mai usor de intuit ca dat ineluctabil, dintre toate, afirma Yalom. Nu ma surprinde aceasta ierarhie facuta de autor, avand in vedere interesul acestuia pentru tema mortii si contributia pe care a adus-o psihoterapiei, imbogatind-o cu orientarea existentiala, careia i-a dat forma si continut. Moartea ne invata despre viata, afirma Yalom adesea, un aforism cu valente terapeutice consistente …
Din lucrul cu pacientii sai, autorul a observat ca angoasa mortii este negata prin doua idei delirante. Prima ar fi convingerea ca fiecare avem ceva special, altfel decat restul lumii (idealizare/singularitate). A doua este credinta intr-un Atotputernic care ne priveste, ne apara si ne promite izbavirea din ghearele mortii inevitabile.
Aceste doua sisteme de convingeri alcatuiesc doua reactii diametral opuse la situatia in care se afla omul, crede Yalom. Una ar fi autoafirmarea eroica, prin declararea autonomiei. Cealalta, contopirea cu o fiinta superioara, prin dependenta/simbioza. In prima ipostaza, omul se transforma in propriul parinte, in a doua, omul ramane un vesnic copil…
Frica de moarte iese cel mai bine la iveala in cosmaruri si se manifesta prin exacerbarea virilitatii, sustine Yalom. O marturie edificatoare in acest sens o dau doua din cele zece personaje ale povestilor terapeutice. Este vorba de Malvin din, In cautarea visatorului si Carlos in, Daca violul n-ar fi in afara legii.
A doua realitate pe care o ia in atentie autorul este libertatea, care pare a fi antiteza mortii. Cu toate ca termenul suna bine in urechile noastre, libertatea vazuta dintr-o perspectiva existentiala este legata indisolubil de responsabilitatea propriilor alegeri si fapte. A fi responsabil inseamna a fi autorul propriului mod de a trai. Cum tanjim dupa structura si siguranta, libertatea promisa este mai degraba un agent anxiolitic, in sensul de care vorbea Sartre: suntem condamnati la libertate.
Este dificil, asadar, sa intri intr-un proces terapeutic, fara asumarea responsabilitatii, asa cum o face Dave din povestea, Nu trebuie sa fii bland. Daca nu si-ar fi asumat responsabilitatea, terapia n-ar fi avut niciun efect, de vreme ce, initial, credea ca sotia este vinovata pentru raul din viata lui …
Dupa asumarea responsabilitatii, adevarata munca este schimbarea care necesita un act de vointa. Exista momente cand trebuie sa cugeti, sa constientizezi si sa analizezi dar vine si clipa in care trebuie sa actionezi. Prin exercitarea vointei, care este motorul actiunii are loc exprimarea concreta a libertatii noastre …
Exercitarea vointei comporta doua etape: dorindu-si ceva omul initiaza, iar apoi pune in practica, prin luarea unei decizii. Din pacate unii oameni sunt blocati volitiv, nestiind nici ce simt, nici ce vor. Fara opinii, fara impulsuri, fara inclinatii, ei devin paraziti agatati de dorintele altora.
Altii stiu ce vor dar nu sunt in stare sa ia o decizie, ca in povestea lui Saul din Trei scrisori nedesfacute. Este greu sa luam decizii deoarece orice decizie presupune invariabil o renuntare. Astfel, pentru fiecare DA trebuie sa existe un NU, fiecare decizie eliminand sau distrugand alte optiuni. Alternativele exclud. A decide inseamna a ucide.
Singuratatea este o alta problematica umana, des intalnita in cabinetele de psihoterapie. Aceasta poate fi interpersonala, cand omului ii lipsesc deprinderile sociale sau stilul de personalitate care sa-i permita interactiuni sociale intime, ilustrata aici, prin intermediul lui Betty din Grasa. Si intrapersonala cand sinele este scindat, ca atunci cand disociem starea emotionala de amintirea unui eveniment. Vezi Marge din Monogamie terapeutica, cu dilema: care dintre personalitati se cuvine a fi laudata si ocrotita?
Dupa multi ani de studiu si experienta cu pacientii, autorul afirma transant ca, nu exista remedii pentru izolarea existentiala. Apoi mai adauga o recomandare ce tine de practica din cabinet. Terapeutii ar trebui sa evite falsele solutii, ca aceea cand cineva se foloseste de altcineva ca de un scut impotriva singuratatii.
O alternativa la singuratate ar fi fuziunea/simbioza. Fuziunea elimina anxietatea intr-o maniera radicala, prin eliminarea constiintei de sine, afirma Yalom. Riscul aici este sa ne pierdem pe noi insine, ca in cazul indragostirii, de exemplu, cand EU se dizolva in NOI. Din acest motiv, pentru terapeuti este dificil/contraproductiv sa lucreze cu un pacient indragostit, asa cum este Thelma din povstea, Calaul dragostei, de exemplu. O afectiune inchisa in sine si exclusivista, hranindu-se din ea insasi, cum este obsesia, este sortita sa se erodeze singura pe dinauntru. In schimb, dragostea adevarata este un mod de a fi, de a-ti darui sentimentele si nu a cadea prada acestora.
Simt nevoia sa adaug ca acest mod yalomian de a privi lucrurile m-a linistit in privinta unei cliente care s-a prezentat in terapie cu o obsesie, pe care voia sa i-o scot din cap si din corp, fara a avea vreo contributie in sensul responsabilitatii, de care am pomenit mai sus.
In sfarsit, a patra dimensiune care pune probleme omenirii, implicit psihoterapiei, este sensul/semnificatia vietii. Mi-a mers la suflet remarca asta, pe care mi-am insusit-o instant: Cautarea semnificatiei trebuie facuta pe ocolite deoarece cu cat o urmarim mai deliberat, cu atat avem mai putine sanse s-o gasim. Ea decurge din infaptuirea a ceva care are rost si care face ca intrebarile despre semnificatia vietii sa nu mai conteze. Este exact ceea ce am experimentat si eu la un moment dat. Merci Irvin pentru confirmare.
Mi-a placut si onestitatea autorului cand afirma: Experienta traita de celalalt ramane, pana la urma, inflexibil de intima si imposibil de inteles. Asa se face ca, in cabinet, intalnirea se realizeaza intre un om tulburat (pacientul) si unul mai putin tulburat (psihoterapeutul), care incearca sa-l ghideze cu grija si compasiune pe primul, fara sa-i ofere certitudini absolute sau raspunsuri ultime.
N-am sa intru in detaliile povestilor, din simplul motiv ca ele sunt bine scrise si merita citite la prima mana, avand relevanta, atat pentru terapeuti cat si pentru publicul larg. Pentru pregustare, las aici un fragment din introducere, cu destule intrebari incitante care sa indemne la lectura potentiali curiosi.
Dublul rol de observator si participant il solicita mult pe terapeut, iar pentru mine, in aceste zece cazuri relatate aici, a ridicat intrebari chinuitoare. De exemplu, unui pacient care m-a rugat sa-i pastrez scrisorile de dragoste, cum sa-i cer eu sa infrunte deschis exact aceleasi probleme pe care eu, in propria-mi existenta le-am evitat mereu? As putea eu sa-l ajut sa mearga mai departe decat am mers eu? Cum sa le pun eu nemiloase intrebari existentiale unui om aflat pe moarte, unei vaduve, unei mame careia ii murise copilul si unui pensionar anxios cu vise transcedentale – intrebari la care nici eu n-am un raspuns? S-ar fi cuvenit sa-mi dezvalui slabiciunea si limitele in fata unei paciente a carei personalitate alternativa mi se parea teribil de seducatoare? Puteam eu oare sa infirip o relatie sincera si plina de grija cu o femeie obeza a carei infatisare imi repugna? Trebuie ca eu, sub deviza cunoasterii de sine lucide sa-i rapesc unei femei batrane iluzia de dragoste complet irationala, dar profund reconfortanta si revitalizanta? Sau sa-mi impun vointa asupra unui barbat care, incapabil sa actioneze spre binele propriu, se lasa terorizat de trei scrisori nedesfacute?
Ultimele comentarii