Tag Archives: Petronela Rotar

Nu sunt amatoare de autori romani contemporani dar am citit parte din cartile Petronelei Rotar din mai multe motive. Mai intai, Petronela scrie carti de dezvoltare personala, din perspectiva psihologica. Are expertiza, fiind formata in cateva scoli de psihoterapie. A urmat ea insasi un proces terapeutic, lucru care se intampla cu toti practicienii, doar ca ea continua acest demers, fapt mai putin practicat in randul tagmei. Dar, poate cel mai important aspect tine de felul ei vulnerabil, deschis si onest de a scrie. Putini oameni isi permit sa fie carti deschise in care altii sa priveasca frust la umbre si la rani, ca apoi sa emita judecati de valoare, sa fie critici si chiar rautaciosi, lucru care sunt sigura ca s-a intamplat. Autoarea si-a asumat acest risc, stiind totusi ca majoritatea cititorilor se vor oglindi in ce a scris, isi vor recunoaste ranile, isi vor normaliza trairile, gasind totodata cai de a iesi din durere, la fel cum ea insasi a gasit la randul ei.

Petronela  a bajbait intuitiv ani la rand pe drumul vindecarii, iar ce face de ceva vreme prin scrierile ei este sa ne limpezeasca noua celorlalti calea, sa ne-o faca mai accesibila, mai usor de suportat. Faptul ca autoarea a reusit sa depaseasca trecutul traumatic este semnalul ca toti putem. Sigur ca o facem in moduri unice, cu resursele si dinamica proprii. Dar, exista precedent iar asta este cat se poate de incurajator.  

Totul e in regula in mine si in lume este o carte despre conectare cu sine, cu altii si cu lumea, dar si despre blocajele si mecanismele care impiedica aceasta conectare. Este si despre faptul ca ranile, umbrele si cicatricile noastre nu ne fac mai putin valorosi, ci dimpotriva, ne accentueaza latura umana, pregatindu-ne pentru relatii hranitoare si destine cu sens. Durerea, daca este inteleasa, procesata si integrata, ne modeleaza intr-un mod unic, ceea ce sporeste farmecul si frumusetea vietii. Caci exista multa durere in lume dar si mult mai multa frumusete, conchide autoarea. Meritam sa o aflam, toti, in tonurile si tusele potrivite fiecaruia.

N-am sa fac un rezumat al cartii, scrisa in mare parte la persoana intai, intr-un stil usor beletristic, ci o sa las aici doar cateva fraze, asa cum le-a formulat autoarea, ca pe niste carlige care sa va atraga atentia, suficient incat sa va doriti sa cititi cartea. Eu va mai spun doar ca merita.

Intr-o zi am priceput din interior, nu din minte, ca trebuie sa dau drumul sperantei la un altfel de trecut decat exact acela pe care l-am trait si sa imbratisez vasul nou, imperfect lipit peste tot, cu sparturile la vedere, care am devenit, si sa-i vad frumusetea si valoarea (aluzie la portelanurile kintsugi).

Nimeni nu scapa intreg din copilarie. In lipsa iubirii aceleia excentrice, totale, care sa vina cu acceptarea noastra ca intreg, smulgem din noi bucati pe care le lasam in urma. Putem supravietui fara iubirea aceea, iar asta e ceea ce face majoritatea dintre noi, insa nu traim cu adevarat.  

Corpul nu poate fi pacalit. De fapt, e singurul care nu poate fi pacalit, singurul care stie si spune mereu adevarul. Uneori decenii in sir, tot incearca sa ne arate ceea ce noi ne ferim sa vedem ca sa nu trebuiasca sa simtim. Corpul nostru arata tot ce noi incercam sa ascundem.

Daca este un lucru pe care nu te poti baza, acela e memoria. Amintirile sunt imagini si franturi suprapuse de adevar obiectiv, de adevar subiectiv, imaginatie, lucruri pe care le-ai povestit – de cele mai multe ori inflorind sau omitand ceva – lucruri care ti-au fost povestite, fotografii si imagini pe care le-ai vazut. Trauma suprascrie amintirile, le eludeaza, pe cele luminoase si le subliniaza pe cele intunecate. Dar daca sunt prea intunecate, creierul le ascunde de tine , iti invaluie trecutul intr-o ceata densa, din care nu mai iesi doar cu terapie serioasa … In trauma, stii ca te apropii de vindecare atunci cand printre amintirile rele incep sa se strecoare si cele bune.

Daca nu ne amintim mare lucru din copilariile noastre, acolo fie nu a fost mare lucru, fie a fost prea mult. De obicei, a doua varianta (parafrazare dupa Gabor Maté).

Nimic din ce nu a fost procesat sanatos nu trece – ramane cu noi si in noi, dar nu sub forma unor amintiri concrete, asa cum am fi tentati sa credem, ci sub forma unor reactii, de multe ori fiziologice.

Inainte ca mintea sa ne creze realitatea, realitatea ne-a slefuit mintea. Cand te uiti la lume printr-o fereastra murdarita de perceptii traumatice e foarte posibil sa vezi o realitate distorsionata, injumatatita, obliterata.

Cea mai mare parte din ceea ce ni se pare in neregula cu noi are la baza cel mai probabil o tulburare de atasament. Si o deconectare de sine, din generatie in generatie, care duce si la deconectarea mamei de copil, pe mai multe paliere generationale.

Fiecare dintre noi isi are propria casa, iar multi suntem niste organisme napadite de buruieni, abandonate de noi insine. Ne-am lasat sa fim coplesiti de lucruri si emotii la care ne este teama sa ne uitam, pentru ca sunt prea greu de dus. Ne-am parasit, nu am avut grija de noi sa ne plivim, sa ne sapam buruiana care a crescut in nestire. Suntem frumosi in salbaticia noastra, dar complet nefrecventabili. Nu putem primi pe nimeni, caci locul e intelenit, nu e spatiu pentru nimic si pentru nimeni. Ne simtim poate singuri, poate respinsi, poate abandonati, insa adevarul e ca noi ne-am abandonat primii si ca, oricat si-ar dori oricine sa stea langa noi, nu avem unde primi pe nimeni.

Sensul corect al vindecarii incepe cu acceptarea si vindecarea propriilor rani, nu cu intelegrerea celor care le-au provocat. Orice altceva este rationalizare si suprarationalizare – adica semne ale traumei neintegrate. Putem pretinde ca intelegem, putem sa ne explicam orice (mintea are nevoie de sens, sa inteleaga), insa asta nu inseamna ca am vindecat.

Plansul e bun, dupa plans sufletul e spalat, curat si stralucitor cum e cerul dupa furtuna...Trebuie sa fii foarte puternic sa iti permiti sa fii vazut plangand. Trebuie sa fii foarte barbat ca sa-ti permiti sa simti durerea. De fugit de ea poate orice las. Cat de gresita este convingerea ca sa-ti dai voie sa plangi te face sa pari slab sau te efemineaza. Cat de lin arc urge lacrimile intre barbati si femei daca a mavea acces unii la vulnerabilitatile altora, daca ne-am lasa vazuti, daca nu am recurge la metoda mult mai simpla de a-i rani pe ceilalti fiindca e mai usor sa ranesti decat sa fii in contact cu propria durere.

Am nevoie de cel putin o relatie sanatoasa cu un adult reglat (emotional), pe care sa ma bazez pentru a construi o relatie sanatoasa cu mine, ca sa ma maturizez emotional… Sistemele nervoase fragede ale copiilor se regleaza prin alipire, prin mufare, adica prin coreglare cu un sistem nervos reglat al unui adult de ingrijire.

Fericirea e un lucru mic: o carte care te (sur)prinde si te ademeneste, un val care iti uda neintentionat parul, cateva ore pe o plaja salbatica fara nicio grija pe lume …