Tag Archives: apartenenta

Brene Brown ne-a obisnuit cu cercetarile calitative legate de subiecte cum ar fi curajul, vulnerabilitatea, rusinea sau empatia. In cartea Curajul in salbaticie, autoarea ne provoaca la cultivarea apartenentei adevarate in comunitatile in care traim, in organizatii si in cultura din care provenim. O face redefinind conceptul si asigurandu-ne totodata ca nu este o tragédie daca nu apartinem, daca alegem nonconformismul sau/si caile personale, in care credem cu tarie. In sprijinul acestei idei, autoarea o citeaza pe Maya Angelou care spunea: Esti liber doar atunci cand iti dai seama ca nu apartii niciunui loc anume, ci tuturor – locul tau e pretutindeni. Pretul e mare. Recompensa e uriasa. Pretul despre care vorbeste Maya, si pe care Brene nu si-ar fi dorit initial sa-l plateasca, este insasi salbaticia.

Recunosc ca termenul salbaticie, folosit de autoare m-a derutat putin, asa ca am vrut sa stiu din start la ce anume se refera Brene cand alatura cele doua cuvinte – curaj si salbaticie, inca din titlu. Si am aflat ca nu putem vorbi de apartenenta fara sa ne gandim la ce se afla dincolo de ea: un mediu ostil, o diversitate careia trebuie sa-i faci fata, intinzand mana unor oameni necunoscuti si prezentandu-te asa cum esti, cu valorile si credintele tale, poate mai putin apreciate sau chiar nepopulare. Iata de ce salbaticia este locul unde au trait dintotdeauna creatorii, profetii, curajosii si oponentii sistemului…

Apartenenta este esentiala dar sa alegi o pozitie riscanta, in afara zidurilor cetatii este un act de curaj, ne spune Brene. Asta presupune sa fii cateodata singur, sa nu apartii, chiar sa te doara dar sa alegi sa mergi mai departe pe calea ta. Faci asta pentru ca astepti recompensa, care este uriasa. Desi drumul pana acolo e greu, autenticitatea la care ajungi este viata adevarata. Si totusi, apartenenta este calea mai sigura si confortabila, pe deasupra.

Sa apartinem dar nu oricum

Suntem fiinte sociale si trebuie sa apartinem de ceva, cuiva, undeva. Este dorinta innascuta a oamenilor de a face parte din ceva mai amplu decat propria persoana. Chiar si structura noastra neuronala, hormonala si genetica sustine interdependenta, in defavoarea independentei. Totusi, apartenenta trebuie sa fie autentica, sa nu fie obtinuta cu pretul propriei autenticitati, libertati sau puteri.

Simtim nevoia sa facem parte din ceva, dar ceva real, nu conditionat sau fals, ori supus constrangerii si negocierii. Apartenenta adevarata exista doar cand ne aratam lumii asa cum suntem, autentici si imperfecti. Apartenenta adevarata nu e ceva ce obtinem sau realizam impreuna cu altcineva, este ceva ce avem in noi. Odata ce ne apartinem cu adevarat si credem cu tarie in noi insine, avem parte de apartenenta adevarata. Suntem diferiti dar profund conectati, sustine Brene.

Apartenenta adevarata nu este una pasiva. Nu inseamna doar sa te alaturi unui grup. Nu inseamna sa te conformezi, sa te prefaci ori sa accepti un compromis, fiindca e mai sigur. Este un exercitiu care ne impune sa fim vulnerabili, sa fim dispusi la disconfort si să invatam sa fim prezenti alaturi de alti oameni, fara sa ne sacrificam pe noi inșine. Apartenenta adevarata nu presupune sa te schimbi, presupune sa fii cine esti.

Loialitate fata de sine sau fata de grup?

Traim intr-o cultura a conformarii. Este mult mai usor sa gestionezi o astfel de cultura. Stabilesti standarde si reguli. Conduci simplu dupa principiul: dovedeste ca poti sau taci! Dar ratezi oportunitati reale , in a-ti ajuta oamenii sa-si gaseasca rolul, ratezi sansa de a ajuta oamenii sa-si gaseasca motivatia interioara, sa aiba incredere in ei insisi…

Desi ne dorim sa apartinem, vrem sa fim si noi insine, in acelasi timp. Ceea ce este improbabil atunci cand ne afiliem cu altii. Ca sa ramanem acolo va trebui sa parem perfecti, sa-i aprobam pe ceilalti (care sunt multi) in defavoarea propriilor convingeri, pareri si nevoi. Aprobarea celorlalti este unul dintre cei mai slaviti idoli ai nostri iar ofranda cu care trebuie sa-i satisfacem nesatul este sa facem astfel incat sa le fie bine celorlalti.

Asa apare nevoia de a-i multumi pe ceilalti cu pretul propriei vieti. Nu cumva este un prêt prea mare? Dar daca pot fi acolo si pot fi si eu insami, in acelasi timp!? Sa incercam deci sa trecem peste piedicile care ne despart.

Sa trecem dincolo de piedicile care ne despart

Insingurarea din lumea noastra este un indiciu al unei crize spirituale profunde. Suntem singuri, nu pentru ca ne-am dori ci pentru ca ne este frica: de vulnerabilitate, de critica, de esec, de conflict etc.

Divizarea. Ne-am format tabere si ne-am divizat in triburi. Ne despart optiunile politice, ideologiile, convingerile religioase, rasa, sexul, clasa etc. In acest context, celalalt este ori cu noi, ori impotriva noastra!

Demonizarea inamicului. Este o practica uzuala care dezumanizeaza. Se incepe cu crearea unei imagini a inamicului, se continua cu limbajul excluziv/injurios si apoi cu actiuni concrete, justificate de o retorica a urii.

Lipseste politetea si toleranta. Datorita fricii, furiei si a frustrarii personale dar si colective, oamenii ii exclud pe ceilalti, sunt nepoliticosi cu semenii lor si le arata dispret doar pentru ca sunt diferiti.

Suntem despartiti de ceilalti in aproape toate aspectele vietii. Ne distantam si strigam unii la altii. In loc sa ne rugam si sa ne apropiem unii de altii, ne inchidem in buncare si strigam doar pentru  a ne auzi ecolul.

In cautarea apartenentei adevarate dar si a libertatii personale

Ca sa apartii in mod autentic ai nevoie sa cauti acea comunitate, grup, familie care te vede, te apreciaza, te accepta asa cum esti. Fiecare trebuie sa-si gaseasca propria cale, propria apartenenta, care sa-l defineasca. Asta s-ar putea sa ne duca spre un paradox. Paradoxum (lt) inseamna aparent absurd dar de fapt adevarat (Carl Jung). Inseamna sa gasesti ceea ce cauti si atunci cand faci parte din ceva si atunci cand infrunti salbaticia de unul singur. Atunci apartinem pretutindeni si nicaieri. Pare absurd dar e adevarat.

Intoarce-te acasa! A nu apartine propriei familii este una dintre cele mai periculoase afectiuni. Fiindca are puterea de a frange spiritul si increderea in propria valoare. Neglijarea mentinerii unui contact strans cu persoanele importante e cel putin la fel de periculoasa pentru sanatate ca fumatul unui pachet pe zi, hipertensiunea sau obezitatea.

Ca sa apartii trebuie sa ai curajul vulnerabilitatii. Asta presupune recunoasterea durerii, in detrimentul furiei si negarii. Vulnerabilitatea nu este un semn al slabiciunii ci al curajului.

Foloseste un limbaj incluziv. O disputa se poate transforma intr-o oportunitate de conexiune, daca poti sa-l incluzi si pe celalalt ca parte a solutiei, dincolo de opiniile lui diferite.

Combate vrajeala cu adevarul. Intampina vorbaria goala cu generozitate, empatie si curiozitate! In loc sa combati, asculta si pune intrebari de clarificare, de genul: de unde ai aflat asta, esti sigur de ceea ce spui, fa-ma sa inteleg pozitia ta, cu argumente valide etc.

Fii civilizat! Asta inseamna sa-ti sustii si sa-ti aperi identitatea, nevoile si convingerile, fara sa le lezezi pe ale altora; sa dezaprobi cu respect; sa cauti un teren comun ca punct de pornire pentru dialogul despre diferente; sa asculti dincolo de preconceptii si să-i inveti si pe altii sa procedeze la fel; sa depui efortul de a fi prezent, chiar si cu cei cu care esti intr-un dezacord profund si inversunat; sa procedezi astfel incat vocea fiecaruia să fie auzita si nimeni să nu fie ignorat.

Fii parte din experienta bucuriei si a suferintei colective, prin recunostinta si impreuna simtire, atat in momente de efervescenta spirituala (vezi ritualuri religioase, intruniri culturale – muzica, rugaciune etc) cat si de tristete (vezi moartea cuiva din comunitate).

Conecteaza-te la retelele sociale doar in masura in care le folosesti pentru a crea o cumunitate reala, cu o structura, un scop si un sens care se prelungesc in viata reala.

Tine spatele tare (cladit prin curaj)! A fi perfect, a face pe plac, a demonstra si a te preface sunt obstacole in calea cladirii unui spate puternic. A fi integru si a ramane acelasi iti tine spatele drept.

Lasa pieptul vulnerabil (plin de iubire)! Apropie-te de oameni! E greu sa urasti oamenii cand esti fata in fata cu ei. Si, nu incerca sa-i schimbi pe cei de langa tine. Lucreaza cu propria minte si te vei linisti.

Inima las-o salbatica (sa poata refuza conformismul, cu riscul salbaticiei)! O inima salbatica este capabila sa balanseze tensiunea de a privi lucid nedreptatile din lume si de a lupta pentru dreptate, pace, cultivandu-ti in acelasi timp, propriile momente de bucurie.

Curajului de a trai in salbaticie are nevoie de unealta numita Incredere

Potrivit lui Charles Feltman, increderea este alegerea de a risca sa faci vulnerabil ceva ce pretuiesti, in fata actiunilor altei persoane. Brene preia aceasta definitie a lui Feltman pentru ca se muleaza f bine pe datele pe care le-a obtinut din propria cercetare. Tot din datele culese, formula increderii are cateva elemente, de care trebuie sa tinem seama:   

Limite: sa invatam sa stabilim, sa impunem si sa respectam limite. Provocarea este sa renuntam la nevoia de a fi placuti si la frica de a dezamagi.

Seriozitate: sa invatam sa spunem ce credem si sa credem ce spunem. Provocarea este sa ne asumam si sa nu promitem mai mult decat putem duce, doar pentru a face pe plac sau pentru a ne afirma.

Responsabilitate: sa invatam sa luam atitudine, sa ne asumam responsabilitatea, cerandu-ne sincer iertare cand gresim. Provocarea este sa renuntam la invinovatire si sa ne ferim de rusine.

Confidentialitate: sa invatam sa respectam confidentele si sa discernem ce putem spune mai departe si ce nu. Provocarea este sa renuntam la barfa si la intimitatea data de inamicul comun.

Integritate: sa invatam sa traim conform valorilor noastre, chiar daca e inconfortabil sau greu. Provocarea aici este sa alegem curajul in detrimentul confortului.

Generozitate: sa invatam sa fim generosi cu presupunerile pe care le facem despre ceilalti. Provocarea este sa fim sinceri si fermi cand spunem ce este in regula si ce nu.

Fara judecata: sa invatam sa oferim si sa primim ajutor. Provocarea este sa renuntam la rolul de Salvator ca sursa a stimei de sine.

Deci,

Avem nevoie sa apartinem. De asemenea, lumea in care traim are nevoie sa fim prezenti si sa ne aparam convingerile, fie ele si personale. Sa o facem curajos, croindu-ne propriul drum prin lume (salbaticie).

Dar daca te simti cumva in afara unor ziduri, cu pieptul sensibil si expus, nu dispera. Ramai cu spatele drept si lasa-ti inima salbatica. In acest caz, e ok sa te intrebi: apartin cuiva?  si sa-ti raspunzi: da, imi apartin mie insami/insumi! Sunt pretudindeni si asta este o recompensa uriasa.