Psihologie
Am gasca mea. Atasamente de prietenie
Baiatul meu este student la una din facultatile ULB din Bruxelles. Uneori imi povesteste despre gastile din facultate, despre chefuri cu tigari si bautura, despre ritualuri ciudate, droguri si fratii conspirative. Cam asa se distreaza unii tineri din ziua de azi. E vorba despre acei tineri crescuti de bone sau la cresa, care provin (in mare parte) din familii destramate si care isi gasesc in cele din urma alinarea in prieteniile dubioase din afara casei…
Inca de mici, copiii sunt atrasi de alti copii, cu care incearca sa interactioneze. De cele mai multe ori se privesc, se ating, se joaca impreuna. Cand mai cresc incep sa faca diferentieri intre prieteni si dusmani, atractia sau repulsia spre unii sau spre altii facandu-se spontan, pe baza simpatiei sau antipatiei pe care le resimt. In adolescenta gasca/grupul devin o necesitate. Copilul are nevoie sa se diferentieze fata de parintii sai si in acelasi timp sa-si creeze propria identitate, in interactiune cu mediul social. Insa nu intotdeauna mediul este unul prietenos, dimpotriva poate fi ostil, agresiv, conspirativ.
Un copil cu un atasament securizat in familie va transmite semnale de SOS si se va retrage la timp din astfel de gasti, in ciuda presiunilor de a se integra… Si aici atasamentul primar, conectarea sigura, au un cuvant de spus. Studiile care se ocupa de viata de grup a adolescentilor arata ca acestia se simt mai atrasi unul de celalalt in cazurile in care sunt nemultumiti de viata lor de familie.
Un alt studiu ce vizeaza indicele efortului de a mentine prietenia, corelat cu variabila solidaritatii evidentiaza distanta pe care baietii sunt gata sa o parcurga intre casele lor si locurile de intalnire Efortul pe care copiii il fac pentru a fi impreuna este mai mare atunci cand acestia au un contact limitat cu parintii si cu alti membri ai familiei.
Studii recente confirma clar importanta contactelor foarte timpurii intre copii pentru evolutia lor viitoare in ceea ce priveste socializarea. Pe langa simpatii, hobby-uri si interese comune, tiparele inconstiente (stilul de contact) care s-au format in relatia cu parintii sunt hotaratoare. Cand atasamentele cu parintii sunt incarcate de suferinta, copiii cauta relatii simbiotice cu prieteni din afara cuibului familial, care ii hranesc emotional prin afiliere si solidaritate. In acest fel ei simt ca apartin sufleteste cuiva.
Cand un parinte este ingrijorat de anturajul copilului sau, ar trebui sa se intrebe in ce masura acel copil a fost hranit din punct de vedere emotional acasa si in ce fel nevoile sale de atasament si apartenenta au fost satisfacute in familie. Nu este corect sa invinuim copilul pentru alegerile sale, atata vreme cat n-am stiut/n-am putut, ca parinti, sa-i satisfacem foamea emotionala intr-un mod sanatos si sigur…
Din fericire nu toti tinerii sunt prinsi in spiritul de gasca sau in societati conspirative. Sunt destui care si-au luat ce a avut nevoie din familie si care se intorc acasa pentru sfat, sprijin si alinare in caz de pericol. Ei revin intotdeauna acolo unde cineva ii asteapta cu inima deschisa, cu ingaduinta si cu iubire…
dezvoltare personala, Psihologie
Spune macar buna ziua
A fost odata ca niciodata un strain care traia intr-o coliba la marginea unui mare oras. In fiecare zi acesta pleca de acasa pentru diverse treburi. Pe drum intalnea multi oameni dar nici unul nu-i spunea buna ziua sau la revedere. Nici macar nu se uitau la el, atat de (preo)ocupati erau. Omul nostru pleca si se intorcea la fel de singur in coliba lui. Nici aici nu-l astepta nimeni in prag. Intr-o zi, pe neasteptate strainul a murit, fara ca cineva sa-l fi vazut cu adevarat…
Parabola aceasta nu-i doar despre singuratate cum am putea crede la prima citire, ci si despre lipsa recunoasterii. In timp ce singuratatea este suportabila, uneori asumata (si o numim solitudine), lipsa recunoasterii din partea semenilor inseamna nefiinta, moartea sufletului. Despre recunoastere ca realitate psihologica s-a vorbit prima oara in 1964. Erik Berne, fondatorul analizei tranzactionale foloseste termenul de stroke, care in limba engleza se traduce prin lovitura dar si impact, consideratie, atingere, mangaiere. Autorul dezvolta o intreaga teorie referitoare la recunoastere, pe care o numeste unitatea de atentie care stimuleaza un individ. El sustine ca oamenii au nevoie de recunoastere pentru a-si mentine starea de confort fizic, mental, psihic si spiritual. Acest stroke, in acceptiunea lui Berne este un fel de hrana simbolica de care depinde echilibrul emotional al oricarui om.
Sa ne intoarcem la strainul din parabola noastra. Daca oamenii pe care-i intalnea pe drum i-ar fi dat buna ziua sau i-ar fi raspuns la salut, asta ar fi insemnat un gest de recunoastere verbala. Salutul isi pierde banalitatea daca il privim in context psiho-emotional. El este unic, irepetabil si transmite cateva mesaje importante: eu exist, tu existi, eu te-am vazut, tu m-ai vazut. A spune buna ziua inseamna a-l vedea pe celalalt, a fi constient de el ca entitate distincta, a fi prezent pentru el si a fi pregatit ca el sa fie acolo pentru tine. De aceea este indicat sa nu rostim buna ziua superficial, incordat ci real, relaxat, solar.
Complimentele sunt de asemenea acte de recunoastere verbala. Daca sunt sincere, ele il hranesc emotional pe destinatar. Dar atentie, complimentele fortate se pot transforma in insulte. De asemenea exista tendinta de a desfiinta complimentele. Daca cineva iti spune ca porti o haina frumoasa de exemplu, poti raspunde simplu: multumesc (raspuns corect) sau poti bagateliza complimentul, precizand ca respectiva haina a fost ieftina, ca o ai de 5 ani, etc. De obicei persoanele cu o stima slaba de sine nu accepta complimentele, desfiintandu-le…
Recunoasterea se exprima si nonverbal prin atingere, imbratisare, mangaiere, strangerea de mana, zambet, suras, etc. Plasticitatea faciala este un semn de recunoastere, in opozitie cu expresiile neutre, impenetrabile care nelinistesc. Este de dorit sa uzam de gesturi stimul cat mai frecvent pentru ca ele, dincolo de politete sau protocol, hranesc emotional atat initiatorul cat si primitorul.
Recunoasterea poate fi pozitiva, atunci cand vorbim in termeni apreciativi, laudativi la adresa cuiva dar poate fi si negativa. Daca un om nu primeste stimuli pozitivi, isi va schimba comportamentul astfel incat sa primeasca stimuli, fie ei si negativi. Vezi copiii care atunci cand pierd atentia celor din jur, fac tot felul de nazbatii numai ca sa obtina recunoastere. Berne sustine ca stimulii negativi sunt mai de dorit decat comportamentele pasive, cum ar fi indiferenta, de exemplu. Ignorarea celuilalt, spune el, este forma cea mai crunta de a pedepsi un semen. Mesajul transmis in acest caz este: nu te vad, tu nu existi pentru mine.
Recunoasterea poate fi conditionata ca in enuntul mi-a placut felul in care ai pus problema astazi la sedinta. dar si neconditionata cand spui unei persoane, ma bucur ca existi de exemplu. Acest gen de recunoastere este cel mai rar intalnit dar cel mai profund si de impact pentru sanatatea emotionala a unui om. Tocmai am aflat ca astazi este ziua prieteniei. Cu aceasta ocazie, echipa FB mi-a facut un cadou personalizat, vezi aici. L-as putea numi semn de recunoastere. Dar si mai important este faptul ca in acest mic video pot rememora alte gesturi de recunoastere care mi-au umplut sufletul la un moment dat, facute de prietenii mei din viata reala…
Cateva sfaturi prietenesti:
- dati recunoastere celor pe care ii intalniti
- cereti recunoasterea (feedback) de care aveti nevoie
- acceptati recunoasterea/complimentele pe care le primiti
- oferiti-va singuri recunoastere, ori de cate ori este cazul.
Ultimele comentarii