Carte
Dansul furiei
Harriet Lerner este un autor care m-a cucerit de la prima lectura (vezi Dansul fricii si De ce (nu) vrem iertarea?). De data am citit Dansul furiei, o carte despre furia femeilor, manifestata in relatiile lor semnificative. Un demers curajos dar necesar, in conditiile in care doamnele furioase sunt etichetate in fel si chip, fara sa fie intelese si ajutate sa iasa din cercul vicios al frustrarii si neputintei. Cartea vine cu o astfel de abordare clarificatoare si vindecatoare. Este, asa cum insasi autoarea o defineste, un ghid practic pentru femeile care vor sa schimbe tiparul propriilor relatii.
Femeile furioase sunt considerate nefeminine, fiind etichetate ca: vrajitoare, isterice, scorpii, catele, castratoare, frustrate etc. In schimb, femeile calme, pacifiste, care nu se infurie (aparent) sunt numite cumsecade. Ele cedeaza intotdeauna si fac ce vor altii, reprimandu-si mania si neconstientizandu-i sursele.
Desi am fi tentati sa credem ca femeile calme sunt ok, nici una dintre cele doua categorii nu are o relatie sanatoasa cu sine si cu ceilalti. Calea de mijloc in relatie cu furia tine de clarificarea EUL-ui, de valorile, dorintele si idealurile personale, precum si de dorinta de schimbare a paternurilor care creaza dificultati. Dar, mai intai, sa aflam
De ce se infurie femeile ?
Din cauza deconectarii de sine, sustine Lerner. Deconectarea de sine inseamna ca, sub presiunile relatiei, o parte prea mare a Sinelui (ganduri, dorinte, credinte, idealuri etc) devine negociabila sau chiar reprimata. In acest caz, femeia acumuleaza o mare cantitate de furie reprimata si este deosebit de vulnerabila la depresie si la alte probleme emotionale. Sau isi poate exprima furia dar in momente nepotrivite, invitandu-i pe ceilalti sa creada ca este nebuna sau sa o ignore, pur si simplu.
Deconectarea de sine atrage dupa sine o serie de efecte cum ar fi, subfunctionarea. Cercetarile au demonstrat ca atunci cand se formeaza cuplurile, cei doi parteneri se afla cam la acelasi nivel de independenta si/sau maturitate emotionala. Ei vor crea un balansoar relational in care sub-functionalitatea unuia permite supra-functionalitatea celuilalt. De exemplu, daca sotia este vulnerabila, slaba, dependenta, sotul ei isi va nega aceste insusiri din sinele sau, folosindu-si energia emotionala pentru a reactiona la problemele sotiei, decat sa le identifice sau sa i le impartaseasca pe ale sale.
Subfunctionalii si suprafunctionalii se provoaca reciproc si isi intaresc reciproc comportamententele, astfel incat balansoarul devine in timp, tot mai greu de echilibrat. Cu cat femeia evita mai mult sa-si demonstreze competenta si puterea, cu atat mai mult va tinde sotul ei sa aiba sentimentul de competenta si putere. Daca punem la socoteala regulile culturale potrivit carora, femeia este un vas mai slab, asta s-ar putea traduce in prescriptie de rol, cam asa: Invatam sa ne comportam ca si cum am fi slabe, pentru a-i ajuta pe barbati sa se simta mai puternici si pentru a-i intari, renuntand la propria noastra putere. Subfunctionarea poate fi deci protectiva, dar si subtila (renunt la cariera pentru familie) si devine o matrice relationala, constienta sau nu, care alimenteaza furia.
Dar si suprafunctionarea este o capcana producatoare de furie. Asta izvoraste din credinta ca femeile sunt salvatorii emotionali ai lumii. De aici vine supra-responsabilizarea si folosirea energiei proprii pentru a rezolva problemele altora si a-i lecui de nefericire. In realitate, supra-functionarea este un simptom al relatiilor fuzionale de familie …
Un alt efect al deconecatarii de sine este divortul emotional care se intampla cand intr-o relatie este prea mult EU si prea putin NOI. Mai multe despre acest subiect am scris aici.
Cum folosim energia furiei?
Fie ca vrem sau nu sa recunoastem, furia exista pûr si simplu. Felul in care o folosim s-ar putrea sa nu fie tocmai productiv, ca in exemplele de mai jos, familiare, de altfel:
- Sa-l schimbam pe celalalt!? Asta este o dorinta puternica la fiecare dintre noi, desi este clar contrariul, si anume: putem sa ne indepartam de certurile ineficiente numai daca renuntam la fantezia de a-l schimba sau de a-l controla pe celalalt. Ba mai mult, atunci cand incercarile noastre de a schimba credintele, sentimentele, reactiile sau comportamentele celuilalt nu functioneaza, putem continua sa facem acelasi lucru, reactionand in moduri previzibile, tipice, care nu fac altceva decat sa agraveze tocmai problemele de care ne plangem.
- In conflict deschis. Desi cearta poate clarifica o problema, atunci cand este insotita de invinovatire, nu faciliteaza schimbarea ci o blocheaza. Dar nici pacea cu orice prêt nu este o solutie. Nu merita sa ma cert pentru asta este o fraza familiara care ne protejeaza de multe ori de provocarea pe care o presupune schimbarea propriului comportament. In relatie poate sa fie pace, dar sa lipseasca apropierea emotionala.
- Invinovatindu-l pe celalalt. Preocuparea aici este: Cine a inceput primul? A cui este problema? Cine este responsabil si pentru ce?
- Punand diagnostice celui gresit/defect. Cand faci acest lucru manifesti superioritate, avand pretentia ca stii ce gandeste, simte sau doreste celalalt si, mai ales, ce ar trebui sa simta, sa gandeasca sau sa faca acesta.
- Urmarind sau/si retragandu-ne in ceea ce numim, dansul circular din cuplu. Aceste strategii de urmarire si retragere sunt specifice partenerilor cu atasament insecurizant (anxios si évitant) al caror comportement mentine si provoaca cearta. Tiparul anxiosului este cel de urmarire (de obicei, femeia reactioneaza) iar al evitantului, de retragere in tacere (de obicei, barbatul).
Toate acestea sunt strategii gresite. Furia poate fi un bun ghid daca …
- O constientizezi, fara frica de pierdere sau/si separare. Asta presupune sa fi depasit fricii de potentialul distructiv al furiei, precum si anxietatea de separare, atunci cand iti manifesti autonomia cu fermitate.
- O stapanesti, transformand-o in « mesaje de tip EU ». De pilda, in loc sa spui tu nu stii sa asculti, poti spune: eu simt ca nu sunt ascultata. Acest mic detaliu evita blocajul in comunicare si iti faciliteaza un dialog civilizat, eventual empatic si eficient.
- Recunosti lipsa de claritate. E posibil ca datorita furiei si a subiectivitatii sa nu(mai) vezi lucrurile f clar. Preocuparea aici ar fi de a obtine un grad mai inalt de claritate asupra problemei care te deranjeaza si o reactivitate emotionala redusa.
- Cunosti mostenirea pe care ai preluat-o din arborele tau genealogic. S-ar putea sa ai de rezolvat niste treburi de familie care nu au legatura cu cel pe care-l consideri vinovat de furia ta.
- Adopti o pozitie ferma. Chiar daca nu-l putem schimba pe celalalt, este important sa clarificam cu acesta, ce este si ce nu este acceptabil/dezirabil pentru noi.
- Pui piciorul in prag! Daca idealurile, dorintele, valorile tale sunt constant incalcate, pacea nu mai este o solutie. Va trebui sa adopti o pozitie radicala de tipul: ori pleci tu, ori eu!
- O folosesti ca un vehicul pentru dezvolatare personala. Cand prezentul este inacceptabil din cauza frustrarii si a maniei care o provoaca, este timpul pentru schimbare. Acest drum te poate duce de la durere si confuzie la eliberare asumare si impacare cu sine.
Sa recapitulam:
Daca doresti sa gestionezi furia folosind-o ca ghid, iata ce ai de facut:
- Intrerupe dansul circular, de urmarire sau retragere, de supra-functionare sau sub-functionare, iesi din triangulare (despre asta am scris aici) si din tiparele disfunctionale mostenite transgenerational.
- Defineste-ti Sinele astfel incat sa-ti cunosti valorile, competenta si puterea. Adopta o pozitie congruenta cu propriile credinte si valori!
- Fereste-te de rupturi in relatiile tale intime/de familie. Oamenii nu rezista pe termen lung daca sunt separati de radacinile lor. Aminteste-ti ca o retragere din a rezolva problemele cuiva drag, nu inseamna si retragere emotionala!
- Pregateste-te sa intampini rezistenta celorlalti care vor dori sa te schimbi la loc dar si propria rezistenta la schimbare.
- Exprima-te atunci cand ai in vedere o chestiune importanta pentru tine si familia ta. In caz contrar si de dragul pacii, s-ar putea sa pierzi conectarea cu celalalt si sa inmultesti accesele la furie.
- Ai curajul de a pune intrebari clarificatoare, in ciuda faptului ca anumite subiecte sunt delicate.
- Cand esti furioasa, asteapta sa-ti limpezesti gandurile prin distantare temporara. Bate fierul cat e cald nu este o solutie!
- Inainteaza incet, in etape mici! Avand in vedere ca mania se propulseaza prin actiune rapida, este important sa stabilesti scenarii constructive inainte ca un stimul sa declanseze accesele de furie etc.
Nota: Aceasta nu este o recenzie in adevaratul sens al cuvantului. Am extras din carte cele mai valoroase idei, cu scopul de a transmite cateva informatii utile despre furie, celor interesati de subiect. Pentru o mai buna claritate si aprofundare a temei propuse, recomand lectura cartii.
Spor la citit si succes in lupta cu furiile de toate zilele!
Psihologie
Geometrie in psihologie
Adesea, cand doi adulti se afla in conflict implica o a treia parte (un copil, o ruda, parinte, prieten, coleg etc), formand ceea ce psihologii numesc triangulare. Acesta este un tipar disfunctional in care a treia persoana asculta, valideaza, ofera feedback si chiar solutii celui care se plange de o anumita problema aparuta in diada. Face acest lucru fara sa cunoasca problema din interior si nici punctul de vedere al celuilalt. In cazul acesta feedback-ul poate fi total eronat, ceea ce mai mult complica lucrurile, in loc sa le limpezeasca.
Desi pare un comportament inofensiv si chiar sanatos prin faptul ca reduce nivelul anxietatii prin partajarea problemei cu o terta parte (cand imparti necazul cu cineva te simti mai usurat, nu-i asa ?), in realitate triangularea ingreuneaza si mai mult sarcina celor doi de a identifica si solutiona problemele reale cu care se confrunta, sustine autorul Harriet Lerner, in cartea “Dansul furiei”.
Si mai pagubitor este ca, odata cu trecerea timpului, prin repetare, triunghiurile se pot rigidiza. Problemele vor fi din ce in ce mai greu de rezolvat, pe masura ce triunghiul devine din ce in ce mai rigid, atrage atentia acelasi autor.
Ca sa intelegem ce se petrece, iata cateva exemple:
Cand sotia ii reproseaza sotului ca petrece prea putin timp cu copiii, problema reala ar putea fi: ma simt ignorata si sunt suparata ca nu petreci suficient timp cu mine.
Cand sotia isi cauta job pentru ca s-a saturat sa stea acasa cu copiii, sotul se poate impotrivi, invocand educatia copiilor si nevoile gospodariei. In realitate, problema reala ar putea fi: imi fac griji pentru aceasta schimbare!
Sotia ii spune sotului: mama ta ma scoate din pepeni. Isi baga nasul peste tot, isi da cu parerea despre orice si te trateaza ca si cum ai fi inca un copil. In realitate problema este nevoia de limite in relatie cu mama etc.
Triunghiurile ne saboteaza relatiile intime
Asa cum am vazut, triunghiurile sunt neproductive pentru ca intretin ciorovaiala zilnica asupra unor false probleme, blocand dezvoltarea partenerilor si impiedicandu-i sa identifice sursele reale de conflict din relatiile lor.
Apoi, triunghiurile intretin cercul vicios al anxietatii. Dupa Murray Bowen, conflictul marital debuteaza odata cu cresterea nivelului anxietatii unuia sau ambilor parteneri, crestere influentata de factori interni sau externi relatiei. In astfel de circumstante, partenerii vor recruta, in mod intuitiv, un al treilea factor pentru a scapa de anxietate si iritare. In realitate, ceea ce se petrece este devierea furiei de la o persoana la alta, fara ca cineva sa fie interesat de cauzele reale si de rezolvarea acestei furii.
Triunghiurile sporesc foarte mult probabilitatea escaladarii agresivitatii. Cand unul dintre parteneri sparge intimitatea diadei, exista o mare probabilitate ca celalalt sa afle acest lucru si sa se comporte agresiv, considerandu-se tradat. Sau ar putea el insusi sa intre intr-un triunghi nou care complica, atat problemele initiale cat si relatia in sine.
Triunghiuri complexe de natura emotionala
Triunghiurile se multiplica si cresc in complexitate atunci cand problemele subterane dintr-o relatie sau dintr-un context alimenteaza focul in altele. Anxietatea subterana dintr-o situatie, izbucneste la suprafata in alta parte sub forma furiei. In acest caz, furia intensa indreptata spre o persoana apropiata poate indica faptul ca purtam in noi emotii puternice si nerecunoscute dintr-o alta relatie importanta.
Iata un caz tipic:
Pot fi furioasa pe tata dar sa-mi indrept furia spre sot sau pot fi furioasa pe sot si sa-mi indrept furia spre copil etc.
Cand ne infuriem tindem sa consideram ca problema tine de anumiti oameni. In realitate este vorba si de anumite tipare pe care le preluam intergenerational. Daca realizam o diagrama/genograma a familiei, am putea constata anumite modele care s-au transmis inconstient si pe care le preluam automat, in ciuda faptului ca genereaza tot felul de probleme.
Exemplul meu
Cand mi-am facut propria genograma am aflat ca in familia mamei, femeile au jucat rolul salvatorului, in timp ce in familia paterna, tatii/barbatii erau figuri autoritare, proeminente. Astfel am constientizat ca am preluat eu insami rolul de salvator (datorat si statultului de prim nascut) de pe linie materna si o anume rezistenta/aversiune la autoritatea masculina, venita din genealogia paterna. Cu aceste scheme emotionale inca ma lupt in cadrul relatiilor mele intime.
Sigur ca aici exista o mare varietate de pattern-uri care ne asaza in pozitii de supra sau subfunctionare, culpabilizare, salvare, moralizare etc, in familii, tipare care ne dau batai de cap si care ne indeparteaza si mai mult unii de altii. Dramatic este ca, in acest context care se desfasoara inconstient, gasim o sumedenie de alte motive de cearta decat cele reale care, odata identificate, ar putea sa ne ofere cheia spre conectare si vindecare.
Ce punem in loc?
Cand anxietatea creste, in diade se intampla unul din urmatoarele scenarii posibile: partenerii intra in triunghiuri; se concentreaza asupra unei false probleme (ale altora de ce nu?) si se cearta la nesfarsit; unul sau ambii parteneri isi canalizeaza energia si atentia spre un copil problema; incearca gestionarea anxietatii prin munca (tipic masculin); unul dintre parteneri se imbolnaveste (de regula, sotia) iar celalalt ii ofera sprijin etc. Toate acestea sunt modalitati gresite de gestionare a anxietatii in cuplu.
Solutiile vin odata cu constientizarea faptului ca strategiile folosite anterior au slabit relatia, in loc s-o intareasca. Ca urmare ar fi de dorit sa fie inlocuite. Putem incepe prin distrugerea triunghiului/triunghiurilor. Cand avem o relatie personala cu fiecare membru al familiei, fara sa intervina un tert, apar la suprafata probleme reale, ascunse pana nu de mult. Odata identificate, ele pot fi discutate si rezolvate in mod matur in cadrul relatiei sau cu ajutor specializat.
Concentrarea supra unui copil problema poate functiona de minune atunci cand este vorba despre abaterea atentiei de la o casnicie problematica sau de la o problema emotionala dificila cu un parinte, bunic, sef etc. Pe de alta parte, copiii sunt f sensibili la calitatea vietii parintilor si pot ajuta inconstient familia prin propriul comportament subfunctional. Copilul dificil face adesea tot ce se poate pentru a impiedica dezvaluirea problemelor generatoare de stres si angoasa. Solutia aici este comutarea atentiei de la oaia neagra a familiei spre adevarata problema generatoare de anxietate. Rezultatul? Copilul va inceta de indata sa mai fie o problema. De retinut si faptul ca cei mici au o capacitate remarcabila de a face fata problemelor atunci cand noi insine ne ocupam de propriile probleme.
Inchei cu o intrebare, deloc retorica si cu un raspuns pe care ar fi de dorit sa nu-l uiti. Daca iti indreptati energia emotionala catre un membru al familiei, te-ai intrebat vreodata unde ar fi directionata toata aceasta energie iscata de griji sau/si de frustrare, daca respectiva persoana ar disparea de pe radar?
Cand incetezi sa te ocupi de viata celuilalt, incepi sa-ti faci griji pentru tine! Cand iti rezolvi problemele personale, vei fi dispus sa lupti pentru relatia ta de cuplu, cu maturitate si asumare. Fara furie si, mai ales, fara geometrie!
Psihologie
Despre divortul emotional
Toata lumea vorbeste despre divort in termeni dramatici dar se vorbeste mai putin despre divortul emotional. Acesta se instaleaza deseori in viata de cuplu si reprezinta un indiciu al faptului ca s-a pierdut intimitatea, in timp ce instrainarea castiga tot mai mult teren. De aici si pana la divortul legal nu este decat un pas. Iata de ce gandesc ca este important sa aflam ce este divortul emotional, cand apare si, mai ales, cum il putem evita.
Divortul emotional este o ruptura/separare de ordin psihologic care se instaleaza in cuplurile care, din diverse motive (neintelegeri, certuri frecvente, nevoi neimplinite, rani, abuz etc) nu reusesc sa mentina apropierea emotionala, suficient timp cat sa fie hranitoare si implinitoare pentru ambii parteneri.
Din punct de vedere emotional, familia se afla intr-o dinamica in care cei doi parteneri se apropie si se departeaza atat cat au nevoie, ca intr-un dans care ii tine in echilibru, cu sine si cu celalalt. Cand muzica se schimba, dansul isi pierde ritmul, devenind plictisitor si anost. Dar cine si de ce ar schimba muzica?
Cauze ale divortului emotional:
Antropologul Paul James Bohannan sugereaza ca inabilitatea de a tolera schimbarile si dezvoltarea unuia dintre parteneri produce un divort emotional, fie ca este sau nu insotit de un divort legal.
Daca propria casnicie esueaza in incercarea de a satisface nevoile fiecarui partener, acestia se pot indeparta treptat unul de celalalt, gasind compensatie in alte relatii sau activitati.
O perspectiva interesanta am gasit la Harriet Lerner, care, in cartea Dansul furiei arata ca divortul emotional se intampla cand intr-o relatie este prea mult EU si prea putin NOI. Este prea mult EU atunci cand unul sau ambii parteneri se focalizeaza asupra propriilor dorinte si nevoi, separandu-se in ceea ce priveste activitatile, timpul liber si intimitatea. Este prea mult NOI atunci cand partenerii se identifica prin celalalt, cand dorintele proprii sunt inhibate de dragul celuilalt si a relatiei, cand fuziunea este atat de puternica incat creaza anxietate, la separare.
Poate fi si un NOI pseudo-armonios cand nu exista conflict deschis, deoarece sotia supusa accepta realitatea sotului dominant, de exemplu. Poate fi de asemenea, un NOI fuzional cand doi oameni devin unul singur, ca si cum ar impartasi acelasi creier si acelasi sange. In acest caz pericolul ar fi separarea care este resimtita ca o moarte psihologica sau chiar fizica.
Dileme ale diadei EU/NOI
Daca esti furios si trist tot timpul intr-o anumita relatie, este un mesaj care iti transmite ca trebuie sa clarifici si sa intaresti mai mult Eul. Cu cat ne scoatem la iveala un EU clar si separat cu atat mai mult putem experimenta si savura atat intimitatea cat si solitudinea. Cu mentiunea ca singuratatea si separarea noastra nu trebuie sa insemne distanta si izolare.
Uneori, a dezvolta un EU mai puternic inseamna a trai cu teama ca partenerul te-ar putea parasi daca ai deveni mai independent/a, actionand cu claritate si fermitate. Alteori inseamna a face pace cu dorinta de a parasi o relatie nesatisfacatoare, o posibilitate la fel de inspaimantatoare precum frica de a fi parasit/a. In consecinta, un EU puternic inseamna a rezolva dileme de tipul acesta: aleg sa raman in casatoria aceasta, alaturi de un barbat care nu se va schimba sau daca lucrurile nu se schimba, plec !
Cand un membru al familiei isi defineste un EU mai independent, se confrunta cu o puternica opozitie de tipul: schimba-te la loc! Contra-miscarile se desfasoara in 3 pasi: n-ai dreptate; schimba-te la loc; daca nu te schimbi, vei supôrta consecintele. Arsenalul de lupta cuprinde: acuzatii de raceala, lipsa de loialitate, egoism, dispret; amenintari. In acest caz, un EU puternic va continua calea schimbarii, in ciuda opozitiei partenerului si cu toate riscurile care deriva de aici. Un Eu mai slab va ceda sub presiunea partenerului dar si din cauza propriei rezistente la schimbare
Echilibrul este solutia
Toti avem nevoie, atat de EU cat si de NOI, care se hranesc reciproc si-si confera sens unul altuia. Fiecare membru al cuplului monitorizeaza constant echilibrul acestor doua forte, facand mutari in mod automat si inconstient pentru a restabili un grad mai mare de separare, atunci cand se instaleaza anxietatea legata de fuziune, sau un grad mai mare de coeziune, atunci cand se instaleaza anxietatea de separare.
Carte
Dansul fricii
Cartea Dr. Harriet Lerner intoarce pe toate fetele o emotie pe care o resimtim toti si pe care, deseori, o consideram negativa – frica. Autoarea sustine ca frica, anxietatea si rusinea sunt emotiile cele mai mult prezente in vietile oamenilor si cele care ii fac nefericiti…
Indiferent cum o privim, insa, frica este un mecanism natural de supravietuire, in reactiile de tip lupta sau fugi. Tot ea ne impiedica sa facem vreo prostie, de exemplu, nu sarim in apa daca instinctul ne spune ca acolo este un pericol. Si tot frica/axietatea ne semnaleaza ca ne-am indepartat unii de altii in relatiile noastre intime etc. In acest sens, nu frica ar trebui sa ne inspaimante ci, intr-o oarecare masura, lipsa ei, remarca autoarea…
Frica poate fi o forta pozitiva daca apare la momentul potrivit si in doza corespunzatoare, daca ne ajuta sa ne conectam mai profund la umanitatea noastra specifica, daca am perceput-o corect in scopul de a face fata unei provocari curente sau viitoare, daca serveste ca stimulent sau, pur si simplu, aduce un pic de sare si piper vietilor noastre.
Asadar, frica nu este ceva care trebuie eliminat sau macar atacat in vreun fel. In schimb avem nevoie sa ne imprietenim cu frica si sa acordam mai multa atentie mesajului pe care ea ni-l transmite. In loc sa invatam cum sa traim cu frica, incercam de fiecare data cand apare sa o gonim/negam, ceea ce aduce si mai multa frica. Cercetarile demonstreaza ca, cu cat e mai mare stradania de a evita lucrul de care te temi, cu atat creierul devine mai convins ca pericolul e real.
Conform autoareai, necazul cu anxietatea este ca: ne extrage din prezent si ne expediaza in trecut, pe masura ce derulam obsesiv si regretam aceleasi povesti de demult, facandu-ne apoi griji pentru viitor; deschide usa gandirii catastrofice si declanseaza sporovaiala din capul nostru, de tipul: ma indoiesc ca pot gestiona greutatile vietii, ca pot realiza ce-mi doresc, ca sunt capabil sa-mi depasesc conditia etc; pierdem obiectivitatea si echilibrul astfel ca realitatea devine distorsionata: fie ne inunda ca un tsunami, fie ca ne zguduie ca un cutremur tacut, pe sub aparenta unei vieti cotidiene linistite; da nastere unor sentimente precum lipsa propriei valori si incompetenta. Pentru unii poate fi narcisism si grandomanie. Ambele sunt doua fatete ale aceluiasi dezechilibru cauzat de anxietate; iti pierzi abilitatea de a vedea multiplele fatete ale propriului sine; ne pune in competitie cu altii care pot mai mult etc
Dupa ce ne spune ca teama si tremuraturile ne tin in siguranta, dupa ce enumera daunele fricilor exacerbate, Harriet Lerner ia in atentie subiecte precum: reactiile la stres, teama de a vorbi in public, teama de schimbare, anxietatea la locul de munca, anxietatea si rusinea cauzate de privirile celorlalti dar si de imaginea noastra din oglinda, frica de boala si suferinta etc.
Ultimul capitol al cartii este dedicat curajului, un ingredient esential in lupta cu fricile si anxietatile noastre, cele de toate zilele. Viata cuiva se limiteaza ori se extinde direct proportional cu curajul sau, afirma Lerner. Iar curajul nu inseamna lipsa fricii. Nu este nici acelasi lucru cu faptele eroice pe care le vedem in filme sau la televizor. Curajul este capacitatea de a gandi, vorbi si actiona, in ciuda fricii si a rusinii resimtite…
Mi-a placut cartea Dansul fricii in primul rand pentru ideile valoroase pe care le contine. Dar mi-a placut si felul in care este scrisa, simplu si clar, ca o poveste despre un “monstru” care poate fi, in cele din urma, imblanzit…
Impartasesc cuvintele autoarei care spune, in finalul cartii: Cat vom trai, emotiile vin neinvitate si vor pleca la fel. Important este sa ne imprietenim cu ele. In lumea actuala, nu exista provocare mai importanta ca aceasta.
Psihologie
Anxietatea la locul de munca
Orice organizatie este un sistem anxios, sustine Harriet Lerner in cartea, Dansul fricii. Anxietatea este un lucru bun, atata timp cat semnaleaza o problema si motiveaza un grup sa se adune laolalta pentru a o rezolva eficient. Cand anxietatea este cronica si generalizata, inseamna ca stresul a devenit stapan iar persoanele din organizatie sunt coplesite de efectele acestuia. Mediul de munca este toxic iar organizatia se lupta pentru supravietuire. Dar cum intampinam stresul la locul de munca? Acelasi autor vorbeste despre existenta a 5 stiluri de gestionare a anxietatii, specifice oricarei organizatii/sistem:
- Subfunctionarea. Subiectii din aceasta categorie nu-si pot organiza eficient munca si sunt perceputi de sefi si colegi ca fiind visatori, imaturi sau/si iresponsabili. Unii pot fi subfunctionali pe anumite zone, cum ar fi sarcinile birocratice, nerespectarea termenelor, sau intarzierea la intalniri. Stilul acesta se potriveste mai bine mezinilor, care manifesta spirit liber si creativitate dar subestimeaza importanta regulilor, respectarea ierarhiilor si a autoritatii. Daca esti subfunctional, asuma-ti responsabilitatea si ia in calcul toate instructiunile rolului tau in organizatie. Respecta regulile, chiar daca ele pot parea banale si anoste. Tine cont de pozitia ta in sistem si raporteaza-te corect la superiorii ierarhici.
- Suprafunctionarea este in mod natural teritoriul primilor nascuti, care au tendinta sa creada ca ei stiu cel mai bine ce trebuie facut. Prin urmare trec la actiune si fac prea mult, cu mult zel. Daca crezi ca detii adevarul absolut si incerci sa-ti convingi colegii aflati in eroare, de ideile tale perfecte, e clar ca esti un suprafunctional care are nevoie sa stie cand sa se opreasca, inainte de a deveni antipatic/a. Poate este nevoie sa-ti examinezi pozitia din familia de origine si sa incerci reechilibrarea lucrurilor intr-un mediu care nu-ti mai permite modelul dobandit prin educatie…
- Invinovatirea este un raspuns direct/spontan la anxietate, insa poate deveni cea mai usoara cale de a-ti ruina cariera, fie si prin eticheta pe care o poti dobandi de «persoana problema». Iata de ce avem nevoie de o strategie de rarefiere a stresului si nu de indreptatire de sine si de critica a vinovatilor. Nu este nevoie sa infrunti orice nedreptate din mediul profesional. Mai bine, cand te simti incordat sau suparat, ia-ti un timp pentru a te calma si a privi imaginea de ansamblu. Apoi reflecteaza la ce anume iti doriti sa obtii si gandeste-te in ce fel poti exprima cu voce tare diferite perspective, fara a deveni critic sau defensiv. Este un act de maturitate sa-ti alegi bataliile si sa le lasi pe toate celelalte sa treaca.
- Distantarea emotionala. Acesta este un mecanism de aparare, aparent folositor, stiut fiind ca retragerea/fuga din fata inamicului ne degreveaza de frica si incordare. Totusi exista un pericol aici, si anume: cu cat te distantezi mai tare de persoanele din grupul tau de lucru, cu atat mai probabil vei deveni tinta interpretarilor inexacte si a barfelor. Pe termen lung vei indura mai multa anxietate subterana, daca eviti anxietatea pe termen scurt pe care o implica diverse interactiuni. Daca initial, ai nevoie de retragere pentru a te calma si a reflecta la situatia creata, pe termen mediu si lung, strategia care da roade este: arata-ti fata in loc sa-ti vari capul in nisip. Asta presupune sa ramai prezent, participand la evenimentele organizate de companie/angajator si la reuniunile informale. Apeleaza la zambet, umor si dialog, in relatiile cu oamenii dificili, aratand interes fata de munca si de ideile lor. Sigur ca, atunci cand o anumita chestiune este importanta pentru tine, trebuie sa fii in stare sa pui intrebari clare, sa spui ce gandesti si sa clarifici care este pozitia ta fata de subiectul in cauza.
- Barfe si zvonuri. Poti masura cantitatea de anxietate dintr-un sistem, in functie de dimensiunile barfelor care circula pe acolo. Barfa creaza insideri si outsideri. Cand avem probleme cu unii sefi sau colegi, avem tendinta sa cautam simpatia altora, povestindu-le cat de nesuferiti, ciudati, imposibili sunt cei cu care suntem in dezacord. In realitate, sporim anxietatea, fie si din cauza ca nu putem fi siguri de loialitatea sau/si discretia colegilor. O regula de aur aici este sa nu spui nimic din ce n-ai vrea sa ajunga la urechile altora. Ce-ai putea face in schimb? Sa vorbesti direct cu persoana vizata. Daca, din diverse motive, nu poti face asta, impartaseste problema ivita unei persoane sigure (eventual specialist) care sa priveasca obiectiv lucrurile si care sa-ti ofere un feedback obiectiv, poate chiar o solutie salvatoare…
Stresul de la de munca poate fi cauzat de un sef anxios care ia decizii fierbinti si care transmite mesaje vagi, contradictorii, inselatoare sau dictatoriale. De asemenea, poate fi cauzat de colegii care au ei insisi un inalt grad de anxietate pe care il transmit mai departe. Dar putem fi chiar noi insine cei care contribuim la stresul individual si colectiv.
Factori personali care contribuie la nivelul de stres, la locul de munca:
- Problemele din familie. Daca ai dificultati de relatie cu sotul/iubita/copilul, acest fapt iti va influenta performanta si, implicit nivelul de satisfactie si stres, la locul de munca.
- Incarcatura emotionala din trecutul personal, inclusiv locul/rolul in ierarhia familiei (pozitia in fratrie). In principiu, fratele mai mare are tendinta de control si in conditii de stres reactioneaza suprafunctional; sora mijlocie este indatoritoare, sensibila la nevoile celor din jur, evita conflictele si reactioneaza la stres, subfunctional; mezinii sunt si ei subfunctionali, interesati mai mult de incluziune in grup, intelegere si apreciere etc
- Activarea unor declansatori emotionali cu radacini in istoricul de familie, cum ar fi: reactivitate la lipsa aprecierii, la ironia/sarcasmul altora etc.
- Semnificatia esecului si a succesului, mostenite din familia de provenienta
- Sperantele, temerile si asteptarile parintilor cu privire la reusita personala: nevoia de a straluci/performa sau, dimpotriva de a fi invizibili.
- Gandul ca nu poti trai fara acel job etc.
Ce anxietati aduci in mediul tau de lucru? Care dintre cele 5 stiluri de management al anxietatii ti se potriveste? Cum ai putea gestiona mai bine anxietatea la locul de munca, astfel incat mersul la serviciu sa fie o sursa de implinire si bucurie pentru tine ?
Psihologie
De ce ne certam. O explicatie
Ati observat ca atunci cand suntem stresati, ne certam mai des cu partenerul, cu prietenul/copilul/colega etc. Lucrul acesta se explica prin felul in care gestionam stresul, sustine Dr. Harriet Lerner in Dansul fricii. Unii oameni sunt suprafunctionali, altii sunt subfunctionali. De asemenea, unii sunt hartuitori (cauta cearta cu lumanarea), altii evitanti (fug pe cat posibil de orice conflict/confruntare). Cand se intalnesc aceste tipologii, dansul rezultat este falimentar pentru ca stilul unuia de gestionare a anxietatii il instiga si-l perpetueaza pe al celuilalt. Asa se face ca, daca te tii scai de un evitant, acesta se va indeparta si mai mult iar daca il neglijezi pe hartuitor, acesta te va urmari si mai mult. Apoi, daca un suprafunctional intalneste un subfunctional (si asta chiar se intampla), relatia lor se va deteriora pe masura ce stresul isi va face simtita prezenta…
Suprafunctionarea si subfunctionarea sunt niste cai automate prin care reactionam la stres, in ciuda faptului ca, de multe ori nu stim care este amenintarea reala si nici cum sa-i facem fata. Sigur, putem normaliza lucrurile, constientizand care este propria modalitate de a gestiona stresul. Dar sa vedem mai intai carei tipologii apartinem:
Esti un suprafunctional daca:
- Simti ca numai tu stii ce este bine pentru tine si pentru altii
- Intri in scena rapid, ca sa sfatuiesti, mediezi si sa preiei controlul situatiei
- Ai impresia ca trebuie sa fii mereu cu un pas inaintea celorlalti
- Cultivi pozitia de salvator si iti place sa fii perceput astfel
- Te focalizezi asupra lucrurilor pe care altii le fac gresit
- Cauti explicatii si, mai ales vinovati, pe care sa-i critici/judeci/condamni
- Ai dificultati in a-i lasa pe altii sa-si rezolve propriile probleme
- Eviti anxietatea legata de propriile obiective si dificultati, focalizandu-te asupra altora
- Ai dificultati in a arata ca esti vulnerabil si ca unele lucruri s-ar putea sa-ti scape
- Calificativul “intotdeauna de nadejde” devine o eticheta relationala etc
Esti un subfunctional daca:
- Ai zone in care nu te poti organiza
- Ai tendinta sa fugi de responsabilitate si sa abandonezi totul
- Te simti mai putin competent in conditii de stres, invitandu-i astfel pe cei din proximitate sa preia controlul
- Tinzi sa manifesti simptome fizice si emotionale, in familie sau la locul de munca, atunci cand stresul este ridicat
- Poti deveni tinta ingrijorarii sau a preocuparii celorlalti
- Te raportezi la tine insuti ca la “a cincea roata la caruta”
- Te poti alege cu etichete de genul: fragil/a, bolnavicios/a, lenes/a, molatec/a etc
Daca ar fi sa privim caracterisiticile celor doua tipuri de reactivitate la stres, am fi tentati sa credem ca unii oameni sunt mai buni decat ceilalti, cand se confrunta cu stresul. De pilda, ar parea ca suprafunctionalii si evitantii reactioneaza (mai) adecvat la factorii stresori, in timp ce subfunctionalii si hartuitorii sunt “problema” din relatie. Nu degeaba, acestia din urma, raporteaza o stima de sine scazuta!? In realitate, cei care hartuiesc pe altii si care functioneaza defectuos poarta povara unei anxietati mai mari, iar diferenta dintre unii si altii este mai mult aparenta, decat reala, crede Dr. Harriet Lerner. Provocarea, in fiecare caz, este aceea de a observa stilul de gestionare a anxietatii si, apoi, de a te indrepta spre tine si relatia spre integritate si echilibru, conchide autoarea.
De regula, suntem tribuitari unui anume stil de gestionare a stresului. Totusi, putem fi, atat suprafunctionali cat si subfunctionali, atat hartuitori cat si evitanti, in functie de contextele/etapele in care ne aflam la un moment dat. Important este sa ne observam/autoevaluam la cald si sa gasim calea spre rezolvarea situatiilor problematice …
Care este tiparul meu? Dar al tau?
Eu, cand sunt stresata, de regula, am tendinta sa fiu in control si incep sa dau instructiuni, eventual sa critic sau sa caut tapi ispasitori (stil preponderent suprafunctional). In acelasi timp, realizez ca am acest tipar defectuos si fac tot posibilul sa aman verbalizarea instructiunilor/sfaturilor/criticilor, macar cateva ore, timp in care stresul se mai risipeste. Am invatat deci ca, bate fierul cat e rece este o sintagma mai eficienta, in cazul meu …
Tu cum reactionezi la stres? Care sunt consecintele strategiei folosite? Crezi ca este nevoie sa schimbi ceva in tiparul relational? Ce anume ar da rezultate, in cazul tau? Este important sa clarifici aceste aspecte daca vrei ca logica anxioasa, deseori obsesiva (de tip: iar m-a mintit in privinta banilor sau fosta il instiga pe copil impotriva mea etc) sa fie inlocuita cu una calma, realista, care sa duca spre rezolvarea problemei, nu spre adancirea obsesiei cu privire la ea…
Psihologie
Cura de o zi pentru teama de respingere
Psihoterapeutul Harriet Lerner in cartea Dansul fricii povesteste despre una din terapiile de scurta durata pe care i-a administrat-o unui prieten blocat de frica de refuz/respingere. Pentru ca avea copilaria marcata de respingere si din cauza ca trecuse printr-un divort dureros, Frank ezita s-o invite pe Liz in oras, de teama ca aceasta il va refuza. Terapia propusa se baza pe crearea a 50 de situatii noi in care Frank trebuia sa primeasca refuzuri.
Tipul acesta de terapie radicala se numeste desensibilizare progresiva (tehnica folosita cu succes in cazul fobiilor) iar logica acesteia este sa experimentezi si mai multa teama/anxietate prin confruntarea cu obiectul fricii, pentru a o diminua, in cele din urma, prin experienta.
Concret, Frank primise sarcina sa mearga in cel mai aglomerat centru comercial din oras si sa invite diverse femei necunoscute, la restaurant. Desi terapia i s-a parut bizara si infricosatoare, a acceptat totusi propunerea deoarece avea mare incredere in terapeut si era foarte motivat. Dar ce credeti ca s-a intamplat pe teren?
Lucrurile s-au complicat datorita situatiei stanjenitoare in care se afla dar si a faptului ca unele femei au acceptat invitatia lui Frank. Chiar si asa, a reusit sa colecteze 20 de refuzuri dupa care un gand salvator i-a trecut prin cap: ce-ar fi sa o sun pe Liz si s-o invit in oras? Zis si facut. Pentru ca era déjà experimentat in privinta eventualului refuz, a actionat cu hotarare, asumandu-si raspunsul ei, oricare ar fi fost acesta. Ei bine, raspunsul lui Liz a fost NU, cu specificarea ca era implicata déjà intr-o relatie.
Bun, si care a fost atunci castigul acestei terapii de soc la care s-a supus de buna voie, Frank? In primul rand, el a inteles ca refuzul face parte din viata. Apoi a putut sa-l accepte ca pe un esec trecator, ca pe o experienta care are de-a face prea putin cu sinele sau, si mai mult cu sinele celuilalt si cu anumite circumstante exterioare. Este bine de stiut ca refuzul cuiva poate dezvalui la fel de multe (adesea si mai multe) despre nesigurantele si fricile celui care te respinge, precizeaza psihoterapeutul Harriet Lerner.
Nimeni nu este imun la durerea unui refuz. Dar, cu cat ne dezvoltam mai mult maturitatea si valoarea sinelui, cu atat mai putin vom lua refuzul ca pe ceva personal. Cand realizăm că a fi respins nu e o incriminare la adresa ființei noastre, ci o experiența pe care trebuie s-o suportam iar și iar atata vreme cat iesim in lume, refuzul devine tot mai usor de digerat. Singura cale certa de a evita sa fii respins e sa stai mut intr-un colt si sa nu-ti asumi niciun risc… Daca alegem sa traim curajos, vom avea de indurat si refuzuri. Vom supravietui ca sa infruntam si mai multe”
Respingerea este una dintre cele cinci rani ale copilariei (alaturi de abandon, umilire, nedreptate si tradare) care ne impiedica sa fim noi insine, sustine Lise Bourbeau, initiatoare a unei scoli/filosofii de viata, denumita Asculta-ti corpul si autoare a numeroase carti printre care: Cele cinci rani ale copilariei care ne impiedica sa fim noi insine si Vindecarea celor cinci rani. Cartile sunt traduse in limba romana si se gasesc in librarii.
Despre frica de respingere, de a vorbi in public, despre anxietatea sociala precum si despre rusinea in diferite contexte de viata, recomand cartea psihoterapeutului Dr. Harriet Lerner, Dansul fricii, aparuta in 2017 sub patronajul Pagina de Psihologie.
Carte
De ce (nu) vrem iertarea?
Titlul mi s-a parut incitant iar lectura unei astfel de carti s-a dovedit a fi un demers util, in conditiile in care toti ofensam si suntem ofensati la randul nostru. Dar ce facem dupa acest moment? Ce greseli/capcane trebuie sa evitam pentru ca acceptarea/iertarea sa se produca, fara a lasa rani? Cum sa fie o scuza, pentru a-si face efectul dorit? E musai sa iertam suta la suta, in orice conditii si sa uitam experienta? Ce anume ne aduce linistea, dupa furtuna?
Autoarea, Dr. Harriet Lerner vine cu lamuririle necesare, pornind de la cea mai cunoscuta expresie din vocabularul iertarii, imi pare rau. Aceasta sintagma are mai multe fete, spune autoarea, care se schimba in functie de context si de felul in care este comunicata: onest, (ne)izbutit, sincer sau de fatada. Uneori cuvintele vindecatoare sunt amanate mult timp sau nu mai vin deloc. In acest ultim caz, avem o mare problema. Cea mai spinoasa problema din vocabularul iertarii apare atunci cand avem de-a face cu cineva care nu se caieste… Vezi explicatii aici
In articolul de aici am scris cum ar trebui sa fie o scuza, astfel incat sa fie primita. Despre ce facem cu ramura de maslin, atunci cand ne este oferita, am detaliat aici. Avem nevoie sa iertam tot timpul, pe oricine, in ciuda simtamantului ca este peste puterile noastre s-o facem!? Am raspuns si la intrebarea asta, aici. In fine, mai trebuie sa aflam ce anume ne aduce vindecarea, daca ofensatorul nu-si cere scuze niciodata si pare mai fericit ca oricand!? Ei bine, raspunsul autoarei m-a surprins: nu exista retete magice, fa ce poti cu resursele pe care le ai la indemana! Afla mai multe, aici.
Dupa cum vezi, recenzia mea este un panel de articole care contine idei ale autoarei dar si contributia mea la tema propusa. Vestea buna este aceasta: daca ai rabdare sa citesti toate articolele (sau numai cele care te intereseaza), n-ai nevoie sa cumperi cartea, pentru ca toate ideile valoroase, aduse in discutie de Dr. Lerner sunt aici. In plus ai si o structura mai riguroasa a temei propuse (zic eu), lucru care te ajuta sa retii exact ceea ce te intereseaza. Lectura placuta si folositoare!
foto: pagina de psihologie
Psihologie
O poveste despre (ne)eliberare
Cand cineva greseste fata de mine si-mi cere scuze, regretand sincer gestul, fapta ori vorba care m-a ofensat, iertarea vine firesc si relativ usor (nu vorbim aici de greseli grave, cum ar fi adulterul de exemplu). Dar ce se intampla cand nu exista recunoasterea greselii, remuscare si cand scuzele nu mai vin niciodata? Ce anume ne tine captivi in suferinta si ce anume ne-ar putea elibera de ea?
Suferinta ne tine captivi din mai multe motive:
Modul nostru de gandire ne blocheaza calea spre eliberarea de amaraciune si durere, sustine Dr. Harriet Lerner in cartea, De ce nu vrem iertarea. Cel mai rascolitor gand, pus sub forma de intrebare este de ce. De ce mi-a facut una ca asta? Desi legitima, intrebarea nu are raspunsuri logice (cum sa explici inexplicabilul?), oricum, nu cele care ne-ar putea usura calea spre vindecare.
Un alt gand care ne bantuie este legat de sentimentul echitatii. Nu e drept ca mi s-a intamplat asta, nu meritam, dupa tot ce am facut pentru ea/el. Nu e corect ca eu sa sufar iar el/ea sa fie fericit/a, calcand pe cadavre. Nu stiu cum se intampla dar, cu cat este mai nefericit cel lezat, cu atat pare mai fericit si nepasator cel care a lezat, fapt care intensifica durerea primului.
Tendinta noastra de a lua lucrurile foarte personal este un alt obstacol in calea procesului de vindecare. Gandul ca ceea ce s-a intamplat are legatura doar cu mine, cel lezat, este de departe o minciuna. Psihologii atrag atentia ca atunci cand oamenii sunt rai cu alti oameni, sunt ei insisi nefericiti si raniti. De multe ori acestia aleg la intamplare oameni pe care sa arunce resentimentele, furia si frustrarile personale. In acest caz, ceea ce spun si fac sunt proiectii ale felului in care ei insisi se vad in relatie cu ceilalti.
Desi nu admitem, a ramane cu furia noastra, suparati si epuizati, ne poate fi folositor in patru feluri, sustine Dr. Harriet:
- Suferinta poate fi maniera noastra specifica de a ne lua revansa, aratandu-i celuilalt, precum si lumii intregi cat de profund am fost raniti de comportamentul cuiva. In realitate, celorlalti le pasa mai putin de noi si mai mult de ei insisi.
- Furia pe care o resimtim fata de cel care ne-a gresit poate servi la a ne proteja o alta relatie, mai importanta. De exemplu, este mai comod sa pastram ranchiuna fata de nora, in timp ce evitam sentimentele negative vis-à-vis de pasivitatea fiului care nu si-a asumat nicio responsabilitate pentru felul in care te trateaza sotia lui etc.
- Emotiile negative ne tin conectati cu persoana care ne-a ranit. La fel ca in iubire, atasamentul este prezent si in acest caz, mentinand relatia, in mod disfunctional. Asa se face ca, in unele cupluri separate d.p.d.v. legal, legatura emotionala este inca prezenta.
- Un dialog intern manios pastreaza vie fantezia ca se va face dreptate. Cel ofensat spera astfel ca va veni o zi in care ofensatorul isi va recunoaste greseala si va dori sa o repare. Un alt gand iluzoriu, care depinde exclusiv de meandrele celuilalt…
Exista retete pentru eliberare si vindecare?
Harriet Lerner crede ca nu exista un ghid de eliberare din ghearele durerii. Motivul ar fi insasi viata care include dezamagire si chin. Singura cale de a evita sa fii tratat rau in aceasta lume este sa te ascunzi intr-un colt intunecat si sa ramai mut. Daca esti in lume, raspunsul la intrebarea cum te eliberezi de rana nerecunoscuta si nepansata este descurajant: Fa-o asa cum poti, cu resursele pe care le ai la indemana! Foloseste o strategie proprie, o practica de vindecare care ti se potriveste (rugaciune, meditatie, sport, voluntariat), ori adopta un nou mod de gandire (restructurare cognitiva) care sa rezoneze cu obiectivul propus, acela de eliberare si vindecare.
Daca vrem sa scapam de manie si resentimente este necesar sa renuntam la iluzia ca pute(a)m avea un trecut diferit si sa indepartam speranta unui viitor fantezist. Ceea ce avem este viata din prezent, care poate fi traita si altfel decat ramanand impotmoliti in manie si resentimente.
In loc de concluzie, o poveste despre eliberare
Doi calugari care calatoreau impreuna au ajuns pe malul unui rau, unde au intalnit o femeie imbracata intr-o lunga rochie de matase, care le-a cerut celor doi s-o poarte pe apele repezi ale raului. Cel mai tanar i-a intors spatele femeii si a inceput sa inoate spre malul celalalt al lacului. Calugarul batran a urcat femeia pe umerii lui si a traversat raul. Dupa ce-au ajuns dincolo, femeia si-a vazut de drum, fara sa spuna un cuvant.
Cei doi si-au continuat calatoria tacuti insa devenea tot mai clar ca tanarul calugar era agitat si preocupat de ganduri. In cele din urma a izbucnit: cum ai putut s-o duci in brate pe femeia aceea, l-a intrebat dojenitor. Stii ca juramantul nostru ne interzice sa atingem vreo femeie. Mai mult, a fost atat de capricioasa si nerecunoascatoare. Nici macar multumesc nu ti-a spus. Eu am lasat femeia pe mal, dupa ce am trecut-o raul. Tu de ce o mai porti cu tine si acum, i-a replicat batranul.
Psihologie
Totul sau nimic!?
In urma cu mai multi ani, o batrana m-a rugat sa intermediez o relatie intrerupta de mult timp cu sora ei mai mare. Era atat de afectata de aceasta situatie si-si dorea atat de mult impacarea incat m-a responsabilizat peste masura. In ziua Z, echipata cu argumente si multa speranta, am descins in casa surorii acesteia, cu care aveam o relatie mai veche. Din vorba in vorba, am ajuns la momentul inmanarii ramurei de maslin, oferita cu lacrimi de sora ei. Dar, stupoare. Batrana a incremenit muta prêt de un minut, dupa care mi-a spus scurt: nu pot sa iert. Noi doua nu mai avem ce discuta. A fost randul meu sa tac, timp in care am realizat ca toate argumentele cu care venisem si pe care le ambalasem frumos, ramasesera fara valoare.
Am aflat apoi cate ceva despre trecutul celor doua femei dar inca n-am priceput ce-ar fi putut-o impiedica pe aceasta doamna sa refuze regretele si mana intinsa a surorii ei si sa plece dincolo (a murit in urma cu doi ani) cu aceasta problema nerezolvata. Intre timp m-am confruntat eu insami cu demonul ofensei si-am constatat ca e greu sa iert si sa uit, asa cum scrie prin carti si asa cum ma indeamna valorile spirituale pe care le-am mostenit. Sunt cel putin doua cazuri in care am preferat sa intorc spatele si sa las trecutul in urma, in ciuda faptului ca relatiile s-au pierdut…
Lacturand cartea Dr. Harriet Lerner, De ce nu vrem iertarea, am gasit cateva raspunsuri, un pic diferite fata de cele pe care le impartasem pana acum despre iertare. Autoarea are o pozitie reconfortanta pentru cei care, in ciuda vointei de a ierta, nu reusesc acest lucru. Nu esti o persoana mai putin iubitoare sau incompleta daca iti raman anumite lucruri pe care nu le poti ierta si dacă iti doresti ca pe anumite persoane sa nu le mai vezi niciodată in viata.
Mai mult, propozitia, ai nevoie sa ierti este un cliseu si o minciuna. In realitate, oamenii au nevoie sa se elibereze de manie, de amaraciune, de resentimente si de durere. Astfel, vreau sa iert se traduce prin vreau sa las asta in trecut si sa-mi gasesc pacea mintii.
Iertarea nu este singura modalitate de vindecare si nu se potriveste in toate cazurile, sustine autoarea. A cara acest dar in spate cu de-a sila, doar pentru ca este un ideal al credintei spirituale, poate aduce frustrare, vinovatie si rusine… Si-apoi nu poti porunci inimii sa faca ceva pentru care nu este inca pregatita.
Iertarea este ceva care nu poate fi chemat la ordine, pretins sau adus cu forta si nici nu poate fi dat de pomana. Nu-ti refaci umanitatea, cand ierti un ofensator care nu-ti cere scuze. El isi reface umanitatea, cand se străduieste sa-ti dobandească iertarea (Abrahams Spring).
Iertarea nu este un chilipir. Graba spre o impacare prematura si superficiala isi poate avea costurile ei, atrage atentia autoarea. Atunci cand o persoana este impinsa de convingerile sale religioase sau de oamenii din preajma sa ierte, costul cel mai mare ar fi re-victimizarea. De asemenea, nu este treaba nimănui, nici a terapeutului, nici a mamei sau a profesorului, a celui mai bun prieten sau expert, nici a preotului sa-i spuna altuia cand si daca trebuie sa ierte sau nu.
Pentru mine cea mai surprinzatoare idee din carte este afirmatia autoarei cu privire la faptul ca poti ierta 95% ori 2% pe cineva. Asta vine in contradictie cu ceea ce cred(eam) eu despre iertare si anume ca este un concept din categoria totul sau nimic. Admitand acest amendament la iertare, nimeni nu poate contesta faptul ca, a ierta suta la suta este ideal si ca asta inseamna eliberare. Sa ierti inseamna sa eliberezi un prizonier si sa descoperi ca acel prizonier erai tu.
Despre ce sa faci ca sa te eliberezi si cum sa-ti gasesti linistea dupa furtuna, intr-un articol viitor.
Ultimele comentarii