Carte, Psihologie
Tragedia Salvatorilor. Despre nevoia arzatoare de a fi iubit
Exista multi Salvatori pe lume. Unii sunt vocationali: medicul/asistentul medical, psihologul, pompierul, politistul, asistentul social, capelanul, preotul/pastorul, salvamarul, avocatul etc. Altii sunt salvatori sanatosi: altruisti, generosi, compasivi, sensibili la nevoile lor si ale altora etc. Ceilalti sunt compulsivi: hiperempaticul (uita de sine si se ocupa de altii), umilitul (isi ascunde fragilitatea unei stime de sine scazute prin fapte eroice), teroristul (salveaza pentru dominare si control).
Salvatorii vocationali si-au facut o profesie din a fi sprijin pentru alti oameni, ca urmare a unor experiente de viata care i-au directionat (constient sau nu) pe acest drum. De pilda, un copil care si-a pierdut mama suferinda de cancer, va dori sa urmeze o cariera in medicina pentru a preveni drame asemanatoare, un altul care a fost martorul unui incendiu, va fi atras de perspectiva de a salva oameni si bunuri, din situatii limita etc. Ceea ce-i diferentiaza pe acestia de alte categorii de Salvatori este faptul ca nu se afla in misiuni de salvare tot timpul, ci doar atunci cand sunt in uniforma pe care si-au comandat-o.
Salvatorii sanatosi au constienta clara a propriului EU, au imagine buna despre ei si despre lume, manifesta grija fata de sine, dar sunt sensibili si la dramele aproapelui. Stiu sa intervina cand este cazul, pot spune Nu, cand au altceva mai urgent de facut (inclusiv nevoie de odihna), isi dozeaza timpul si efortul, astfel incat sa-si tina viata in echilibru. Ca o particularitate importanta a acestei categorii de salvatori este faptul ca ei sunt incantati cand protejatii lor scapa cu bine. Pentru ca ei sustin, acompaniaza, faciliteaza, nu salveaza! Din acest motiv nici nu asteapta aplauze.
Problemele apar in cazul Salvatorilor compulsivi. Ei sufera de un complex, de o tulburare psihologica care ii duce, in final, la propriul naufragiu. Inainte de a explica acest fiasco, sa vedem de unde vine virusul salvarii care ii contamineaza pe unii, din cap pana in talpi.
Specialistii spun ca Salvatorul compulsiv este antrenat de mic sa fie parintele parintilor sai, Astfel el creste in sanul unei familii disfunctionale/indisponibile si devine, fie copilul jucarie, carja, paratraznet, simptom, sau copilul terapeut, soare (care face timp frumos acasa) etc...
Un Salvator compulsiv este un copil cu un narcisism (iubire de sine) ranit. Este copilul neglijat de ingrijitorii primari. Este cel care a supravietuit adaptandu-se nevoilor parintilor/fratilor si a uitat de sine. Este adultul cu un Sine fals construit din asteptarile celorlalti si ale mediului in care a trait. Este cel care gaseste resurse de supravietuire in sine insusi, deoarece a invatat ca nu poate conta pe ceilalti. Dar, este si cel care cauta cu ardoare iubirea. Mai ales acesta, spun psihanalistii.
Privind mai atent, Salvatorul compulsiv este un om cu tulburare narcisica cu fateta dubla: pe de o parte, grandoare, pe de alta, depresie. Grandoare, pentru ca el nu poate rezista fara admiratia celorlalti. Devenind Mesia isi gaseste leacul pentru propria suferinta. Doar ca, din spate, pandeste depresia. Cand cade masca sinelui fals, acest om recunoaste in sinea lui un adevar tulburator: pretind ca sunt erou dar nu sunt decat un urias cu picioare de lut.
Tragedia Salvatorului compulsiv incepe din locul in care este prezenta suferinta. Acolo unde exista suferinta este si misiune de indeplinit. Cum stie sa salveze, actul eroic a devenit un mod de viata, o identitate pentru el.
Salvatorul compulsiv se sacrifica (lt. sacer, facere – a indeplini un act sacru), printr-un soi de masochism moral, pe care il ridica la rang de virtute.
Este codependent de Victima. Nu ma simt puternic decat daca celalalt este deprimat! Aici avem si un paradox, cu dubla constrangere: sa faci totul ca protejatului sa-i fie bine, cu conditia sa nu-i fie! Hmm
Procesul de salvare compulsiva urmareste un scenariu predictibil. Mai intai, Salvatorul agata victima. Apoi, intra cu ea in luna de miere. Ca in orice relatie, mai tarziu, apar neintelegeri. In sfarsit, relatia se rupe si cel salvat fuge. Atunci Salvatorul se revolta, din cauza ca nu obtine iubirea pe care o doreste (mai mult sau mai putin constient). Cum poate fi atat de nerecunoscator, oare!?
In cele din urma,Salvatorul sfarseste epuizat si singur. Salvarea altora duce astfel la propriul naufragiu.
Dar si cei salvati isi traiesc propria drama, din mai multe motive: O salvare excesiva este un raspuns la un fel de rana hemoragica pentru care persoana afectata accepta o perfuzie prelungita. Datoria lor este imposibil de achitat iar sa fii dator pe viata este insuportabil. Darul, trebuie inapoiat, intr-un fel sau altul. Cel ce nu intoarce darul isi pierde onoarea pentru totdeauna.
Vestea buna este ca exista cai de salvare a Salvatorului. Iata cateva dintre ele:
Inainte de a te gandi sa-i ajuti in mod judicios pe ceilalti, e intelept sa fii tu insuti indeajuns de rezistent. Constientizeaza propriile suferinte si loialitati. Accepta-ti traumele, inclusiv ce a lipsit din copilaria ta. Descopera-ti mecanismele de aparare in fata durerii: evitarea, proiectia, fuga, salvarea celorlalti etc. Fii atent la compulsia de repetare. Lucrul refulat de care nu ai cunostinta reapare, nu sub forma de amintire, ci de actiune (Freud).Renunta la iluzii. Fii realist: altruist, empatic, compasiv dar nu te duce in extreme.
Cum arata Salvatorul pocait:
Ajuta (faciliteaza, secondeaza), nu salveaza. Propune, nu impune. Are grija de propriul sine, (re)descoperit. Manifesta narcisism pozitiv (iubire/grija/respect de sine) Trece de la salvez deci exist la exist!
Povesti despre oameni, Psihologie
Chipuri si masti pe Facebook
In anul 2009 mi-am facut cont pe Facebook, la invitatia unei prietene. Momentul a coincis cu plecarea mea din Romania, ceea ce m-a ajutat sa raman in contact cu prietenii, rudele si cunostintele de acasa. Cu timpul am inteles ce inseamna retelele sociale, care sunt avantajele dar si dezavantajele prezentei intr-un spatiu public. Am avut momente in care m-am simtit vulnerabila, cand mi-am dorit sa renunt sau sa limitez activitatea mea aici. Dar iata-ma dupa 7 ani in acelasi loc, cu aceeasi dorinta de a ramane conectata. Care sa fie explicatia acestei dependente de Facebook?
Nevoia de a fi pe facebook
Indiscutabil Facebook a devenit o afacere uriasa care a schimbat fata lumii. Asta are legatura cu geniul celor care au creat reteaua dar si cu faptul ca Fb raspunde unei nevoi umane, fundamentale si universale. Este vorba despre nevoia de stima de sine. De aici deriva si alte nevoi care isi cer imperios dreptul la existenta. Iata cateva dintre ele:
- Nevoia de a fi vazuti de ceilalti. Reversul acestei dorinte ar fi teama de a fi uitati. Nimanui nu-i place sa ramana deoparte, in umbra sau marginal. A nu fi vazut sau a fi uitat echivaleaza cu nefiinta, cu moartea sufletului.
- Nevoia de atentie, recunoastere si validare. Avem nevoie ca oamenii sa ne priveasca, macar pentru o clipa, tanjim dupa recunoasterea meritelor, dorim validarea actiunilor noastre. Avem nevoie sa ni se spuna de catre alti oameni ca suntem importanti, ca facem lucruri semnificative, ca alergam cu sens si ca asta este o realitate observabila.
- Nevoia de a comunica cu alti oameni. Cand formulam idei sau transmitem emotii si trairi, o facem pentru ca avem nevoie de feedback. In limbaj psihologic, acest schimb de mesaje are si un rol de oglindire a propriei personalitati prin ochii celorlalti.
- Nevoia de imagine. Aici apar intodeauna elemente de idealizare. Vrem sa aratam altora ceea ce ne-am dori sa fim dar nu reusim intotdeauna. Facebook este cadrul perfect pentru aceasta cosmetizare a propriei biografii.
- Nevoia de afirmare. Ca sa ma afirm trebuie sa fac ceva care atrage atentia, care iese din banalitate. Oamenii creativi care pun pasiune in ideile lor, reusesc sa se afirme si acest fapt le aduce recompense.
- Nevoia de popularitate/celebritate. Andy Worhol, un exponent al culturii pop-art in America, pretindea inca din anii 1960 ca oamenii au dreptul la 15 minute de faima. Cuvintele acestea au ramas memorabile dar s-au dovedit a fi si profetice, pentru ca astazi, orice om poate sa iasa din anonimat (si) cu ajutorul retelelor sociale. Chiar daca in realitate, nici 2% din populatia planetei nu atinge celebritatea, exista probabilitatea ca ceea ce faci public la un moment dat aici, sa devina viral si sa ajunga peste noapte la foarte multi oameni.
Facebook este despre chipuri
Cand vorbim despre Facebook, vorbim despre cartea fetelor, despre chipuri zambitoare, despre imagini idealizate. Mark Zuckerberg a demarat proiectul The Facebook cu un concurs virtual de frumusete la Universitatea Harvard, unde era student. El a folosit fotografiile colegilor sai din ziua inscrierii, care nu erau prea magulitoare, pentru a se distra. Experimentul Facebook incepuse si devenea interesant.
Astazi ne prezentam pe Fb cu pozele cele mai reusite (eventual retusate in diverse programe), cu fete zambitoare si in contextele cele mai fericite. Fotografiile vorbesc, uneori chiar tipa, spunand ceva de genul: hei, uitati-va la mine, vedeti ce frumoas(a) sunt, ce haine pretioase (de firma) port, ce masina conduc, pe unde ma plimb si in compania cui? Nu-i asa ca sunt grozav(a) si ca merit un like?
Acest comportament iconic vorbeste despre nevoile amintite mai sus dar si despre vanitate si narcisism. Ele vorbesc despre ce avem, mai putin despre ce suntem. Sa nu uitam ca auto-etalarea permanenta nu ne face mai buni, nici mai frumosi si nici mai fericiti.
Psihoza like-ului
Indiscutabil like-ul este vedeta Facebook. A devenit atat de popular incat a depasit granitele virtualului si a creat o adevarata psihoza de masa. In momentul in care publicam ceva pe Facebook sau facem ceva care are semnificatie in viata reala, pornim vanatoarea de like-uri. Asta inseamna ca am atras atentia cuiva pentru o secunda. Secunda aceea devine insa magica pentru ca se cumuleaza cu unitatea de atentie a unei multimi (potentiale sau reale) iar acest fapt este magulitor si reconfortant pentru om.
Theodor Baconschi in eseul Fabrica de narcisism, are o perspectiva interesanta cand afirma ca like-ul vorbeste despre cel care il da, nu despre cel care il primeste. Pentru ca Facebook este despre mine, nu despre tine, sustine autorul. Dar ce facem cand nu primim like-uri sau suntem de-a dreptul respinsi prin comentarii ironice si rautacioase? Cadem in depresie? (raspunsul in video)
Conectat, izolat si deprimat?
A fi conectat la o retea de prieteni virtuali inseamna a privi dincolo de tine si a te compara cu altii. Rezultatul te-ar putea incarca cu o serie de emotii negative cum ar fi: nemultumire de sine, frustrare, invidie, resentimente si chiar depresie. Nu intamplator studiile coreleaza timpul petrecut pe Facebook cu nefericirea. Ce-i de facut in acest caz?
Raspunsul este o reteta care chiar functioneaza. Inceteaza sa te mai compari cu altii si inceteaza sa te conformezi unui model universal de reusita. Invata sa te bucuri de realizarile celorlalti, in masura in care te bucuri de reusitele personale. Concentreaza-te pe ce ai bun, nu pe defecte sau esecuri. Poate te inspira aceste cuvinte rostite de maica Tereza: Tu poti face lucruri pe care eu nu le pot face, eu pot face lucruri pe care tu nu le poti face. Impreuna putem face lucruri minunate!
La inceputul acestei saptamani am fost invitata sa vorbesc despre fenomenul Facebook la Speranta TV. Iata aici emisiunea arhivata.
Am scris mai demult un alt articol despre facebook, aici.
Psihologie
Alo, sunt si eu aici!
Nu este prima oara cand Sebi si Carina de 6 si respectiv 3 ani se afla in casa Vioricai. Dar si de data asta Sebi este nevoit sa asiste la acelasi scenariu, devenit insuportabil pentru el. Sora mai mica primeste toata atentia, e alintata si rafatata ca o printesa de toata lumea in timp ce el este uitat intr-un colt ca si cum n-ar exista. Suparat isi face de lucru prin bucatarie, inchide si deschide usa cu zgomot, doar doar o atrage atentia cuiva. Dar nu, rasetele si voia buna de dincolo de usa nu contenesc. Papusa blonda cu ochi albastri e pusa pe sotii dar si Viorica ii tine isonul de minute bune… La un moment o voce stranie, curma veselia din jur: Viorica sunt si eu aici!
Aceasta este o intamplare reala care m-a facut sa reflectez din nou la nevoia umana de atentie, validare si acceptare. Nevoia de a iesi in fata este universala. Intr-un fel sau altul, toti transmitem semnale spre ceilalti ca suntem aici, ca suntem importanti, ca meritam un loc in inima cuiva. Ne incumetam chiar sa credem ca suntem mai buni ca altii si in consecinta trebuie sa beneficiem de tratament preferential. Nici n-am exista cu adevarat daca n-am spune prin vorbe si fapte ca suntem aici!
Daca in copilarie avem de-a face cu indici clari privitori la mentinerea atentiei (copii dificili, obraznici sau total apatici, neparticipativi), in adolescenta si la varsta adulta dorinta de a fi admirat, de a sari in ochi si de a fi altfel poate lua diferite forme ale epatarii. Asa se face ca vedem oameni imbracati cu haine colorate strident sau/si total inadecvate varstei si statutului lor, coafuri excentrice, piercing-uri, tatuaje, etc. Unii isi construiesc cu eforturi uriase case mari, isi cumpara masini scumpe, ultimele gadget-uri aparute pe piata, isi poarta costumele Armani cu eticheta la vedere, isi etaleaza muschii croiti cu eforturi fizice si financiare mari, plaseaza pe site-uri de socializare poze “mortale” crezand ca doar asa vor fi remarcati, admirati sau acceptati in anumite cercuri la care ravnesc.
Exista si forme mai putin brutale, cizelate ale epatarii cum ar fi luxul, calatoriile exotice, sporturile extreme (care nu au de-a face doar cu adrenalina), aventurile riscante, scolarizarea in strainatate etc acestea fiind preferate de oamenii cu bani care au depasit nevoile de baza si care cauta celebritatea si consolidarea statutului in acest fel. Dar si limbajul elevat, sofisticat, sau tehnic folosit de catre unii “intelectuali” indica epatare, s-o numim culturala de data asta.
In general insul care epateaza se plimba tantos prin piata, isi umfla pieptul ca un cocos astfel incat sa fie dificil de ignorat. Dar cine ar fi crezut ca modestia exagerata, pietatea exhibata, umilinta afisata sunt si ele forme ale epatarii? Cum altfel am putea interpreta gestul unor “sfinti” care au ales sa traiasca in varful unui stalp ani de zile (vezi istoria lui Simon Stalpnicul) sau cum intelegem milostenia fariseilor facuta la raspantii de drumuri din vremea lui Hristos? Venind mai aproape, in ce cheie descifram limbajul duhovnicesc a unor drept credinciosi care iti transmit ca ei sunt din alta lume si din alt aluat decat muritorul de rand?
Sigur ca este important de vazut cine sunt cei care epateaza si mai ales de ce o fac? Psihologii arata cu degetul spre narcisisti, orgoliosi, personalitatile histrionice, snobi (persoane care admira si adopta fara discernamant tot ce este la moda). In general cei care sar in ochi sunt oameni tristi, privati de dragoste si acceptare, nesiguri, sensibili care incearca prin epatare sa “cumpere” atentia altora; persoanele care au dezvoltat diferite mecanisme de aparare inca din pruncie pentru a face fata comportamentelor contradictorii de acasa (mama exigenta, tata permisiv, de exemplu); cei cu stima de sine scazuta care incearca in mod inadecvat sa intoarca privirile spre ei cersind atentie, acceptare, dragoste…
Daca ar fi sa rezumam ce spun specialistii (n-avem motive sa ne indoim de logica propusa), epatarea diagnosticata in contextele amintite este un indiciu sigur al problemelor emotionale legate de nevoi elementare neimplinite in copilarie. Prin contrast dragostea neconditionata, atentia, validarea sunt raspunsuri adecvate si esentiale pentru dezvoltarea sanatoasa a oricarui om. Asadar atentie la detalii Viorica, chiar nu vezi ca sunt si eu aici?
Ultimele comentarii