Tag Archives: mecanism de aparare

Nu m-am gandit vreodata la perfectionism ca la un mecanism de aparare in fata vulnerabilitatii, dar chiar asa este. Ne-o spune Brene Brown, cercetatoarea care a studiat timp de 12 ani acest subiect incurcat, ajungand la concluzia ca oamenii care-si traiesc viata din plin au un puternic simt al valorii personale si au, de asemenea, curajul de a fi vulnerabili. Care va sa zica, imperfecti…

Cei care tin cu dintii la imagine, se straduiesc sa fie perfecti, fapt care ii epuizeaza, fara sa le dea motive de satisfactie. Ei recunosc, in cele din urma, ca duc o viata nesatisfacatoare, in relativa singuratate si izolare. Radacina acestei probleme este credinta ca nu sunt demni de iubire si ca asta se datoreaza slabelor performante si esecurilor personale, sustine autoarea.

Desi este perceput ca autoperfectionare, in realitate, perfectionismul este o incercare de a obtine aprobarea si iubirea celorlalti. Credinta, inconstienta sau nu, este urmatoarea: Daca arat perfect si fac totul perfect, pot sa evit sau sa minimizez suferinta pe care mi-o provoaca rusinea, precum si faptul de a fi judecat si blamat de ceilalti.

Perfectionismul este un sistem de credinte auto-distructiv cu scopuri de neatins, din simplul motiv ca nu exista perfectiune. Problema are legatura, mai degraba, cu felul in care esti perceput de ceilalti. Ori stii bine ca, nu exista modalitati de a controla perceptia pe care o au altii despre tine, oricat de mult timp si energie ai risipi, incercand.

Perfectionismul creaza dependenta pentru ca, invariabil, cand ne confruntam cu rusinea, cand suntem judecati sau invinovatiti de ceilalti, de multe ori credem ca e din cauza ca n-am reusit sa fim perfecti. In loc sa punem sub semnul intrebarii pseudo-logica perfectionismului, devenim si mai incapatinati in incercarea noastra de a arata si a face totul perfect.

Perfectionismul predispune la rusine, vinovatie si critica, iar acestea, la randul lor, aduc cu ele si mai multa rusine si auto-invinovatire: Eu sunt de vina. Ma simt astfel fiind-ca nu sunt suficient de bun, ar suna vocile critice din capul perfectionistului.

Perfectionismul este epuizant. Toata aceasta stradanie prin care construim aparentele, este una epuizanta. E un efort care nu atinge niciodata punctul final. In lupta cu tine insuti si cu aspiratiile tale nerealiste, poti pierde relatii, experinte noi si posibilitatea de a trai, cu satisfactie si bucurie.

Perfectionismul distruge creativitatea. Perfectiunea bazata pe stiinta este cruciala atunci cand contruiesti un avion, un pod sau un tren de mare viteza (de retinut ca aici se lucreaza in echipa, ceea ce inseamna ca, daca cuiva ii scapa un amanunt tehnic, un altul va remedia situatia). Dar cand te concentrezi pe propria persoana, pui presiune pe tine distrugand astfel una din resursele importante, necesare actului creator.

Perfectionismul saboteaza progresul. Daca vrei sa fii sigur/a ca nu te vei apuca vreodata de un proiect nou, socoteste ca acesta trebuie sa iasa perfect. In mod ironic, cele mai bune proiecte sunt cele care nu s-au concretizat niciodata…

In concluzie, subscriu la ceea ce Brene Brown remarca, pe buna dreptate: O plimbare de 20 de minute, pe care o fac, este mai buna decat o alergare de 7 km pe care n-o fac. O carte imperfecta pe care o public este mai buna decat cea perfecta, care ramane in calculatorul sau mintea mea. O petrecere cu mancare chinezeasca este mai buna decat petrecerea eleganta, pe care n-o voi organiza niciodata.  

Imi place si aforismul asta, care, o data inteles, transforma imperfectul in  perfect: Toate lucrurile au o crapatura, fie ea cat de mica. Pe acolo intra lumina in ele. Leonard Cohen, Anthem.