Psihologie
De la femeie la mama. Despre instinctul matern
Se tot vorbeste despre instinctul matern care apare hocus-pocus, imediat ce o femeie ramane insarcinata sau isi tine pentru prima oara pruncul in brate. Originile ar fi biologice/chimice, iar formele sale primitive ar fi mascate de continuturile psihologice (Helen Deutsch, psihanalist).
As accepta aceasta ipoteza daca as crede in teoria evolutiei si m-as uita peste umar la primatele atasate de puii lor. Sau daca ma gandesc la Do Do, maimuta care hraneste puii de tigru de la Gradina Zoologica din Bangkok cu grija, gustand laptele ca sa nu fie prea fierbinte…
Dar uite ca logica evolutionista are fisuri. Si nu pot sa nu ma intreb unde este instinctul matern la mamele care-si ucid pruncii in pantec sau la cele care-l suprima odata venit pe lume? Unde s-a pierdut instinctul matern la femeile care nasc si-si privesc bebelusii cu raceala si detasare? Unde s-a pitit instinctul matern din lauzele care intra in depresie post-partum si refuza sa-si ingrijeasca pruncii neajutorati?
Imi rezerv dreptul de a ma indoi de acest instinct matern cu origini strict biologice. Cred ca instinctul matern este un proces care incepe o data cu dorinta femeii de a deveni mama, cu explozia de bucurie la vederea unei liniute rosii pe testul de sarcina, cu incantarea pe care o are simtindu-l viu inlauntrul ei, cu nerabdarea de a-l vedea si a-l atinge, cu grija de a-l alapta si tine la piept, cu responsabilitatea fata de sanatatea lui fizica si emotionala, cu preocuparea pentru educatia si bunastarea lui s.a.m.d.
Mai cred ca maternitatea se invata si ca nu trebuie sa te sperii daca te atasezi mai lent de copilul tau. Priveste-l cu bunavointa si curiozitate si da-i voie timpului sa creasca in tine simtul matern. Ingaduie mamei tale, unei prietene sau comunitatii din care faci parte sa te sprijine si cere ajutorul atunci cand simti ca esti la capatul puterilor…
Se spune ca adolescenta femeilor se incheie la prima nastere, chiar daca aceasta este tarzie. A aduce pe lume un copil inseamna deci maturitate si responsabilitate. Inseamna sa fii in stare sa te atasezi de acel pui de om cu sensibilitate materna. Dar cel mai mult si mai mult inseamna IUBIRE. Nimeni nu asteapta ca mamele sa fie perfecte ci doar « suficient de bune » cat sa-si iubeasca copiii, ca pe sufletul lor…
Psihologie
Arata-mi ca ma iubesti. Despre atasamentul matern
Daca bebelusii ar putea aduce in lume vreun mesaj, acesta ar fi: vrei/poti sa ma iubesti? Raspunsul pozitiv al mamei este cel mai bun predictor pentru fericirea acelui om, in toate etapele vietii, indiferent de alti factori care ar atarna balanta in sens negativ. Norocos copil, cel adus pe lume de o mama prezenta si iubitoare…
John Bowlby, cel care s-a preocupat indeaproape de atasament, a vrut sa-l numeasca initial iubire dar lumea stiintifica din vremea lui s-a opus vehement. Evident ca termenul era profan si impropriu pentru o lume care miza oricum pe iubirea dura in dauna empatiei si a manifestarilor emotionale de acest fel. Curand insa, Bolwby si post-decesorii sai au demonstrat importanta atasamentului in viata omului iar viziunea despre cresterea si educatia copilului a cunoscut mutatii consistente. Din fericire schimbarile au fost pozitive, iar astazi stim ca atasamentul este, atat sursa iubirii cat si iubirea insasi, pusa in scena de ingrijitorii primari si tesuta in structura de personalitate a copilului, in primii 2-3 ani de viata.
Dar atasamentul este un proces psihic care se dezvolta inca inainte de nastere, intre mama si copilul ei. Fatul traieste odata cu mama, bucuriile si suferintele ei. Apoi, odata ce s-a nascut, procesul de atasament continua prin diferite canale senzoriale. Bebelusul recunoaste mirosul mamei sale, ii simte pielea, invata sa deosebeasca chipul mamei de alte chipuri, ii recunoaste vocea, ii simte trairile si emotiile. Dar nu numai ca le simte ci le si integreaza in structura lui emotionala, creandu-si o harta de atasament cu care va defila prin viata, in toate relatiile sale ulterioare. Din acest motiv atasamentul matern mai este numit si atasament primar si este cel mai important atasament, deoarece stabileste structura fundamentala a psihicului copilului si tiparul de contact in relatie cu alti oameni.
De ce este atat de important atasamentul
Prin descoperirile facute in domeniul neurostiintelor, se stie astazi ca nou nascutul are o capacitate de recunoastere senzoriala foarte dezvoltata. Asa se face ca mama nu poate ascunde niciuna din trairile sale fata de copil, nici macar cele care sunt inconstiente. Copilul se lipeste ca o sugativa de emotiile mamei, devenind oglinda sufletului, a structurii ei psihologice si emotionale complete. Iata de ce atasamentul matern dureaza toata viata, indiferent daca este sanatos sau nu…
In atasamentele de tip securizant, mama este disponibila emotional si fizic pentru copil, ii ofera dragoste neconditionata, raspunzand nevoilor sale cu promptitudine si devotament. « Cu cat ii merge mai bine mamei, cu atat ii merge bine copilului. Mamei ii merge cu atat mai bine, cu cat a primit ea insasi dragoste de la mama ei, copil fiind ». (Ruppert, 2012).
In atasamentele de tip insecurizant (anxios, evitant, dezorganizat), mama este confuza, blocata in emotiile sale, ceea ce o determina sa nu-si accepte copilul si sa nu-l iubeasca in ciuda faptului ca, probabil, are grija de bunastarea lui fizica. Ce credeti ca se intampla cu acel copil care este amenintat de blocajul emotional al mamei? Instinctiv intra intr-o cursa stresanta de a-si convinge mama sa-l iubeasca. « Cu cat simte mai mult pericolul respingerii, cu atat se agata mai mult de mama sa » (Ruppert, 2012). Asa se explica faptul ca unele mame se simt sufocate de copiii lor care, spun ele, nu le lasa ragaz de odihna nici noaptea…
Consecinte ale atasamentului de mama insecurizant
- Radacinile problemelor de natura emotionala si psihica sunt, in primul rand, tulburari de atasament dintre mama si copil.
- Copilul va fi confuz si nu-si va dezvolta autonomia personala, ci va deveni un fel de copie a structurilor ranite sau confuze ale mamei sale. Identitatea sa este incerta. Acest copil, daca este baiat, va dori sa se casatoreasca cu o femeie-mama iar daca este fata va cauta un barbat-tata.
- Daca mama stimuleaza prea violent sau prea slab copilul, il hraneste prea putin sau prea mult, il tine din scurt prea mult timp sau il lasa prea mult singur, copilul capata o perceptie deformata a propriilor necesitati si devine confuz cu privire la asteptarile pe care le are de la sine si de la ceilalti
- Prin intermediul atingerii, a mangaierii și a manuirii corpului copilului, mama îi transmite acestuia, la nivel senzorial, un simt al sinelui corporal si al granitelor sale. In cazul unui copil narcisic sau a unuia care-si uraste corpul, imaginea corporala a avut de suferit.
- Daca copilul este respins si/sau abandonat si nu i se rapunde nevoilor in mod iubitor si constant, va dezvolta depresie si/sau anxietate de separare. Mai tarziu, in alte relatii semnificative se va agata de partener prin orice mijloace, in ciuda faptului ca acesta ar putea sa-l neglijeze sau abuzeze
- Ceea ce nu a rezolvat din punct de vedere al atasamentului in relatia cu mama, va trai in toate relatiile sale private si profesionale, ca pe o povara.
- Daca copilul devenit adult, inca mai are nevoie sa-si convinga mama ca merita iubit, se va desprinde greu de ea pentru a forma alte relatii. Daca va alege totusi sa plece, se va intoarce pentru a cere aprobare mamei, ori de cate ori va avea dubii in privinta deciziilor sale
- Cand atasamentul este dezorganizat (in familiile disfunctionale) copilul va dezvolta traume de atasament/psihice iar relatiile lui ulterioare vor fi haotice si la fel de disfunctionale. In cazuri extreme, copiii vor deveni delincventi, inapti pentru o viata normala. Studiul lui John Bowlby pe un esantion de 40 de hoti a aratat ca toti subiectii avusesera de indurat in copilarie, o forma de privare de mama.
Scriind acest articol mi-am amintit de cuvintele lui Erik Berne, parintele analizei tranzactionale care spunea intr-una din teoriile sale (cea privitoare la scenariul de viata) ceva de genul: pare ciudat ca parcursul vietii noastre este stabilit de un tanc de 3 ani, nu mai mare de 6. Parafrazand aceasta idee, rezonabila de altfel, as putea conchide: pare neverosimil ca satisfactia pe care o avem in relatie cu alti oameni sa depinda de atasamentul creat cu mama in primii doi ani de viata. Si totusi, adevarul gol golut este acesta: putem iubi si ne putem atasa in mod sanatos si satisfacator de oameni, doar daca am fost iubiti si am avut un atasament securizant cu mamele noastre, in primii ani de viata. Daca asta are legatura cu gradul de fericire si de satisfactie personala, ramane sa decidem fiecare…
Am mai scris despre atasament aici si aici
Ultimele comentarii