Carte
Psihoterapia lui Dumnezeu
Ideea de a scrie o carte despre terapia credintei in Dumnezeu, s-a nascut la Cyrulnik dupa ce a fost profund miscat de suferinta copiilor soldat, din diferitele parti ale lumii. Potrivit statisticilor, 300 000 de copii sufera de pe urma acestei experiente terifiante. Toti acestia pun, intr-un fel sau altul, aceleasi intrebari sfasietoare: de ce am fost tarat intr-un asemenea cosmar, cum de sunt atat de nefericit si, mai ales, unde este Dumnezeu in toata aceasta oroare?
Dincolo de retorica unor astfel de intrebari, la care nu gasim raspunsuri multumitoare, autorul a vrut sa inteleaga care este rolul credintelor, a religiei, al lui Dumnezeu in procesul de rezilienta dupa o trauma, ca cea a razboiului, dar si in alte experiente adverse din viata de toate zilele …
Dupa o atenta documentare (interviuri, de ex.) a ajuns la concluzia ca vindecarea copiilor traumatizati este dependenta de imbinarea intre o amprenta afectiva intima, care se armonizeaza cu o structura sociala si spirituala: o familie care sa-i accepte, o moschee, o biserica sau un patronaj laic. In mod special, credinciosii trec mai usor peste traume, datorita credintei dar si a suportului oferit de familie si coreligionari.
Teroarea la care erau supusi copiii soldat pe frontul de lupta le activa nevoia de atasament, a observat Cyrulnik. Atunci cand utopia se naruie si realitatea ne terorizeaza, reactivam amintirea unui moment fericit, in care eram protejati de o familie iubitoare… Cand un eveniment provoaca o alarma sau un sentiment de pierdere, dispozitivul afectiv reactiveaza amintirea atasamentelor fericite. Daca nu exista amintiri fericite (un copil care nu a fost iubit, de exemplu), orice frica sau pierdere trezeste in memoria lui singuratate si abandon. In acest caz, nu exista decat angoasa vidului, intr-o lume in care totul este terifiant. Asadar,
De ce avem nevoie de Dumnezeu si de o religie care sa ni-L descopere ?
Autorul precizeaza cateva motive fundamentale pentru care oamenii se indreapta catre religie si spiritualitate. Iata unele dintre ele:
- Reprezentarile despre Dumnezeu si credinta in El ofera o baza de siguranta in acest univers imprevizibil. Intr-o cultura fara Dumnezeu, omul trebuie sa-si gaseasca singur propria baza de siguranta de care sa apartina pentru a se dezvolta si trai.
- Misterul existentei conduce la spiritualitate si la acceptarea unui Dumnezeu atotputernic, caruia ii pasa de oameni. Sentimentul prezentei lui Dumnezeu este asociat, de regula, cu dragostea si cu protectia, doua nevoi fundamentale ale omului.
- Avem nevoie de ceva/cineva care sa ne ofere un sens. Cea mai rea suferinta, spunea Victor Frankl provine din lipsa sensului. In schimb, cel care are un de ce pentru care sa traiasca poate indura aproape orice (Nietzche).
- Religia suprima teama de moarte. Moartea provoaca o angoasa foarte mare. In lipsa unei sperante in viata de apoi, cea de aici pare lipsita de temei.
- Nevoia de substitute emotionale si institutionale pentru a ne dezvolta. In acest context, religia are rol adaptativ d.p.d.v. socio – cultural. Ritualurile domestice si religioase constituie exercitii de memorie, din care invatam sa traim impreuna cu cei pe care-i iubim.
- Nevoia de ordine si dreptate sociala/individuala. Este linistitor sa stim ca o putere invizibila ne vegheaza, ne recompenseaza sau ne pedepseste, dupa baremul moral al faptelor noastre. Daca Dumnezeu nu exista, totul este permis, nu-i asa?
- Religia este un factor de rezilienta si sanatate mintala.
Fiind o componenta importanta a vietii omului, religia si atasamentul fata de Dumnezeu se transmit de la o generatie la alta. Ne atasam de Dumnezeu, asa cum ne atasam de parintii nostri, sustine Cyrulnik.
Copilul il iubeste pe Dumnezeu asa cum a invatat sa iubeasca
Religia se invata, la fel ca limba materna. Copilul se poate lasa patruns de orice limba pe care o vorbesc apropiatii sai, cu conditia sa stabileasca o relatie de atasament cu acestia. Pe acelasi principiu, se invata si credinta. Faptul de a impartasi aceleasi povesti si a crede in aceeasi lume invizibila creaza un sentiment de familiaritate, o apartenenta securizanta si fortifianta.
La 3 ani, copilul este capabil déjà sa-L cunoasca pe Dumnezeul parintilor sai, imitandu-i in practicile si ritualurile religioase. Intre 6 – 8 ani, este apt sa contruiasca o poveste in care spune ce crede despre Divinitate. Tot acum ajunge sa-si reprezinte ideea de moarte. Iar faptul ca afla ce se intampla dupa moarte, il linisteste si-i lumineaza viitorul. Tot odata ii ofera retete morale si comportamentale. El stie inca de pe acum ca existenta lui nu mai e dezordonata, ci se organizeaza in cadrul acestui proiect: Stiu ce am de facut. Nu trebuie decat sa ascult de poruncile divine. Intre 7 – 14 ani se instaleaza o perioada de latenta in care copilul se lasa antrenat in a-si manifesta loialitatea si dragostea fata de Creator, asa cum a invatat sa o faca, alaturi de parintii sai. Adolescentul iese in afara contextului familial pentru a-si gasi un partener de cuplu care sa-i impartaseste optiunile religioase, lucru care il tine conectat si cu radacinile lui familiale. Ca adult ar putea intoarce spatele religiei parintilor sai, daca intervin anumite evenimente/contexte, insa cercetarile pe acest subiect releva faptul ca, spre finalul vietii sau in momente de criza, tendina persoanei este de a se intoarce spre Dumnezeu, mai ales daca acesta a fost corect reprezentat de parintii sai.
In concluzie, copilul il iubeste pe Dumnezeu asa cum a invatat sa iubeasca. El poate sa fie increzator, ambivalent sau distant fara de D, in functie de tipul de atasament dobandit. Copilul care se simte in siguranta il va iubi pe Dumnezeu in tihna, sustine Cyrulnik.
Efectele credintei in Dumnezeu d.p.d.v. psihologic
Religia si credinta in Dumnezeu satisfac piramida nevoilor umane (vezi piramida lui Maslow) de: siguranta, securitate emotionala, relationale, cognitive, morale si de transcendenta.
Siguranta: Dumnezeu este adapostul nostru, un ajutor care nu lipseste niciodata in nevoi, este unul dintre mesajele biblice care dau speranta celor care sunt ingrijorati de satisfacerea nevoilor de subzistenta. Sentimentul ca Dumnezeu ii protejeaza si-i ajuta in lucrurile practice, le da putere si energie pentru a-si procura cele necesare traiului zilnic.
Securitate emotionala: Ideea ca suntem vegheati de un Dumnezeu omniprezent si omnipotent caruia ii pasa de noi este securizanta. Un Dumnezeu care ofera un cadru sigur de viata aduce liniste. Fa ce-ti spun si nu ai de ce a te teme in viata!
Relationale: Dragostea fata de Dumnezeu este un puternic liant social. Toate religiile dau sentimentul de apartenenta la aceeasi doctrina, acelasi adevar. Impartasind aceleasi idei, ne armonizam si ne atasam unii de altii. Suntem cu totii frati.
Stima de sine/Validare/Recunoastere/Afirmare in grupul/comunitatea cu care impartasim credinte si valori. Aderarea la un sistem de credinte si valori ne furnizeaza sprijinul pentru sustinerea respectului fata de propria persoana. Sunt un credincios adevarat, sunt moral, respect regulile. Ma simt bine cu mine pentru ca am respectat poruncile divine. Cand cele doua sentimente religioase, cel intim si cel cultural se armonizeaza afirmarea de sine este puternic sustinuta.
Reglare/Serenitate emotionala. Credinta in Dumnezeu linisteste sufletul omului, asa cum dovedeste restabilirea la anxiosi a secretiilor neurobiologice si a functionarii cerebrale, chiar in momentul in care incep sa se linisteasca. Un test de rezonanta magnetica functionala face vizibil modul in care zona cingulara anterioara, care da semnalele in caz de durere fizica sau de conflicte relationale, isi atenueaza alerta atunci cand suferindul stabileste o legatura cu Dumnezeu, prin intermediul ritualurilor religiei sale (rugaciunea, de exemplu). O reprezentare protectoare, care calmeaza si confera sens, are ca efect atenuarea perceptiei unei dureri. Prin aceasta strategie neuro-mentala, comportamentele de ispasire si de rascumparare domolesc angoasa si vinovatia. Cand un credincios sufera din cauza imaginii pe care si-o reprezinta, referitor la greseala sau la pacatul sau, adoptand un comportament de purificare, de autopedepsire sau de altruism, el isi domoleste durerea mentala.
Nevoia unui Dumnezeu terapeut
Cand organizeaza contextul cultural, religia are efect terapeutic, sustine Cyrulnik. Unele categorii sociale il cauta pe Dumnezeu mai fervent decat altele din cauza vulnerabilitatii lor. Astfel, Dumnezeu devine terapeutul oamenilor disperati, a saracilor, a celor singuri, a orfanilor etc. Cand sunt sau se simt abandonati, copiii il chema pe Dumnezeu pentru a putea suporta disperarea vietii intr-un desert afectiv.
Cand un copil cu creier sanatos sufera, crescand in conditii potrivnice, el este usurat si stimulat atunci cand crede intr-un Dumnezeu care-l apara, ii sporeste stima de sine si-i arata directia catre fericire. Isus este terapeut cand ne ingaduie sa schimbam imaginea pe care o avem despre noi insine.
Prezenta lui Dumnezeu este vitala pentru sufletele tulburate care cauta in experientele spirituale un efect linistitor. De asemenea, cei care aspira sa ajunga in cer isi umpu lacunele produse de dezechilibre psiho-emotionale printr-o reprezentare divina care-i linisteste.
Dumnezeu devine terapeut in situatii de alerta, cand ne simtim in pericol, cand pierdem pe cineva drag, cand suntem suferinzi din cauza existentei sau cand o dezvoltare fragilizanta ne face sa resimtim cel mai neinsemnat eveniment ca pe un traumatism.
Doliul/pierderea activeaza atasamentul si nevoia de Dumnezeu. Pierderea inteteste nevoia de a umple vidul printr-o reprezentare supranaturala, securizanta si protectoare. A chema numele Domnului se impune ca o nevoie urgenta, iar imnurile, ritualurile, predicile umplu dureroasa pierdere.
Femeile si saracii, vaduvii si celibatarii si cei din grupurile in care o figura dominatoare isi impune vointa, il iubesc pe Dumnezeu mai mult decat barbatii si bogatii din familii stabile, cu statut social si profesional. Lipsa atasamentului ii impinge pe cei dintai catre o cautare compensatorie, sustine Cyrulnik.
Dumnezeu nu este doar terapeut, este si Tatal care pedepseste sau/si ingaduie persecutia. Pedeapsa este urmarea fireasca a calcarii poruncilor divine si are efect linistitor iar persecutia solidarizeaza grupul.
Nevoia unui Dumnezeu care persecuta sau ingaduie persecutia
Orice persecutie impotriva grupului de credinciosi contribuie la consolidarea religiozitatii acestora. Se ajunge pana acolo cand un grup de credinciosi cauta in mod intentionat sa fie nedreptatit, pentru a-si activa solidaritatea religioasa, constata Cyrulnik.
Credinciosii au un sens, acela de a-l apara pe Dumnezeu, chiar cu pretul razboaielor si a varsarii de sange. Violenta in acest caz este legitimata. Vezi Cruciadele, Inchizitia, Razboiaele sfinte, Jihad-ul.
Orice stare de alerta activeaza atasamentul, solidaritatea. In caz de pericol, oamenii se regrupeaza in jurul celor cu care impartasesc credinte, valori, emotii etc. In felul acesta se simt mai puternici.
Nevoia unui Dumnezeu care pedepseste. De ce iubim un Dumnezeu pedepsitor
Cand cineva de care te simti atasat emotional iti interzice ceva, pedeapsa devine securizanta. Cand ne simtim rau este suficient sa ne autoagresam, sa ne pedepsim si déjà ne simtim mai bine. Durerea fizica provocata astfel este mai bine suportata decat durerea psihica. Cand tanarul se supune, siguranta sa creste, conferind masurilor de represiune un efect protector.
Teama de pedeapsa are un efect solidarizant si moralizant. Nu sanctiunea in sine are acest efect ci frica de ea. Astfel se nasc conduitele acceptate. Ni se impune un cod de comportament si gandire care elimina anxietatea si te fac sa te simti moral. Stiu ce trebuie sa fac. Am respectat regulile parintilor si ale Lui Dumnezeu si sunt ok.
Impulsul conduce la satisfactie imediata, insa inhibarea lui, prin frica de pedeapsa produce speranta (voi reusi mai tarziu), reusita (voi avea o meserie), stima de sine (am reusit sa-mi domin instinctele, stiu sa ma disciplinez).
De aceea il iubim pe Dumnezeul pedepsitor. Ne ocroteste, spunandu-ne cum sa ne comportam pentru a avea parte de consideratie. De acum inainte lumea e clara: Dumnezeu ne-a incredintat modul de intrebuintare. Este suficient sa te imbraci cum trebuie, sa te comporti cum trebuie, sa te rogi cum trebuie, in asa fel incat acest conformism sa te moralizeze si sa-ti ofere securitate. In plus, si stima de sine creste. O data ce respecti regulile, vei fi laudat, acceptat, facut partas unei comunitati care valorizeaza ordinea, ierarhiile si regulile.
In societatile conservatoare, tatal este reprezentantul lui Dumnezeu in familie. El formuleaza regulile, legea, aplica mustrarile etc. Este protector si pedepsitor in acelasi timp. Daca nu esti cuminte, te spun lui tata, suna amanintarea mamelor coplesite de neascultarea copiilor.
In cazul nesupunerii, pedeapsa ispaseste vina. A fi pedepsit este astfel datator de speranta. Ai gresit, esti pedepsit, te caiesti, esti iertat si apoi reprimit in familie/societate. Sanctiunea usureaza vinovatia! Pedepsindu-l pe rauvoitor ne aparam. Pedepsindu-ne pe noi insine, ne reabilitam.
Valoarea terapeutica a interdictiei si vinovatiei
In anii ‘60 ai exploziei culturale, un medic, un filosof si un psiholog au conceput un slogan care, spuneau ei, va scapa oamenii de nevroze. Este interzis sa interzici! Cativa ani mai tarziu a intervenit deziluzia. In ciuda progresului economic, educational, suferintele psihice nu se atenuasera. Concluzia acestui experiment social a fost ca, regulile, inclusiv cele morale, sunt necesare si au efect calmant, terapeutic.
Daca nu respecti regulile, te vei simti vinovat. Vinovatia duce, de cele mai multe ori, la suferinta. Exista o culpabilitate sanatoasa care ne ajuta sa traim moral si sa-l avem in atentie pe celalalt. Privind la ceilalti prin ochii religiozitatii, nu ne putem permite orice. Dar exista si o vinovatie morbida care te face sa suferi de delicte imaginare. Este important sa decelam intre cele doua.
Neurofiziologia contrastelor
Gandirea binara sta la baza oricarei aventuri intelectuale, sustine Cyrulnik: ceea ce cunoastem versus necunoscutul, amabilul si rautaciosul, diavolul versus Dumnezeu, binele si raul etc. Pe acest model, Cyrulnik vorbeste despre fericire si nefericire ca pereche de contraste care au nevoie sa coexiste in echilibru. Prea multa suferinta conduce la extaz. Prea multa fericire devine dureroasa. E nevoie de putina disperare, pentru ca fericirea s-o combata victorios.
Nu putem pune în paralel fericirea și nefericirea. Fiecare dintre ele se hrănește din cealaltă, în acest cuplu de contrarii. Cand cuplul de contrarii este rupt, nu mai esti nici fericit, nici nefericit. Nu suferi dar nici nu traiesti. Nu mai ai nimic.
Fericirea necontenita conduce la amortirea constiintei. Nefericirea deconecteaza creierul de la orice fel de sensibilitate, ceea ce duce la o anestezie a trupului si a sufletului: inghetare, (vezi oamenii strazii, sau copiii deprivati afectiv/abuzati, de ex.) blocaj, disociere (ma uitam la mine cu impietrire).
Fericirea și nefericirea funcționează împreună. Tristețea aduce numeroase beneficii. Lacrimile sunt calmante. Plângi, îți ștergi nasul și te destinzi. Supărarea înviorează revenirea fericirii, a cărei lipsă o resimțim intens atunci când am pierdut-o.
Căutarea cuvintelor frumoase transformă o durere într-o duioasă poezie. O scurtă separare însuflețește afecțiunea. “Mi-ai lipsit” sunt cuvinte care-i reconecteză pe iubiții despărțiți, pe care-i cam toropise rutina afectivă.
Dacă n-ar exista momentele de nefericire, cum am putea ști când suntem fericiți? Dacă n-am fi niciodată obosiți, cum am putea ști când suntem în plină formă? De ce muzica tristă ne face să plângem, iar nouă ne place? De ce nostalgia și durerea cuibului pierdut sunt înduioșătoare? Neurobiologia ne luminează. Activatorul sistemului plăcerii (o bandă mică, la baza lobului prefrontal) sporește secreția de fenilalanină, substanța trezirii cerebrale. Acest lucru arată că o simplă plăcere relațională stimulează secreția de endorfine, care conferă o senzație de bună dispoziție fizică. Însă un exces de plăcere, prin sporirea secreției de norepinefrina, induce durere fizică și alertă psihică.
Comunitatile religioase. Cateva caracteristici cyrulniene:
- Credem ceea ce cred apropiatii nostri, fratii nostri de credinta. Indivizii isi gasesc locul in grup, lasandu-se formati de presiunile afective si memoriale care construiesc povestea identificatoare a acestuia.
- Comunitarismul face scandaloasa orice noutate. Schimbarea este bulversanta. Oamenii religiosi sunt avizi dupa certitudini si traditii. Orice schimbare este o agresiune.
- Pentru un credincios nimic nu este mai explicat decat misterul!
- Universul comunitatii religioase este inchis. Cand un grup se inchide se instaleaza conformismul. Fiecare il imita pe celalalt sau se pregateste sa-l copieze, prin simplul fapt al existentei neuronilor oglinda, care impulsioneaza dorinta mimetica.
Pastram toata viata o tendinta de a face aceleasi gesturi ca si celalalt (dorinta mimetica), cu conditia de a fi stabilit cu el o legatura de atasament. Persoanele izolate de ceilalti oameni, din motive genetice, de dezvoltare sau psihologice, nu manifesta deloc efectul de oglinda. Simbioza senzoriala lipseste.
- Participare prin conformism: sa fii cum trebuie, sa te comporti cum trebuie si sa spui ce trebuie. Altfel esti privit cu neincredere si repudiat.
- Cand esti credincios ai mari beneficii psihologice, daca te lasi condus. Te simti moral, stapan pe tine, actor al vietii familiale si sociale.
- Supunerea si conformismul organizeaza ierarhia si o fac eficienta.
- Muzica te inalta, te apropie, produce extaz. Este o efervescenta colectiva. Stimuleaza in creierul nostru niste neuroni care produc placere/fericire fara motiv. Vibram impreuna ca un singur suflet. Acest lucru s-a putut observa neuroimagistic. Un cantec lumineaza in culoare incandescenta (rosie sau galbena) zonele din creier (lobul temporal si cel occipital), dedicate sunetelor si imaginilor. Creierul emotiilor (sistemul limbic) reactioneaza in acelasi mod.
- Cu cat esti mai religios, cu atat renunti mai mult la placeri, vicii etc pentru a deveni mai virtuos. Asta iti garanteaza mantuirea!?
- Ritualurile sunt necesare, calmante, expiatoare, terapeutice.
- Cuplurile de credinciosi sunt in armonie si religia lor e sincrona, etc.
Credinta in Dumnezeu, in Europa post-moderna
- Preocuparea fata de Dumnezeu s-a diluat in Europa. Se observa totusi tendinta celor din generatia a treia de a reveni la vechile carari, in idea de a regasi cadre sigure si certitudini pentru viata lor. E nevoie de o pierdere, de o ruptura in familie sau de o saracire culturala pentru ca privarea sa stimuleze dorinta de a crede in Dumnezeu si in bucuria de a-I regasi dragostea ocrotitoare…
- Se naste o spiritualitate laica in care modurile in care il intalnim pe Dumnezeu sunt din ce in ce mai personale. Religiozitatea moderna privilegiaza spiritualitatea, ce arata calea catre Dumnezeu in toate religiile si relativizeaza ritualurile, care se schimba in functie de cultura. ‘Teologia’ acestei mutatii s-ar condensa in ideea: Suntem cu toii frati, intr-un Univers in care ar trebui sa ne integram. Aceasta deschidere fragilizeaza insa legaturile sociale si familiale, observa Cyrulnik.
- Nevoia se sacru este mult diminuata. Fiecare isi aranjeaza singur raportul cu propria credinta si spiritualitate.
- Dumnezeu, acolo unde este prezent, redevine pedepsitor.
- Religia reapare in constiinta mai ales atunci cand a fost persecutata.
- Autonomia/Individualismul lipsit de empatie a devenit o valoare occidentala a secolului XX.
- Asistam la o epidemie de renegare a religiei. Potrivit statisticilor, 26% dintre italieni, 31% dintre spanioli, 54% dintre irlandezi, 56% dintre germani, 63% dintre englezi, 64% dintre francezi, 84% dintre cehi s-au detasat de Dumnezeu.
Credinta la americani. Studiu:
America a devenit majoritar catolica. Protestantismul istoric pierde tot mai mult teren. Totusi, 90% dintre americani cred intr-o divinitate sau putere supranaturala. 58% dintre credinciosi comunica cu Dumnezeu, mai ales cand trec prin momente dificile; Pentru 31% dintre ei, Dumnezeu este autoritate, 25% sustin ca este doar bunatate. Majoritatea credinciosilor practicanti il includ pe Dumnezeu in viata de zi cu zi si in deciziile lor si, mai putin de jumatate dintre americani nu ar alege un presedinte ateu.
Interesant este si faptul ca 77 % dintre chinezi sunt atei sau filosofi ai religiei.
Diferenta intre religiosi si nereligiosi.
Studiile releva faptul ca persoanele religioase sunt mai cinstite, mai smerite, mai constiincioase decat cele care nu au credinta, care se definesc prin ele insele si se intreaba de ce ar trebui sa se supuna unor reguli arbitrare. Credinciosii sunt tot timpul mai binevoitori, mai putin impulsivi si viciosi, merg pe jos, mananca sanatos, isi pun centura de siguranta etc.
Cu toate acestea, copiii cu parinti atei sunt mai altruisti si mai morali decat cei cu parinti religiosi, care, mostenind credinta parintilor, au tendinta de a-i pedepsi pe cei cu alta practica religioasa si de a fi solidari si morali cu cei care impartasesc aceleasi rituri si credinte. Persoanele nereligioase nu au limite in ceea ce priveste empatia, in timp ce credinciosii sunt foarte insufletiti cand e vorba de fratii lor de religie, dar plini de dispret temator fata de cei care traiesc fara Dumnezeu. Cu cei care nu au nicio credinta religioasa, nici macar nu poti vorbi: ei vietuiesc pe pamant, in timp ce noi ne ridicam la ceruri.
Credinta care ii uneste pe unii, ii exclude pe ceilalti care nu cred asa cum trebuie. Multi credincisi continua sa creada ca nu exista decat un singur adevar, al lor. Pentru ei, orice alta forma de credinta este o necredinta. Din acest motiv, comunitatea se inchide, devine intoleranta cu celalalalt care este diferit. Se ajunge chiar la ura, conflicte, razboiae ideologice dar si fizice etc. – morala perversa !?
Delincventa si imoralitatea sunt prezente, in aceeasi masura, atat la credinciosi cat si la necredinciosi. Divortul este o realitate la fel de prezenta, atat in comunitatile religioase cat si in cele fara Dumnezeu. Societatile fara Dumnezeu sunt la fel de morale ca si cele care cred ca sunt conduse de o instanta divina. Cei necredinciosi duc o viata morala, chiar si fara rugaciune.
Fenomenologia credintei
De mai bine de 20 de ani, specialistii in neurologie incearca sa descopere acea regiune din creier care se activeaza atunci cand resimtim credinta. Este vorba de a identifica zonele cerebrale a caror activitate se intensifica in timpul rugaciunii sau a ritualurilor religioase. Prin teste de rezonanta magnetica s-a observat la credincios, activarea celor doi lobi prefrontali conectati la sistemul limbic. Acest circuit cerebral este cel care functioneaza, de obicei, atunci cand un sb cauta in mod intentionat amintiri pe care le asociaza cu emotii. Astfel se demonstreaza ca un mediu afectiv structurat de credinte religioase se intipareste biologic in creier si inlesneste sentimentul de transcendenta dobandit in copilarie.
Dobandirea religiei este un proces de invatare. Invatarea religiei parintilor tese o legatura de afectiune, la fel ca vorbitul limbii materne. Trebuie ca vorbele sa vehiculeze mai multa afectiune, decat informatie astfel ca parintii sa impregneze memoria micutului lor cu bucuria de a iubi o tara, o cultura sau un Dumnezeu.
In functie de natura mediului afectiv in care traieste acasa, copilul il va iubi pe Dumnezeu de o maniera sigura, si-L va percepe ca iubitor sau ii va fi frica de El si atunci Dumnezeu este punitiv, sau il va detasa, cand Dumnezeu este prezentat intr-o maniera relaxata, neparticipativa sau chiar caricaturala.
Dumnezeu ia diferite forme, in functie de modul in care il intalneste credinciosul. Daca acesta face parte dintr-un grup stabil si senin si daca a avut parte de un atasament protector in familie, divinitatea ia forma unei forte supranaturale binevoitoare. Credinciosul il iubeste pe Dumnezeu intr-un mod deschis, isi iubeste semenii si este fericit sa-si imparta bucuria cu altii, mai vulnerabili.
Dar daca a fost lipsit de protectie in copilarie (siguranta, iubire) si se afla intr-o comunitate rigida, credinciosul apeleaza, in acest caz, la o panoplie de comportamente de expiere a vinei, reale sau imaginare: se poate flagela ori sacrifica, poate sa-si muste buzele, sa-si franga mainile, sa se dea cu capul de pereti, sa-si dea haina de pe el, banii, poate renunta la bunurile sale pentru a se dedica celorlalti, fara sa se mai gandeasca la sine. Poate sa nu treaca intentionat examene ori sa-si autosaboteze relatiile, crezand ca nu merita sa fie fericit. Poate sa mearga in genunchi in piata unei biserici ca sa-si spele pacatele si sa-si aplice o infinitate de pedepse, care sa-i aduca liniste in suflet. Cand fericirea nu poate fi suportata, suferinta produce usurare …
Am inregistrat despre acelasi subiect, aici:
Despre autor:
Boris Cyrulnik este neuropsihiatru si psihanalist francez, profesor si scriitor prolific, Director de Educatie la Universitatea din Toulon, unde preda cursul de etologie umana. Este ofiter al Legiunii de Onoare. Este cunoscut ca autor si promotor al conceptului de “rezilienta.” Un erudit cu experienta caruia Emanuel Macron i-a cerut in 2018 sa reformeze sistemul educational din Franta.
Psihologie
Exploratorul si Baza a patra
Sunt mama de baiat si trebuie sa recunosc faptul ca nu mi-a fost totdeauna usor sa gestionez relatia cu fiul meu. Sunt mai multe motive pentru care este dificil sa fii mama de baiat, printre ele fiind si acela ca baietii vin de pe Marte, pe cand mamele vin de pe Venus (apropo de celebra carte a lui J. Gray). Cum eu n-am fost niciodata baiat, m-am documentat cat am putut ca sa fac fata situatiei “straine”. Chiar si asa, am fost tare dezamagita cand fiul meu a abandonat studiul pianului pentru exercitiile fizice la sala de forta sau cand a ales sa consume multa carne pentru aportul sporit de proteine (eu si sotul suntem vegetarieni) ori sa joace fotbal, in loc sa invete. In final am inteles, cel putin rational, ca sunt lucruri mult mai importante in relatia mama-fiu decat aceste mici detalii. Dar care ar fi acelea ?
Dan Kindlon si Michael Tompson in cartea Crescandu-l pe Cain ne vorbesc despre influenta psihologica covarsitoare a mamelor asupra copiilor, in mod special a baietilor. Autorii folosesc doua metafore demne de retinut pentru a descrie relatia mama-fiu. Acestia il numesc pe fiu, Exploratorul iar pe mama Baza a patra. Atat din punct de vedere emotional, cat si fizic, pe durata intregii copilarii, in timp ce un baiat exploreaza, el poarta cu sine siguranta si familiaritatea mamei lui, sustin autorii. Subscriu la aceasta idee, gandindu-ma in special la rolul mamei in sistemul de atasament. Cu cat baza a patra este mai sigura/sanatoasa si disponibila, cu atat copilul va explora mai bine si mai eficient lumea, relatiile din jurul sau si va fi mai fericit in viata.
Sincronicitate mama-fiu
Desi recunosc ca nu exista un mod corect de a fi mama, cei doi autori vorbesc despre relatia sincona dintre mama si fiu, o relatie echilibrata care tine cont de nevoile emotionale ale copilului si care se transforma in functie de diferitele etape de crestere ale acestuia. Sarcina iubitoare a unei mame este sa inteleaga si sa raspunda nevoilor fiului ei, in functie de etapele diferite ale vietii. De pilda, vine un moment in care baiatul trebuie sa-si mute atasamentul principal de la mama spre tata si sa se identifice pe sine ca pe un barbat in devenire. Intr-un anume fel, un baiat trebuie sa “renunte” la mama lui iar o mama sa “renunte” la fiul ei, pentru a-l lasa sa creasca.
In paranteza fie spus, consider ca aici ne impotmolim un pic, noi, mamele deoarece credem ca un baiat desprins de mama, cu accese de independenta, este in pericol. Astfel devenim mame de tip closca, posesive si in control, in loc sa-i lasam baiatului spatiu pentru a-si exersa/proba, competenta si barbatia. Asa se ajunge la situatia trista in care baiatul va continua sa fie “educat” toata viata de femei (mai intai de mama, bunica, apoi de prietena, sotie, sefa etc), si la ironia care a devenit titlu de carte: traim intr-o societate de baieti intre 5 si 90 de ani. Pentru a evita astfel de situatii, pe care tot noi, femeile, le detestam, ar fi de dorit ca baiatul sa ramana in inima mamei, nu in centrul vietii ei de zi cu zi!
Un alt aspect al relatiei mama-fiu este cel legat de experienta mamei cu alti barbati din viata ei (tati, frati, rude, colegi, prieteni, soti) si eventuale probleme nerezolvate/neintelese cu acestia. Astfel, mama ar putea sa reactioneze inconstient la temerile proprii si nu la nevoile reale ale copilului ei. Daca, de pilda, o mama divortata ii povesteste fiului, tot felul de lucruri rele despre tatal lui, nu doar ca submineaza relatia acestora dar transmite emotii negative si fata de el. In fapt, atitudinea mamei fata de barbati in general, ii transmite unui baiat un mesaj despre sentimentele ei fata de el. In loc sa proiecteze modele negative asupra fiului, mama ar trebui sa-l vada asa cum este in unicitatea lui, sa se adapteze la el si, mai ales, sa se bucure de el.
Dincolo de temeri, raman asteptarile si dorintele proprii cu privire la copiii nostri. De la baieti asteptam sa fie cuminti, ascultatori, inteligenti, harnici etc dar si curajosi, puternici, de succes. Aceste ultime atribute, impuse de altfel si cultural, nu se regasesc totdeauna in plan real. De aici presiunea exercitata asupra baietilor de a fi cum trebuie, adica mai putin sentimentali, slabi sau neajutorati dar si drama lor de a-si ascunde aceste “defecte” si a suferi in tacere, uneori toata viata…
Daca tot am ajuns la emotii, revin cu ideea ca baietii, in egala masura ca fetele, au nevoie sa primeasca si sa exprime iubirea iar acest limbaj se invata in familie, in special din relatia cu mamele. Cuvintele de incurajare, suportul, afectiunea, tandretea se invata in acest sincron al apropierii si departarii dintre cei doi, in functie de nevoile exprimate si/sau detectate de catre parinte. Altfel baietii pot fi pierduti in labirinturi interioare din care le va fi greu sau chiar imposibil sa mai iasa…
Daca iubire nu e, nimic nu e!
Pentru final, am ales un paragraf din cartea lui Dan Kindlon si Michael Tompson, pe care il las aici ca pe o dorinta si urare catre toate mamele de baieti. Pe masura ce un baiat se indeparteaza de prezenta protectoare a mamei sale si, mai ales cand intra in adolescenta si in cultura cruzimii care il asteapta acolo, are nevoie sa fie in stare s-o poarte in inima, in siguranta pe care i-o ofera dragostea ei si in educatia emotionala pe care ea i-a dat-o. Are nevoie sa stie ca, oricare ar fi relatia dintre el si mama lui, va gasi mereu langa ea un loc unde e iubit mai presus de tot si de toate…
Psihologie
Poveste pentru parinti
In povestea clasica, The Runaway Bunny, un iepuras o tachineaza pe mama lui cu amenintarea ca va fugi departe, in asa fel incat sa nu mai fie gasit niciodata de ea. Dand curs fanteziilor, ii spune ca se va tranforma in munte, va deveni o floare, ori o nava cu panze, de ce nu, o pasare sau un pastrav!?.
Acum, retineti va rog, raspunsul mamei: Daca te vei transforma in munte, eu voi deveni un alpinist si te voi vizita mereu. Daca vei fi pastrav, eu voi fi un pescar si te voi pescui, chiar din apele cele mai tulburi. Daca vei deveni o floare, eu voi fi gradinarul care te va ingriji cu dragoste si dedicare. Daca te faci pasare eu ma fac un arbore ca sa ai unde sa te intorci si sa te odihnesti la umbra ramurilor mele. De vei fi nava, eu voi fi alaturi de carmaci…
Imi place aceasta poveste pentru ca ilustreaza foarte bine ideea de conectare a copilului cu mama sa. Cand o mama este grijulie cu copilul ei si ii rapunde nevoilor, creaza o punte de incredere si siguranta pe care psihologii o numesc, atasament sigur. Aceasta legatura primara va oferi o baza solida de incredere in sine si in alti oameni, pe care copilul va construi alte relatii cu semenii sai, de-a lungul vietii. Conectarea aceasta poate fi atat de stransa incat mama sa alerge spre copilul ei cu o patura sau un pulover, atunci cand simte ea insasi frigul, in ciuda faptului ca nevoia copilului ar putea fi alta. In acest caz se naste o intrebare legitima: cand sa dam drumul plasei de siguranta? Cum sa o facem, in asa fel incat copilul sa nu se simta abandonat dar nici sufocat de prea multa dragoste si grija!?
Dan Kindlon si Michael Thompson, in cartea Crescandu-l pe Cain, subliniaza faptul ca in fiecare etapa, mama trebuie sa-si potriveasca legatura cu fiul/fiica ei, oferindu-i atat stabilitate cat si libertate emotionala pentru a-i permite sa creasca. Daca mama va tine strans, va controla, va dirija continuu viata copilului ei, legatura creata va fi nesincrona, chiar toxica si le va dauna amandorura…
Cand copilul care isi cauta independenta si individualitatea incepe sa-i conteste autoritatea parintelui, este primul semn ca legatura emotionala dintre cei doi este in pericol. Momentul critic este surprins foarte bine de povestea iepurasului Bunny. El are nevoie sa plece departe, pentru ca mama sa-i piarda urma. Are dorinta sa fie lasat liber, sa zburde in voie, sa cunoasca lumea, sa hoinareasca, sa se expuna pericolelor ce se ascund in lumea de afara. In acelasi timp el are nevoie ca mama sa-si reafirme dragostea si atasamentul fata de el, printr-un raspuns linistitor la dorinta lui expresa de evadare din cuib.
Si da, raspunsul mamei este o lectie pretioasa de parenting, pentru ca surprinde foarte bine dansul acesta de separare si conectare, pe care orice parinte trebuie sa-l invete, in relatie cu copilul sau. Observati mai intai faptul ca mama nu-i anuleaza fanteziile si nu nesocoteste dorintele si visurile copilului. Ii da libertatea sa plece, asigurandu-l totodata ca nu-l va abandona. Prin raspunsul ei isi manifesta iubirea, grija si atasamentul fata de copil intr-o sincronicitate perfecta cu idealurile exprimate de acesta. Vedem astfel ca ea este pregatita sa se adapteze la orice scenariu de viata pe care copilul il alege. Mai mult, mama este gata sa-l urmeze in calatoriile lui, pregatita fiind sa intervina in caz de pericol. Metafora perfecta pentru o relatie sanatoasa.
In concluzie, pe masura ce creste, copilul trebuie sa fie in stare sa-si paraseasca mama/parintii, fara sa-i piarda complet si sa se intoarca la ea/ei, fara sa se piarda pe sine insusi. In acelasi fel, parintii trebuie sa fie pregatiti sa-i dea drumul copilului, apropiindu-se din nou, ori de cate ori simt ca acesta are nevoie de ajutor!
Puteti asculta povestea, The Runaway Bunny, aici iar aici gasiti cantecele pentru copii, cu acelasi indragit personaj. Auditie placuta si folositoare!
media
atasamentul in relatia de cuplu
Atasamentul este un mecanism psihologic cu baze biologice, care mediaza siguranta emotionala in relatia individului cu persoane semnificative. Venim pe lume “nevoiasi” astfel ca avem nevoie sa ne atasam de alti oameni, la fel cum avem nevoie de hrana si de apa. Dar nu doar in copilarie avem nevoie de siguranta emotionala ci pe tot parcursul vietii. Avem nevoie ca cineva sa ne tina de mana si sa ne poarte in suflet toata viata, indiferent ce s-ar intampla. Acea persoana sigura ar trebui sa fie partenerul de viata, omul care inlocuieste figura de atasament din copilarie (de obicei mama), cu care vom infrunta singuratatea, stresul, greutatile si alaturi de care vom construi un sens in viata.
Asadar cat de important este atasamentul in cuplu, cum influenteaza calitatea relatiei noastre, de ce unul dintre parteneri cauta intimitatea si celalalt pare absent emotional, cum putem imbunatati relatia de cuplu cunoscand diferentele in ce priveste stilul de atasament si alte raspunsuri veti gasi in inregistrarea de aici. Vizionare folositoare!
Psihologie
Cea mai frumoasa poza de cuplu
Dupa mine, cea mai sugestiva imagine a unui cuplu fericit este aceea in care partenerii merg mana in mana si privesc in aceeasi directie, (aproape) ca in fotografia personalizata pe care am ales-o ca ilustratie pentru articolul de fata. Ultimul despre atasament, desi as fi putut continua sa vorbesc despre aceasta tema draga mie, mult si bine.
De ce este esential ca cei doi parteneri sa mearga mana in mana, la fel ca in ziua nuntii? Din mai multe motive, pe care atasamentul le justifica din plin. In primul rand pentru ca gestul acesta arata conectare emotionala, familiaritate si intimitate. E clar ca nu poti calatori de mana cu un dusman ci doar cu cineva care conteaza pentru tine. Apoi, pentru ca drumul este mult mai usor, mai frumos si mai sigur atunci cand il parcurgi de mana cu persoana de care esti atasat/a. Amintiti-va ca nu suntem creati sa infruntam lumea in singuratate. Asta inseamna ca viata este frumoasa atunci cand este impartasita. Iar cand viata este impartasita, bucuriile sunt inmultite iar pericolele/durerile se impart la doi.
Dar nu este suficient sa ne tinem de mana, ci este esential sa si privim in aceeasi directie. Nu peste umar (cu superioritate), nu in lateral (la alti calatori), nu in spate (spre trecut), ci inainte, spre un scop comun. Atunci cand exista iubire, valori comune si angajament, partenerii au obiective comune, astfel ca se vor sustine unul pe altul, si se vor dezvolta pentru a atinge potentialul lor maxim. Intotdeauna doi este mai mult decat unul iar impreuna suntem mai puternici!
Sigur putem fi impreuna si in alte ipostaze. De exemplu am putea sta mai mult timp fata in fata intr-o pozitie de conflict, am putea sta cu spatele la partener, traindu-ne singuri propriile iluzii si visuri, putem sta umar langa umar, intr-o competitie acerba, putem sa ne ghemuim unul in altul in neputinta si tanguiala, putem sa ne tinem strans, captivi in emotii negative precum gelozia si neincrederea, putem sa iesim afara din poza si putem visa la fructul oprit etc. Putem face orice alta poza dorim, dar nici una dintre aceste ipostaze nu se potriveste unui album de familie.
Mi-ar placea ca din tot ce am spus/scris aici in ultimul timp, sa retineti macar acest lucru: teoria atasamentului ne invata ca cea mai frumoasa poza de cuplu este aceea in care eu si partenerul meu ne tinem de mana si privim amandoi in aceeasi directie.
Tu ce poza de cuplu ai? Daca nu seamana cu cea descrisa aici, ti-ar placea sa pozezi diferit? Ce te impiedica sa pregatesti o sesiune de shotting atasat? Iti garantez ca in final vei avea cea mai frumoasa si mai sugestiva poza de cuplu. Succes!
Psihologie
Dragoste la prima vedere?
Nu exista om de pe fata pamantului care sa nu fi fost indragostit macar o data in viata. Si nu exista om care sa nu fi fost dezamagit cand vraja iubirii a disparut ca si cum n-ar fi existat vreodata. Ce se intampla de fapt in aceasta perioada. De unde magia, miracolul, fluturii, inimioarele si orizontul roz bombon de deasupra noastra? Este indragostirea iubire?
Din perspectiva atasamentului, indragostirea este rezultatul activarii sistemului de atasament care este mecanismul din creierul nostru responsabil cu urmarirea si monitorizarea sigurantei emotionale si a disponibilitatii figurilor de atasament. Activarea sistemului de atasament se face pe fondul nevoii de apropiere, a dorintei de a fi iubit, in cazul nostru. Sistemul de atasament se foloseste de strategiile de activare reprezentate de orice gand sau sentiment care determina o persoana sa caute apropiere fizica sau/si emotionala cu un potential partener.
Procesul se deruleaza cam asa. Juan intra intr-o incapere unde sunt mai multi oameni si, destul de curand isi va opri atentia asupra unui singur personaj care ii activeaza instant sistemul de atasament, aflat in stare de vigilenta. Aceasta activare se face pe baza informatiilor corporale si a vocii persoanei intalnite care transmit (inconstient) mesaje de familiaritate. Specialistii spun ca este nevoie de maxim 4 minute ca Joan sa decida ca si-a intalnit perechea si ca ceea ce traieste este dragoste la prima vedere. In realitate, Joan a intalnit un partener care ii aminteste de figura de atasament si de nevoia lui de a fi iubit si sigur din punct de vedere emotional. Apoi chimia organismului isi va face treaba iar omul nostru va fi in al 9-lea cer, maxim 2 ani. Potrivit studiilor, atata dureaza indragostirea (cand iubirea este ascunsa si interzisa, vraja poate dura mai mult).
De fapt indragostirea este mai degraba pasiune si obsesie. Este o proiectie a nevoilor personale asupra unei figuri familiare de la care asteptam dragoste neconditionata si fericire eterna. Din pacate dar si din fericire (nu poti trai la nesfarsit cu capul in nori) extazul se sfarseste iar dezamagitii vor trebui sa ia o decizie: fie vor accepta realitatea si se vor apuca sa invete sarguincios iubirea rationala si matura, fie vor pleca in cautarea altor parteneri pentru inca o doza de euforie vremelnica. Mai exista si o a treia cale, preferata de multi pentru ca este mai comoda: dezvrajitii devin dusmani iar casnicia un teren de lupta.
De ce se lupta partenerii in cuplu? Pentru ca odata ajunsi cu picioarele pe pamant, incep sa-si ceara drepturile. Pentru ca iluzia intimitatii/conectarii dispare si dorintele individuale, emotiile, gandurile si tiparele comportamentale ies la iveala. Pentru ca ceea ce pareau ca nu observa la celalalt in perioada extazului, incepe sa fie deranjant si suparator. Si atunci o idee le incolteste in minte: am facut o greseala. Cred ca m-am inselat in privinta lui/ei. Ce-i de facut?
Mai intai trebuie sa stii ca ai revenit in lumea reala si ca va trebui sa decizi rational (nu instinctual/hormonal) sa construiesti impreuna cu partenerul ales, iubirea adevarata, asumata. Gary Chapman in Cele cinci limbaje ale iubirii puncteaza: « Iubirea adevarata se naste odata cu intoarcerea noastra in lumea reala a alegerilor omenesti, cand hotaram sa fim frumosi si generosi… Cand iubirea este o alegere inseamna ca oamenii au capacitatea sa iubeasca si dupa ce piere obsesia indragostirii »
Retineti acest adevar incontestabil: dragostea adevarata nu este cea romantica din perioada indragostirii, ci tot ce se poate construi din ramasitele acesteia, dupa ce vraja s-a stins.
Psihologie
Despre nevoiasii fericiti. Importanta atasamentului
Despre atasament s-a vorbit destul de tarziu, dupa 1950 cand psihiatrul si psihanalistul britanic John Bowlby a elaborat teoria, bazata pe observatiile asupra copiilor aflati in orfelinate. Acesta a inteles destul de repede cauza pentru care unii copii mureau, in ciuda ingrijirii de care aveau parte in acele institutii. Era vorba despre lipsa iubirii, a hranei emotionale care sa vina de la o persoana semnificativa pentru ei.
Studiile intreprinse mai tarziu au aratat importanta atasamentului pentru om iar comunitatea stiintifica a trebuit sa accepte ceea ce devenea din ce in ce mai evident: nu suntem creati sa infruntam lumea in singuratate ci impreuna/de mana cu alti oameni. In aceasta cheie inteleg si textul biblic care evidentiaza exact acest aspect: nu este bine ca omul sa fie singur, am sa-i fac un ajutor potrivit pentru el.
De ce este important atasamentul?
Nevoia de conectare este universala. Venim pe lume nevoiasi iar creierul nostru este programat sa creada ca atunci cand avem o nevoie sau un disconfort, cineva este gata sa ne ofere un raspuns alinator. Faptul ca cineva ne vede, ne aude, ne valideaza si ne raspunde intr-o cheie empatica este fundamental pentru noi ca fiinte umane.
Nevoile de apartenenta, acceptare, confort sufletesc si siguranta nu sunt doar apanajul copilariei ci se regasesc ca nevoi pe toata durata vietii noastre. Ca adult vreau sa stiu ca ma pot baza pe cineva care este acolo pentru mine, tot timpul si orice s-ar intampla, fie bine fie rau…
Siguranta provenita din legaturi emotionale stabile, ne da forta si motivatia pentru viata. Impreuna cu cineva drag care ne intelege si ne raspunde nevoilor, putem face planuri pentru viata, gasind intotdeauna motivatia pentru a merge mai departe, in ciuda obstacolelor pe care le intalnim in cale.
Cand vorbim despre atasament vorbim despre noi in relatie cu alti oameni. Vorbim despre starea noastra de bine, chiar despre fericirea noastra. Cel mai complex studiu care s-a facut vreodata cu o durata de 75 de ani si care raspunde la intrebarea: ce anume ne face fericiti, a evidentiat exact acest fapt: relatiile sigure, stabile si hranitoare reprezinta cel mai important ingredient pentru fericirea omului. Vezi detalii despre studiu aici.
Relatiile semnificative sunt vindecatoare. De regula, ranile emotionale vin din singuratate si/sau izolare. Cand cineva ne tine de mana, cu empatie si bunavointa, vindecarea este posibila. Studiile releva ca chiar si o mana straina este mai buna decat nimic. Cand pacientii care efectuau un examen tomograf ramaneau singuri, di-stresul crestea, daca erau tinuti de mana de o persoana straina, stresul se atenua, in timp ce la atingerea unei persoane de atasament, stresul disparea cu totul.
Argumentele de mai sus nu fac decat sa intareasca ceea ce déjà stim cu totii. Relatiile de atasament sunt fundamentale pentru om, chiar vitale pentru bunastarea si fericirea lui. In definitiv, ceea ce conteaza cu adevarat in viata este raspunsul la doua intrebari: tu pe cine porti in suflet? Pe tine cine te poarta in suflet?
Psihologie
Am gasca mea. Atasamente de prietenie
Baiatul meu este student la una din facultatile ULB din Bruxelles. Uneori imi povesteste despre gastile din facultate, despre chefuri cu tigari si bautura, despre ritualuri ciudate, droguri si fratii conspirative. Cam asa se distreaza unii tineri din ziua de azi. E vorba despre acei tineri crescuti de bone sau la cresa, care provin (in mare parte) din familii destramate si care isi gasesc in cele din urma alinarea in prieteniile dubioase din afara casei…
Inca de mici, copiii sunt atrasi de alti copii, cu care incearca sa interactioneze. De cele mai multe ori se privesc, se ating, se joaca impreuna. Cand mai cresc incep sa faca diferentieri intre prieteni si dusmani, atractia sau repulsia spre unii sau spre altii facandu-se spontan, pe baza simpatiei sau antipatiei pe care le resimt. In adolescenta gasca/grupul devin o necesitate. Copilul are nevoie sa se diferentieze fata de parintii sai si in acelasi timp sa-si creeze propria identitate, in interactiune cu mediul social. Insa nu intotdeauna mediul este unul prietenos, dimpotriva poate fi ostil, agresiv, conspirativ.
Un copil cu un atasament securizat in familie va transmite semnale de SOS si se va retrage la timp din astfel de gasti, in ciuda presiunilor de a se integra… Si aici atasamentul primar, conectarea sigura, au un cuvant de spus. Studiile care se ocupa de viata de grup a adolescentilor arata ca acestia se simt mai atrasi unul de celalalt in cazurile in care sunt nemultumiti de viata lor de familie.
Un alt studiu ce vizeaza indicele efortului de a mentine prietenia, corelat cu variabila solidaritatii evidentiaza distanta pe care baietii sunt gata sa o parcurga intre casele lor si locurile de intalnire Efortul pe care copiii il fac pentru a fi impreuna este mai mare atunci cand acestia au un contact limitat cu parintii si cu alti membri ai familiei.
Studii recente confirma clar importanta contactelor foarte timpurii intre copii pentru evolutia lor viitoare in ceea ce priveste socializarea. Pe langa simpatii, hobby-uri si interese comune, tiparele inconstiente (stilul de contact) care s-au format in relatia cu parintii sunt hotaratoare. Cand atasamentele cu parintii sunt incarcate de suferinta, copiii cauta relatii simbiotice cu prieteni din afara cuibului familial, care ii hranesc emotional prin afiliere si solidaritate. In acest fel ei simt ca apartin sufleteste cuiva.
Cand un parinte este ingrijorat de anturajul copilului sau, ar trebui sa se intrebe in ce masura acel copil a fost hranit din punct de vedere emotional acasa si in ce fel nevoile sale de atasament si apartenenta au fost satisfacute in familie. Nu este corect sa invinuim copilul pentru alegerile sale, atata vreme cat n-am stiut/n-am putut, ca parinti, sa-i satisfacem foamea emotionala intr-un mod sanatos si sigur…
Din fericire nu toti tinerii sunt prinsi in spiritul de gasca sau in societati conspirative. Sunt destui care si-au luat ce a avut nevoie din familie si care se intorc acasa pentru sfat, sprijin si alinare in caz de pericol. Ei revin intotdeauna acolo unde cineva ii asteapta cu inima deschisa, cu ingaduinta si cu iubire…
Psihologie
De la femeie la mama. Despre instinctul matern
Se tot vorbeste despre instinctul matern care apare hocus-pocus, imediat ce o femeie ramane insarcinata sau isi tine pentru prima oara pruncul in brate. Originile ar fi biologice/chimice, iar formele sale primitive ar fi mascate de continuturile psihologice (Helen Deutsch, psihanalist).
As accepta aceasta ipoteza daca as crede in teoria evolutiei si m-as uita peste umar la primatele atasate de puii lor. Sau daca ma gandesc la Do Do, maimuta care hraneste puii de tigru de la Gradina Zoologica din Bangkok cu grija, gustand laptele ca sa nu fie prea fierbinte…
Dar uite ca logica evolutionista are fisuri. Si nu pot sa nu ma intreb unde este instinctul matern la mamele care-si ucid pruncii in pantec sau la cele care-l suprima odata venit pe lume? Unde s-a pierdut instinctul matern la femeile care nasc si-si privesc bebelusii cu raceala si detasare? Unde s-a pitit instinctul matern din lauzele care intra in depresie post-partum si refuza sa-si ingrijeasca pruncii neajutorati?
Imi rezerv dreptul de a ma indoi de acest instinct matern cu origini strict biologice. Cred ca instinctul matern este un proces care incepe o data cu dorinta femeii de a deveni mama, cu explozia de bucurie la vederea unei liniute rosii pe testul de sarcina, cu incantarea pe care o are simtindu-l viu inlauntrul ei, cu nerabdarea de a-l vedea si a-l atinge, cu grija de a-l alapta si tine la piept, cu responsabilitatea fata de sanatatea lui fizica si emotionala, cu preocuparea pentru educatia si bunastarea lui s.a.m.d.
Mai cred ca maternitatea se invata si ca nu trebuie sa te sperii daca te atasezi mai lent de copilul tau. Priveste-l cu bunavointa si curiozitate si da-i voie timpului sa creasca in tine simtul matern. Ingaduie mamei tale, unei prietene sau comunitatii din care faci parte sa te sprijine si cere ajutorul atunci cand simti ca esti la capatul puterilor…
Se spune ca adolescenta femeilor se incheie la prima nastere, chiar daca aceasta este tarzie. A aduce pe lume un copil inseamna deci maturitate si responsabilitate. Inseamna sa fii in stare sa te atasezi de acel pui de om cu sensibilitate materna. Dar cel mai mult si mai mult inseamna IUBIRE. Nimeni nu asteapta ca mamele sa fie perfecte ci doar « suficient de bune » cat sa-si iubeasca copiii, ca pe sufletul lor…
Psihologie
Arata-mi ca ma iubesti. Despre atasamentul matern
Daca bebelusii ar putea aduce in lume vreun mesaj, acesta ar fi: vrei/poti sa ma iubesti? Raspunsul pozitiv al mamei este cel mai bun predictor pentru fericirea acelui om, in toate etapele vietii, indiferent de alti factori care ar atarna balanta in sens negativ. Norocos copil, cel adus pe lume de o mama prezenta si iubitoare…
John Bowlby, cel care s-a preocupat indeaproape de atasament, a vrut sa-l numeasca initial iubire dar lumea stiintifica din vremea lui s-a opus vehement. Evident ca termenul era profan si impropriu pentru o lume care miza oricum pe iubirea dura in dauna empatiei si a manifestarilor emotionale de acest fel. Curand insa, Bolwby si post-decesorii sai au demonstrat importanta atasamentului in viata omului iar viziunea despre cresterea si educatia copilului a cunoscut mutatii consistente. Din fericire schimbarile au fost pozitive, iar astazi stim ca atasamentul este, atat sursa iubirii cat si iubirea insasi, pusa in scena de ingrijitorii primari si tesuta in structura de personalitate a copilului, in primii 2-3 ani de viata.
Dar atasamentul este un proces psihic care se dezvolta inca inainte de nastere, intre mama si copilul ei. Fatul traieste odata cu mama, bucuriile si suferintele ei. Apoi, odata ce s-a nascut, procesul de atasament continua prin diferite canale senzoriale. Bebelusul recunoaste mirosul mamei sale, ii simte pielea, invata sa deosebeasca chipul mamei de alte chipuri, ii recunoaste vocea, ii simte trairile si emotiile. Dar nu numai ca le simte ci le si integreaza in structura lui emotionala, creandu-si o harta de atasament cu care va defila prin viata, in toate relatiile sale ulterioare. Din acest motiv atasamentul matern mai este numit si atasament primar si este cel mai important atasament, deoarece stabileste structura fundamentala a psihicului copilului si tiparul de contact in relatie cu alti oameni.
De ce este atat de important atasamentul
Prin descoperirile facute in domeniul neurostiintelor, se stie astazi ca nou nascutul are o capacitate de recunoastere senzoriala foarte dezvoltata. Asa se face ca mama nu poate ascunde niciuna din trairile sale fata de copil, nici macar cele care sunt inconstiente. Copilul se lipeste ca o sugativa de emotiile mamei, devenind oglinda sufletului, a structurii ei psihologice si emotionale complete. Iata de ce atasamentul matern dureaza toata viata, indiferent daca este sanatos sau nu…
In atasamentele de tip securizant, mama este disponibila emotional si fizic pentru copil, ii ofera dragoste neconditionata, raspunzand nevoilor sale cu promptitudine si devotament. « Cu cat ii merge mai bine mamei, cu atat ii merge bine copilului. Mamei ii merge cu atat mai bine, cu cat a primit ea insasi dragoste de la mama ei, copil fiind ». (Ruppert, 2012).
In atasamentele de tip insecurizant (anxios, evitant, dezorganizat), mama este confuza, blocata in emotiile sale, ceea ce o determina sa nu-si accepte copilul si sa nu-l iubeasca in ciuda faptului ca, probabil, are grija de bunastarea lui fizica. Ce credeti ca se intampla cu acel copil care este amenintat de blocajul emotional al mamei? Instinctiv intra intr-o cursa stresanta de a-si convinge mama sa-l iubeasca. « Cu cat simte mai mult pericolul respingerii, cu atat se agata mai mult de mama sa » (Ruppert, 2012). Asa se explica faptul ca unele mame se simt sufocate de copiii lor care, spun ele, nu le lasa ragaz de odihna nici noaptea…
Consecinte ale atasamentului de mama insecurizant
- Radacinile problemelor de natura emotionala si psihica sunt, in primul rand, tulburari de atasament dintre mama si copil.
- Copilul va fi confuz si nu-si va dezvolta autonomia personala, ci va deveni un fel de copie a structurilor ranite sau confuze ale mamei sale. Identitatea sa este incerta. Acest copil, daca este baiat, va dori sa se casatoreasca cu o femeie-mama iar daca este fata va cauta un barbat-tata.
- Daca mama stimuleaza prea violent sau prea slab copilul, il hraneste prea putin sau prea mult, il tine din scurt prea mult timp sau il lasa prea mult singur, copilul capata o perceptie deformata a propriilor necesitati si devine confuz cu privire la asteptarile pe care le are de la sine si de la ceilalti
- Prin intermediul atingerii, a mangaierii și a manuirii corpului copilului, mama îi transmite acestuia, la nivel senzorial, un simt al sinelui corporal si al granitelor sale. In cazul unui copil narcisic sau a unuia care-si uraste corpul, imaginea corporala a avut de suferit.
- Daca copilul este respins si/sau abandonat si nu i se rapunde nevoilor in mod iubitor si constant, va dezvolta depresie si/sau anxietate de separare. Mai tarziu, in alte relatii semnificative se va agata de partener prin orice mijloace, in ciuda faptului ca acesta ar putea sa-l neglijeze sau abuzeze
- Ceea ce nu a rezolvat din punct de vedere al atasamentului in relatia cu mama, va trai in toate relatiile sale private si profesionale, ca pe o povara.
- Daca copilul devenit adult, inca mai are nevoie sa-si convinga mama ca merita iubit, se va desprinde greu de ea pentru a forma alte relatii. Daca va alege totusi sa plece, se va intoarce pentru a cere aprobare mamei, ori de cate ori va avea dubii in privinta deciziilor sale
- Cand atasamentul este dezorganizat (in familiile disfunctionale) copilul va dezvolta traume de atasament/psihice iar relatiile lui ulterioare vor fi haotice si la fel de disfunctionale. In cazuri extreme, copiii vor deveni delincventi, inapti pentru o viata normala. Studiul lui John Bowlby pe un esantion de 40 de hoti a aratat ca toti subiectii avusesera de indurat in copilarie, o forma de privare de mama.
Scriind acest articol mi-am amintit de cuvintele lui Erik Berne, parintele analizei tranzactionale care spunea intr-una din teoriile sale (cea privitoare la scenariul de viata) ceva de genul: pare ciudat ca parcursul vietii noastre este stabilit de un tanc de 3 ani, nu mai mare de 6. Parafrazand aceasta idee, rezonabila de altfel, as putea conchide: pare neverosimil ca satisfactia pe care o avem in relatie cu alti oameni sa depinda de atasamentul creat cu mama in primii doi ani de viata. Si totusi, adevarul gol golut este acesta: putem iubi si ne putem atasa in mod sanatos si satisfacator de oameni, doar daca am fost iubiti si am avut un atasament securizant cu mamele noastre, in primii ani de viata. Daca asta are legatura cu gradul de fericire si de satisfactie personala, ramane sa decidem fiecare…
Am mai scris despre atasament aici si aici
Ultimele comentarii