Tag Archives: psihologia dezvoltarii

A fost odata un copil care isi dorea sa fie puternic la fel ca tatal lui. De aceea spunea NU la tot ce-i propuneau “uriașii” din preajma. Aceștia l-au etichetat imediat ca un copil rau care trebuie sa se indrepte după reguli si standarde bine definite. Resemnat, copilul a inceput sa se conformeze si sa spuna DA, iar toata lumea parea multumita si fericita.

Ajuns la adolescenta, vocea i-a revenit pentru o vreme, insa a fost inghitita de aceleasi reguli si, mai ales, de spaima de a nu fi iubit, daca nu le face pe plac altora. Si uite-asa copilul din poveste ajunge adultul fara voce, incapabil sa spuna ce simte, ce crede despre sine si despre altii, nepriceput in a-si apara cauza sau a-si exprima opinia in legatura cu diverse lucruri de care depind viata si bunastarea lui.

Desi nu-i place situatia, continua sa-si inghita cuvintele si odata cu ele gandurile, emotiile si visurile. Sinele lui este inabusit iar cand incearca, totusi, sa spuna ceva, vorbele-i sunt sterse, moi, nesigure, ragusite, minore. Constata ca nu il aude/vede nimeni iar asta ii aduce multa tristete si durere.

Acum stie ca este un adult fara voce dar ramane la fel de sensibil la zgomotul vocilor din jurul lui. Il dor, mai ales, vocile acute ale parintilor sai, care se intreaba uimiti, de ce copilul lor nu se descurca in viata, cum de nu stie sa ia decizii, lasandu-se purtat de vremuri si imprejurari, unde a invatat neputinta si conformismul sau de ce n-are curajul sa o ia de la capat!?

Putina teorie

Specialistii care se ocupa de psihologia dezvoltarii (vezi stadiile dezvoltarii la Jean Piaget, de exemplu) au ajuns la concluzia ca, intre trei si cinci ani copilul traverseaza etapa opozitiei. Asta inseamna ca este centrat pe sine si nonconformist. A spune NU si a face contrariul a ceea ce se asteapta de la el este o regula, aproape fara exceptie. El are nevoie de aceasta etapa pentru a se imputernici. Cu alte cuvinte, copilul testeaza daca este in stare sa faca ceea ce isi doreste/vrea, cu de la sine putere.

Parintii care nu cunosc teoria (validata cat se poate de stiintific) incep sa se ingrijoreze si sa-l indrepte pe copil dupa schemele de gandire acceptate social, fapt care dauneaza, indiferent de turnura pe care o iau lucrurile. In acest caz, copilul, fie va intari comportamentul opozitionist, primind atentie negativa, fie va deveni un conformist, inabusindu-si Sinele si depersonalizandu-se.

Mai tarziu, in adolescenta va adopta comportamente de rebeliune care pot lua chiar forme extreme (fuga de acasa, autoflagelare, adictii) sau va fi retras, izolat, complexat, depresiv, continuand sa se conformeze, in speranta ca va fi iubit daca va face ceea ce ii prescriu altii.

In ambele cazuri, simptomele arata ca ceva nu a functionat si ca modelul educational ales (mai degraba perpetuat) de parinte nu s-a potrivit nevoilor copilului. Desi uneori este tarziu sa mai indreptam lucrurile, faptul de a constientiza eroarea si de a incerca o alternativa sanatoasa, constituie un avantaj.

Cum dam voce copiilor nostri ?

Mai intai va trebui sa ne asiguram ca-i iubim si ca le vrem binele (lor, nu pe al nostru). Apoi este important sa tinem cont de sensibilitatile si nevoile lor, inclusiv cele emotionale. Dar cel mai mult, va trebui sa gestionam corect etapa opozitiei. Asta nu inseamna ca vom spune DA la toate propunerile (irationale) ale copilului ci ca vom fi acolo sa-l ghidam pentru imputernicire.

Ca sa intelegem cum putem ghida corect copilul opôzitionist am sa ma folosesc de un exemplu tipic, lesne de aplicat. De pilda, daca copilul nu doreste sa se imbrace cu ceea ce ii propui, il poti lasa sa aleaga intre 3 variante posibile (nu deschidem usa dulapului sa-si aleaga din multimea hainelor, una potrivita deoarece s-ar putea sa avem surprize). Alegand singur cu ce sa se imbrace/manance/joace, copilul va repurta o mica victorie si va castiga si un gram de putere care se traduce in importanta si incredere in sine. In sens psihologic, vocea lui a contat.

De aici si pana la contextele cele mai complexe, parintele care vrea sa dea voce copilului sau va face tot posibilul sa-l provoace sa-si exprime dorintele, sa aleaga, sa propuna, sa argumenteze, sa greseasca, supôrtand el insusi consecintele, sprijinindu-l neconditionat si empatic, in acelasi timp …

Daca esti un adult fara voce,

Trebuie sa stii ca nu esti o victima. Tu poti sa-ti recuperezi vocea, indiferent cat de inabusita sau stinsa ar fi, imputernicindu-te prin constientizare si asumare. Prin munca si perseverenta cu sine. Prin incercare si eroare. Prin cultivarea unor hobby-uri (cunosc persoane a caror voce revine subit cand vorbesc despre pasiunile lor). Prin arta (artistii se exprima metaforic si puternic prin pictura, muzica, desen). Prin spiritualiate (credinta si sensul iti pot readuce speranta, inclusiv prin revenirea la voce) Prin psihoterapie (obiectivul ar fi reimputernicirea cu ajutorul resurselor personale) etc.

P.S. Am scris aceste ganduri inspirata de terapia cu un client care a pus punctul pe I, spunadu-mi cu subiect si predicat faptul ca nu (mai) are voce. Am lucrat la acest aspect si am constatat cum, putin cate putin, vocea i-a revenit. Si a mea este mai tonica, atunci cand vad minuni, de genul acesta, intamplandu-se …