dezvoltare personala, Psihologie
Traieste povestea ta
M-am intrebat adesea de ce in anumite situatii de viata reactionez intr-un anume fel, in ciuda faptului ca acel raspuns se dovedeste de fiecare data gresit? E ca si cum as intra pe pilot automat si altcineva din afara mea ar dirija intamplarile, evenimentele…
Raspunsul l-am aflat de la Eric Berne, parintele analizei tranzactionale care a inventat sintagma scenariu de viata. Scenariul este povestea, romanul, filmul sau piesa de teatru in care eroul principal suntem Eu/Tu/Noi. Poate fi o carte veche (un card modern) plina cu legi, cu credinte si prejudecati in care gasim tot ceea ce stim despre noi, despre ceilalti si despre lume.
O definitie à la lettre suna putin mai sofisticat. Scenariul este un plan de viata creat in copilarie, intarit de parinti, justificat de evenimente ulterioare care culmineaza (eventual) cu alternativa proprie (repararea lui). El este forţa psihologică ce împinge persoana spre destinul ei, indiferent dacă ea se împotriveşte sau afirmă că acţionează în virtutea liberului arbitru. Este ceea ce numim in limbaj de specialitate programare parentala, cu tot ce decurge de aici…
Cum se formeaza scenariul de viata?
Din perspectiva etiologica, scenariul se structureaza pornind de la nevoile de baza ale copilului mic. Daca copilul isi doreste o imbratisare de exemplu dar mama nu sesizeaza aceasta dorinta si nu i-o implineste, copilul va continua sa-i ceara o imbratisare in diferite moduri pana ce, fie va obtine ce isi doreste, fie nu.
In ambele cazuri copilul introiecteaza raspunsul mamei ca pe un adevar cu privire la sine. Acesta ar suna cam asa: Sunt demn de a fi iubit, in cazul in care primeste imbratisarea sau trebuie sa ma straduiesc mai mult ca sa fiu iubit, daca raspunsul vine dupa incercari succesive sau nu sunt demn de a fi iubit si nu merit ceea ce imi doresc, daca raspunsul nu va veni deloc. Aceste mesaje se intaresc prin repetare iar scenariul de viata va fi construit pe acest tip de introiectii, care sunt ajustari creative ale copilului, un mijloc de supravietuire intr-o lume care i se pare amenintatoare si ostila. Imaginati-va un pitic (copilul) care gandeste magic in fata unui urias (viata).
Tocmai am aflat ca destinul unui om este stabilit de un copil, nu mai mare de 7 ani, poate de 3. Un tanc prescolar, cu limite privind cunoasterea si autocunoasterea hotaraste daca viata lui va fi o comedie sau o tragedie? (in realitate cei care ne modeleaza in primii ani poarta o raspundere uriasa). Chiar daca scenariul va primi ajustari pana dupa adolescenta, studiile confirma faptul ca in copilaria mica stabilesti daca vei fi un invingator sau un invins si tot atunci hotarasti felul in care traiesti si cum vei muri. Convingerile, atitudinile, deciziile ulterioare sunt luate pe baza experientelor timpurii. Asta daca nu cumva vom dori sa intervenim noi insine in scenariul initial, construind propria intriga!?
Drivere (mesaje conducatoare) ale scenariului de viata
Scenariile de viata se construiesc pe baza unor drivere pe care ni le insusim la nivel inconstient in relatie cu persoanele semnificative din viata noastra. Aceste drivere sunt stabile si ne ofera siguranta, in ciuda faptului ca sunt, de multe ori distructive. Iata cele mai importante dintre ele:
- Fii puternic! Persoanele care actioneaza conform acestui indemn launtric nu arata vulnerabilitate sau tristete, deoarece acestea sunt semne de slabiciune. Sunt persoanele care nu-si iau pauze, mimand omnipotenta. Sunt salvatorii, liderii care le stiu pe toate, care trebuie sa gasesca solutii la problemele cu care se confrunta, ei, familia, colegii sau chiar omenirea intreaga.
- Fii perfect! Este vocea din capul celui care stie ca este acceptat doar daca face lucrurile perfect. Daca primeste nota 9, 50 la vreun examen, perfectionistul este sfasiat de durere ca si cum ar fi avut un esec. El are asteptari de la sine dar si de la ceilalti, ceea ce face viata lui si a celor din preajma, un calvar.
- Fa-le altora pe plac! Persoanele care au ca baza de scenariu acest driver, nu stiu sa spuna NU. Ele renunta la confortul personal, la nevoile proprii, pentru a-i vedea pe ceilalti multumiti. Nu-i de mirare ca se simt adesea frustrate si neimplinite.
- Grabeste-te! In acest tipar mental, totul trebuie facut repede, instantaneu. Nu exista relaxare, pauze pentru reflectie. Formula de baza este: hai mai repede! Ii gasim aici pe colerici, invazivi, nerabdatori si obositori.
- Incearca din greu! Acest scenariu il plaseaza pe om intr-un mediu ostil in care orice lucru se obtine cu sudoare si sacrificii. Succesul dar si relatiile se construiesc cu efort. Sunt acei oameni care nu pot gestiona reusita si care cred ca merita un lucru doar daca au transpirat abundent pentru el.
- Ia cu japca! Aici includem profitorii, pe cei care nu tin cont de limitele celorlalti. Nu au respect pentru spatiul personal, nu cer, iau pur si simplu ceea ce le lipseste. Sunt acele persoane care iti spun cu o seara inainte ca vin in vizita cu tot cu pisica, sau acei prieteni care-ti cer nonsalant: imprumuta-mi asta (bani, haine, bunuri) pana maine sau da-mi asta (diverse bunuri) mie ca tu tot n-o mai folosesti…
Recitind lista cu drivere, m-am regasit cu precadere in doua dintre ele. Sondand mai adanc am recunoscut vocea parintelui critic si temerile copilului adaptat (Eric Berne vorbeste despre tranzactiile care se fac intre diferitele stadii ale Eului: copil, adult, parinte care se afla intr-o dinamica permanenta) din mine si totodata am simtit nevoia de a rescrie pe alocuri scenariul initial. Dar cum ajustam scenariul, cum reparam ceva care ne ofera pe moment, siguranta si apartenenta ?
Cum devenim regizorii propriului scenariu de viata
Lucrul la scenariul de viata incepe cu dorinta de regizare/rescriere a acestuia. Asta nu se intampla pur si simplu ci ai nevoie (de cele mai multe ori) de putin ajutor. Poate fi vorba despre o criza personala, familiala (un divort de exemplu), de o drama (pierderea cuiva drag), de o dezamagire. Poate fi decizia de a schimba locul de munca nesatisfacator, religia stramoseasca, tara, etc. Poate fi un insight, o dorinta imperioasa de a fi autentic, de a-ti gasi sensul personal, sau altceva care te determina sa spui STOP si de la capat ALTFEL.
Oricare ar fi motivele, decizia de schimbare din spatele lor este sansa ta la contrascenariu. Dar inainte de a-l rescrie ai nevoie sa te intrebi si sa raspunzi sincer la cateva intrebari: Ce fel de viata au avut bunicii tai? Ce cuvinte ai auzit mai des de la parintii tai? Care este gestul reflex sau tiparul comportamental care te caracterizeaza? Daca viata ta ar fi jucata pe scena unui teatru, ce fel de piesa ar fi? Ce fel de sfarsit ii prevezi actorului din ea? Crezi ca ai putea rescrie intriga? Cum ai vrea sa arate viata ta in viitor? Cum crezi ca vei recreea adultul din tine?
Daca nu vezi povestea ta din viitor poti apela la o carte buna, la cursuri de dezvoltare personala, la un terapeut, la un duhovnic. Si mai ales pregateste-ti sufletul pentru ceva nou. Nu uita ca schimbarile reale vin dinauntru, spontan sau chiar miraculos, daca te orientezi in directia potrivita.
Cateva posibile drivere noi:
- Fii tu insuti! Daca pana acum ai vrut sa multumesti pe toata lumea, sa fii perfect si puternic, e timpul sa te intrebi cine esti cu adevarat si sa-ti asculti propria voce.
- Concentreaza-te pe actiune. Uita de rezultate! Cand faci ceva cu pasiune si sens, conteaza drumul pe care il parcurgi, nu recompensele si nici aplauzele. Gandind astfel, esecul devine lectie iar succesul un premiu pe care il poti imparti cu altii.
- Ofera inainte de a primi! Copilul mic, rebelul din tine va continua sa ceara ceva altora, in virtutea nevoilor ramase neimplinite. Adultul va oferi mai intai pentru ca intre timp a crescut si stie ca acum este capabil de generozitate.
- Traieste povestea ta, fii propriul REGIZOR in ea. Asta este de fapt cel mai bun lucru pe care il avem de facut in lume…
Surse de inspiratie: Eric Berne Analiza Tranzactionala, Ce spui dupa buna ziua si Cursul cu tema Analiza tranzactionala, sustinut de Coralina Chiriac in cadrul ARPI, Bucuresti, februarie, 2016.
dezvoltare personala, Psihologie
Spune macar buna ziua
A fost odata ca niciodata un strain care traia intr-o coliba la marginea unui mare oras. In fiecare zi acesta pleca de acasa pentru diverse treburi. Pe drum intalnea multi oameni dar nici unul nu-i spunea buna ziua sau la revedere. Nici macar nu se uitau la el, atat de (preo)ocupati erau. Omul nostru pleca si se intorcea la fel de singur in coliba lui. Nici aici nu-l astepta nimeni in prag. Intr-o zi, pe neasteptate strainul a murit, fara ca cineva sa-l fi vazut cu adevarat…
Parabola aceasta nu-i doar despre singuratate cum am putea crede la prima citire, ci si despre lipsa recunoasterii. In timp ce singuratatea este suportabila, uneori asumata (si o numim solitudine), lipsa recunoasterii din partea semenilor inseamna nefiinta, moartea sufletului. Despre recunoastere ca realitate psihologica s-a vorbit prima oara in 1964. Erik Berne, fondatorul analizei tranzactionale foloseste termenul de stroke, care in limba engleza se traduce prin lovitura dar si impact, consideratie, atingere, mangaiere. Autorul dezvolta o intreaga teorie referitoare la recunoastere, pe care o numeste unitatea de atentie care stimuleaza un individ. El sustine ca oamenii au nevoie de recunoastere pentru a-si mentine starea de confort fizic, mental, psihic si spiritual. Acest stroke, in acceptiunea lui Berne este un fel de hrana simbolica de care depinde echilibrul emotional al oricarui om.
Sa ne intoarcem la strainul din parabola noastra. Daca oamenii pe care-i intalnea pe drum i-ar fi dat buna ziua sau i-ar fi raspuns la salut, asta ar fi insemnat un gest de recunoastere verbala. Salutul isi pierde banalitatea daca il privim in context psiho-emotional. El este unic, irepetabil si transmite cateva mesaje importante: eu exist, tu existi, eu te-am vazut, tu m-ai vazut. A spune buna ziua inseamna a-l vedea pe celalalt, a fi constient de el ca entitate distincta, a fi prezent pentru el si a fi pregatit ca el sa fie acolo pentru tine. De aceea este indicat sa nu rostim buna ziua superficial, incordat ci real, relaxat, solar.
Complimentele sunt de asemenea acte de recunoastere verbala. Daca sunt sincere, ele il hranesc emotional pe destinatar. Dar atentie, complimentele fortate se pot transforma in insulte. De asemenea exista tendinta de a desfiinta complimentele. Daca cineva iti spune ca porti o haina frumoasa de exemplu, poti raspunde simplu: multumesc (raspuns corect) sau poti bagateliza complimentul, precizand ca respectiva haina a fost ieftina, ca o ai de 5 ani, etc. De obicei persoanele cu o stima slaba de sine nu accepta complimentele, desfiintandu-le…
Recunoasterea se exprima si nonverbal prin atingere, imbratisare, mangaiere, strangerea de mana, zambet, suras, etc. Plasticitatea faciala este un semn de recunoastere, in opozitie cu expresiile neutre, impenetrabile care nelinistesc. Este de dorit sa uzam de gesturi stimul cat mai frecvent pentru ca ele, dincolo de politete sau protocol, hranesc emotional atat initiatorul cat si primitorul.
Recunoasterea poate fi pozitiva, atunci cand vorbim in termeni apreciativi, laudativi la adresa cuiva dar poate fi si negativa. Daca un om nu primeste stimuli pozitivi, isi va schimba comportamentul astfel incat sa primeasca stimuli, fie ei si negativi. Vezi copiii care atunci cand pierd atentia celor din jur, fac tot felul de nazbatii numai ca sa obtina recunoastere. Berne sustine ca stimulii negativi sunt mai de dorit decat comportamentele pasive, cum ar fi indiferenta, de exemplu. Ignorarea celuilalt, spune el, este forma cea mai crunta de a pedepsi un semen. Mesajul transmis in acest caz este: nu te vad, tu nu existi pentru mine.
Recunoasterea poate fi conditionata ca in enuntul mi-a placut felul in care ai pus problema astazi la sedinta. dar si neconditionata cand spui unei persoane, ma bucur ca existi de exemplu. Acest gen de recunoastere este cel mai rar intalnit dar cel mai profund si de impact pentru sanatatea emotionala a unui om. Tocmai am aflat ca astazi este ziua prieteniei. Cu aceasta ocazie, echipa FB mi-a facut un cadou personalizat, vezi aici. L-as putea numi semn de recunoastere. Dar si mai important este faptul ca in acest mic video pot rememora alte gesturi de recunoastere care mi-au umplut sufletul la un moment dat, facute de prietenii mei din viata reala…
Cateva sfaturi prietenesti:
- dati recunoastere celor pe care ii intalniti
- cereti recunoasterea (feedback) de care aveti nevoie
- acceptati recunoasterea/complimentele pe care le primiti
- oferiti-va singuri recunoastere, ori de cate ori este cazul.
Ultimele comentarii