Carte
De ce (nu) vrem iertarea?
Titlul mi s-a parut incitant iar lectura unei astfel de carti s-a dovedit a fi un demers util, in conditiile in care toti ofensam si suntem ofensati la randul nostru. Dar ce facem dupa acest moment? Ce greseli/capcane trebuie sa evitam pentru ca acceptarea/iertarea sa se produca, fara a lasa rani? Cum sa fie o scuza, pentru a-si face efectul dorit? E musai sa iertam suta la suta, in orice conditii si sa uitam experienta? Ce anume ne aduce linistea, dupa furtuna?
Autoarea, Dr. Harriet Lerner vine cu lamuririle necesare, pornind de la cea mai cunoscuta expresie din vocabularul iertarii, imi pare rau. Aceasta sintagma are mai multe fete, spune autoarea, care se schimba in functie de context si de felul in care este comunicata: onest, (ne)izbutit, sincer sau de fatada. Uneori cuvintele vindecatoare sunt amanate mult timp sau nu mai vin deloc. In acest ultim caz, avem o mare problema. Cea mai spinoasa problema din vocabularul iertarii apare atunci cand avem de-a face cu cineva care nu se caieste… Vezi explicatii aici
In articolul de aici am scris cum ar trebui sa fie o scuza, astfel incat sa fie primita. Despre ce facem cu ramura de maslin, atunci cand ne este oferita, am detaliat aici. Avem nevoie sa iertam tot timpul, pe oricine, in ciuda simtamantului ca este peste puterile noastre s-o facem!? Am raspuns si la intrebarea asta, aici. In fine, mai trebuie sa aflam ce anume ne aduce vindecarea, daca ofensatorul nu-si cere scuze niciodata si pare mai fericit ca oricand!? Ei bine, raspunsul autoarei m-a surprins: nu exista retete magice, fa ce poti cu resursele pe care le ai la indemana! Afla mai multe, aici.
Dupa cum vezi, recenzia mea este un panel de articole care contine idei ale autoarei dar si contributia mea la tema propusa. Vestea buna este aceasta: daca ai rabdare sa citesti toate articolele (sau numai cele care te intereseaza), n-ai nevoie sa cumperi cartea, pentru ca toate ideile valoroase, aduse in discutie de Dr. Lerner sunt aici. In plus ai si o structura mai riguroasa a temei propuse (zic eu), lucru care te ajuta sa retii exact ceea ce te intereseaza. Lectura placuta si folositoare!
foto: pagina de psihologie
Psihologie
O poveste despre (ne)eliberare
Cand cineva greseste fata de mine si-mi cere scuze, regretand sincer gestul, fapta ori vorba care m-a ofensat, iertarea vine firesc si relativ usor (nu vorbim aici de greseli grave, cum ar fi adulterul de exemplu). Dar ce se intampla cand nu exista recunoasterea greselii, remuscare si cand scuzele nu mai vin niciodata? Ce anume ne tine captivi in suferinta si ce anume ne-ar putea elibera de ea?
Suferinta ne tine captivi din mai multe motive:
Modul nostru de gandire ne blocheaza calea spre eliberarea de amaraciune si durere, sustine Dr. Harriet Lerner in cartea, De ce nu vrem iertarea. Cel mai rascolitor gand, pus sub forma de intrebare este de ce. De ce mi-a facut una ca asta? Desi legitima, intrebarea nu are raspunsuri logice (cum sa explici inexplicabilul?), oricum, nu cele care ne-ar putea usura calea spre vindecare.
Un alt gand care ne bantuie este legat de sentimentul echitatii. Nu e drept ca mi s-a intamplat asta, nu meritam, dupa tot ce am facut pentru ea/el. Nu e corect ca eu sa sufar iar el/ea sa fie fericit/a, calcand pe cadavre. Nu stiu cum se intampla dar, cu cat este mai nefericit cel lezat, cu atat pare mai fericit si nepasator cel care a lezat, fapt care intensifica durerea primului.
Tendinta noastra de a lua lucrurile foarte personal este un alt obstacol in calea procesului de vindecare. Gandul ca ceea ce s-a intamplat are legatura doar cu mine, cel lezat, este de departe o minciuna. Psihologii atrag atentia ca atunci cand oamenii sunt rai cu alti oameni, sunt ei insisi nefericiti si raniti. De multe ori acestia aleg la intamplare oameni pe care sa arunce resentimentele, furia si frustrarile personale. In acest caz, ceea ce spun si fac sunt proiectii ale felului in care ei insisi se vad in relatie cu ceilalti.
Desi nu admitem, a ramane cu furia noastra, suparati si epuizati, ne poate fi folositor in patru feluri, sustine Dr. Harriet:
- Suferinta poate fi maniera noastra specifica de a ne lua revansa, aratandu-i celuilalt, precum si lumii intregi cat de profund am fost raniti de comportamentul cuiva. In realitate, celorlalti le pasa mai putin de noi si mai mult de ei insisi.
- Furia pe care o resimtim fata de cel care ne-a gresit poate servi la a ne proteja o alta relatie, mai importanta. De exemplu, este mai comod sa pastram ranchiuna fata de nora, in timp ce evitam sentimentele negative vis-à-vis de pasivitatea fiului care nu si-a asumat nicio responsabilitate pentru felul in care te trateaza sotia lui etc.
- Emotiile negative ne tin conectati cu persoana care ne-a ranit. La fel ca in iubire, atasamentul este prezent si in acest caz, mentinand relatia, in mod disfunctional. Asa se face ca, in unele cupluri separate d.p.d.v. legal, legatura emotionala este inca prezenta.
- Un dialog intern manios pastreaza vie fantezia ca se va face dreptate. Cel ofensat spera astfel ca va veni o zi in care ofensatorul isi va recunoaste greseala si va dori sa o repare. Un alt gand iluzoriu, care depinde exclusiv de meandrele celuilalt…
Exista retete pentru eliberare si vindecare?
Harriet Lerner crede ca nu exista un ghid de eliberare din ghearele durerii. Motivul ar fi insasi viata care include dezamagire si chin. Singura cale de a evita sa fii tratat rau in aceasta lume este sa te ascunzi intr-un colt intunecat si sa ramai mut. Daca esti in lume, raspunsul la intrebarea cum te eliberezi de rana nerecunoscuta si nepansata este descurajant: Fa-o asa cum poti, cu resursele pe care le ai la indemana! Foloseste o strategie proprie, o practica de vindecare care ti se potriveste (rugaciune, meditatie, sport, voluntariat), ori adopta un nou mod de gandire (restructurare cognitiva) care sa rezoneze cu obiectivul propus, acela de eliberare si vindecare.
Daca vrem sa scapam de manie si resentimente este necesar sa renuntam la iluzia ca pute(a)m avea un trecut diferit si sa indepartam speranta unui viitor fantezist. Ceea ce avem este viata din prezent, care poate fi traita si altfel decat ramanand impotmoliti in manie si resentimente.
In loc de concluzie, o poveste despre eliberare
Doi calugari care calatoreau impreuna au ajuns pe malul unui rau, unde au intalnit o femeie imbracata intr-o lunga rochie de matase, care le-a cerut celor doi s-o poarte pe apele repezi ale raului. Cel mai tanar i-a intors spatele femeii si a inceput sa inoate spre malul celalalt al lacului. Calugarul batran a urcat femeia pe umerii lui si a traversat raul. Dupa ce-au ajuns dincolo, femeia si-a vazut de drum, fara sa spuna un cuvant.
Cei doi si-au continuat calatoria tacuti insa devenea tot mai clar ca tanarul calugar era agitat si preocupat de ganduri. In cele din urma a izbucnit: cum ai putut s-o duci in brate pe femeia aceea, l-a intrebat dojenitor. Stii ca juramantul nostru ne interzice sa atingem vreo femeie. Mai mult, a fost atat de capricioasa si nerecunoascatoare. Nici macar multumesc nu ti-a spus. Eu am lasat femeia pe mal, dupa ce am trecut-o raul. Tu de ce o mai porti cu tine si acum, i-a replicat batranul.
Psihologie
Totul sau nimic!?
In urma cu mai multi ani, o batrana m-a rugat sa intermediez o relatie intrerupta de mult timp cu sora ei mai mare. Era atat de afectata de aceasta situatie si-si dorea atat de mult impacarea incat m-a responsabilizat peste masura. In ziua Z, echipata cu argumente si multa speranta, am descins in casa surorii acesteia, cu care aveam o relatie mai veche. Din vorba in vorba, am ajuns la momentul inmanarii ramurei de maslin, oferita cu lacrimi de sora ei. Dar, stupoare. Batrana a incremenit muta prêt de un minut, dupa care mi-a spus scurt: nu pot sa iert. Noi doua nu mai avem ce discuta. A fost randul meu sa tac, timp in care am realizat ca toate argumentele cu care venisem si pe care le ambalasem frumos, ramasesera fara valoare.
Am aflat apoi cate ceva despre trecutul celor doua femei dar inca n-am priceput ce-ar fi putut-o impiedica pe aceasta doamna sa refuze regretele si mana intinsa a surorii ei si sa plece dincolo (a murit in urma cu doi ani) cu aceasta problema nerezolvata. Intre timp m-am confruntat eu insami cu demonul ofensei si-am constatat ca e greu sa iert si sa uit, asa cum scrie prin carti si asa cum ma indeamna valorile spirituale pe care le-am mostenit. Sunt cel putin doua cazuri in care am preferat sa intorc spatele si sa las trecutul in urma, in ciuda faptului ca relatiile s-au pierdut…
Lacturand cartea Dr. Harriet Lerner, De ce nu vrem iertarea, am gasit cateva raspunsuri, un pic diferite fata de cele pe care le impartasem pana acum despre iertare. Autoarea are o pozitie reconfortanta pentru cei care, in ciuda vointei de a ierta, nu reusesc acest lucru. Nu esti o persoana mai putin iubitoare sau incompleta daca iti raman anumite lucruri pe care nu le poti ierta si dacă iti doresti ca pe anumite persoane sa nu le mai vezi niciodată in viata.
Mai mult, propozitia, ai nevoie sa ierti este un cliseu si o minciuna. In realitate, oamenii au nevoie sa se elibereze de manie, de amaraciune, de resentimente si de durere. Astfel, vreau sa iert se traduce prin vreau sa las asta in trecut si sa-mi gasesc pacea mintii.
Iertarea nu este singura modalitate de vindecare si nu se potriveste in toate cazurile, sustine autoarea. A cara acest dar in spate cu de-a sila, doar pentru ca este un ideal al credintei spirituale, poate aduce frustrare, vinovatie si rusine… Si-apoi nu poti porunci inimii sa faca ceva pentru care nu este inca pregatita.
Iertarea este ceva care nu poate fi chemat la ordine, pretins sau adus cu forta si nici nu poate fi dat de pomana. Nu-ti refaci umanitatea, cand ierti un ofensator care nu-ti cere scuze. El isi reface umanitatea, cand se străduieste sa-ti dobandească iertarea (Abrahams Spring).
Iertarea nu este un chilipir. Graba spre o impacare prematura si superficiala isi poate avea costurile ei, atrage atentia autoarea. Atunci cand o persoana este impinsa de convingerile sale religioase sau de oamenii din preajma sa ierte, costul cel mai mare ar fi re-victimizarea. De asemenea, nu este treaba nimănui, nici a terapeutului, nici a mamei sau a profesorului, a celui mai bun prieten sau expert, nici a preotului sa-i spuna altuia cand si daca trebuie sa ierte sau nu.
Pentru mine cea mai surprinzatoare idee din carte este afirmatia autoarei cu privire la faptul ca poti ierta 95% ori 2% pe cineva. Asta vine in contradictie cu ceea ce cred(eam) eu despre iertare si anume ca este un concept din categoria totul sau nimic. Admitand acest amendament la iertare, nimeni nu poate contesta faptul ca, a ierta suta la suta este ideal si ca asta inseamna eliberare. Sa ierti inseamna sa eliberezi un prizonier si sa descoperi ca acel prizonier erai tu.
Despre ce sa faci ca sa te eliberezi si cum sa-ti gasesti linistea dupa furtuna, intr-un articol viitor.
Psihologie
Ce poti face cu o ramura de maslin
Ramura de maslin este simbolul pacii in toate culturile. Maslinul este vazut si ca simbol al nemuririi, din cauza frunzelor lui vesnic verzi. Astazi am aflat ca maslinul poate intruchipa mandria umana si ca ramurile lui stufoase semnifica familiile numeroase si puternice.
Cand cineva iti aduce, in mod simbolic, o ramura de maslin e ca si cum ti-ar vorbi despre toate aceste valori, cerandu-ti scuze pentru greseli si asigurandu-te de bunele sale intentii. Dar cum intampini tu, cel ranit/nedreptatit, ramura de maslin? E musai s-o primesti sau o poti refuza politicos? Sa vedem ce ne spune despre asta Dr. Harriet Lerner in cartea De ce nu vrem iertarea.
Accepta ramura de maslin!
Scuzele cuiva se primesc cu simplitate si gratie, spune Harriet. Un simplu multumesc pentru scuze, apreciez gestul, este suficient atunci cand avem de-a face cu cineva care-si exprima regretul in mod sincer. Daca incepem sa rumegam faptele si sa-i reamintim celuilalt cat de ingrat s-a comportat, e ca si cum i-am refuza scuzele si i-am pune la indoiala gestul.
Dar uneori vorbele nu sunt suficiente ca sa reparam o greseala. Cand i-am patat cuiva covorul din sufragerie, de exemplu, scuzele ne vin automat pe buze dar corect ar fi sa-i achitam proprietarului si factura de la curatatorie. Sau, daca ne-am purtat rece, insensibil cu partenerul ani la rand, producandu-i suferinta si hotaram sa ne schimbam brusc atutudinea, testul regretului este sa transpunem vorbele in fapte, altfel scuzele nu produc niciun efect.
Nu accepta ramura de maslin!
Acceptarea unei scuze nu inseamna totdeauna reconciliere si nu tot ce stricam poate fi reparat. Sa ne imaginam de pilda cazul unei femei inselate de partenerul ei. Cand aceasta va afla despre existenta unei alte femei in viata barbatului ei, scuza si regretul amandorura sunt inutile si deplasate, in ciuda sinceritatii tardive a celor implicati.
Sunt asadar si situatii in care ai nevoie de curaj sa-i spui celui care ti-a gresit: nu-ti accept scuzele! Motivele atarna greu: fie faptasul nu te asculta cu adevarat, fie nu-si recunoaste partea de vina ori crede ca celalalt a exagerat si ca interpreteaza gresit lucrurile; poate scuza este repetata la nesfarsit, fara ca promisiunile de indreptare sa prinda contur (vezi cazul abuzatorilor care cer scuze victimelor dupa agresiune, urmand sa faca exact acelasi lucru, ori de cate ori victima il provoaca); cand scuza este justificata iar vina aruncata in terenul altuia, etc
Si totusi,
In cele mai multe cazuri, este de preferat sa lasam usa deschisa spre ceilalti, indiferent de scuzele lor imperfecte si de mandria care ne sopteste la ureche alta cale. Generozitatea ne face noua insine un bine iar acceptarea ramurei de maslin consfinteste pacea, cam in felul acesta: ok, trecutul a fost asa cum a fost. Nu vreau sa ne mai intoarcem acolo. Exista insa un viitor care ar putea sa aduca si altceva, inafara de manie si resentimente…
Psihologie
Adevarata poveste a lui Hansel si Gretel
Dintre toate povestile citite in copilarie, cele cu mame vitrege si copii aflati in suferinta au fost preferatele mele. Eram atat de captivata de intriga povestii, incat treceam prin tot felul de stari, anticipand finalul, intotdeauna fericit si eliberator. Am pastrat pana astazi empatia pentru copiii aflati in dificultate din lumea reala dar si aversiunea fata de mamele vitrege, pe care inca am tendinta sa le inregimentez in categoria celor mai infioratoare fapturi.
O poveste cu alt final!?
Cred insa ca a sosit timpul sa reevaluez povestile cu mintea rationala a adultului si chiar sa repar distorsiunile, acolo unde se impune acest lucru. Sa luam de pilda, povestea lui Hansel si Gretel. Copiii astia sunt condamnati la moarte de mama lor vitrega, care vrea sa-i abandoneze in padure, din cauza saraciei. Culmea este ca se sfatuieste cu barbatul ei, tatal copiilor care va sa zica, si acesta consimte sa-i duca planul diabolic la indeplinire. Prima data copiii gasesc poteca spre casa cu ajutorul pietricelelor presarate pe drum de prevazatorul Hensel. Cand povestea se repeta, copiii se ratacesc in padure si trec prin tot felul de peripetii, din care doar istetimea si norocul ii mai scoate basma curata.
Si acum haideti sa-i aducem pe Hansel si Gretel in lumea reala. Cand copiii astia se vor face mari, vor pastra adanc in suflet durerea ca tatal lor i-a abandonat. Dar loialitatea fata de unicul parinte precum si dorinta de a proteja aceasta legatura, le va intuneca gandirea fata de episodul abandonului. Inconstient, il vor ierta pe tata si vor alege sa-si canalizeze furia si mahnirea spre groaznica faptura care este mama vitrega.
Daca nu cumva, tatal cuprins de remuscari (sau in urma psihoterapiei) va ajunge sa simta vinovatie fata de copii si va dori sa repare raul facut cu buna stiinta. In acest caz, le va face o vizita copiilor si sa le spune ceva de genul: dragii mei copii, sunt profund dezamagit de comportamentul meu abominabil fata de voi, din trecut. Da, mama voastra era groaznica, dar responsabilitatea de a o infrunta si de a va proteja era 100% a mea. V-am abandonat pe amandoi punandu-va astfel vietile in pericol. As da orice sa ma pot intoarce in timp, ca sa va ofer iubirea si siguranta pe care amandoi le meritati. Nu exista scuza pentru ce am facut, insa va rog totusi sa ma iertati. Imi pare atat de rau…
O poveste moderna cu morala cu tot
Povestea lui Hansel si Gretel nu este despre ticaloasa mama vitrega si inocentul tata pe care ea il hartuia, ci despre confuzia care se face frecvent in relatiile noastre de familie. Ne indreptam aratatorul spre soacre, mame vitrege si nurori, copii neascultatori sau barbati agresivi, in timp ce evitam sa vorbim despre purtarea pasiva a sotiilor/fiicelor, a tatilor sau/si a fiilor lor. Acest comportament de a demoniza pe unul in contrast cu celalalt, considerat usa de biserica, naste confuzie si creaza codependenta. In realitate, suntem cu totii responsabili pentru gestionarea relatiilor in siguranta, curaj, asumare si claritate.
Nu putem gandi tranzactiile umane in termeni de cauza/efect si intr-o maniera simplista, lineara. Daca am face astfel, e clar ca mama vitrega l-a facut pe tata sa-si abandoneze copiii. In realitate, el insusi i-a abandonat atunci cand nu a luat in calcul si alte optiuni, decat cea propusa de femeie. In acelasi fel, noi nu suntem raspunzatori pentru reactiile altora, asa cum nici altii nu sunt responsabili pentru comportamentele si raspunsurile noastre.
Ca sa intelegem mai bine fenomenul va propun speta unui barbat care are o aventura extraconjugala, desi este implicat intr-o casnicie in care a jurat fidelitate pana la moarte. Sa presupunem ca sotia este distanta, critica, indisponibila sexual, are o boala cronica sau s-a ingrasat foarte mult. Cine este vinovat de tradare? La prima vedere lucrurile sunt clare dar de obicei tendinta este sa-i gasim scuze tradatorului (treaba asta este reglata si cultural), pana cand ajungem, fie sa impartim vina pe din doua, fie s-o lipim de partenerul critic si indisponibil. E clar, din cauza ei a tradat bietul om.
Ca sa pun si mai mult gaz pe foc, sa ne imaginam cateva posibile reactii ale partenerei inselate. Sa presupunem ca aceasta ar intra intr-o depresie profunda si s-ar sinucide. Sau ar putea sa-si paraseasca sotul si sa nu se mai casatoreasca niciodata, convinsa fiind ca nu mai poate avea incredere in nimeni. Intr-un alt scenariu ar putea fi bucuroasa ca are motiv sa-si paraseasca sotul infidel, simtind eliberare. Apoi s-ar recasatori cu un barbat iubitor care o va face fericita pana la adanci batraneti.
Acum, cine este responsabil pentru aceasta melo-drama? Femeia, pentru ca i-a dat motive partenerului s-o insele? Barbatul infidel din cauza caruia femeia a ramas singura sau a ales moartea? Ori am putea, dimpotriva, sa-l felicitam pe sot, deoarece infidelitatea lui a determinat o schimbare fericita in dreptul sotiei? Dati-mi voie sa spun si sa cred ca a privi lucrurile astfel ne arunca intr-un tip de gandire mitica, nerezonabila. Raspunsul la aceasta drama este unul cat se poate de logic si legitim. Barbatul este responsabil de infidelitatea lui 100% iar femeia este responsabila de reactia ei in fata acestei realitati, in aceeasi completa masura…
Happy end!?
Cred ca a sosit timpul, adulti fiind, sa ne detasam de gandirea mitica si de povestile sentimentale si sa acceptam adevarul gol golut. Eu si numai eu sunt responsabil/a de ceea ce fac, gandesc si simt. Cand iau o decizie, consecintele acesteia sunt tot in responsabilitatea mea, chiar daca nu-mi convine ce se intampla dupa. Daca ranesc pe cineva prin vorbele si faptele mele, nu este pentru ca altcineva m-a provocat, a pus paie pe foc sau a intervenit intr-un context nefavorabil, ci pentru ca am gresit eu. Daca am calcat gresit si am provocat suferinta cuiva sau chiar mie insami, trebuie sa repar, cerand iertare sau chiar platind cumva pentru raul produs (consecintele raman). A cere iertare presupune in acest caz asumarea responsabilitatii proprii cu dorinta de a indrepta raul facut si de a evita sa-l mai fac in viitor.
Am recitit istoria lui Hansel si Gretel si m-am intristat din nou la gandul ca tatal n-a fost in stare sa-si protejeze copiii de mama lor vitrega. Totusi povestea lor e doar o poveste cu happy-end, in timp ce, in viata reala, multi Hanseli si Greteli, tati si mame, soti si sotii isi indreapta furia spre un dusman inchipuit, purtand razboaie false si consumand energie in mod gratuit. Alternativa consta in iesirea din poveste si identificarea corecta a vinovatilor cu asumarea propriei responsabilitati. Doar asa povestea reala capata sens si… happy-end.
Psihologie
De ce intarzie scuzele sau nu mai vin deloc
Mi s-a intamplat de cateva ori sa astept scuze ori pareri de rau de la cineva si ele sa vina reci si formale sau sa nu vina deloc. De ce se intampla astfel? Ce se afla in spatele unor scuze nerostite sau amanate la nesfarsit? Cum sa interpretam distanta creata si cum sa ne intelegem pe noi insine cand vine vremea sa prezentam scuze cuiva caruia i-am pricinuit o durere sau/si o nedreptate? Dr. Harriet Lerner in cartea De ce nu vrem iertarea, ofera niste raspunsuri care mi-au clarificat mie insami problema, si pe care vreau sa le impartasesc cu voi, aici:
A cere sau nu scuze poate fi o chestiune culturala. De exemplu, in Coreea, intimitatea si scuzele sunt incompatibile. A te scuza in relatiile parinte/copil, sot/sotie, priteni ori rude, este nepotrivit, chiar ofensator. Aici scuza semnifica distanta sociala, fiind specifica doar cadrului formal si viatii publice. Dimpotriva, in alte culturi, ca cea occidentala, scuza si iertarea fac parte din codul bunelor manière si sunt ingrediente importante ale relatiilor, de orice natura.
Filtrele rigide din familie/societatea in care crestem ne pot influenta atitudinea fata de scuza. Daca parintii nu obisnuiau sa ceara scuze, inclusiv propriilor copii, va fi greu ca la maturitate adultii sa adopte o strategie diferita, in ciuda faptului ca-i recunosc valoarea si utilitatea.
Stereotipiile de gen sunt o alta bariera in fata scuzelor. In unele culturi, barbatii adevarati nu cer scuze niciodata! Chiar daca asta nu este o regula, studiile arata ca mai multi barbati decat femei (indiferent de cultura) fac un pas inapoi cand vine vorba sa-si ceara scuze/iertare. A fi barbat este asociat aici cu a fi puternic iar faptul ca ma scuz ma face sa ma simt slab.
Scuza are legatura si cu umilinta din perioada copilariei. Daca am fost presati de catre parinti sa le cerem scuze altora, desi nu eram pregatiti pentru asta sau/si nu intelegeam care este partea noastra de vina, amintirile acestui supliciu ne indeparteaza de scuza sanatoasa, prin retraumatizare.
Perfectionismul este un alt dusman al scuzei. Unii oameni sunt atat de aspri cu ei insisi, incat nu pot admite ca gresesc si ca ar datora cuiva, vreodata, scuze. Cand adoptam o atitudine de seriozitate ajunsa in faza terminala privitor la greselile noastre sau cand interpretam eroarea drept lipsa de valoare, inferioritate ori, chiar mai rau, devine mult mai greu sa admitem greseala si sa ne scuzam pentru ea.
Nu ne cerem scuze atunci cand avem o problema cu valoarea sinelui. In cazul unui sine echilibrat este usor sa accepti faptul ca: eu nu sunt ok, tu nu esti ok si asta e ok! In realitate insa, a-ti recunoaste limitele si slabiciunile este de multe ori riscant pentru sinele propriu. Niciun individ nu se va simti responsabil si nu va regreta sincer, daca in felul acesta ajunge in pericol de a se vedea pe sine intr-o lumina insuportabila.
Rusinea este un alt impediment in fata prezentarii scuzelor. Cand ne incalcam propriile valori si credintele esentiale, putem simti rusine. Iar acest sentiment este foarte greu de suportat din cauza ca, spre deosebire de vina care inseamna a face si implicit a putea corecta, in rusine este despre a fi, ceea ce anuleaza complet individualitatea. Rusinea este atat de puternica in unele cazuri, incat se poate deghiza in aroganta, dispret, control, superioritate sau omniscienta. Este ceea ce spunem despre unii oameni care merg pana in panzele albe, fara sa-si recunoasca vina sau slabiciunea.
Nu ne scuzam si din cauza lipsei/estomparii constiintei morale. Daca nu avem valori si principii dupa care ne ghidam viata, ne conducem dupa principiul machiavelic scopul scuza mijloacele, amagindu-ne cu ideea ca lumea este rea si agresiva iar daca nu-i raspunzi cu aceeasi moneda, te calca in picioare.
Un segment mic dar deloc neglijabil dintre cei care nu cer scuze, il constituie psihopatii. Ei nu cer iertare de la nimeni din cauza ca le lipseste empatia. Agresorii isi spun lor insile: de fapt ea a vrut-o, a cautat-o cu lumanarea ori era necesar sa procedez asa pentru ca merita, sau chiar, asta nu s-a intamplat niciodata!
Bine de stiut: unii oameni nu vor cere scuze niciodata. Sunt prea raniti ei insisi, prea defensivi, prea coplesiti de rusine, asa incat nu se pot vedea obiectiv si nu-i pot vedea obiectiv nici pe ceilalti. Asa ca, daca cineva te-a ranit si iti datoreaza scuze, orice ai face, nu-l poti determina sa treaca la actiune. Ce poti face totusi pentru a elimina furia, durerea si resentimentele, voi incerca sa raspund intr-un alt articol…
Psihologie
O scuza suficient de buna
N-am o problema cu prezentatul scuzelor atunci cand simt ca am gresit fata de cineva. Am o problema insa, in privinta ei, in situatii mai putin clare, cand vina este impartita. In acest caz prefer formula scuza-ma in locul celei mai puternice, iarta-ma. Apoi, incerc sa ma justific gasind circumstante atenuante. Alteori mi-e mai usor sa pasez vina in dreptul altuia (a partii vatamate mai ales) sau minimizez greseala mea si sentimentele celuilalt.
Cand insa cineva imi datoreaza scuze, asteptarile sunt mari si legitime. Chiar daca nu-i amintesc celui gresit ca are niste datorii la mine, raman totusi in asteptare, sperand ca va stii ce are de facut. Pentru mine, cea mai spinoasa problema din vocabularul iertarii apare atunci cand am de-a face cu cineva care nu se caieste…
Fie ca ne place sau nu, suntem rand pe rand, ofensatori si ofensati, pana la ultima noastra suflare. Avem astfel datoria sa cerem iertare celor carora le-am gresit si avem dreptul sa ni se ceara iertare atunci cand altii ne-au gresit noua insine. Dar cum sa o facem astfel incat gestul sa fie autentic si reparator? Ce greseli/capcane trebuie sa evitam pentru ca iertarea sa se produca, fara a lasa rani? Cum sa nu fie o scuza, pentru a-si face efectul dorit? Iata intrebari la care am gasit un raspuns multumitor in cartea, De ce nu vrem iertarea, de Harriet Lerner.
Cum distrugi o scuza!?
Atunci cand introduci cuvinte parazitare de tip dar sau daca. Dar-ul semnaleaza aproape intotdeauna aparitia unei justificari sau anuleaza complet mesajul initial.O scuza falsa, care vine ca un bumerang sa arunce vina asupra ta, e mai rea decat atunci cand nu ceri iertare deloc. Aproape orice scuza care incepe cu imi pare rau daca… este o scuza falsa. Si asta, deoarece, cand apare in ecuatie daca, interlocutorul este invitat sa-si puna sub lupa propriile reactii, ca in exemplu: imi pare rau daca te-ai simtit ofensat cand am spus asta… Aici imi pare rau este de fapt nu-mi pare rau deloc. Esti cam sensibil si ar trebui sa vezi ce faci cu asta.
In sistemele (familii, grupuri, comunitati, societati) in care gradul de anxietate este crescut, individul (tapul ispasitor) sau mai multi indivizi (vina colectiva) sunt facuti responsabili pentru sentimentele si comportamentele altor persoane. De exemplu, daca un copil este obraznic si tata ii spune sa se potoleasca fiindca il doare capul, mama il poate admonesta pe copil spunandu-i: vezi ce-ai facut? Din cauza ta, pe tata il doare capul! Sau, daca un sef se enerveaza din cauza unei situatii tensionate cu un angajat, colegii ii pot spune acestuia din urma: e vina ta ca l-ai enervat pe sef. Acum are ceva si cu noi, desi nu l-am deranjat cu nimic. Genul acestea de scuze sunt numite mistificatoare
Cand te grabesti sa ceri scuze si vrei sa te convingi de iertarea celuilalt instant, automat, fracturezi procesul emotional al partii vatamate. Adesea, scuzele au nevoie de un timp si un spatiu al lor, pentru a-si face efectul. Daca, de exemplu, partenerul iti cere in mod expres sa faci ceva, tu ii promiti ca faci acel lucru neintarziat, insa nu se intampla asta, lasa-i timp partenerului sa-si revina si apoi prezinta-i scuzele tale sincere.
Daca i-ai gresit cuiva intr-un asemenea mod incat persoana vatamata nu vrea sa mai auda de tine in veci, n-are rost sa insisti cu scuzele. A-ti prezenta scuzele, in unele cazuri, adanceste rana si amplifica antipatia fata de cel care a gresit. Un exemplu ar fi cazul in care o persoana are o relatie extraconjugala, iar cel care a gresit, insista sa-si prezinte scuzele si argumentele fata de partenerul acesteia. In acest caz, scuza este intruziva.
O scuza se anuleaza si atunci cand este prea uzitata. Sunt destule persoane carora le este greu sa ceara scuze altora dar sunt si persoane care cer scuze altora, in exces. A cere scuze in exces poate fi consecinta unei stime de sine scazute, ori senzatia ca nu ti se cuvin anumite lucruri/gesturi/experiente, sau dorinta de a evita critica si dezaprobarea, dorinta de a multumi/impaca pe toata lumea, rusinea, un tic verbal, sfiosenia etc. Trebuie spus ca excesul de scuze creaza o distanta intre oameni si intrerupe fluxul normal al conversatiei. De aceea, nu trebuie sa ceri scuze pentru orice fleac, exprima regretul pentru ceva care intr-adevar conteaza!
O scuza are nevoie de sentimente autentice, altfel poate suna mecanic si nesincer. Daca este facuta din rutina, obligatie sau din politete, celalalt va simti asta. Dar si reversul este valabil. A exagera cu emotiile si sentimentele depre propria greseala comisa, il poate face pe cel ranit sa se simta si mai rau.
O scuza buna, nu este despre tine ci intotdeauna despre celalalt. O caracterisitca importanta a unui regret sincer este aceea ca ramai receptiv la experienta persoanei ranite, in loc s-o coplesesti cu propria emotionalitate. Asta inseamna ca, atunci cand iti exprimi regretul, ceea ce conteaza, sunt sentimentele de tristete, manie sau durere ale partii vatamate, nicidecum ale tale.
Uneori a cere scuze nu este de ajuns. Cand poti repara greseala, scuza isi are efectul deplin. De pilda, poti sa te scuzi de o mie de ori ca ai varsat cafeaua pe covorul din sufrageria cuiva. Daca nu sari sa ajuti la curatirea lui sau nu te oferi sa platesti factura de la curatatorie, atunci nu te-ai scuzat cu adevarat.
In concluzie, o scuza suficient de buna este aceea care este exprimata sincer, simplu, la timp, care are in vedere partea vatamata si care nu contine cuvinte parazitare de tip dar si daca. Expertul in afaceri, John Kador in cartea sa, Effective Apology, precizeaza: ne scuzam atunci cand acceptam responsabilitatea pentru o ofensa sau o mahnire provocata cuiva si cand ne exprimam regretul intr-o maniera directa, personala si limpede, oferindu-ne sa facem o remediere a situatiei si sa nu mai repetam vreodata greseala.
amintiri, Povesti despre oameni, Psihologie
Fara titlu
Cunosc pe cineva caruia i s-a profetizat de catre tata, ca nu va realiza nimic in viata. Ca va fi un nimeni, un incurca lume, dependent de altii. Vorbele blestemate au fost intarite de atitudini, comportamente, fapte. A fost batut, izolat, retras de la scoala si exploatat fara mila. Otrava neputintei, a indoielii de sine si a devalorizarii i-a fost picurata in suflet ani la rand, producand daune ireparabile…
Ce credeti ca s-a intamplat cu acel copil care intre timp a implinit 75 de ani? Destinul i-a harazit un instinct al supravietuirii fantastic, asa ca la un moment dat si-a luat viata in propriile maini. Si-a intemeiat o familie, si-a construit o casa, apoi a doua si a treia, muncind pe rupte. A crescut copii, s-a reintors pe bancile scolii, a inceput sa citeasca si sa-si cultive spiritul.
O intorsatura frumoasa a vietii, veti spune. Da, cu siguranta. Dar motivatia din spatele acestei schimbari este morbida. Stiti de ce-a facut omul nostru toate aceste ispravi? Ca sa-i demonstreze tatalui ca este in stare sa le faca. Sa-i spuna ca s-a inselat cand l-a socotit un neispravit, un nemernic, incapabil de fapte marete. Asa ca dupa fiecare obiectiv implinit, se intorcea spre tata si-l intreba intr-un fel sau altul: Ma vezi tata? Nu-i asa ca pot? Nu-i asa ca ma descurc? Hai spune-mi ca ma accepti, spune-mi ca esti mandru de mine. Tata, te rog fa macar un gest cu mana, aproba-ma din priviri, te rog spune-mi ceva frumos tata…
Dar tatal n-a schitat niciun gest, n-a scos niciun sunet. Iar omul nostru a continuat cursa nebuna spre inima ferecata a tatalui sau. Ani la rand, fara oprire, fara ragaz. A sosit si ziua cand fiul a trebuit sa ingrijeasca de acest tata tiran care i-a furat viata. Acela a fost momentul in care am asistat la una din cele mai duioase scene pe care am vazut-o vreodata. Un adult-copil hranea cu lingurita un tata batran si neputincios. O facea cu drag si voiosie. Chiar si atunci il mai intreba din priviri: tata, nu-i asa ca esti mandru de mine? Nu-i asa ca ma pretuiesti? Nu-i asa ca ma iubesti si pe mine?
Intr-un tarziu, cuprins de remuscari, batranul avea sa slobozeasca niste cuvinte straine de sine dar vindecatoare. Iarta-ma ma! Iarta-ma! Ma ierti, l-a intrebat cu glas ca de tunet. Sigur ca te iert tata, i–a soptit fiul.
Tatal este oale si ulcele de mult dar fiul inca se lupta cu fantomele trecutului sau. Inca vrea sa-i demonstreze tatalui ca el este un om demn, ca merita sa fie luat in seama, ca poate fi acceptat si iubit. Simt compasiune pentru acest om care si-a irosit viata pentru un vis furat. A investit in tot soiul de proiecte, care nu vor reusi niciodata sa-i vindece sufletul ranit…
Ne place sa stim ca sensul ales pentru viata este al nostru, ca ne-am gasit rostul pe lume. Alergam dupa succes, bogatie, putere, iubire, credinta, adevar. Ne ascundem sufletul bolnav in spatele rolului, statutului, functiei, banilor. Poate ca e timpul sa ne oprim o clipa si sa ne intrebam daca nu cumva facem ispravi pentru a castiga aprobarea mamei, a tatalui, a sotului, sotiei, bunicilor, sefilor etc. Daca acesta este crudul adevar, sa lasam fantomele in lumea lor si sa ne intoarcem la visul nostru. Doar acela ne va aduce vindecare si pacea de care avem nevoie…
Ultimele comentarii