Carte, Povesti despre oameni
Ora inimii
Am citit Ora inimii, de Yrvin si Benjamin Yalom in doua dupa-amieze. O lectura usoara, placuta si utila, care are darul de a te tine prins in cele 22 de povesti terapeutice dar si dincolo de ele. Acolo unde vezi stradania unui nonagenar de a lasa mostenire ce a invatat, de a da un imbold fiului cel mic in a-i duce mai departe mostenirea dar, mai ales, de a fi vulnerabil si onest cu sine si cu cititorii sai. Caci, memoria ii slabeste, amintirile revin cand vor ele iar terapia pe care o practica de 70 de ani nu mai este ce a fost odata.
In Ora inimii, Yalom isi incepe povestile terapeutice vorbind despre sine, mai exact cum este o zi din viata unui terapeut foarte batran. Momentul ales este dramatic deoarece sotia lui, pe care a cunoscut-o la 14 ani, este bolnava de cancer in stadiu terminal. Iar el este anxios, cu crampe in picioare si insomnic. Daca mai adaugam la asta si restrictiile din cauza Covid si faptul ca are doar doi pacienti pe care ii va vedea pentru ultima oara, avem un tablou complet al unei zile deloc promitatoare.
Si totusi, acceptarea declinului nu-l scoate din scena ci il provoaca la un proiect nou, acela de a oferi o singura sedinta de terapie doritorilor din intreaga lume. Intalnirile alese pentru publicare sunt atat de frumos impletite cu gandurile, ezitarile si preocuparea de a fi de folos ale autorului, in aici si acum, incat acest lucru il apropie de cititor mai mult ca oricand. Cel putin, eu asta am simtit parcurgand paginile cartii.
Irvin isi permite sa se adapteze conditiei fragile, a pierderii sotiei si a Pandemiei, creand un sens nou care il mentine viu si treaz la lumea lui interioara conectata cu lumea celuilalt, pentru care are un respect si o compasiune vadite. Este atat de sincer si deschis incat isi permite sa se autodezvaluie, sa inverseze rolurile, sa aduca in lume notitele facute pe marginea cazurilor, ba chiar sa le si trimita din greseala clientilor, asa cum s-a intamplat cu Rose, o pacienta cu care a avut o sedinta dezamagitoare. Toate acestea din nevoia de conectare si de a crea relatii profund vindecatoare …
Dincolo de stangaciile varstei si de indoielile unui batran cu memoria scurta, Yalom ramane un monument al psihoterapiei moderne. Este cel care a revolutionat domeniul prin crearea terapiei existentiale, cel care a avut curajul sa foloseasca autodezvaluirea ca metoda de lucru in terapie (lucru puternic interzis de mostenirea freudiana), cel care a valorizat si subliniat rolul relatiei terapeut/pacient in procesul de vindecare, cel care a daruit lumii manuale si carti care l-au facut celebru in intreaga lume.
Dar oare mai are Dr. Yalom ceva de oferit acestei lumi, la cei 93 de ani ai sai? Ei bine, da. Se pare ca ne va surprinde cu inca o carte dar pana la lansarea ei este decis sa raspunda intrebarilor cititorilor sai, provocare lansata zilele trecute de fiul sau, Benjamin pe Facebook si pe alte retele sociale.
Privind in urma la cariera impresionanta a acestui om intelegi de ce nu are regrete si de ce nu se grabeste sa plece dincolo. Simte ca mai are ceva de spus iar scopul asta il tine treaz si energic. Chapeau!
Carte, Povesti despre oameni, Psihologie
O chestiune de viata si de moarte
Cartea asta este altfel decat toate celelalte pe care le-am citit pana acum, din mai multe motive: este scrisa de autori consacrati care au fost parteneri de viata pe parcursul a 65 de ani, s-a nascut intr-un moment dificil, din cauza bolii incurabile a unuia dintre ei, este o reflectare a unor stari/emotii/evenimente pe care cei doi soti le traiesc din perspective diferite, este un omagiu adus vietii traite cu sens, dar este si despre cum sa inveti sa traiesti fara regrete, primind in cele din urma moartea ca pe apogeul vietii. Evident ca gasim pe paginile cartii emotie, vulnerabilitate, autenticitate, sens, iubire, pierdere, sinceritate, umilinta, grija, durere etc. Toate acestea anunta sfarsitul, dar unul demn si fara (prea multe) regrete.
In 2019, Marylin afla ca are mielom multiplu si incepe un tratament agresiv care ii da complicatii, inclusiv sentimentul acela ca se afla pe ultima suta de metri de viata. In acest context dificil si dureros, are o idée care ofera suferintei sale un sens. Am in minte o carte pe care ar trebui sa o scriem imreuna, ii spune Marilyn lui Irv, si continua. Vreau sa consemnez zilele si lunile dificile care ne asteapta. Poate ca necazurile prin care trecem vor fi de vreun folos pentru alte cupluri care se confrunta cu o boala fatala. Va fi cartea noastra, una care nu va semana cu nicio alta carte, deoarece implica doua minti, in loc de una, reflectiile unui cuplu care a fost casatorit timp de 65 de ani. Un cuplu foarte norocos sa se aiba unul pe celalalt, apucand pe calea care duce, in cele din urma, la moarte …
Ce vad remarcabil aici este ca Marilyn nu devine o victima a bolii, nu se centreaza nici pe durerea ei, ci vrea sa fie inca de folos, isi propune sa umple cu sens si ultima farama de viata care mai pulseaza in inima ei. Am trait pe deplin si cu indrazneala iar treaba mea este sa traiesc pana voi muri, declara ea iar acest lucru ne ofera un model de cum sa traiesti si cum sa iesi din scena. Multumim Marilyn …
Acest ultim proiect de viata n-o impiedica sa perceapa totusi sumbra realitate: Suntem ca tusea cu junghiul: eu cu mielom, el cu problemele lui cu inima si echilibrul. Doi batrani prinsi in dansul final al vietii. Dar nu uita sa vada si partea plina a paharului: Cand ma cuprinde jalea pentru starea mea, incerc sa-mi amintesc toate motivele pentru care ar trebui sa fiu recunoscatoare: inca mai pot vorbi, citi si raspunde la e-mailuri. Sunt inconjurata de oameni iubitori, intr-o casa confortabila si frumoasa …
La randul sau, Irv povesteste cu nostalgie: Eu si Marilyn ne petrecem diminetile stand unul langa celalalt in curte. In vreme ce admiram copacii din jur, ne tinem de mana si ne aducem aminte de viata noastra impreuna. Ne reamintim de numeroasele noastre calatorii: cei doi ani petrecuti in Hawai, anul nostru sabatic la Londra, alte sase luni petrecute in apropiere de Oxford, cateva luni la Paris, alte sederi prelungite in Seychelles, Bali, Franta, Austria, Italia. Dupa ce ne desfatam cu aceste amintiri minunate, Marilyn imi strange mana si spune: Irv, nu as schimba absolut nimic. Ii dau dreptate, din toata inima. Mi-as dori sa rememorez acest gen de amintiri si sa pot spune si eu la finalul vietii: N-as schimba absolut nimic! Multumesc Marilyn pentru perspectiva asta sanatoasa si luminoasa.
Confruntarea cu moartea
Ce te infricoseaza cel mai mult la moarte, o intreaba Irv pe Marilyn. Toate lucrurile pe care nu le voi fi facut, ii raspunde aceasta. Intr-adevar, viata netraita este principala sursa de anxietate in fata mortii. Cu cat iti traiesti mai pe deplin viata, cu atat moartea este mai putin tragica, ne reaminteste Irv, citand din autorii lui preferati, asa cum o facuse intr-o alta carte de referinta, Privind soarele in fata. Tot aici am gasit ideea, sa mori la timpul potrivit a lui Nietszche si metafora rostita de Zorba in Kazantzakis: nu-i lasa mortii decat un castel parjolit …
Dar cand este momentul potrivit si ce faci cu oamenii care te-au iubit, respectat si admirat, cu obiectele de prêt si cartile valoroase din biblioteca, cu amintirile care te inconjoara peste tot?
Marilyn are niste raspunsuri personalizate, cum ar fi dorinta ei de a incheia viata prin sinucidere asistata, in momentul cand durerea va deveni insuportabila. Negociaza acest lucru cu cei dragi, constienta fiind ca, desi moartea este o chestiune individuala, omul ramane in viata, nu doar pentru sine, ci si pentru altii.
Dar inainte de acest punct final isi face ordine in universul interior, rememoreaza momentele placute petrecute cu partenerul de viata (intotdeauna relatia a fost pe primul plan), vorbeste cu copiii/nepotii, isi ia ramas bun de la prietenii apropiati, raspunde la multitudinea de mesaje pe care le primeste, isi doneaza cartile si cursurile in limba franceza Universitatii Stanford, ofera din bijuteriile ei, copiilor etc. Imi place mult maniera asta de a-ti incheia socotelile cu viata si de a nu lasa pe umerii copiilor povara gestionarii obiectelor personale. Multumim din nou pentru exemplu, Marilyn.
Si dupa ce castelul s-a parjolit, dupa ce socotelile cu viata au fost incheiate, vine momentul potrivit pentru dezlegarea de durerea care a cuprins corpul neputincios. Gata cu viata. Gata! Sunt ultimele cuvinte ale lui Marilyn, rostite soptit dar ferm. Apoi, o respiratie profunda si inca vreo 12 din ce in ce mai slabe. Cel din urma sarut pe fruntea rece si Marilyn, draga mea Marilyn nu mai este …
Nu de moartea celui drag ma tem ci de faptul ca o sa-i supravietuiesc, se confesa Irv la inceputul cartii. Ei bine, momentul acela sosise. Cum va fi viata lui ca adult independent si singur? In mod cert, nu chiar asa cum isi imagina sau cum isi invata pacientii sa-si traiasca doliul. A debutat cu amortire/anestezie. Apoi cu negare, ilustrata prin refuzul de a privi fotografia lui Marilyn sau a-i vinde masina. A simtit din plin si neajutorare, desi avea destui oameni in jur care sa-l sprijine. Parca as astepta pe cineva sa ma salveze. Poate ca uzez de gandirea magica – anume ca neputinta mea va duce cumva la intoarcerea lui Marilyn. Durerea si-a aratat si ea coltii, in asociere cu dorinta sexuala, un lucru care poate parea straniu, la un batran de 89 de ani. Acest imbold carnal il face sa caute raspunsuri la specialisti, iar cel mai pertinent i se pare cel legat de vitalitate si de nevoia de a simti. Sa simti ceva este mai bine decat sa nu simti nimic …
De unde vine consolarea?
Scrie, asa cum o facuse ani la rand, inclusiv la cartea de fata si reciteste cartile pe care le-a publicat de-a lungul anilor. Hotaraste sa parcurga cate un capitol pe seara, stiind ca va regasi povesti ale pacientilor sai care au trecut prin boli terminale, dar si ale altora care au supravietuit mortii cuiva drag. Am scris eu asta, se intreaba din cand in cand, retoric. Nu-mi amintesc fata acestui om, constata alteori. Sa pierd atat de mult din viata cat inca traiesc, acesta este un lucru cu adevarat infricosator…
Joaca sah. O pasiune mostenita de la tatal sau, cu care a reusit sa se conecteze doar in acest fel.
Iese in lume, in ciuda faptului ca sociabilitatea nu este unul din darurile sale forte. Rolul acesta il indeplinise cu succes, Marilyn.
Continua sa se instruiasca citind, participand la cursuri, conferinte, seminarii etc
Ofera cate o terapie unica unor clienti, raspunde e-mailurilor venite din intreaga lume, da interviuri on line etc.
Incercand sa-si construiasca o rutina confortabila, la un moment dat conchide ca durerea este trecatoare si ca, ceva poate sa aiba valoare, interes si importanta, chiar daca eu sunt singurul care traieste acel ceva, chiar daca nu pot sa-l impartasesc cu Marilyn. Asta inseamna ca durerea s-a diminuat si ca acceptarea pierderii incepe sa-si arate zorii.
Cartea se incheie cu o scrisoare catre Marilyn, cea care a plecat dar cu care ar vrea sa se reintalneasca undeva, candva. Si cu o fraza a lui Nabokov din Vorbeste memorie: Existenta noastra nu este decat o efemera geana de lumina intre doua entitati de intuneric. O ideea care ma zbuciuma dar ma si alina, in acelasi timp, marturiseste Yalom …
Carte, Psihologie
Privind soarele in fata
Titlul ales de Irvin Yalom este inspirat de maxima lui Rochefoucauld: Soarele si moartea nu pot fi privite fix in fata. Ori tocmai asta face Yalom in carte: priveste moartea fatis, o diseca si cauta sa o imblanzeasca, astfel incat, cititorii sa se imprieteneasca cu ea.
A vorbi despre moarte este ca si cum ai incerca sa privesti soarele in fata: nu poti rezista prea mult. Si atunci, de ce sa ne uitam fix la soare? Un raspuns scurt ar fi acela ca suntem nevoiti sa o facem, la un moment dat. Toti, fara exceptie. Existenta noastra este mereu umbrita de cunoasterea faptului ca vom creste, vom inflori si apoi, inevitabil, vom descreste si vom muri. Ne place sau nu, o acceptam sau nu, moartea este viermele din miezul existentei umane.
Cei care nu reusesc sa se impace cu ideea mortii, incearca sa o alunge prin respingere, negare, diversiune sau inlocuire. Unii pornesc compulsiv in cautarea noului, a senzatiilor tari, a sexului, bogatiei, religiozitatii sau puterii. O cursa care sfarseste tot acolo, in pragul intunericului, dar cu frica, regrete si disperare …
Ascunzandu-te de moarte, te ascunzi si de viata, sustine Yalom. In schimb, confruntare cu moartea, desi produce anxietate, are potentialul de a ne imbogati semnificativ existenta. Desi moartea, ca proces fizic, ne distruge, ideea de moarte ne salveaza!
Chiar daca rational poti accepta sa privesti intr-acolo, nu esti dispus sa te uiti la moarte oricand si oricum. De obicei o faci cand esti constrans de evenimente si de contexte speciale. Autorul numeste aceste contexte, experiente revelatoare si le descrie ca fiind terapie de soc existential, usi care se deschid spre lumina …
Iata cateva exemple de evenimente care favorizeaza experientele revelatoare: suferinta cauzata de o boala terminala, moartea cuiva drag; incheierea unei relatii intime; o aniversare (50, 60, 70);o trauma devastatoare (viol, jaf, incendiu etc); plecarea copiilor de acasa (sindromul cuibului gol); pierderea unei slujbe sau schimbarea de cariera; pensionarea; internarea la un azil; visele puternice care vin cu mesaje dintr-o zona mai adanca a eului; reuniuni scolare, dispozitii legate de mostenire sau alcatuirea unui testament etc.
Odata confruntati cu spinul mortii si al suferintei, ne indreptam privirea spre sursele de lumina. Acestea pot fi ideile altor muritori, aforismele si, mai ales relatiile pe care le stabilim cu alti oameni.
Puterea ideilor. Epicur
Conform dictionarului Webster, epicurian este cineva dedicat vietii luxoase si placerilor senzoriale. Dar Epicur are ceva mai valoros sa ne invete, sustine Yalom. De pilda, afirmatia ca sufletul este muritor si piere odata cu trupul. De ce sa ne temem de moarte daca n-o putem percepe nicodata? Pentru ca suntem morti, nu stim ca suntem morti si atunci ce motiv am avea sa ne temem?
Starea noastra de nefiinta de dupa moarte este aceeasi ca cea de dinainte de a ne fi nascut, mai crede Epicur (argumentul simetriei). Daca nu ne facem griji pentru nefiinta de dinainte, de ce ne-am teme de nefiinta de dupa fiinta, se intreaba el retoric.
Cea mai valoroasa idée epicuriana mi s-a parut cea referitoare la transmiterea prin reverberatie. Conceptul se refera la undele de influenta pe care le lasam fiecare dintre noi in lume, lucru care atenueaza durerea efemeritatii. Ceva din fiecare dintre noi va persista, chiar daca acest lucru ne va ramane necunoscut sau imperceptibil. Un exemplu de transmitere prin reverberatie in urma unei experiente revelatoare, gasiti aici.
Alte aforisme si idei care pot risipi teama de moarte. Nietzsche.
- Croieste-ti o soarta pe care sa o iubesti, este unul din aforismle preferate ale lui Nietzsche. Ideea aici este de a nu ramane prizonier in propria viata ci de a cauta sa-ti atigi potentialul, facand ceva care te implineste si-ti ofera starea de bine dorita.
- Ceea ce nu ma omoara ma intareste, este o alta propozitie de granit a filozofului. Acest aforism ne transmite faptul ca experientele dificile pot sa faca pe cineva mai puternic si mai adaptabil la situatii asemanatoare. Este ca imaginea copacului care datorita furtunilor, creste mai puternic si mai inalt.
- Ideile bune, chiar si acelea de mare impact sunt rareori suficiente administrate o singura data. Sunt necesare doze repetate. Cu alte cuvinte, nu renunta niciodata, in ciuda esecurilor repetate. Atata timp cat traiesti, orice poate fi posibil!
- Cand suntem obositi, suntem atacati de ganduri pe care le-am depasit cu mult timp in urma. Altfel spus, nu fii dezamagit cand te intorci la problemele vechi. Odihneste-te si vei reusi sa depasesti obstacolul din calea ta.
- Consuma-ti viata, Mori la timpul potrivit! Ceea ce putem invata de aici este sa cautam implinirea de sine, sa ne realizam potentialul, sa traim deplin si cu indrazneala. Atunci si numai atunci putem accepta moartea, fara (prea multe) regrete.
Aplicatie: Poti gasi un mod de a trai astfel incat sa nu acumulezi regrete? Ce poti face acum in viata ta, astfel incat, peste un an sau peste cinci, sa nu privesti inapoi cu aceeasi spaima la noile regrete acumulate?
Contează doar ceea ce ești! Schopenhauer
In trilogia de eseuri, Ce este omul, Ce are omul, Ce reprezinta omul, filozoful Schopenhauer spune ca singurul lucru care conteaza cu adevarat este ceea ce suntem. Nici acumularea de bunuri, nici bogatia, nici statutul sau reputatia nu aduc starea de bine unui om, cu atat mai putin, mult ravnita fericire.
Bunurile materiale sunt niste naluci. Acumularea de bogatii și bunuri materiale este nesfarsita și nesatisfacatoare. Cu cat avem mai mult, cu atat ne cresc pretentiile si planurile de a avea si mai mult. La sfarsit, nu noi avem bunuri, ci ele ne au pe noi.
Reputatia este la fel de efemera ca bunurile materiale. Jumatate din grijile și anxietatile noastre se nasc din preocuparea pentru parerile celorlalti … Trebuie sa ne extragem acest spin din trup. Opinia celorlalti este o fantasma care se poate modifica in orice moment. Parerile atarna de un fir de ata si ne transforma in sclavi ai gandurilor celorlalti sau, mai rau, a ceea ce par ei sa gandeasca, pentru ca, nu putem sti niciodata ce gandesc cu adevarat.
Numai ce suntem conteaza cu adevarat. O constiinta sanatoasa inseamnă mai mult decat o buna reputatie. Scopul nostru cel mai important ar trebui să fie o sanatate buna (fizica, emoționala, spirituala) si bogatia intelectuala, ceea ce ne poate oferi o rezerva inepuizabila de idei, independenta si o viata morala …
Terapie existentiala prin relationare
Chiar daca sunt valoroase, ideile nu sunt suficiente pentru a alunga teama de moarte. Relatiile intime sunt o conditie esentiala pentru fericire. Opusul lor este singuratatea, traita si ca angoasa a mortii, afirma Yalom.
Există două feluri de singurătate: cotidiana si existentiala. Prima dintre ele este interpersonala, este durerea de a fi izolat de ceilalti. Această singuratate, deseori insotita de teama de intimitate sau de a fi respins, de rusine sau de frica de a fi neiubit, ne este familiara tuturor, intr-o masura mai mare sau mai mica. O astfel de izolare se combina cu deznadejdea sau chiar disperarea si teroarea. Nu poate fi nascocită o teroare mai deavoleasca decat ca un individ să fie lasat liber in societate dar sa ramana cu totul neremarcat de catre ceilalti membri, afirma, in urma cu un secol, William James.
A doua forma de singuratate, cea existentiala, este mult mai profunda si se naste din prapastia de nedepasit dintre individ si ceilalti oameni. Aceasta prapastie este o consecinta, nu doar a faptului ca fiecare dintre noi a fost aruncat singur in aceasta existenta si trebuie sa o paraseasca singur, dar deriva si din faptul ca fiecare dintre noi trăieste intr-o lume cunoscuta doar de catre noi insine.
Datorita aparatului nostru neurologic, fiecare persoana joaca un rol substantial in crearea propriei realitati. Cu alte cuvinte, avem un numar de categorii mentale (de exemplu, cantitate/calitate, cauza/efect), care intra in joc atunci cand suntem confruntati cu informatii care ne parvin si care ne permit sa construim lumea intr-o maniera unica, in mod inconstient si automat.
Fiecare dintre noi trece prin momente de izolare interpersonala in moduri diferite, pe parcursul diferitelor faze ale ciclului vietii. Izolarea existentiala este mai rara la inceputul vietii si devine accentuata spre finalul ei …
Ca sa avem relatii implinitaore avem nevoie de puterea empatiei. Emaptia este cel mai puternic instrument in eforturile noastre de a relationa cu alti oameni. Aceasta deschidere de a-ti trai propria durere la unison cu altcineva face parte, de secole, din traditiile de vindecare seculare si religioase. In acest context, nu exista ajutor mai mare oferit unui om aflat in fata mortii sau unuia care sufera de anxietatea mortii, decat simpla prezenta a altei persoane. Apropiati-va in orice mod vi se pare indicat. Vorbiti din inima. Impartasiti propriile dumneavoastra temeri. Improvizati in orice mod care credeti ca aduce alinare, ne sfatuieste Yalom.
Grupurile de sprijin conduse de un profesionist sunt foarte eficiente pentru oamenii care sufera de o boala fizica sau psiho-emotionala. Conform cercetarilor, prin participarea la astfel de grupuri, calitatea vietii participantilor a crescut considerabil. Alte studii recente demonstreaza si eficacitatea grupurilor on line care se auto-consiliaza, astfel incat daca nu este disponibil niciun grup condus de un profesionist, poate fi explorata si varianta pe internet.
Pe langa empatie, dezvaluirea de sine joaca un rol esential in dezvoltarea intimitatii. Cu cat dezvalui mai mult din sentimentele si gandurile proprii, cu atat le va fi mai usor celorlalti sa se deschida. In general, relatiile se dezvolta printr-un proces de revelatii reciproce. O persoana face un salt si dezvaluie date personale, expunandu-se astfel unui risc. Cealalta raspunde la fel. Impreuna isi adancesc relatia printr-o spirala de revelatii personale. Daca persoana care se expune este lasata singura, fara a i se oferi reciprocitate, atunci prietenia se pierde, in cele mai multe cazuri. Cu cat esti mai sincer cu tine insuti, te poti deschide in intregime, cu atat mai adanca si mai profunda este prietenia.
Recunostinta este o unealta eficace in lupta cu anxietatea in fata mortii. Yalom recomanda vizita de recunostinta la persoanele care au avut o contributie la binele din viata noastra. O scrisoare de recunostinta sau un apel telefonic de multumire, sunt si acestea actiuni cu impact.
Nevoia de a avea un mentor spune multe despre vulnerabilitatea si dorinta noastra de a cunoaste o fiinta superioara sau chiar suprema. La aceasta se adauga si dorinta de supunere, de a te inclina in fata unui caracter maret care merita elogii. La baza tuturor religiilor sta aceasta nevoie de a venera o Persoana (Dumnezeu) si de a i se supune.
Religia si credinta sunt resurse valoroase pentru ca neaga moartea, ceea ce este linistitor. In plus, te fac sa te simti bine, asigurat, virtuos si demn de o viata mai buna, in alta dimensiune.
Cum sa abordam anxietatea mortii? Sfaturi pentru psihoterapeuti
Frica de moarte are nasul ei si anume terapia existentiala, o metoda brevetata de Yalom, care presupune confruntarea in mod organizat cu dat-ul existentei umane. Concepte ca libertatea, moartea, singuratatea si iubirea necesita o abordare existentiala. Cu toate acestea, Yalom nu considera acest tip de terapie o scoala ideologica de sine statatoare ci, mai degraba, isi propune sa induca psihoterapeutilor o receptivitate la aspectele existentiale. Iata cateva recomandari pe care le face terapeutilor, in acest sens:
- Distingeti intre continut si proces (relatia terapeutica). Terapia nu trebuie sa fie condusa de teorie ci de relatia cu pacientul, care poate aborda orice alta tema care il framanta. Nu teoria si ideile ci relatia este cea care vindeca. Ideile sunt eficiente numai cand alianta terapeutica este solida.
- Actul terapeutic este, de departe, mult mai eficient decat cuvantul terapeutic.
- Sinceritatea, empatia, evaluarea pozitiva neconditionata a terapeutului sunt comportamente eficiente pentru orice terapie.
- Vulnerabilitatea si umanitatea terapeutului il fac pe client sa se deschida si sa se simta inteles si in siguranta.
- Iubirea si sexul pot avea legatura cu teama de moarte. Cand un om este obsedat de altul, terapia nu este eficienta. Ca sa poti lucra eficient cu o persoana este nevoie ca ea sa nu fie contopita/absorbita de o alta.
- Valorificarea contextului AICI si ACUM in terapie. Terapia este intotdeauna o succesiune in care alterneaza interactiunea si reflectia acelei interactiuni. Informatia imediata, observata in comportamentul pacientului este autentica, deci relevanta.
- Autodezvaluirea terapeutului este uneori necesara, dar numai atunci cand este valoroasa pentru pacient.
- Psihoterapeutul are de castigat fiind complet transparent in ceea ce priveste procesul terapiei. Este valoros pentru terapie sa-i explici clientului ce tehnici sau metode vei folosi pentru a atinge obiectivele propuse.
- Recomandarea de resurse (articole, carti) de psihoterapie si psiho-educatie poate fi de mare ajutor pentru orice client aflat in terapie.
- Visul este o sursa valoroasa pentru informatii despre persoane disparute, locuri si experiente din viata pacientului. Anxietatea mortii patrunde in multe vise. Cele mai profunde vise din perspectiva terapeutica sunt cosmarurile, visele recurente si visele lucide care raman in memorie. Orice cosmar este un vis in care anxietatea mortii a scapat din zona securizata si-l ameninta pe cel care viseaza.
Exercitiu existential – de aplicat in cabinet
Metafora ecranului impartit. Procedura se desfasoara astfel: psihoterapeutul ii cere pacientului sa inchida ochii si sa-si imagineze un ecran in doua sectiuni orizontale: pe jumatate de ecran pacientul plaseaza imaginea intunecata, traumatizanta de care vrea sa scape; pe cealalta jumatate o scena/amintire draga, care ii ofera placere si liniste (de exemplu o plimbare prin padure sau pe tarmul unei mari). Prezenta continua a scenei linistitoare compenseaza si tempereaza imaginea deranjanta.
Epilog: Nu-mi doresc ca aceasta sa fie o carte sumbra. Dimpotriva, sper ca intelegand cu adevarat conditia umana, timpul scurt pe care il avem de petrecut in lumina, vom ajunge, nu doar sa savuram bogatia fiecarui moment si simpla placere de a exista, dar si sa avem mai multa compasiune fata de noi insine si fata de toate celelalte fiinte umane, conchide Yalom.
film, Povesti despre oameni, Psihologie
A trai – Ikiru
N-as fi crezut vreodata ca un film japonez din anul 1952, alb negru, fara actiune, recuzita si farmec, avea sa-mi ofere sansa unei experiente revelatoare, demne de a fi impartasita si altora. Dar s-a intamplat si, crede-ma pe cuvant, merita sa cheltui 2. 20 h din viata ta pentru a-l vedea, fie si din curiozitate, daca nu din alte ratiuni, despre care o sa-ti spun mai multe in randurile ce urmeaza.
Dar mai intai am sa-ti dezvalui firele povestii: Matanabe este sef al departamentului Propuneri si Sesizari, in cadrul primariei din Tokyo, un functionar umil si posac, care a stampilat timp de 30 de ani hartii si a clasat dosare. O rutina care i-a asigurat traiul zilnic si ceva economii, pe care se gandea sa le imparta cu fiul sau, de care se instrainase intre timp.
In cei 30 de ani de munca, Matanabe n-a lipsit nici macar o zi de la birou, asa incat scaunul lui ramas gol pentru cateva zile, a starnit printre colegi tot felul de banuieli: ba ca s-ar fi indragostit, poate s-o fi scrintit la cap, ori vrea sa se distreze si altele. In realitate, omul umblase pe la doctori si aflase ca are cancer la stomac.
Vestea ca mai avea de trait doar cateva luni a cazut ca un trasnet asupra lui, umplandu-l de amaraciune si disperare. Acum stia, dintr-o data, ca a trait toata viata singur, nefericit si fara rost in lume. Gandul asta trist a avut totusi darul sa-l trezeasca la viata. Mumia (asa il poreclisera colegii de munca) isi propune sa recupereze ce se mai poate din bucuriile vietii, cheltuindu-si o parte din banii adunati pe alcool si distractie. Trezit apoi din betia care il amortise, se intaneste in drumul spre casa cu o tanara colega de birou care avea nevoie de semnatura lui pentru demisie. Din vorba in vorba, eroul nostru ii spune ca va muri si-o intreaba ce-ar putea face maret, cu portia mica de viata care ii mai ramasese. Construieste ceva, lasa ceva in urma ta, a venit raspunsul …
Acum stia exact ce are de facut, de vreme ce distractia tarzie ii lasase un gust amar. Cu o daruire iesita din comun si cu multa incapatinare reuseste sa treaca de itele birocratice si de interesele investitorilor locali si sa obtina aprobarile pentru un parc de joaca pentru copii. O dorinta deseori exprimata de localnici dar mereu pasata de la un departament la atul, fara niciun rezultat.
In cele din urma Matanabe moare, in bataia fulgilor de nea, balansandu-se pe un leagan, in parcul pe care il construise. Inainte de a-si da ultima suflare, apucase sa fredoneze versurile unui cantec vechi dar plin de miez pentru noi toti: Viata e atat de scurta/ Indragostiti-va pana cand floarea rubinie a buzelor nu se va ofili/Pana cand suvoiale inimii nu va vor ingheta in piept/Voi care nu stiti ca ziua de maine nu va mai fi …
Intriga filmului este construita prin conturarea a doua filosofii de viata: una axata pe castig, ambitii si imagine, cealalta pe a trai o viata cu sens si a lasa o dara de lumina in urma. Asta a reusit sa faca Matanabe cu ultimile puteri, lucru contestat initial de colegii sai, dar recunoscut de localnicii care stiau exact cine este autorul acestui bine, daruit tuturor.
Din tot ce spune Matanabe (care oricum vorbeste mai putin decat multimea care il inconjoara), am retinut doua replici, pe care sigur n-o sa le uit vreodata. Prima este o atitudine la rautatea celor care-i pun bete-n roate: Nu-mi pot permite sa-i urasc pe oameni. Nu am timp pentru asta. A doua exprima regretul ca nu a trait la timp bucuriile marunte ale vietii: In ultimii 30 de ani am avut tot ce mi-am dorit, mai putin apusuri de soare. Si acum nu mai am timp pentru ele.
N-am putut trece cu usurinta nici de intrebarea pe care si-o pun colegii lui Matanabe, la priveghiul acestuia: Ce l-o fi facut pe acest om sa se schimbe dintr-o data asa de mult? Pana la urma au aflat raspunsul si au inteles inclusiv mesajul de dincolo de el. Sa facem ca moartea lui sa nu fie zadarnica, si-au spus ei, printre inghitituri de alcool, in amintirea defunctului. Cateva zile mai tarziu aceiasi oameni intra in aceeasi rutina si in acelasi nonsens de care nu se pot dezlipi …
Ikiru este o poveste despre ce poate face din om o experienta revelatoare, ca aceea traita de Matanabe. Sigur, omul nostru ar fi putut muri cufundat in regrete, uitat si neinteles de cei din jur. A ales insa altceva, care a facut diferenta intre a fi captiv in propria viata si a trai cu sens si bucurie, pentru sine si pentru altii.
Despre experiente revelatoare vorbeste si Irvin Yalom in cartea sa, Privind soarele in fata. Autorul se refera la acest tip de experiente ca la o terapie de soc existential sau ca la niste usi care se deschid spre lumina. Iata cateva evenimente de viata care favorizeaza experientele revelatoare, asa cum le descrie Yalom: suferinta cauzata de o boala terminala, moartea cuiva drag, incheierea unei relatii intime, o aniversare (50, 60, 70) o trauma devastatoare (viol, jaf, incendiu etc), plecarea copiilor de acasa (sindromul cuibului gol), pierderea unei slujbe sau schimbarea de cariera; pensionarea, internarea la un azil, visele puternice care vin cu mesaje dintr-o zona mai adanca a eului, reuniuni scolare, dispozitii legate de mostenire sau alcatuirea unui testament etc.
Prin experienta revalatoare traita (cancerul, in acest caz), Matanabe a construit ceva trainic care a ramas in lume, dupa ce el a parasit-o. Acest tip de constructie este definit de Yalom ca transmitere prin reverberatie. Fiecare dintre noi creaza – de cele mai multe ori fara intentie sau fara sa fie in cunostinta de cauza – cercuri concentrice de influenta care ii pot afecta pe altii timp de mai multi ani sau chiar de-a lungul a mai multor generatii. Adica efectul pe care il avem asupra altor oameni este transmis mai departe de catre acestia, asa cum undele intr-un bazin se transmit pe toata suprafata, pana cand nu mai sunt vizibile, dar continua la nivel nano. Transmiterea prin unde de influenta nu inseamna neaparat sa lasi in urma imaginea sau numele tau ci se refera la a lasa in urma ceva din experienta ta de viata: o urma, o mostra de intelepciune, indrumare, virtute, consolare, care sa fie transmise celorlalti, fie ei cunoscuti sau necunoscuti.
Actiuni care asigura transmiterea prin unde de influenta:
- A deveni cunoscut prin reusite politice, artistice, sau financiare
- A-ti imprumuta numele unei cladiri, institutii, fundatii si burse
- A contribui la progrese stiintifice, pe care isi vor baza cercetarile alti oameni de stiinta
- A schimba traiectoria unor destine prin psihoterapie, mentorat, ucenicie etc.
Transmiterea prin reverberatie atenueaza durerea efemeritatii, amintindu-ne ca ceva din fiecare dintre noi va persista, chiar daca acest lucru ne va ramane necunoscut sau imperceptibil.
Tu ai avut vreodata o experienta revelatoare? Crezi ca traiesti o viata cu sens? Ce anume poti face ca viata ta sa transmita prin reverberatie, ceva in lume?
Puteti vedea filmul aici.
Carte
Calaul dragostei si alte povesti de psihoterapie
Este titlul uneia din cele zece povesti terapeutice pe care Irvin Yalom a ales sa le publice, onorandu-si atat profesia de psihoterapeut cat si pe cea de scriitor, pe care le practica cu dedicatie, stiinta si pasiune. Alegerea acestor povesti, in detrimentul altora o fi fost un demers dificil, avand in vedere faptul ca Yalom a tratat sute/mii de pacienti si indirect a atins vietile a milioane de oameni prin intermediul cartilor, cursurilor, manualelor, seminariilor, interviurilor pe care le-a daruit lumii, de-a lungul unei indelungate si prolifice cariere.
Din introducerea pe care o face acestor istorii de viata am aflat ca au fost preferate deoarece ilustreaza cele patru realitati relevante pentru psihoterapie, si anume: faptul ca moartea este inevitabila, faptul ca suntem liberi sa ne facem viata asa cum ne dorim; faptul ca, in ultima instanta, suntem cu totii singuri; faptul ca viata nu are niciun sens sau scop final évident.
Dintre aceste adevaruri ale vietii, moartea este cel mai usor de intuit ca dat ineluctabil, dintre toate, afirma Yalom. Nu ma surprinde aceasta ierarhie facuta de autor, avand in vedere interesul acestuia pentru tema mortii si contributia pe care a adus-o psihoterapiei, imbogatind-o cu orientarea existentiala, careia i-a dat forma si continut. Moartea ne invata despre viata, afirma Yalom adesea, un aforism cu valente terapeutice consistente …
Din lucrul cu pacientii sai, autorul a observat ca angoasa mortii este negata prin doua idei delirante. Prima ar fi convingerea ca fiecare avem ceva special, altfel decat restul lumii (idealizare/singularitate). A doua este credinta intr-un Atotputernic care ne priveste, ne apara si ne promite izbavirea din ghearele mortii inevitabile.
Aceste doua sisteme de convingeri alcatuiesc doua reactii diametral opuse la situatia in care se afla omul, crede Yalom. Una ar fi autoafirmarea eroica, prin declararea autonomiei. Cealalta, contopirea cu o fiinta superioara, prin dependenta/simbioza. In prima ipostaza, omul se transforma in propriul parinte, in a doua, omul ramane un vesnic copil…
Frica de moarte iese cel mai bine la iveala in cosmaruri si se manifesta prin exacerbarea virilitatii, sustine Yalom. O marturie edificatoare in acest sens o dau doua din cele zece personaje ale povestilor terapeutice. Este vorba de Malvin din, In cautarea visatorului si Carlos in, Daca violul n-ar fi in afara legii.
A doua realitate pe care o ia in atentie autorul este libertatea, care pare a fi antiteza mortii. Cu toate ca termenul suna bine in urechile noastre, libertatea vazuta dintr-o perspectiva existentiala este legata indisolubil de responsabilitatea propriilor alegeri si fapte. A fi responsabil inseamna a fi autorul propriului mod de a trai. Cum tanjim dupa structura si siguranta, libertatea promisa este mai degraba un agent anxiolitic, in sensul de care vorbea Sartre: suntem condamnati la libertate.
Este dificil, asadar, sa intri intr-un proces terapeutic, fara asumarea responsabilitatii, asa cum o face Dave din povestea, Nu trebuie sa fii bland. Daca nu si-ar fi asumat responsabilitatea, terapia n-ar fi avut niciun efect, de vreme ce, initial, credea ca sotia este vinovata pentru raul din viata lui …
Dupa asumarea responsabilitatii, adevarata munca este schimbarea care necesita un act de vointa. Exista momente cand trebuie sa cugeti, sa constientizezi si sa analizezi dar vine si clipa in care trebuie sa actionezi. Prin exercitarea vointei, care este motorul actiunii are loc exprimarea concreta a libertatii noastre …
Exercitarea vointei comporta doua etape: dorindu-si ceva omul initiaza, iar apoi pune in practica, prin luarea unei decizii. Din pacate unii oameni sunt blocati volitiv, nestiind nici ce simt, nici ce vor. Fara opinii, fara impulsuri, fara inclinatii, ei devin paraziti agatati de dorintele altora.
Altii stiu ce vor dar nu sunt in stare sa ia o decizie, ca in povestea lui Saul din Trei scrisori nedesfacute. Este greu sa luam decizii deoarece orice decizie presupune invariabil o renuntare. Astfel, pentru fiecare DA trebuie sa existe un NU, fiecare decizie eliminand sau distrugand alte optiuni. Alternativele exclud. A decide inseamna a ucide.
Singuratatea este o alta problematica umana, des intalnita in cabinetele de psihoterapie. Aceasta poate fi interpersonala, cand omului ii lipsesc deprinderile sociale sau stilul de personalitate care sa-i permita interactiuni sociale intime, ilustrata aici, prin intermediul lui Betty din Grasa. Si intrapersonala cand sinele este scindat, ca atunci cand disociem starea emotionala de amintirea unui eveniment. Vezi Marge din Monogamie terapeutica, cu dilema: care dintre personalitati se cuvine a fi laudata si ocrotita?
Dupa multi ani de studiu si experienta cu pacientii, autorul afirma transant ca, nu exista remedii pentru izolarea existentiala. Apoi mai adauga o recomandare ce tine de practica din cabinet. Terapeutii ar trebui sa evite falsele solutii, ca aceea cand cineva se foloseste de altcineva ca de un scut impotriva singuratatii.
O alternativa la singuratate ar fi fuziunea/simbioza. Fuziunea elimina anxietatea intr-o maniera radicala, prin eliminarea constiintei de sine, afirma Yalom. Riscul aici este sa ne pierdem pe noi insine, ca in cazul indragostirii, de exemplu, cand EU se dizolva in NOI. Din acest motiv, pentru terapeuti este dificil/contraproductiv sa lucreze cu un pacient indragostit, asa cum este Thelma din povstea, Calaul dragostei, de exemplu. O afectiune inchisa in sine si exclusivista, hranindu-se din ea insasi, cum este obsesia, este sortita sa se erodeze singura pe dinauntru. In schimb, dragostea adevarata este un mod de a fi, de a-ti darui sentimentele si nu a cadea prada acestora.
Simt nevoia sa adaug ca acest mod yalomian de a privi lucrurile m-a linistit in privinta unei cliente care s-a prezentat in terapie cu o obsesie, pe care voia sa i-o scot din cap si din corp, fara a avea vreo contributie in sensul responsabilitatii, de care am pomenit mai sus.
In sfarsit, a patra dimensiune care pune probleme omenirii, implicit psihoterapiei, este sensul/semnificatia vietii. Mi-a mers la suflet remarca asta, pe care mi-am insusit-o instant: Cautarea semnificatiei trebuie facuta pe ocolite deoarece cu cat o urmarim mai deliberat, cu atat avem mai putine sanse s-o gasim. Ea decurge din infaptuirea a ceva care are rost si care face ca intrebarile despre semnificatia vietii sa nu mai conteze. Este exact ceea ce am experimentat si eu la un moment dat. Merci Irvin pentru confirmare.
Mi-a placut si onestitatea autorului cand afirma: Experienta traita de celalalt ramane, pana la urma, inflexibil de intima si imposibil de inteles. Asa se face ca, in cabinet, intalnirea se realizeaza intre un om tulburat (pacientul) si unul mai putin tulburat (psihoterapeutul), care incearca sa-l ghideze cu grija si compasiune pe primul, fara sa-i ofere certitudini absolute sau raspunsuri ultime.
N-am sa intru in detaliile povestilor, din simplul motiv ca ele sunt bine scrise si merita citite la prima mana, avand relevanta, atat pentru terapeuti cat si pentru publicul larg. Pentru pregustare, las aici un fragment din introducere, cu destule intrebari incitante care sa indemne la lectura potentiali curiosi.
Dublul rol de observator si participant il solicita mult pe terapeut, iar pentru mine, in aceste zece cazuri relatate aici, a ridicat intrebari chinuitoare. De exemplu, unui pacient care m-a rugat sa-i pastrez scrisorile de dragoste, cum sa-i cer eu sa infrunte deschis exact aceleasi probleme pe care eu, in propria-mi existenta le-am evitat mereu? As putea eu sa-l ajut sa mearga mai departe decat am mers eu? Cum sa le pun eu nemiloase intrebari existentiale unui om aflat pe moarte, unei vaduve, unei mame careia ii murise copilul si unui pensionar anxios cu vise transcedentale – intrebari la care nici eu n-am un raspuns? S-ar fi cuvenit sa-mi dezvalui slabiciunea si limitele in fata unei paciente a carei personalitate alternativa mi se parea teribil de seducatoare? Puteam eu oare sa infirip o relatie sincera si plina de grija cu o femeie obeza a carei infatisare imi repugna? Trebuie ca eu, sub deviza cunoasterii de sine lucide sa-i rapesc unei femei batrane iluzia de dragoste complet irationala, dar profund reconfortanta si revitalizanta? Sau sa-mi impun vointa asupra unui barbat care, incapabil sa actioneze spre binele propriu, se lasa terorizat de trei scrisori nedesfacute?
Carte
Solutia Schopenhauer
Solutia Schopenhauer
Preocupat fiind de filosofia existentialista, Irvin Yalom isi ia timp sa studieze biografia lui Schopenhauer si constata ca acesta ar fi avut nevoie de terapie, deoarece in viata personala era izolat si deprimat, un mizantrop si un pesimist notoriu. Asa apare ideea romanului Solutia Schopenhauer. Desi personajele si actiunea sunt inventate, cartea este un manual util pentru psihoterapia de grup si o radiografie succinta a vietii lui Schopenhauer, care devine pretext pentru discutiile si autodezvaluirile din cadrul terapiei. Iata cum, in imaginatie, Schopenhauer persoana primeste un tratament (desi s-a nascut cu 100 de ani inainte de aparitia psihoterapiei), Schopenhauer filosoful ne ofera noua un tratament. Ar putea fi acesta luat in consideratie!?
In carte avem doua personaje centrale: unul este Philip Slate, filosof contemporan – clona a lui Schopenhauer; celalalt este un apreciat psihoterapeut, Julius Hertzfelt – o copie idealizata a autorului (Yalom, asa cum si-ar fi dorit sa fie). Cei doi se intalnesc prima oara atunci cand Philip decide ca trebuie sa scape de dependenta de sex, care ii incurca destul de mult socotelile vietii. Urmeaza doi ani de terapie, fara niciun rezultat, insa.
Julius isi aminteste de pacientul sau dupa vreo 20 de ani, in momentul in care primeste un diagnostic de melanom malign, ceea ce il face sa simta fiorii reci ai mortii, care se apropie. Curiozitatea il face sa ia legatura cu fostul pacient, in speranta ca terapia nu fusese totusi in zadar. Cei doi se reintalnesc, ocazie cu care Julius afla ca Philip si-a abandonat intre timp cariera de chimist pentru a studia filosofia si se pregatea sa faca terapie din perspectiva filosofiei clinice. Dar cel mai important amanunt din discutia lor este faptul ca Philip pretinde ca si-a vindecat dependenta de sex si alte metehne prin biblioterapie, asimiland gandurile relevante ale celor mai intelepti oameni care au trait vreodata. Philip ii dezvaluie ca cel mai bine rezoneaza cu Arthur Schopenhauer, caruia ii atribuie si denumirea de psihoterapeut perfect.
Poate totusi filosofia sa vindece? Este suficient de rational Philip atunci cand spune ca isi doreste sa practice filosofia clinica? Raspunsul la aceste intrebari il gasim in tandem-ul bine regizat intre discutiile din grupul terapeutic condus de Julius, unde Philip este introdus ca invatacel, si franturi din viata lui Arthur Schopenhauer, vazut ca terapeut dar, mai ales, ca pacient.
Philip intra deci in grupul de terapie, creaza tulburare, il provoaca pe lider si-i agaseaza pe ceilalti participanti, cu filosofia lui de viata schopenhauriana: sa raman in afara vietii, sa nu doresc nimic si sa nu ma astept la nimic, sa ma dedic doar demersurilor superioare, contemplative, aceasta este singura mea cale catre liniste…
Dupa lungi discutii si autodezvaluiri, intr-un final, Philip isi scoate mastile negarii, ale intelectualismului, izolarii si mizantropiei, primind vindecarea dupa care tanjea de multa vreme. Iata cum solutia Schopenhauer fusese una de compromis, o tranzitie catre ceva mai valoros care se castiga in comuniune cu altii, prin conexiune, acceptare, validare, toleranta, iubire …
Concluzia? Daca terapia de grup il poate ajuta pe Arthur Schopenhauer, cel mai mare pesimist si cel mai convins mizantrop din toate timpurile, atunci poate ajuta pe oricine!
Cartea este frumos scrisa si anticipeaza aparitia filosofiei clinice, oferindu-ne ocazia sa fim deschisi la noi metode de vindecare a psihicului uman, cred comentatorii.
Schopenhauer a fost primul care a introdus gandirea orientala in filosofia occidentala. Intr-un fel a anticipat aparitia psihoterapiei. A fost precursorul si formatorul lui Sigmund Freud. Fara Schopenhauer, nu l-am fi avut pe Sigmund Freud, afirma Yalom.
Despre omul Schopenhauer, dupa Yalom.
Arthur Schopenhauer s-a nascut la Danzig, Germania in anul 1788. A trait intr-o disperare si izolare profunde, cu dispozitie afectiva de tip pesimist. Nu-i de mirare, de vreme ce tatal se sinucide, mama refuza sa-l mai vada, in ultimii 15 ani din viata. Nu a avut niciodata casa, camin, sotie, familie sau prieteni intimi. Nu avea un cerc social, nici cunostinte apropiate. In schimb, pretinde ca ii are prietenii intimi pe marii ganditori ai lumii: antici (Ovidiu, Cicero, Petrarca, Lucretiu, Tacit, Aristotel), stoici si Goethe, cu care era contemporan. Se conecteaza cu oamenii doar sexual, fiind coplesit de instincte sexuale puternice.
Scrierile lui sunt manifeste ale mizantropiei. Am cautat o viata intreaga o fiinta umana adevarata dar nu am gasit niciuna, ci doar nenorociti, oameni cu o inteligenta limitata, rau intentionati si meschini (cu exceptia lui Goethe), marturisea acesta.
Arthur platea doua pranzuri la bufetul unde obisnuia sa manance, pentru a se asigura ca nimeni nu se va aseza langa el. Aproape fiecare contact cu oamenii este o contaminare, o pangarire. Am coborat intr-o lume populata cu fiinte demne de mila… Eu sunt nascut pentru a-i invata pe ceilalti, nu a ma insoti cu ei. Dar a platit un prêt pentru asta deoarece, demonul care l-a chinuit cel mai mult pe Schopenhauer a fost singuratatea, de care a invatat sa se apere cu abilitate. Era convins ca el a ales singuratatea si nu singuratatea il alesese pe el.
Nu a avut venituri din scris, pana in ultimii ani ai vietii sale. A avut o scurta cariera universitara dar la cursurile sale veneau initial doar cativa studenti pana cand, in scurt timp, nu a mai venit niciunul. A trait din banii pe care i-a lasat mostenire tatal sau.
Alinarea sa era credinta ca, mai devreme sau mai tarziu, umanitatea ii va recunoaste meritele in domeniul filosofiei, ceea ce s-a si intamplat, inainte de moarte. Setea de celebritate este ultimul lucru la care ar trebui sa renunte oamenii intelepti (citandu-l pe Tacit). A avut o credinta neabatuta in geniul sau. Intelectul meu nu-mi apartine mie ci lumii, pretindea el.
Intr-adevar, spre sfarsitul vietii, lumea incepe sa-i recunoasca meritele intr-ale filosofiei iar acest fapt ii schimba putin tonul discursului cand spune, de pilda: omul are nevoie de toleranta, rabdare, ingaduinta si iubirea celuilalt.- de care toti avem nevoie si pe care, prin urmare, toti le datoram celorlalti.
Intotdeauna mi-am dorit sa mor usor. Cel care a trait singur toata viata isi cunoaste mai bine decat ceilalti treburile de om solitar. In loc sa dispar printre bufoneriile care sunt gandite pentru capacitatea jalnica a bipedelor umane, voi sfarsi bucuros de constiinta reintoarcerii in locul din care am venit … de faptul ca mi-am indeplinit misiunea.
Scrieri: Lumea ca vointa si reprezentare (1818); eseuri si aforisme filosofice publicate mai tarziu su titlul, Parerga si Paralipomena (lucrari neterminate si complementare); Despre mine insumi etc.
Din filosofia lui Schopenhauer. Cateva idei mentionate de Yalom
Viata este o scanteiere intre doua oceane identice de intuneric: intunericul dinainte de a ne naste si cel de dupa ce murim.
Viata este o afectiune temporara cu o solutie permanenta: moartea. Viata este doar un sir nenorocit de pierderi.
Sa traim viata acum, mai degraba decat sa traim pentru speranta intr-un bine viitor.
Suntem condamnati la viata si, ca atare, trebuie sa incercam sa traim cu cat mai putina durere posibila. Pentru fericire nu e nevoie de placere ci de lipsa durerii.
Viata omului este un lung sir de dorinte, satisfacere momentana, plictiseala, o alta dorinta s.a.m.d. Pentru fiecare nevoie care ajunge la nivelul constiintei, exista alte zece nevoi care stau la panda in subconstient. Vointa ne mana in mod neincetat deoarece, de indata ce o nevoie este satisfacuta, e inlocuita imediat de alta nevoie, apoi de alta si tot asa, de-a lungul intregii noastre vieti. Suntem multumiti de aceasta satisfacere? Din pacate doar temporar. Aproape imediat se instaleaza plictiseala si suntem din nou pusi in miscare, de data asta pentru a scapa de ororile plictiselii. De ce ne grabim sa alungam plictiseala? Pentru ca este o stare libera de alte distrageri care ne dezvaluie imediat adevaruri de fond neplacute despre existenta noastra, insignifianta noastra viata lipsita de sens, mersul nostru inexorabil catre degradare si moarte. Solutia? Scapa de vointa cu totul! Evita lumea dorintei! Fii observatorul vietii!
Exista putine lucruri care ii binedispun pe ceilalti mai mult decat sa auda despre nenorocirea altuia (citandu-l pe Lucretiu).
Intotdeauna iti face placere sa afli ca celalalt sufera mai mult decat tine!
A cunoaste natura noastra profunda, subconstienta (cruzimea, frica, dorinta sexuala, agresivitatea, invidia, eul) ne-ar tulbura peste limita suportabilitatii.
Ceea ce avem incepe sa ne aiba pe noi.
Esti prea atasat de ceea ce urasti!
Toti iubesc ceea ce le lipseste.
Pe masura ce creste inteligenta, creste si intensitatea suferintei.
Pentru mine exista consolare in starea de a ramane liber ca sa apreciez miracolul de a fi.
Emotia are puterea de a ascunde si a falsifica cunoasterea. Lumea intreaga capata un aspect senin atunci cand avem motive sa ne bucuram si unul intunecat si posomorat atunci cand ne copleseste parerea de rau.
Parabola porcilor spinosi
Intr-o zi friguroasa de iarna, mai multi porci spinosi se strangeau unul in celalalt, astfel incat, datorita caldurii lor reciproce, sa nu inghete. Dar in curand simtira efectele acelor celorlalti, ceea ce ii facu se se indeparteze. Cand nevoia de caldura ii aduse din nou laolalta, neajunsul acelor se repeta, astfel ca ei oscilau intre doua rele, pana cand descoperira distanta potrivita la care se puteau suporta unii pe altii. La fel si nevoia de societate, care rasare din pustiul si monotonia vietilor oamenilor, ii face pe acestia sa se apropie, insa numeroasele lor defecte ii indeparteaza apoi din nou…
Manifestul mizantropului
Nu spune unui prieten ceea ce vrei ca dusmanul tau sa nu afle!
Considera-ti problemele personale secrete si ramai complet strain, chiar si fata de cel mai apropiat prieten al tau. In circumstante diferite, cunostintele lor despre cele mai inofensive lucruri care ne privesc pot fi in dezavantajul nostru.
Sa nu dai curs nici iubirii, nici urii constituie jumatate din intelepciunea lumii: sa nu spui nimic si sa nu crezi nimic, cealalta jumatate.
Neincrederea este mama sigurantei (proverb francez). Increderea este buna, controlul este si mai bun ! (proverb german)
Sa uiti trasaturile urate ale caracterului unui om este ca si cum ai arunca bani castigati cu greu. Trebuie sa ne protejam fata de familiaritatea prosteasca si prietenia prosteasca.
Singura modalitate de a dobandi superioritatea in relatiile cu ceilalti oameni este de a lasa sa se vada ca esti independent de ei.
A-i dispretui pe ceilalti inseamna a le castiga respectul.
Daca chiar avem o parere buna despre o persoana, ar trebui sa ascundem acest fapt ca pe o infractiune. E preferabil sa lasi oamenii sa fie ceea ce sunt, decat sa-i iei drept ceea ce nu sunt.
Nu trebuie sa manifestam niciodata furie sau ura, decat prin actiunile noastre. Doare animalele cu sange rece sunt otravitoare.
Fiind politicos si prietenos ii poti face pe oameni maleabili si saritori. De aceea politetea este pentru natura umana ceea ce este caldura pentru ceara.
Carte
Calatoria catre sine
Cartea lui Irvin Yalom este biografia unui nonagenar ajuns celebru, care isi rememoreaza experientele, le resemnifica pe alocuri, incercand sa-si gaseasca printre amintiri, sinele autentic. Este despre visuri, despre reusite, despre recunoastre sociala, despre sens dar si despre nesiguranta, regrete si frica de nefiinta. Este o carte despre psihoterapia experimentala si despre arta vindecarii, de sine si a altora. Este o carte testament cu care am rezonat si pe care mi-ar fi placut s-o citesc in tinerete, atunci cand imi cautam eu insami drumul, mentorii, reperele si valorile. Povestea se tese cam asa:
Yrvin se naste in anul 1931, intr-o familie de emigranti evrei rusi, stabiliti in America. Crescut initial intr-un ghetou de la periferia Whashington-ului, se descrie ca un provincial fara mentori, fara radacini – ca un nufar rasarit in mlastina – cu o identitate confuza, fiind nevoit, sa se autocreeze, prin educatie si disciplina. Lipsit de perspective socio-economice (tatal era bacan) are insa, de mic, fantezia salvarii, recunoasterii si innobilarii. Fantezia aceasta a devenit realitate cu ajutorul cartilor si a stiintei, careia i s-a consacrat toata viata. Nu-i de mirare ca a stralucit in diferitele roluri, ca profesor la celebra universitate Stanford, scriitor, terapeut, conferentiar, mentor, coordonator de grup terapeutic dar si sot, tata, prieten, coleg, bunic etc. Povestea lui de viata este incurajatoare pentru cei care doresc sa-si depaseasca conditia sociala, in ciuda faptului ca par sa nu aiba nicio sansa. Privesc in urma, cu blandete, la baiatul singuratic, speriat si hotarat si ma minunez ca a reusit totusi sa se autoeduce, chiar si asa, dezorganizat, fara incurajari, modele sau indrumare, marturiseste autorul.
Cariera si recunoastere publica
Faptul ca a Yalom a ales sa studieze medicina se datoreaza unei glume care circula in vremea aceea, in America, conform careia, un tanar evreu are doua optiuni: sa ajunga medic sau ratat. Dar a mai existat un motiv, mai puternic si mai personal decat acesta. Pe cand avea 14 ani, tatal sau are o criza cardiaca iar mama il invinuieste ca este din cauza obrazniciei si neascultarii lui. Foarte speriat de situatie si impovarat de vina, il intreaba pe doctorul care venise sa-l trateze, daca este adevarat ce spusese mama lui. Doctorul il linisteste insa, ceea ce il face pe puberul Irvin sa exclame: Vreau sa fiu doctor, la fel ca omul acesta!
Dincolo de cariera de succès in domeniul psihiatriei/pedagogiei, Irvin este atras de filosofie, dar mai ales de literatura. Ii place Dikens, in mod special, fiind colectionar de editii princeps ale operelor scrise de acesta. Totul i se trage de la vizionarea unui film in anul 1946, Marile sperante, primul vazut impreuna cu Marilyn, sotia lui. Mai tarziu citeste scriitori si filosofi existentialisti precum: Kafka (Metamorfoza) Camus (Strainul), Jean Paul Sartre (Greata). Trece apoi la filosofi existentialisti: Soren Kerkegaard si Friedrich Nietzsche; Dostoievski, Tolstoi, Beckett, Kundera, Hesse, Mutis etc.
Influentat de lectura dar si de preocuparile sotiei, care este profesor de literatura comparata si scriitor, simte nevoia, la un moment dat, sa exploreze latura efemeritatii, prin viziunea existentialista asupra vietii. Apare astfel tendinta de a se departa de stiintele medicale si de a se apropia de psihoterapie. De altfel, in anii 1950 multi psihiatri aveau in spate o formare psihanalitica, psihoterapia fiind perceputa ca nucleu al psihiatriei. Astazi, Yalom este recunoscut ca parintele psihoterapiei existentiale.
Fiind un veteran al psihoterapiei, traieste intens miscarea grupurilor de intalnire/dezvoltare personala din decada1960-1970 din America. Initiaza grupuri terapeutice, fiind atat coordonator, terapeut cat si pacient in astfel de grupuri, multe dintre ele expérimentale.
Astazi, Yalom a devenit cunoscut in intreaga lume datorita cartilor pe care le-a scris, dupa varsta de 50 de ani, si care i-au fost publicate in diferite limbi. In afara manualelor si articolelor de specialitate, scrie patru romane si trei volume de povestiri: Cu fiecare zi mai aproape, Calaul dragostei, Plansul lui Nietzsche (cartea anului 2009 la Viena), Solutia Shopenhauer, Efemeride, Mama si sensul vietii. Minciuni pe canapea, Darul psihoterapiei, Problema Spinoza, Privind soarele in fata.
Calatoreste mult in anul sabatic (dupa 6 ani de munca, profesorii de la Stanford pot sa-si ia 6 luni de pauza), in scop recreativ, profesional dar si pentru proiectele sale literare sau/si de specialitate. De pilda, pleaca un an la Londra, intr-un schimb de experienta cu John Bawlby care ii ia locul la Stanford. In alt an poposeste la Viena, unde il cunoaste pe reputatul terapeut Victor Frankl. Viziteaza apoi si alte zone ale Europei, cum ar fi Grecia (aici este cel mai cunoscut scriitor american), Franta, Italia, Finlanda, dar si alte spatii geografice si culturale, precum: India pentru retragere si meditatie, Thailanda, Phuket, Hawai, Bali, Seychelles, Kuai (pentru concedii) Japonia, China etc. Chiar si astazi, cand se apropie de onorabila varsta de 90 de ani, Yalom calatoreste uneori virtual, fiind invitat sa tina teleconferinte in diferite zone ale lumii…
Citindu-i biografia am avut sentimentul ca nimic din ce este uman si s-ar putea experimenta pe pamant nu-i este strain (a consumat ocazional droguri, fiind prins in revolutia culturala a anilor 1960, din America). A trait din plin, cu emotie si angajare, cu responsabilitate si dorinta de perfectionare continua. A avut capacitatea de transformare de sine si a integrat noul, cu deosebit curaj si spirit creator. A iubit, a calatorit, s-a distrat, a scris, a fost aplaudat, s-a bucurat de statutul de vedeta, fiind prezent pe paginile revistelor si ziarelor din intreaga lume, are chiar un documentar video, Yalom’s cure. Cu toate acestea a resimtit deseori golul existential din suflet, spaima de moarte si zadarnicia vietii, o viata care, in cheia sa nonreligioasa, se termina la mormant.
Iata dar un om de succès, cu o familie reusita, cu posibilitati aproape nelimitate de a explora si experimenta viata, avand aceleasi indoieli, intrebari, aceleasi angoase ca ale oricarui alt om de pe Planeta. Asta ma face pe mine, cititorul, sa ma apropii de personaj, sa-i inteleg trairile si sa iau niste lectii din tot ce mi se pare esential in acest tablou plin de emotie si autenticitate. De partea asta introspectiva, vulnerabila si auto-revelatoare ma voi ocupa in continuare, pentru ca mi se pare mai importanta decat tabloul descriptiv de mai sus.
Relatia cu parintii
Cea mai trista dar si duioasa parte a cartii se refera la relatia autorului cu parintii. Amintirile cu privire la acestia il bantuie si tasnesc din subconstient in vis dar si in stare de veghe, atunci cand le retraieste lucid si nostalgic, de pe culmea celor aproape 89 de ani, cati are astazi.
Desi au trait o buna vreme in aceeasi casa, nu si-a cunoscut cu adevarat parintii si nu s-a apropiat sufleteste de ei. Pentru ca mama il critica tot timpul iar tatal era distant si neimplicat, Irvin a cautat alinarea de care avea nevoie, in carti. Curand avea sa constate ca se departeaza tot mai mult de acestia. Fiecare carte si fiecare pagina citita ma trage tot mai departe de ei, constatase la un moment dat. Si totusi, astazi,
Inima mea simte durerea prapastiei dintre mine si parintii mei si durerea tuturor lucrurilor nespuse. Ma intreb daca am reusit sa scap vreodata cu adevarat de trecutul meu si de mama mea… Inca mai caut recunoasterea mamei, desi am detestat-o profund si desi ma apropii de moarte. Drept dovada este un vis in care isi intreaba mama (parintele critic): cum m-am descurcat (in viata) mama, cum m-am descurcat? Pentru mine este dovada atasamentelor timpurii, care, chiar daca sunt negative, au forta chiar dincolo de mormant. Oare cati dintre noi nu cautam inca aprobarea si dragostea parintilor, desi am devenit noi insine parinti si/sau in ciuda faptului ca acestia au trecut in nefiinta!?
Intr-un alt context, in care un coleg ii relateaza despre plimbarile cu tatal sau, autorul se intreaba trist si frustrat deopotriva: Plimbarile mele de mana cu tatal meu unde sunt? Desi era un om bun, nu initia niciodata o conversatie si nu avea curiozitati in ce ma priveste. Singurele momente de apropiere erau cele in care jucam sah, duminica, la masa din sufragerie, pe care o pastrez si astazi, de dragul acestor amintiri duioase.
Tatalui ii reproseaza neputinta de a i se opune mamei, de a o contrazice/confrunta in vreun fel. Singura strategie invatata de la tatal meu a fost fuga … Confruntarile, personale si profesionale m-au facut mereu sa ma simt inconfortabil, acesta fiind motivul pentru care am evitat cu grija sa-mi asum orice pozitie administrativa care ar fi presupus confruntare: presedinte, sef de comisie sau decan etc.
Poate ca am ratat amandoi relatia dintre noi: el nu m-a intrebat nimic despre viata si munca mea, eu nu i-am spus niciodata ca-l iubesc. A murit la fel cum a trait, in liniste si fara sa iasa in evidenta, in urma unui atac cerebral. Am ramas cu regretul de a nu-l fi cunoscut indeajuns…
Apropo de regrete
In afara relatiei superficiale cu parintii si cu radacinile sale, autorul regreta ca n-a petrecut mai mult timp cu fiecare dintre cei patru copii, in parte. Intamplator sau nu, toti copiii sai au divortat de partenerele lor (unii s-au recasatorit intre timp), desi modelul de familie mostenit de acestia a fost unul traditional, de tipul: Impreuna la bine si la greu! Sa fi fost amestecate aici valorile culturale actuale, precum relativismul, individualismul, idealismul?
Un alt regret este legat de faptul ca n-a reusit sa invete limba ebraica, desi parintii vorbeau acasa ivrit si in ciuda faptului ca se inscrie in cateva randuri la cursuri. Intr-o cheie psihoterapeutica, astazi pune acest fapt pe seama discriminarii si a rusinii pe care a trait-o vis-à-vis de identitatea sa familiala si culturala dar si a fundamentalismului religios ebraic, care ii limita libertatea de gandire si actiune.
Totusi, privind in urma ma incearca putine regrete. Am avut o partenera de viata extraordinara. Am 4 copii si nepoti iubitori. Locuiesc intr-o zona privilegiata a lumii (California, SUA), cu vreme potrivita, parcuri minunate, criminalitate si saracie scazute. Am avut Stanford-ul, una dintre marile universitati ale lumii. Si primesc zilnic scrisori de departe, in care oameni din alte colturi ale lumii imi multumesc pentru ajutor…
Am fost izolat de vitregiile vietii, in multe sensuri: nu am cunoscut experienta de separare maritala, nu m-am confruntat niciodata cu singuratatea omului adult. Nu am avut evenimente traumatice si nici n-am trait viata pana la limitele ei.
In deceniile sapte, opt si noua de viata am gasit mai multa fericire si liniste sufleteasca decat credeam ca e cu putinta … In ultimii ani, am facut eforturi constiente de a fi generos si bland cu toti oamenii care-mi ies in cale, astfel ca ma apropii de nouazeci de ani cu un grad ridicat de impacare… O viata dreapta, traita bine, care nu lasa regrete adanci face posibila o abordare mai senina a mortii, crede Yalom. Singura alinare pe care o putem avea in ceasul mortii este constiinta faptului ca am trait o viata dreapta.
Lupta cu batranetea si teama de moarte
Tema mortii apare des in memoriile lui Yalom, fiind o preocupare constanta de-a lungul vietii. Pe langa faptul ca citeste autori existentialisti, exploreaza el insusi domenii conexe ca libertate, izolare si sens. Mai mult, simte nevoia sa urmeze un proces terapeutic care sa-i indulceasca perspectiva mortii, cu pretul nelinistii, a insomniilor si a intrebarilor ramase, uneori, fara raspuns.
Preocuparile existentiale il motiveaza sa-si schimbe brusc si definitiv stilul de viata, intr-un moment in care realizeaza ca barbatii din familia lui au murit in jurul varstei de 60 de ani, din cauza problemelor cardiace. Moartea ne invata despre viata, sustine autorul si insista sa luam in calcul aceasta butada, inclusiv cu instrumente/tehnici de invatare terapeutica, prin intermediul Psihoterapiei Existentiale, pe care o moseste, si o creste in buna masura astfel incat sa fie luata in calcul de psihoterapeuti si de clientii lor, deopotriva. Teza de baza a terapiei existentiale, fondate de Yalom suna astfel: Desi realitatea mortii ne distruge, ideea de moarte s-ar putea sa ne salveze!
La vremea cand isi scrie memoriile, Yalom continua sa munceasca pentru a tine la distanta senilitatea si moartea. Scrisul este efortul meu de a risipi sentimentul trecerii timpului si ideea mortii inevitabile. In ultimele aparitii publice, coplesit de atentia care i se da si de faptul ca tot mai multi oameni doresc sa-l intalneasca, repeta o intrebare al carei raspuns il nelinisteste, in loc sa-l bucure: De ce toata graba asta sa ma vedeti?
Oamenii vin cu miile sa vada un ins care a reusit in viata, vin sa asculte un doctor de suflete celebru, care le-ar putea oferi un secret al nemuririi sau vreo reteta minune a fericirii. Vin entuziasmati si pleaca tulburati, deoarece intalnesc un batranel cu vocea ragusita care vorbeste despre propriile vulnerabilitati si despre iminenta mortii, ce trage cortina peste toti. Personal, cred ca tocmai in asta sta frumusetea intalnirii cu astfel de oameni: sa realizam ca, indiferent de unde venim si de cine suntem, in fata mortii ne gasim la fel de vulnerabili si neputinciosi. Dar de ce n-am invata despre asta mai devreme!? …
Ce mai spune Yalom si ar putea rezona cu umanitatea din noi
O vreme, nu stiam cum sa traiesc fara incordare si studiu neincetat. Senzatia de lipsa de confort cu propria-mi persoana m-a bantuit si in primii ani ai maturitatii. Din exterior parea ca o duc minunat: ma insurasem cu femeia iubita, intrasem la medicina si ma descurcam bine in toate privintele, dar in profunzimile sufletului meu nu eram niciodata relaxat, niciodata increzator si nu reuseam sa identific sursa anxietatii mele. Simteam, pe undeva, ca purtam rana adanca a copilariei timpurii si ca nu apartineam niciunui loc, ca nu eram demn de nimic si nu meritam nimic, cum meritau ceilalti.
Uneori si cei mai buni dintre noi sunt orbiti de propriile rani si propria nevoie de apreciere. Aici vorbeste despre sine dar si despre Victor Frankl, la care apeleaza pentru terapie, intr-un moment de singuratate si teama de boala (este singur la Viena, in asteptarea rezultatului unor analize medicale). In loc de intelegere si incurajare, Yalom este nevoit sa fie el insusi terapeutul lui Frankl, deoarece acesta se simtea nedreptatit si neinteles de comunitatea stiintifica vieneza din acea vreme. Intalnirile ulterioare cu acesta, ii intaresc convingerea ca si cei mari si puternici sunt, pana la urma, tot oameni. Noi ii transformam, de la distanta, in zei, ca sa ne slujeasca unor nevoi de siguranta si/sau identificare.
De fiecare data cand traverseaza momente dificile, Yalom incepe cate un proces terapeutic personal. Este foarte posibil ca si acum, la 89 de ani sa faca parte din anumite grupuri de psihoterapie. Chiar si asa, iata ce marturiseste: Am avut la dispozitie o viata de explorari, analize si reconstruire a trecutului, dar imi dau seama acum ca exista in mine o vale a plangerii si a durerii pe care s-ar putea sa nu o strabat niciodata pana la capat.
Yalom se declara nonreligios si spune ca nu a fost deranjat de lipsa divinitatii din viata lui. Totusi isi cauta febril sensul transcendent, inclusiv prin meditatia budista, de care nu se poate lipi insa, pentru ca mintea ii fuge aiurea iar starea de gratie intarzie sa apara. Preia totusi ideea de iubire/compasiune din aceasta filosofie, pe care o transpune in viata personala dar si in relatie cu pacientii sai. Este prea lucid ca sa creada in reincarnare sau inviere, idei care l-ar fi scutit intr-o buna masura de angoasa mortii!?
Cum ramane cu impactul atentiei si aplauzelor asupra mea? Uneori mi se urca la cap, alteori ma tulbura, dar de cele mai multe ori imi pastrez echilibrul. De fiecare data cand ma intalnesc cu colegii din grupul de sprijin ori cu cei din grupul de discutie pe marginea cazurilor, sunt pe deplin constient ca ei, practicieni excelenti, cu decenii de experienta, sunt la fel de eficienti in munca lor ca mine. Asa ca nu iau admiratia prea personal. Tot ce pot face eu e sa imi iau munca în serios si sa fiu cel mai bun terapeut cu putinta. Imi reamintesc ca este vorba despre idealizare si ca noi, oamenii, tanjim mereu după un batran intelept si atoatestiutor, cu barba alba. Daca am fost selectat pentru rolul acesta, accept cu placere invitatia. Cineva trebuie s-o faca si pe asta.
Epilog?
Am inchis cartea lui Yalom si am avut senzatia ca m-am apropiat/atasat de un om, care m-a cucerit prin maniera in care si-a trait viata dar, mai ales prin sinceritatea si deschiderea cu care si-a scris memoriile. Nutresc simpatie si empatie fata de acest (ne)cunoscut, care si-a pus sufletul pe tava pentru a fi parte din sufletul celor care se identifica cu viata, activitatea dar, mai ales, cu umanitatea din el.
Am luat cu mine din aceasta poveste idei, informatie, emotie, putere, energie, curaj etc. Dar am ramas si cu o tulburare legata de lipsa sensului, a sperantei, a neputintei, pe care autorul o traieste, la apogeu, in preajma mortii. In final, nu pot sa nu ma intreb: cum ar fi trait si cum ar fi scris Yalom aceasta carte autobiografica, daca ar fi crezut in mesianitate si in eternitatea vietii de dupa moarte, asa cum cred stramosii lui!?
Irvin Yalom
- Este scriitor, autor, speaker de talie internationala. A tinut conferinte, cursuri si videoconferinte in multe locuri din lume.
- A predat cursuri de psihiatrie si umaniste, la Stanford: psihiatrie si biografie, de exemplu.
- A condus zeci de ani grupuri de terapie, face el insusi parte din mai multe comunitati de terapeuti; Membru in Pegasus, grup de scriere pentru medici; grupul Lindemann, de supervizare etc.
- Este intemeietorul psihoterapiei existentialiste.
- Primeste premiul Strecker pentru Psihiatrie.
- Obtine premiul Oskar pentru Religie si Psihiatrie (a abordat in munca lui intrebari din sfera religiei, desi se declara nonreligios si un sceptic dedicat) etc.
- Toate cartile lui Yalom au fost traduse in limba romana si se pot cumpara on-line sau din librarii.
psihocalorii
Trecut
La un moment dat va trebui să abandonăm speranța unui trecut mai bun!
Irvin Yalom
Ultimele comentarii