Mai e cineva sanatos la cap pe Planeta?

Daunazi, o persoana imi relata secvential niste fapte, intrebandu-ma apoi, daca nu cumva este ciudata, anormala, iesita din cadrul sanatatii psihice. Intrebarea m-a dus cu gandul la titlul unei carti care suna provocator: toti sunt normali pana-i cunosti, si la un aforism pe care l-am retinut pentru sarcasmul sau implicit: fiecare are normalitatea lui, restul e nebunie. Ciudat a devenit si faptul ca, in momentul in care intalnesti alti oameni, te intrebi daca tu insuti esti intreg si nevatamat la cap, apt de a face aceasta delimitare…

Cuvantul normal provine din latinescul norma care inseamna unghi drept, adica ceea ce nu se abate nici la dreapta nici la stanga, ci se afla chiar in mijloc. Ideea de mijloc sugereaza echilibrul, care, (si) in domeniul sanatatii psihice a devenit din ce in ce mai fragil si utopic, ca si cum ne-am afla pe nisipuri miscatoare. Si asta, din cauza ca, universul uman este complex, imprevizibil si greu de standardizat dar si pentru ca societatea este cea care stabileste daca un om este sanatos sau bolnav (Willard, 1932). Deci avem astazi un ghid (DSM-ul revizuit de vreo 5 ori) si pleiada de specialisti in sanatate mintala care se straduiesc sa traseze granitele intre normal si patologic. Oare acest lucru ne ajuta sa intelegem cam pe unde suntem in raport cu acest echilibru, stabilit de niste oameni in functie de vremuri, uneori in mod utopic!?

Semne ca totul este in ordine

Printre caracteristcile sanatatii emotionale si a starii de bine psihice enumerate frecvent de catre specialisti ar fi: constiinta clara a eului personal, capacitatea de orientare in viata, pretuirea de sine, a fi increzator si optimist, a te bucura de viata, a fi tolerant la frustrare, a avea flexibilitate in gandire si actiune, a fi realist, a te angaja in activitati creatoare de sens, a accepta incertitudinea si capacitatea de a o ajusta, a fi preocupat de domeniul spiritual, a avea alternative de actiune, a lua contact cu alti oameni si a comunica eficient cu acestia etc. (Froschl, 2000).

Practic, analizand viata noastra de zi cu zi, vom simti starea de bine si vom avea implinire in viata daca:

• Ne putem simti siguri si protejati in relatie cu parintii nostri
• Suntem egali cu partenerul nostru ca barbat sau femeie si stam unul langa altul in deplinatatea propriilor puteri
• Suntem pentru copiii nostri, mama sau tata cu toata dragostea si responsabilitatea ce decurge din rolul de parinte asumat
• Suntem prezenti pentru prietenii nostri ca parteneri de dialog, distractie dar si ca sprijin in situatii limita din viata lor
• Colaboram cu sefii, subordonatii si colegii nostri de munca, tratandu-i cu respectul cuvenit
• Ne-am gasit locul in contextul social in care traim si simtim ca apartinem unei comunitati
• Suntem preocupati de latura spirituala a vietii si intelegem rostul si sensul existentei noastre ca individ si ca specie etc

Semnale ca ceva nu functioneaza

Daca testul de mai sus vi se pare unul simplu si usor de implinit, aflati ca se intampla frecvent:

• Sa nu stim exact cine suntem si sa nu aflam niciodata
• Sa ne situam deasupra parintilor si sa-i consideram copii
• Sa ne suprasolicitam partenerul cu dorinte simbiotice
• Sa abuzam de copii in diverse forme, ca parinte sau ca partener de substitutie
• Sa implicam prietenii in problemele noastre de cuplu sau ale familiei extinse
• Sa confundam relatiile de lucru cu cele sexuale
• Sa negam sau sa nu fim in contact cu radacinile noastre culturale
• Sa respingem societatea in care traim socotind-o imperfecta si sa ne izolam de comunitate
• Sa fim in confuzie cu privire la sensul si rostul nostru in lume etc.

Si acum, dupa ce oglinda ne-a aratat cum ar trebui sa fim si cum suntem in realitate, ce-i de facut? Sa intram in depresie punandu-ne tot soiul de diagnostice, sa incercam sa aflam pe unde ne situam in raport cu granitele sau pur si simplu sa ne traim normalitatea personala, crezandu-i pe ceilalti nebuni!? Mai exista si alta cale salvatoare?