Psihologie
Dependenta de nefericire sub acoperire
N-o sa-ti puna nimeni un diagnostic al dependentei de nefericire (la mine a fost o exceptie fericita). Boala este cinica, insidioasa, camuflata bine cu un soi de echilibru interior, care poate tine de cald toata viata. Tocmai pentru ca e vicleana si lucreaza sub acoperire, m-am decis sa insist cu tabloul clinic, si sa livrez diagnosticul in alb si negru, pe hartie. Poate ajuta pe cineva, cine stie!? Asadar,
Daca starea ta de bine depinde de factori externi, cum ar fi succesul esti candidatul perfect la dependenta de nefericire. Daca atunci cand obtii un succes te simti atat de bine in pielea ta, incat niciun alt lucru nu iti poate oferi o satifactie mai mare, inseamna ca folosesti placerea victoriei pentru a compensa sentimentele de insuficienta si de neincredere in tine insuti. Cand esecul vine, cazi prada deznadejdii si dezamagirii, inclusiv de sine. Un esec se poate multiplica daca este vazut ca o catastrofa cosmica, si nu ca o lectie. In realitate, valoarea ta nu se masoara prin succes!
Cand te uiti in ochii celorlalti pentru aprobare si lauda, esti tot dependent de nefericire. S-ar putea sa nu mai stii cine esti si sa-ti schimbi infatisarea, munca si modul de relationare, doar pentru a da bine in fata celor de la care astepti aprobare (de fapt acceptare si iubire). In acest caz, devii automat foarte sensibil la orice fel de critica, si te biciuiesti continuu din cauza ca nu reusesti sa te ridici la nivelul asteptarilor celorlalti. In mod normal, adevarata siguranta vine din interior, din faptul ca esti demn de iubire, in ciuda faptului ca gresesti sau dezamagesti pe cineva.
Daca persisti in stari dureroase, alimentand emotii negative si devalorizatoare esti ancorat serios in dependenta de nefericire. Sigur, nu vorbesc aici de starile normale de suparare sau tristete cauzate de un eveniment negativ. Iau in calcul durerea pe care ti-o produci singur/a si pe care o alimentezi inconstient. De exemplu, daca ai pierdut un iubit/a, este normal sa suferi un timp dar daca durerea asta dureaza luni sau chiar ani, fara sa scada in intensitate, devine gratuita, produsa de mintea ta care te tine captiv/a in nefericire. In realitate, putem alege felul in care ne simtitm sau/si sa credem ca maine va rasari soarele de dupa nori…
Cand crezi ca fericirea e scumpa si ca trebuie sa trudesti din greu pentru a o obtine, te afli pe acelasi drum acoperit cu semintele nefericirii. De pilda, daca consideri ca viata de familie este o cruce pe care trebuie s-o porti, vei trai purtand in spate povara iubirii si nu bucurandu-te de iubire!? In fond, te poti bucura de viata eliminand credintele limitative pe care le-ai mostenit, facand alegeri constiente si asumate, care sa te implineasca la modul dorit.
Atunci cand te pozitionezi in victima si crezi ca altii sunt de vina pentru problemele tale, esti in mod sigur dependent de nefericire. Pozitia de victima este comoda si-ti aduce chiar beneficii de genul: atentie, grija, compasiune, empatie etc. Dar victima nu poate fi fericita atata timp cat depinde de bunavointa si disponibilitatea altora. Vrei sa fii fericit? Asuma-ti responsabilitatea pentru propria viata!
Alte paradoxuri ale dependentei de nefericire:
Am definit dependenta de nefericire intr-un alt articol, aratand totodata si manifestarile ei, in viata de zi cu zi. Adaug aici cateva paradoxuri ale dependentei de nefericire, in care ai putea sa te regasesti si pe care ai posibilitatea sa le demontezi, in viitor :
- Desi ai avut parte de succes, cauti consolarea/alinarea in nefericire. Atunci cand experimentezi prea multa placere/bucurie, ai nevoie de o circumstanta care sa ti se pare familiara sau/si linistitoare. Doar nefericirea te poate determina sa recreezi disconfortul interior pe care l-ai invatat in copilarie. Poate iti amintesti de ocazii in care erai fericit/a dupa un succes sau eveniment reusit dar, aprent din senin si fara motiv, ai inceput sa te simti groaznic!?
- Iti redobandesti echilibrul interior, creandu-ti disconfort, prin apelul inconstient la nefericire. De pida, mananci emotional, ca dupa aceea sa te simti biciuit/a cu vina de a manca prea mult si de a fi supraponderal/a.
- Cand esti implinit intr-un domeniu al vietii tale, compensezi binele acesta creand nefericire intr-un alt domeniu al vietii tale. De exemplu, ai succes in cariera dar n-ai succes la relatii!?
- Cu cat te simti mai bine, cu atat esti mai deprimat/a mai multa vreme. Exista oameni care n-au niciun motiv sa fie tristi sau deprimati dar raman in aceasta stare cunoscuta, folosind autocritca si perfectionismul, ca arme latale.
- Ai totul si apoi distrugi ceea ce ai, crezand ca nu meriti ceea ce ai obtinut. Astfel, victoria abia castigata iti scapa printre degete. Exista oameni care isi submineaza succesul prin modalitati invizibile pentru ei, deoarece disconfortul pe care si-l produc corespunde valorilor pe care le-au invatat in copilarie si pe care simt ca le merita.
Acestea ar fi cateva dintre paradoxurile dependentei de nefericire. A le cunoaste, a le identifica in viata ta si a le formula ca obiective pentru schimbare, constituie primul pas spre fericirea adevarata, la care ai fost menit/a. Despre urmatoarele etape necesare acestui demers, intr-un articol viitor.
Nota: In scrierea acestui articol m-am inspirat din cartea Dependenta de nefericire de Marta si William Pieper, aparuta in 2009, la editura Curtea Veche din Bucuresti.
Psihologie
Indiferenta
Am vazut abia acum, filmul Detachment (Indiferenta), aparut in 2011, in regia lui Tony Kaye. Filmul este incadrat ca drama, insa pentru mine este mai mult de atat. Este un film psihologic, care incearca sa arate lagatura dintre mecanismele inconstiente care intra in scena atunci cand ne alegem o meserie, oricare ar fi aceasta. In film este vorba despre profesia de dascal. Inca din start aflam motivele pentru care Henry Barthe si colegii sai, au ales pedagogia. Paradoxal, acestea au de-a face cu intamplarea, nicidecum cu valori si idealuri vocationale propri. Chiar si asa, in subconstient, fiecare dascal a dorit/doreste sa faca ceva important cu viata lui, ceva care sa conteze, cum ar fi sa schimbe lumea unui copil, sa-i influenteze in bine destinul.
Dar ce faci cand tie, profesorului dornic sa schimbe destine, i-au lipsit modelele? Ba mai mult, ai fost abandonat de tata, crescut de o mama depresiva si alcoolica, la a carei sinucidere ai asistrat ca martor tacut? Nu stiu ce-ar face altii dar profesorul de literatura comparata din film, Henry (Adrien Brody) alege sa fie suplinitor pentru perioade determinate de timp. Statutul acesta ii convine pentru ca il ajuta sa nu se ataseze de oameni, sa nu creeze legaturi, sa nu se autodezvaluie, si, mai ales, sa nu se confrunte cu durerea din sine. El insusi recunoaste: Nu m-am simtit niciodata atat de indepartat de mine si, totusi, atat de prezent in lume.
Prezenta lui in lume are o componenta pragmatica pentru ca liceul in care urmeaza sa mentina ordinea pana la venirea unui titular, il pune la grea incercare. Elevii sunt cinici, vulgari, agresivi, pierduti ei insisi pe frontul bataliilor emotionale. In aceasta atmosfera, Henry isi intra in rolul prestabilit, straduindu-se sa fie salvator pentru elevii sai, in special pentru o fata depresiva, pentru baietii rebeli din scoala, pentru o prostituata pe care o ia acasa. Rolul de salvator il vad ca o incercare a lui Henry de reparare a traumei imposibilitatii de a o salva pe mama de la moarte. De altfel mama ii apare mereu in flash-back-uri pe care nu le poate pune cap la cap dar care-i bantuie mintea, haotic si persistent…
Mitul salvatorului se naruie insa in momentul in care eleva depresiva care-i ceruse ajutorul, se sinucide. Meredith este o artista neinteleasa de colegi dar mai ales de tatal sau care o critica si-i reproseaza tot felul de lucruri. Profesorul Henry pare sa-i dea atentie, sa o inteleaga si sa o protejeze de colegii abuzivi. Totusi Henry nu poate intra in pielea tatalui simbolic pe care si l-ar fi dorit fata, din cauza golului afectiv pe care il avea el insusi in suflet. Culmea este ca fata isi da seama de aceasta inabilitate afectiva a profesorului, atunci cand il pozeaza incognito, surprinzandu-i fata trista. II spune de altfel verbal acest lucru dar si ilustreaza asta printr-un portret fara chip, pe care i-l face cadou. Adolescenta intuise bine: Henry este un om fara chip, golit de trasaturi, un robot cu un destin tragic, pe care nu-l poate rescrie, pentru ca inca nu-l intelege…
O alta secventa a filmului il pune pe Henry in relatie cu o tanara prostituata care ii face initial, avansuri sexuale. Henry respinge avansurile fetei, in schimb o ia acasa sperand sa o salveze de la promiscuitate si decadere. Pare un gest nebunesc la prima vedere, firesc daca ne gandim ca intre cei doi exista o legatura traumatica, ascunsa, dar simtita. Faptul ca cei doi ajung sa se ingrijeasca reciproc, imi sugereaza ca acolo se prelucreaza metaforic trecutul lor traumatic. El incearca sa repare conectia cu mama, inversand rolurile, fata creaza atasament si stoarce iubire, intr-o inima abandonata si pustie. Totusi Henry nu poate oferi stabilitate (el insusi nu o avea) si nici nu se poate implica afectiv, asa ca se desparte/detaseaza de fata, aparent fara regrete, fara suferinta. Oricum omul nostru este obisnuit cu pierderile.
Dincolo de meandrele profesiei de dascal, de motivatiile inconstiente care o insotesc, filmul este despre pierdere si despre fuga de realitatea ei, in viata de zi cu zi. Este si despre mecanismele de supravietuire si de aparare in fata acesteia, pe care personajul nostru a invatat sa le foloseasca destul de eficient. Intr-un fel stim ca Henry nu va reusi ever sa se ataseze de elevii sai, continuandu-si circuitul prin scoli, ca profesor suplinitor. Este ca si cum, fiecare pierdere suferita il pune in postura de a se detasa de el, cel care a fost si de a-l pune in contact cu el, cel de astazi…
Filmul poate fi vazut gratuit aici. Vizionare folositoare!
Psihologie
Ce face stoicismul din om
Am scris aici un articol despre cultura cruzimii in care cresc baietii si despre lipsa sensibilitatii si a empatiei care se vad in viata lor din cauza acestei culturi. In articolul de fata vreau sa atrag atentia asupra mecanismelor de aparare pe care le folosesc baietii/barbatii, pentru a face fata acestei realitati si care sunt implicatiile, atat pentru barbati cat si pentru familiile lor si societate, in general.
Cel mai des intalnit mecanism defensiv in fata culturii cruzimii la baieti este stoicismul, sustin autorii cartii Crescandu-l pe Cain, Dan Kindlon si Michael Tompson. Conform Dictionarului Explicativ al limbii romane, stoicismul este curentul filosofic care sustine ca omul trebuie sa se conduca (doar) dupa ratiune si sa infrunte cu fermitate si curaj toate vicisitudinile vietii. Stoicul are asadar, o atitudine de barbatie si tarie sufleteasca care se suprapune perfect peste profilul barbatului, menit sa fie curajos, puternic si plin de succes. Dar ce se ascunde in spatele stoicismului baietilor? Care sunt costurile acestei rationalitati duse la extrem?
Costurile stoicismului barbatesc
Mai intai trebuie spus ca stoicismul ramane in centrul izolarii emotionale de prieteni, de familie si al dispretului de sine pe care baietii il cultiva din interior. Sunt costuri majore dar, chiar si asa, baietii prefera sa se ascunda, decat sa se lase afectati. Retragerea este unul din cele mai des intalnite simptome ale unei probleme emotionale la baieti, ne spun autorii sus mentionati.
Din cauza problemelor emotionale neimpartasite, unii baieti refuza sa creasca mari. Batutul pasului pe loc, defensiva, inactivismul, corigenta pot fi indicii ale acestui mecanism de aparare. Cand venim in contact cu aceste simptome este important sa ne concentram asupra cauzelor si sa coboram „elefantul” emotional din spatele copilului. Cu cat mai repede, cu atat mai bine…
Stoicismul poate duce la depresie. Un baiat care sufera de depresie, poate parea irascibil, ostil sau posac dar adevarul este ca el este deprimat si, pur si simplu, nu poate alage sa fie altfel. Ambalajul in care isi impacheteaza boala este efortul lui cel mai bun de a face ca un sindrom clinic de depresie sa para un comportament « normal » de baiat. Asta este tot ce poate face.
Multi baieti se chinuiesc singuri cu nefericirea lor pentru ca ei cred ca asa trebuie sau pentru ca ei cred ca o pot rezolva singuri. Vedem baieti cu multa suferinta si multa demnitate, pana clacheaza. Unii dintre ei se declara invinsi si chiar fac gestul fatal al sinuciderii (80% din totalul sinuciderilor in randul adolescentilor sunt baieti).
Stoicismul duce la dependente, inclusiv de alcool si droguri. De fapt acesti baieti incearca sa inlature astfel, bartierele emotionale pe care si le-au construit si care ii separa de alti oameni si de lume. Acesta este si un test de acceptarea in grupuri, de curaj si rezistenta (apropo de a tine la bautura). In mod paradoxal, este mai acceptabil din punct de vedere social sa bei si apoi sa te comporti ca un dobitoc, decat sa pari slab si neajutorat, si sa ceri ajutor semenilor…
Stoicismul separa partenerii de cuplu, in conditiile in care majoritatea baietilor nu sunt pregatiti sa gestioneze complexitatile unei relatii iubitoare pentru ca au fost jefuiti de trasaturile fundamentale ale alfabetismului emotional: tandretea, empatia, vocabularul pentru exprimarea emotiilor si ideea ca interdependenta emotionala este un avantaj, nu un dezavantaj in relatiile intime.
Izolarea emotionala stoica vine deghizata in furie, sarcasm, ostilitate, violenta. Baietii/barbatii folosesc scuturi de diverse tipuri pentru a-i tine pe altii la distanta si/sau ii ataca pe altii ca sa-si ascunda ceea ce percep ei ca fiind propriile imperfectiuni. Barbatii violenti sunt indivizi vulnerabili, incoltiti psihologic, care folosesc agresivitatea pentru a se proteja.
Cum dam drumul la „elefant”. Cateva remedii:
Puterea unui baiat de a supravietui in cultura cruzimii stoice se bazeaza pe resursele sale emotionale, pe capacitatea lui de a recunoaste si a intelege sentimentele proprii si pe cele ale altora. Aici parintilor, in special mamelor, le revine sarcina de a construi aceste resurse.
Un baiat retras nu vrea sa se simta singur si/sau impotriva intregii lumi, el are nevoie decat sa fie convins ca e sigur sa iasa afara. Baietii se vor deschide cu privire la sentimentele lor daca le creezi un mediu sigur in care sa o faca.
Este responsabilitatea celor care cresc baieti de a-i instrui sa fie parteneri buni si empatici pentru fete si femei. Ei ar trebui sa stie inca din pruncie ca a fi vulnerabil, a parea dependent emotional sau a exprima iubirea nu sunt minusuri ci plusuri, in cadrul unei relatii.
Ca parinte, unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poti face este sa vorbesti cu baietii despre viata ta interioara. Aceste momente de sinceritate si vulnerabilitate creaza intimitate si vor ramane in memoria lor de lunga durata, modelandu-le caracterul.
Daca ii cresti unui baiat capacitatea de a-si exprima gandurile in cuvinte si il faci sa exerseze aceste moduri de exprimare, mai ales atunci cand este vorba de emotii, poti preveni izolarea emotionala, nefericirea dar si eventualele lui comportamente impulsive.
Singurul lucru care va face din maturizarea fiilor nostri un proces psihologic sigur este sa stie ca ii apreciem, ca ii iubim si ca avem toata increderea ca vor creste, in mod natural, sa devina barbati buni, plini de viata, de sentimente si de visuri…
Nota: in contextul articolului, elefantul = stoicism 🙂
Psihologie
Si baietii sa nu planga vreodata…
In cartea Crescandu-l pe Cain, terapeutii Dan Kindlon si Michael Thompson fac o afirmatie oarecum surprinzatoare: atunci cand un barbat plange in terapie, aproape intotdeauna este/va fi din cauza tatalui sau. Autorii vorbesc si despre principalul motiv al acestui fapt: abisul emotional care ii desparte pe cei doi. Tatii si fiii sunt personaje intr-o piesa despre dragoste naimpartasita, o poveste spusa cu dor, cu manie, cu tristete si cu rusine, sustin acestia. In acelasi timp, oricat de imposibil ar fi un tata, la nivelul cel mai profund al fiintei lui, un baiat vrea sa-l iubeasca si vrea sa fie cunoscut de acesta…
La polul opus sunt baietii cu cele mai multe resurse emotionale, cei ai caror tati fac parte din tesatura emotionala a familiei, cei ai caror tati le pasa de ei si le arata asta in mod constant si afectuos. Din pacate, astfel de tati sunt putini, asa cum arata un studiu efectuat pe barbati realizati profesional. Intrebati care ar fi unicul lucru pe care l-ar schimba din relatia cu tatal lor, acestia au raspuns ca isi doresc sa fi fost mai apropiati de tatal lor si sa-si fi exprimat mai mult emotiile si sentimentele. Rezulta de aici ceea ce cercetatorii Reed Larson si Mayse Richard au constatat si ei prin studiile intreprinse: tatii par sa fie veriga slaba in viata emotionala a familiei. Daca ceva trebuie schimbat, acel ceva tine de o mostenirea dragostei impartasite
Tatal, figura importanta in cadrul familiei
Mark Twain remarca faptul ca in jurul varstei de 12 ani, un baiat isi alege un barbat pe care il respecta si il va imita tot restul vietii. Desi nu o stie intotdeauna sau face tot posibilul s-o evite, acel barbat este de obicei tatal lui.
S-ar putea ca odata cu trecerea timpului, baiatul sa se difentieze de tatal lui si chiar sa-si doreasca sa fie cu totul altceva decat este/a fost tatal lui. Surprinzator este faptul ca, indiferent cat de departe de tatal lui isi orienteazea un fiu viata, in cele din urma ajunge fata in fata cu acesta. Este posibil ca momentul adevarului sa fi sosit acum pentru baieti, si acesta sa coincida cu motivul pentru care ei plang!?
Specialistii remarca un alt lucru important in relatia tata-fiu: opinia baietilor despre propria lor competenta depinde de ceea ce cred ei ca crede tatal lor desptre ei. Asta se intampla mai ales in etapa copilariei mijlocii, spun psihologii. In aceasta etapa, copiii mai cred inca despre tatal lor ca este un erou si un invincibil si, desi vor afla adevarul despre tati in etapa urmatoare de viata, felul in care au fost evaluati de acestia acum, isi lasa amprenta destul de profund asupra imaginii lor stabile despre sine…
Prezenta unui tata implicat il ajuta pe baiat sa-si defineasca barbatia, prin concurenta pentru dominare, pozitie si putere. Acest fapt incepe sa se produca in adolescenta, cand competitia dintre un baiat si tatal lui incepe sa se transforme din distractie, in ceva serios si important. Adolescentul isi testeaza astfel limitele, in timp ce tatal (caruia i se clatina pozitia eroica de putere, inclusiv fizica) este nevoit sa-si accepte vulnerabilitatile. Etapa este importanta in sensul in care tatal, fie ii lasa spatiu adolescentului, recunoscand ca nu stie/poate tot, fie preia controlul in relatie dar se distanteaza emotional de fiu…
De la tatal care pune painea pe masa, la tatal implicat emotional
In trecutul nu prea indepartat, tatal era scos in afara familiei, cu un rol important in asigurarea traiului de toate zilele, eventual un arbitru al galcevilor zilnice din familie. Educatia copiilor revenea astfel, aproape exclusiv, mamelor. Astazi lucrurile s-au schimbat si tatal incepe sa-si exercite rolul paternal, mult mai activ si asumat decat in trecut. Acesta lucru aduce cu sine o multime de beneficii.
Potrivit studiilor, cand tatal este implicat in viata copiilor, acestia tind sa fie mai isteti, sa fie mai sanatosi, sa se descurce mai bine la scoala si sa obtina locuri de munca mai bune. Ce este uimitor este faptul ca inteligenta emotionala si empatia copiilor este corelata strans cu implicarea tatalui in educatia copiilor. Cel putin asta a aratat un studiu facut in SUA, pe un grup de baieti si fete, urmariti timp de 26 de ani.
Tatal este un partener perfect de joaca pentru copiii sai iar acestia il prefera pentru creativitatea, activismul si stimularea pe care le obtin prin joc. In felul acesta copiii se dezvolta, atat cognitiv cat si emotional iar relatia lor este consolidata.
Un tata implicat ii preda baiatului primele lectii despre esec si defecte, recunoscandu-le, in primul rand, pe ale sale. Un tata nu este un expert in toate domeniile, ceea ce devine vizibil pentru copii, incepand de la varsta de 8-9 ani, oricat ar dori tatal sa le ascunda. Acel slogan, tata stie mai bine (titlul unui serial de televiziune), a dat apa la moara tatilor pentru un timp dar a adus control, competitie si critica in relatia lor. Un tata poate castiga batalia pentru controlul asupra fiului sau pentru o perioada de timp dar va face asta cu pretul scump al relatiei lor.
Este de asteptat ca tatii sa sarbatoreasca reusitele fiilor lor si sa-i onoreze pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce si-ar dori sa fie. Acest lucru este posibil doar daca tatii accepta unicitatea fiilor si nu-i sileste sa paseasca pe caile de succes prestabilite de ei.
Legatura emotionala dintre un tata si fiul sau se cladeste si se intareste prin lucrurile pe care le fac impreuna. Atitudinea receptiva, faptul ca se asculta unul pe altul, ca se trateaza cu respect si petrec timp de calitate impreuna, este garantia ca acea relatie este semnificativa, profunda si durabila.
Acum, daca simti ca te-ai distantat emotional de fiul tau, afla ca tiparele de izolare emotionala se pot schimba. Relatia se reface in moduri simple ca acestea: spune-i fiului tau o poveste de noapte buna, invita-l la o partida de tenis, zambeste-i cand pleci si cand te intorci (de) acasa, fa-i un compliment sincer, provoaca-l la o activitate comuna etc. In felul acesta, vei construi, nu doar o relatie semnificativa si durabila dar vei evita plansul acela amar dureros si tardiv al fiului tau, un plans inutil, provocat de prapastia emotionala dintre voi…
Psihologie
Exploratorul si Baza a patra
Sunt mama de baiat si trebuie sa recunosc faptul ca nu mi-a fost totdeauna usor sa gestionez relatia cu fiul meu. Sunt mai multe motive pentru care este dificil sa fii mama de baiat, printre ele fiind si acela ca baietii vin de pe Marte, pe cand mamele vin de pe Venus (apropo de celebra carte a lui J. Gray). Cum eu n-am fost niciodata baiat, m-am documentat cat am putut ca sa fac fata situatiei „straine”. Chiar si asa, am fost tare dezamagita cand fiul meu a abandonat studiul pianului pentru exercitiile fizice la sala de forta sau cand a ales sa consume multa carne pentru aportul sporit de proteine (eu si sotul suntem vegetarieni) ori sa joace fotbal, in loc sa invete. In final am inteles, cel putin rational, ca sunt lucruri mult mai importante in relatia mama-fiu decat aceste mici detalii. Dar care ar fi acelea ?
Dan Kindlon si Michael Tompson in cartea Crescandu-l pe Cain ne vorbesc despre influenta psihologica covarsitoare a mamelor asupra copiilor, in mod special a baietilor. Autorii folosesc doua metafore demne de retinut pentru a descrie relatia mama-fiu. Acestia il numesc pe fiu, Exploratorul iar pe mama Baza a patra. Atat din punct de vedere emotional, cat si fizic, pe durata intregii copilarii, in timp ce un baiat exploreaza, el poarta cu sine siguranta si familiaritatea mamei lui, sustin autorii. Subscriu la aceasta idee, gandindu-ma in special la rolul mamei in sistemul de atasament. Cu cat baza a patra este mai sigura/sanatoasa si disponibila, cu atat copilul va explora mai bine si mai eficient lumea, relatiile din jurul sau si va fi mai fericit in viata.
Sincronicitate mama-fiu
Desi recunosc ca nu exista un mod corect de a fi mama, cei doi autori vorbesc despre relatia sincona dintre mama si fiu, o relatie echilibrata care tine cont de nevoile emotionale ale copilului si care se transforma in functie de diferitele etape de crestere ale acestuia. Sarcina iubitoare a unei mame este sa inteleaga si sa raspunda nevoilor fiului ei, in functie de etapele diferite ale vietii. De pilda, vine un moment in care baiatul trebuie sa-si mute atasamentul principal de la mama spre tata si sa se identifice pe sine ca pe un barbat in devenire. Intr-un anume fel, un baiat trebuie sa „renunte” la mama lui iar o mama sa „renunte” la fiul ei, pentru a-l lasa sa creasca.
In paranteza fie spus, consider ca aici ne impotmolim un pic, noi, mamele deoarece credem ca un baiat desprins de mama, cu accese de independenta, este in pericol. Astfel devenim mame de tip closca, posesive si in control, in loc sa-i lasam baiatului spatiu pentru a-si exersa/proba, competenta si barbatia. Asa se ajunge la situatia trista in care baiatul va continua sa fie „educat” toata viata de femei (mai intai de mama, bunica, apoi de prietena, sotie, sefa etc), si la ironia care a devenit titlu de carte: traim intr-o societate de baieti intre 5 si 90 de ani. Pentru a evita astfel de situatii, pe care tot noi, femeile, le detestam, ar fi de dorit ca baiatul sa ramana in inima mamei, nu in centrul vietii ei de zi cu zi!
Un alt aspect al relatiei mama-fiu este cel legat de experienta mamei cu alti barbati din viata ei (tati, frati, rude, colegi, prieteni, soti) si eventuale probleme nerezolvate/neintelese cu acestia. Astfel, mama ar putea sa reactioneze inconstient la temerile proprii si nu la nevoile reale ale copilului ei. Daca, de pilda, o mama divortata ii povesteste fiului, tot felul de lucruri rele despre tatal lui, nu doar ca submineaza relatia acestora dar transmite emotii negative si fata de el. In fapt, atitudinea mamei fata de barbati in general, ii transmite unui baiat un mesaj despre sentimentele ei fata de el. In loc sa proiecteze modele negative asupra fiului, mama ar trebui sa-l vada asa cum este in unicitatea lui, sa se adapteze la el si, mai ales, sa se bucure de el.
Dincolo de temeri, raman asteptarile si dorintele proprii cu privire la copiii nostri. De la baieti asteptam sa fie cuminti, ascultatori, inteligenti, harnici etc dar si curajosi, puternici, de succes. Aceste ultime atribute, impuse de altfel si cultural, nu se regasesc totdeauna in plan real. De aici presiunea exercitata asupra baietilor de a fi cum trebuie, adica mai putin sentimentali, slabi sau neajutorati dar si drama lor de a-si ascunde aceste „defecte” si a suferi in tacere, uneori toata viata…
Daca tot am ajuns la emotii, revin cu ideea ca baietii, in egala masura ca fetele, au nevoie sa primeasca si sa exprime iubirea iar acest limbaj se invata in familie, in special din relatia cu mamele. Cuvintele de incurajare, suportul, afectiunea, tandretea se invata in acest sincron al apropierii si departarii dintre cei doi, in functie de nevoile exprimate si/sau detectate de catre parinte. Altfel baietii pot fi pierduti in labirinturi interioare din care le va fi greu sau chiar imposibil sa mai iasa…
Daca iubire nu e, nimic nu e!
Pentru final, am ales un paragraf din cartea lui Dan Kindlon si Michael Tompson, pe care il las aici ca pe o dorinta si urare catre toate mamele de baieti. Pe masura ce un baiat se indeparteaza de prezenta protectoare a mamei sale si, mai ales cand intra in adolescenta si in cultura cruzimii care il asteapta acolo, are nevoie sa fie in stare s-o poarte in inima, in siguranta pe care i-o ofera dragostea ei si in educatia emotionala pe care ea i-a dat-o. Are nevoie sa stie ca, oricare ar fi relatia dintre el si mama lui, va gasi mereu langa ea un loc unde e iubit mai presus de tot si de toate…
Psihologie
Despre baietii rai care trebuie reparati
Dintre cliseele cele mai cunoscute referitoare la barbati si femei este cel in care barbatul este supranumit sexul tare, datorita fizicului mai puternic iar femeia este sexul slab, din cauza aspectului minion (femeile sunt, in medie, cu 15 cm mai mici decat barbatii), a masei musculare reduse (cu 50%, fata de masa musculara masculina) a sensibilitatii emotionale si a altor particularitati legate de rolul ei biologic de mama.
Perceptia aceasta este corecta pana la un punct dar destul de impovaratoare pentru barbat, cel care este astfel conditionat ontologic si cultural sa fie Superman, un stoic, fara emotii si vulnerabilitati, menit sa fie protectorul femeii dar si zmeu printre alti masculi, cu care intra in competitie de-a lungul vietii. Se pare ca nimeni nu-si permite sa iasa din front, astfel ca baietii, afla inca de mici cum trebuie sa se comporte, ca sa devina barbati adevarati. Iata cateva afirmatii care-i ghideaza pe baieti, in drumul lor spre maturitate:
- Esti barbat atunci cand iti asumi riscuri!
- Nu esti barbat daca dai pe fata emotii si nesiguranta.
- Fii stoic, hotarat si de neclintit!
- Barbatii adevarati sunt duri (datorita testosteronului!?).
- Nu-ti arata niciodata vulnerabilitatea!
- Infrunta sau sfideaza!
- Un barbat adevarat nu plange niciodata!
- A fi barbat adevarat inseamna sa tii la bautura.
- Un barbat adevarat nu sta sub papucul vreunei femei
- Esti barbat daca ai un venit mai mare decat femeia/femeile din viata ta etc.
Despre astfel de preconceptii, valabile astazi in aproape culturile, vorbesc Dan Kindlon si Michael Thompson in cartea, Crescandu-l pe Cain. Cei doi autori atrag atentia asupra efectelor unei astfel de culturi, pe care o numesc, a cruzimii, asupra baietilor si barbatilor si cat de devastatoare este ea la nivel emotional, pentru acestia.
In primul rand, barbatii sunt privati de alfabetizare emotionala, iar asta ii costa pe multe planuri, cum ar fi cunoasterea de sine, empatia, exprimarea si experimentarea iubirii romantice, educatia copiilor, gradul de (ne)fericire etc. Studiile intreprinse de cercetatori, cum ar fi cel coordonat de Reed Larson si Mayse Richards au aratat, de altfel, ca tatii sunt « veriga slaba in viata emotionala a familiei ».
Adevarul este ca toti baietii se nasc cu potential si nevoi emotionale iar negarea acestora le creaza conflicte interioare puternice, care ii fac, fie sa se retraga, fie sa devina furiosi si violenti cu ei insisi si cu cei din preajma. Vedem asta cel mai bine la adolescentii care sufera, in timp ce se manifesta agresiv sau se retrag in sine, de teama etichetarii, tachinarii si/sau a criticii…
Cultura cruzimii pedepseste suferinta, impunandu-le baietilor sa sufere fara sa vorbeasca despre asta si sa fie martori tacuti ai actelor de cruzime fata de altii. Cam asta se intampla astazi in scoli, acolo unde bullying-ul este o problema care produce multa durere emotionala ambelor sexe, dar mai ales baietilor care trebuie sa fie stoici, sa nu se planga de niste fleacuri…
Barbatii adevarati sunt pe cont propriu. Tocmai din cauza ca si-au pus armuri si-si apara cu stoicism puterea, agresivitatea si siguranta, se insingureaza pentru a mentine aceste aparente, care le dau o aura de zmei, in timp ce pe dinauntru simt frica (de oameni), nesiguranta si esec…
Anxietatea de performanta ii chinuie pe baieti/barbati tot timpul. Daca o femeie poate sa aiba esecuri pentru ca este vasul mai slab, baiatul/barbatul n-are voie sa greseasca. Ba mai mult, el trebuie sa castige luptele zilnice cu alti competitori, pentru a arata ca este barbat adevarat, vrednic de admiratia femeilor si respectul rivalilor…
Baietii sunt diagnosticati cu deficit de atentie si hiperactivitate (ADHD) de doua pana la patru ori mai mult decat fetele. De aici si perceptia ca baietii sunt mai rai decat fetele. Daca acesti copii devin baieti problema de la varste fragede, in ce mod si cu ce resurse pot lupta cu recomandarea de a fi reparati, in decursul vietii?
Cultura cruzimii ii pregateste pe baieti pentru agresivitate si delincenta. Majoritatea studiilor releva faptul ca 95% dintre problemele cu legea, le au barbatii. Ei, cei programati sa fie duri, sa-si asume riscuri, sa domine, sa tina la bautura, sa nu se lase induplecati de sentimentalisme si alte isme care le-ar stirbi din masculinitate.
Cum reparam lucrurile?
Mai intai va trebui sa punem la indoiala toate prejudecatile/stereotipiile cu privire la a fi barbat adevarat si sa ne gandim la cei care ne sunt copii, frati, soti, tati cu umanitate si intelegere.
Ar fi salutar ca familia, scoala, biserica, societatea sa ia presiunea de pe umarul baietilor/barbatilor si sa admita ca alfabetizarea emotionala este imperios necesara si in cazul sexului tare. Vulnerabilitatea, este o sursa de putere, daca stim cum sa o exprimam, sfidand cliseele (sub)culturale, care o prezinta drept slabiciune.
Intr-un mediu scolar sau casnic care promoveaza constienta emotionala si responsabilitatea personala, in care adultii dau acestor valori o voce, tacerea baietilor va fi intrerupta si, odata cu ea si puterea tacuta pe care cultura cruzimii o are in vietile lor.
va urma…
Psihologie
Poveste pentru parinti
In povestea clasica, The Runaway Bunny, un iepuras o tachineaza pe mama lui cu amenintarea ca va fugi departe, in asa fel incat sa nu mai fie gasit niciodata de ea. Dand curs fanteziilor, ii spune ca se va tranforma in munte, va deveni o floare, ori o nava cu panze, de ce nu, o pasare sau un pastrav!?.
Acum, retineti va rog, raspunsul mamei: Daca te vei transforma in munte, eu voi deveni un alpinist si te voi vizita mereu. Daca vei fi pastrav, eu voi fi un pescar si te voi pescui, chiar din apele cele mai tulburi. Daca vei deveni o floare, eu voi fi gradinarul care te va ingriji cu dragoste si dedicare. Daca te faci pasare eu ma fac un arbore ca sa ai unde sa te intorci si sa te odihnesti la umbra ramurilor mele. De vei fi nava, eu voi fi alaturi de carmaci…
Imi place aceasta poveste pentru ca ilustreaza foarte bine ideea de conectare a copilului cu mama sa. Cand o mama este grijulie cu copilul ei si ii rapunde nevoilor, creaza o punte de incredere si siguranta pe care psihologii o numesc, atasament sigur. Aceasta legatura primara va oferi o baza solida de incredere in sine si in alti oameni, pe care copilul va construi alte relatii cu semenii sai, de-a lungul vietii. Conectarea aceasta poate fi atat de stransa incat mama sa alerge spre copilul ei cu o patura sau un pulover, atunci cand simte ea insasi frigul, in ciuda faptului ca nevoia copilului ar putea fi alta. In acest caz se naste o intrebare legitima: cand sa dam drumul plasei de siguranta? Cum sa o facem, in asa fel incat copilul sa nu se simta abandonat dar nici sufocat de prea multa dragoste si grija!?
Dan Kindlon si Michael Thompson, in cartea Crescandu-l pe Cain, subliniaza faptul ca in fiecare etapa, mama trebuie sa-si potriveasca legatura cu fiul/fiica ei, oferindu-i atat stabilitate cat si libertate emotionala pentru a-i permite sa creasca. Daca mama va tine strans, va controla, va dirija continuu viata copilului ei, legatura creata va fi nesincrona, chiar toxica si le va dauna amandorura…
Cand copilul care isi cauta independenta si individualitatea incepe sa-i conteste autoritatea parintelui, este primul semn ca legatura emotionala dintre cei doi este in pericol. Momentul critic este surprins foarte bine de povestea iepurasului Bunny. El are nevoie sa plece departe, pentru ca mama sa-i piarda urma. Are dorinta sa fie lasat liber, sa zburde in voie, sa cunoasca lumea, sa hoinareasca, sa se expuna pericolelor ce se ascund in lumea de afara. In acelasi timp el are nevoie ca mama sa-si reafirme dragostea si atasamentul fata de el, printr-un raspuns linistitor la dorinta lui expresa de evadare din cuib.
Si da, raspunsul mamei este o lectie pretioasa de parenting, pentru ca surprinde foarte bine dansul acesta de separare si conectare, pe care orice parinte trebuie sa-l invete, in relatie cu copilul sau. Observati mai intai faptul ca mama nu-i anuleaza fanteziile si nu nesocoteste dorintele si visurile copilului. Ii da libertatea sa plece, asigurandu-l totodata ca nu-l va abandona. Prin raspunsul ei isi manifesta iubirea, grija si atasamentul fata de copil intr-o sincronicitate perfecta cu idealurile exprimate de acesta. Vedem astfel ca ea este pregatita sa se adapteze la orice scenariu de viata pe care copilul il alege. Mai mult, mama este gata sa-l urmeze in calatoriile lui, pregatita fiind sa intervina in caz de pericol. Metafora perfecta pentru o relatie sanatoasa.
In concluzie, pe masura ce creste, copilul trebuie sa fie in stare sa-si paraseasca mama/parintii, fara sa-i piarda complet si sa se intoarca la ea/ei, fara sa se piarda pe sine insusi. In acelasi fel, parintii trebuie sa fie pregatiti sa-i dea drumul copilului, apropiindu-se din nou, ori de cate ori simt ca acesta are nevoie de ajutor!
Puteti asculta povestea, The Runaway Bunny, aici iar aici gasiti cantecele pentru copii, cu acelasi indragit personaj. Auditie placuta si folositoare!
Psihologie
Dependent de nefericire?
Gandul asta te ia din senin si te pocneste in moalele capului. Cum este posibil sa-ti doresti fericirea dar inconstient sa cauti nefericirea? Specialistii spun ca se poate. Paradoxal, desi cautam in mod nativ si constient fericirea, putem avea nevoie de un anumit disconfort pentru a ne mentine echilibrul interior. Acest disconfort este creat din experientele copilariei dar si din credintele pe care le-am mostenit, referitoare la faptul ca suferinta este parte esentiala a vietii, fara de care nu crestem, nu ne maturizam, nu putem cunoaste fericirea adevarata.
Martha si William Pieper in cartea, Dependenta de nefericire explica acest mecanism de autosabotare a propriei fericiri in felul urmator: Atunci cand parintii nu sunt disponibili pentru copii, cand ii resping, ii pedepsesc sau au asteptari prea mari de la ei, in mod inconstient, copiii resimt nefericirea in ceea ce priveste faptul de a iubi si a fi iubit. Mai tarziu isi recreeaza aceasta stare de nefericire, in dorinta inconstienta de a obtine reversul, adica fericirea.
Vedem aici o confuzie intre fericire si nefericire, care provine, potrivit celor doi autori din faptul ca, atunci cand suntem copii ii percepem pe parinti perfecti, atotputernici si corecti, capabili sa ne creasca in cel mai bun mod cu putinta. Cand devenim adulti, in ciuda faptului ca vedem inconsistenta si greselile pe care le-am mostenit, preluam inconstient tiparele educationale dar si asteptarile pe care parintii le au de la noi, suferind ori de cate ori credem ca i-am dezamagit. Nu-i de mirare ca devenim nefericiti…
Dependenta de nefericire este o nevoie inconstienta de a de a-ti sabota intentiile bune si de a ramane intr-o zona a luptelor interioare care te fac sa crezi ca nu detii puterea de a face schimbari semnificative in viata. Aceasta dependenta nu este o alegere, prin faptul ca ti-a fost sadita in minte inainte ca tu sa intelegi ce se petrece. Din acest motiv, nu trebuie sa te simti rusinat sau dezamagit de tine insuti. Ce trebuie sa faci este sa devii constient de acest mecanism autosabotor si sa votezi pentru fericire. Dar mai intai uita-te pe acest test sa vezi daca esti printre subiectii acestui articol.
Test:
- Am asteptari prea mari de la mine si de la ceilalti
- Nu pot duce la bun sfarsit o decizie luata
- Ma simt ravasit si mi se pare dificil sa-mi revin atunci cand lucrurile se inrautatesc
- Ma arunc in bratele infrangerii exact atunci cand cand succesul, pentru care am muncit neobosit, este la indemana mea
- Obtin succesul si dupa aceea il pierd
- Am reusit sa-mi ating un scop pentru care am luptat mult, dar nu ma pot bucura de el
- Imi este dificil sa ma apropii de oameni si sa am relatii stranse cu ei
- Atunci cand gasesc o persoana care tine la mine la fel de mult cat tin eu la ea, creez un conflict si distrug relatia
- Nu reusesc sa-mi rezolv sarcinile bine si la timp
- Muncesc prea mult si nu-mi permit sa ma bucur de timpul meu liber, nici sa petrec timp cu familia
- Majoritatea activitatilor care imi fac placere sunt riscante
- Sunt adesea coplesit de emotii negative
- Am adesea sentimente de nesiguranta si inadecvare
- Am avut parte de cateva pierderi in urma carora nu-mi pot reveni
- Nu ma pasioneaza nimic si nu-mi cunosc hobby-urile
- Nu-mi pot opri apetitul si am in general un slab auto-control etc
Daca ai raspuns afrimativ la mai mult de jumatate dintre afirmatiile de mai sus, esti candidatul perfect la nefericire. Dar stai, nu intra in depresie, exista solutii. Despre acestea, intr-un articolul viitor
Psihologie
Boala, o dulce suferinta
Cine iubeste suferinta/boala sa ridice mana sus! Stiu, n-a ridicat nimeni mana si totusi, va garantez ca sunt oameni atasati de suferinta. N-ar lasa-o din brate pentru nimic in lume, dimpotriva o cocolosesc si o tin la piept cu tot dragul, chiar daca se jura ca n-au niciun amestec in treaba asta. Adevarul este ca s-au obisnuit cu ea si, inconstient au vazut ca le aduce niscaiva beneficii.
Avantajele starii de boala
Din punct de vedere psihologic, starea de boala poate sa fie simulata, prelungita si cultivata ca nevoie inconstienta, in cazuri ca acestea:
- iti poate raspunde unor nevoi neimplinite in copilarie: atentie, grija, compasiune, duiosie. Este uman/natural ca atunci cand cineva sufera, cei din preajma sa raspunda empatic acestei suferinte si sa ofere sprijin.
- ai preluat suferinta de la unul dintre parinti si defilezi cu ea ca si cum ar fi propria ta natura.
- iti place sa ramai in bezna gandurilor tale legate de o eventuala boala, pentru simplul motiv ca asta este realitatea pe care o cunosti si pe care ai cultivat-o de-a lungul timpului.
- poate tine loc de refugiu in calea obstacolelor vietii. Pentru ca nu stii/nu poti face fata problemelor pe care le intampini, este mai comod sa te refugiezi in neputinta si sa folosesti apoi boala drept cauza a lipsei de actiune.
- ti-e frica de schimbare, desi aceasta se impune. Aici schimbarea este vazuta ca pericol, unul dintre cele mai mari fiind pierderea zonei de confort.
- frica de succes este un alt aliat al bolii. Ti-ar placea sa faci ce te pasioneaza dar te sperie gandul de a participa la un interviu de angajare sau de a porni o afacere personala. In acest caz, nu stii sa gestionezi eventualul succes, asa ca te resemnezi facand apel la motivele starii in care te afli.
- te agati cu tot sufletul de o persoana, de care esti sigur/a ca nu te va parasi in starea precara in care te afli. Din pacate sunt multe cupluri care au in comun suferinta unuia dintre parteneri, de obicei sotia etc.
Abordez acest subiect sensibil deoarece am in minte spete ca acestea, ce se regasesc mai frecvent decat am crede, in viata reala. Cunosc oameni care n-au un diagnostic pus de vreun medic dar care isi atribuie in mod hypocondric tot felul de boli, cultivand astfel starea de nefericire in toate aspectele vietii lor. Stiu alti oameni care au un diagnostic usor, (de exemplu gastrita sau migrena pasagera) dar care fac din acesta o adevarata drama, in jurul careia isi (de)construiesc viata lor si a celor din preajma.
Cunosc persoane care sunt coplesite de problemele personale/familiale si care somatizeaza suferinta emotionala, creandu-si tot felul de scenarii de boala, alegand chiar sa se interneze in spital si sa-si opereze unele organe, doar pentru a atrage atentia si pentru a obtine empatia si compasiunea unor semeni (inclusiv prin postari patetice pe retelele sociale) …
In cazuri ca acestea avem, pe de o parte dependenta de boala a unei persoane si codependenta celor care se afla in proximitatea celui care se crede bolnav. Ce putem face daca suntem intr-un astfel de cerc vicios?
Cateva solutii pentru dependentii de boala
- constientizeaza ca ai o problema si ca aceasta nu este boala in sine
- incearca sa vezi ce anume te tine captiv in acest mecanism patologizant al suferintei induse. Care sunt avantajele si dezavantajele acestei stari de lucruri?
- Aduna-ti curajul de a te scutura de trecut si de a incerca ceva diferit
- asuma-ti schimbarea, in ciuda durerii pe care o provoaca.
- cere ajutor profesionistilor: psiholog, psihiatru
- ai rabdare cu tine. Daca ai invatat dependenta de boala in ani de zile, nu te astepta ca dezvatul sa fie usor si nici comod
- persevereaza in noua ta viata si premiaza-te pentru orice progres facut etc
Solutii pentru codependenti
- mai intai, intreaba-te care ar fi avantajele bolii, atat pentru bolnav cat si pentru tine. Nu cumva te complaci in rolul de salvator si intretii astfel cercul vicios al suferintei? Cine si ce castiga din asta?
- Pentru inceput, ia in serios si valideaza suferinta celuilalt. Vorbiti impreuna despre simptome si analize medicale precum si despre programari la specialisti
- daca se constata ca boala nu are acoperire sau ca este cat se poate de benigna, muta centrul de interes de la boala spre idei/activitati care il pot castiga pe pacient
- implica-l in activitati creatoare si utile pentru altii
- sustine-l in schimbarile pe care doreste sa le intreprinda
- recomanda-i un psiholog care sa lucreze cu dependenta si anxietatea legate de boala etc
Specialistii spun ca schimbarea se va produce atunci cand suferinta cauzata de situatia prezenta este perceputa ca fiind mai mare decat suferinta pe care crezi ca ti-o produce efortul de a incerca ceva diferit. In cazul asta, suferinta reala, corelata unui scop este datatoare de speranta…
Psihologie
Mai e cineva sanatos la cap pe Planeta?
Daunazi, o persoana imi relata secvential niste fapte, intrebandu-ma apoi, daca nu cumva este ciudata, anormala, iesita din cadrul sanatatii psihice. Intrebarea m-a dus cu gandul la titlul unei carti care suna provocator: toti sunt normali pana-i cunosti, si la un aforism pe care l-am retinut pentru sarcasmul sau implicit: fiecare are normalitatea lui, restul e nebunie. Ciudat a devenit si faptul ca, in momentul in care intalnesti alti oameni, te intrebi daca tu insuti esti intreg si nevatamat la cap, apt de a face aceasta delimitare…
Cuvantul normal provine din latinescul norma care inseamna unghi drept, adica ceea ce nu se abate nici la dreapta nici la stanga, ci se afla chiar in mijloc. Ideea de mijloc sugereaza echilibrul, care, (si) in domeniul sanatatii psihice a devenit din ce in ce mai fragil si utopic, ca si cum ne-am afla pe nisipuri miscatoare. Si asta, din cauza ca, universul uman este complex, imprevizibil si greu de standardizat dar si pentru ca societatea este cea care stabileste daca un om este sanatos sau bolnav (Willard, 1932). Deci avem astazi un ghid (DSM-ul revizuit de vreo 5 ori) si pleiada de specialisti in sanatate mintala care se straduiesc sa traseze granitele intre normal si patologic. Oare acest lucru ne ajuta sa intelegem cam pe unde suntem in raport cu acest echilibru, stabilit de niste oameni in functie de vremuri, uneori in mod utopic!?
Semne ca totul este in ordine
Printre caracteristcile sanatatii emotionale si a starii de bine psihice enumerate frecvent de catre specialisti ar fi: constiinta clara a eului personal, capacitatea de orientare in viata, pretuirea de sine, a fi increzator si optimist, a te bucura de viata, a fi tolerant la frustrare, a avea flexibilitate in gandire si actiune, a fi realist, a te angaja in activitati creatoare de sens, a accepta incertitudinea si capacitatea de a o ajusta, a fi preocupat de domeniul spiritual, a avea alternative de actiune, a lua contact cu alti oameni si a comunica eficient cu acestia etc. (Froschl, 2000).
Practic, analizand viata noastra de zi cu zi, vom simti starea de bine si vom avea implinire in viata daca:
- Ne putem simti siguri si protejati in relatie cu parintii nostri
- Suntem egali cu partenerul nostru ca barbat sau femeie si stam unul langa altul in deplinatatea propriilor puteri
- Suntem pentru copiii nostri, mama sau tata cu toata dragostea si responsabilitatea ce decurge din rolul de parinte asumat
- Suntem prezenti pentru prietenii nostri ca parteneri de dialog, distractie dar si ca sprijin in situatii limita din viata lor
- Colaboram cu sefii, subordonatii si colegii nostri de munca, tratandu-i cu respectul cuvenit
- Ne-am gasit locul in contextul social in care traim si simtim ca apartinem unei comunitati
- Suntem preocupati de latura spirituala a vietii si intelegem rostul si sensul existentei noastre ca individ si ca specie etc
Semnale ca ceva nu functioneaza
Daca testul de mai sus vi se pare unul simplu si usor de implinit, aflati ca se intampla frecvent:
- Sa nu stim exact cine suntem si sa nu aflam niciodata
- Sa ne situam deasupra parintilor si sa-i consideram copii
- Sa ne suprasolicitam partenerul cu dorinte simbiotice
- Sa abuzam de copii in diverse forme, ca parinte sau ca partener de substitutie
- Sa implicam prietenii in problemele noastre de cuplu sau ale familiei extinse
- Sa confundam relatiile de lucru cu cele sexuale
- Sa negam sau sa nu fim in contact cu radacinile noastre culturale
- Sa respingem societatea in care traim socotind-o imperfecta si sa ne izolam de comunitate
- Sa fim in confuzie cu privire la sensul si rostul nostru in lume etc.
Si acum, dupa ce oglinda ne-a aratat cum ar trebui sa fim si cum suntem in realitate, ce-i de facut? Sa intram in depresie punandu-ne tot soiul de diagnostice, sa incercam sa aflam pe unde ne situam in raport cu granitele sau pur si simplu sa ne traim normalitatea personala, crezandu-i pe ceilalti nebuni!? Mai exista si alta cale salvatoare?
Ultimele comentarii