Psihologie
Geometrie in psihologie
Adesea, cand doi adulti se afla in conflict implica o a treia parte (un copil, o ruda, parinte, prieten, coleg etc), formand ceea ce psihologii numesc triangulare. Acesta este un tipar disfunctional in care a treia persoana asculta, valideaza, ofera feedback si chiar solutii celui care se plange de o anumita problema aparuta in diada. Face acest lucru fara sa cunoasca problema din interior si nici punctul de vedere al celuilalt. In cazul acesta feedback-ul poate fi total eronat, ceea ce mai mult complica lucrurile, in loc sa le limpezeasca.
Desi pare un comportament inofensiv si chiar sanatos prin faptul ca reduce nivelul anxietatii prin partajarea problemei cu o terta parte (cand imparti necazul cu cineva te simti mai usurat, nu-i asa ?), in realitate triangularea ingreuneaza si mai mult sarcina celor doi de a identifica si solutiona problemele reale cu care se confrunta, sustine autorul Harriet Lerner, in cartea „Dansul furiei”.
Si mai pagubitor este ca, odata cu trecerea timpului, prin repetare, triunghiurile se pot rigidiza. Problemele vor fi din ce in ce mai greu de rezolvat, pe masura ce triunghiul devine din ce in ce mai rigid, atrage atentia acelasi autor.
Ca sa intelegem ce se petrece, iata cateva exemple:
Cand sotia ii reproseaza sotului ca petrece prea putin timp cu copiii, problema reala ar putea fi: ma simt ignorata si sunt suparata ca nu petreci suficient timp cu mine.
Cand sotia isi cauta job pentru ca s-a saturat sa stea acasa cu copiii, sotul se poate impotrivi, invocand educatia copiilor si nevoile gospodariei. In realitate, problema reala ar putea fi: imi fac griji pentru aceasta schimbare!
Sotia ii spune sotului: mama ta ma scoate din pepeni. Isi baga nasul peste tot, isi da cu parerea despre orice si te trateaza ca si cum ai fi inca un copil. In realitate problema este nevoia de limite in relatie cu mama etc.
Triunghiurile ne saboteaza relatiile intime
Asa cum am vazut, triunghiurile sunt neproductive pentru ca intretin ciorovaiala zilnica asupra unor false probleme, blocand dezvoltarea partenerilor si impiedicandu-i sa identifice sursele reale de conflict din relatiile lor.
Apoi, triunghiurile intretin cercul vicios al anxietatii. Dupa Murray Bowen, conflictul marital debuteaza odata cu cresterea nivelului anxietatii unuia sau ambilor parteneri, crestere influentata de factori interni sau externi relatiei. In astfel de circumstante, partenerii vor recruta, in mod intuitiv, un al treilea factor pentru a scapa de anxietate si iritare. In realitate, ceea ce se petrece este devierea furiei de la o persoana la alta, fara ca cineva sa fie interesat de cauzele reale si de rezolvarea acestei furii.
Triunghiurile sporesc foarte mult probabilitatea escaladarii agresivitatii. Cand unul dintre parteneri sparge intimitatea diadei, exista o mare probabilitate ca celalalt sa afle acest lucru si sa se comporte agresiv, considerandu-se tradat. Sau ar putea el insusi sa intre intr-un triunghi nou care complica, atat problemele initiale cat si relatia in sine.
Triunghiuri complexe de natura emotionala
Triunghiurile se multiplica si cresc in complexitate atunci cand problemele subterane dintr-o relatie sau dintr-un context alimenteaza focul in altele. Anxietatea subterana dintr-o situatie, izbucneste la suprafata in alta parte sub forma furiei. In acest caz, furia intensa indreptata spre o persoana apropiata poate indica faptul ca purtam in noi emotii puternice si nerecunoscute dintr-o alta relatie importanta.
Iata un caz tipic:
Pot fi furioasa pe tata dar sa-mi indrept furia spre sot sau pot fi furioasa pe sot si sa-mi indrept furia spre copil etc.
Cand ne infuriem tindem sa consideram ca problema tine de anumiti oameni. In realitate este vorba si de anumite tipare pe care le preluam intergenerational. Daca realizam o diagrama/genograma a familiei, am putea constata anumite modele care s-au transmis inconstient si pe care le preluam automat, in ciuda faptului ca genereaza tot felul de probleme.
Exemplul meu
Cand mi-am facut propria genograma am aflat ca in familia mamei, femeile au jucat rolul salvatorului, in timp ce in familia paterna, tatii/barbatii erau figuri autoritare, proeminente. Astfel am constientizat ca am preluat eu insami rolul de salvator (datorat si statultului de prim nascut) de pe linie materna si o anume rezistenta/aversiune la autoritatea masculina, venita din genealogia paterna. Cu aceste scheme emotionale inca ma lupt in cadrul relatiilor mele intime.
Sigur ca aici exista o mare varietate de pattern-uri care ne aseaza in pozitii de supra sau subfunctionare, culpabilizare, salvare, moralizare etc, in familii, tipare care ne dau batai de cap si care ne indeparteaza si mai mult unii de altii. Dramatic este ca, in acest context care se desfasoara inconstient, gasim o sumedenie de alte motive de cearta decat cele reale care, odata identificate, ar putea sa ne ofere cheia spre conectare si vindecare.
Ce punem in loc?
Cand anxietatea creste, in diade se intampla unul din urmatoarele scenarii posibile: partenerii intra in triunghiuri; se concentreaza asupra unei false probleme (ale altora de ce nu?) si se cearta la nesfarsit; unul sau ambii parteneri isi canalizeaza energia si atentia spre un copil problema; incearca gestionarea anxietatii prin munca (tipic masculin); unul dintre parteneri se imbolnaveste (de regula, sotia) iar celalalt ii ofera sprijin etc. Toate acestea sunt modalitati gresite de gestionare a anxietatii in cuplu.
Solutiile vin odata cu constientizarea faptului ca strategiile folosite anterior au slabit relatia, in loc s-o intareasca. Ca urmare ar fi de dorit sa fie inlocuite. Putem incepe prin distrugerea triunghiului/triunghiurilor. Cand avem o relatie personala cu fiecare membru al familiei, fara sa intervina un tert, apar la suprafata probleme reale, ascunse pana nu de mult. Odata identificate, ele pot fi discutate si rezolvate in mod matur in cadrul relatiei sau cu ajutor specializat.
Concentrarea supra unui copil problema poate functiona de minune atunci cand este vorba despre abaterea atentiei de la o casnicie problematica sau de la o problema emotionala dificila cu un parinte, bunic, sef etc. Pe de alta parte, copiii sunt f sensibili la calitatea vietii parintilor si pot ajuta inconstient familia prin propriul comportament subfunctional. Copilul dificil face adesea tot ce se poate pentru a impiedica dezvaluirea problemelor generatoare de stres si angoasa. Solutia aici este comutarea atentiei de la oaia neagra a familiei spre adevarata problema generatoare de anxietate. Rezultatul? Copilul va inceta de indata sa mai fie o problema. De retinut si faptul ca cei mici au o capacitate remarcabila de a face fata problemelor atunci cand noi insine ne ocupam de propriile probleme.
Inchei cu o intrebare, deloc retorica si cu un raspuns pe care ar fi de dorit sa nu-l uiti. Daca iti indreptati energia emotionala catre un membru al familiei, te-ai intrebat vreodata unde ar fi directionata toata aceasta energie iscata de griji sau/si de frustrare, daca respectiva persoana ar disparea de pe radar?
Cand incetezi sa te ocupi de viata celuilalt, incepi sa-ti faci griji pentru tine! Cand iti rezolvi problemele personale, vei fi dispus sa lupti pentru relatia ta de cuplu, cu maturitate si asumare. Fara furie si, mai ales, fara geometrie!
Psihologie
Despre divortul emotional
Toata lumea vorbeste despre divort in termeni dramatici dar se vorbeste mai putin despre divortul emotional. Acesta se instaleaza deseori in viata de cuplu si reprezinta un indiciu al faptului ca s-a pierdut intimitatea, in timp ce instrainarea castiga tot mai mult teren. De aici si pana la divortul legal nu este decat un pas. Iata de ce gandesc ca este important sa aflam ce este divortul emotional, cand apare si, mai ales, cum il putem evita.
Divortul emotional este o ruptura/separare de ordin psihologic care se instaleaza in cuplurile care, din diverse motive (neintelegeri, certuri frecvente, nevoi neimplinite, rani, abuz etc) nu reusesc sa mentina apropierea emotionala, suficient timp cat sa fie hranitoare si implinitoare pentru ambii parteneri.
Din punct de vedere emotional, familia se afla intr-o dinamica in care cei doi parteneri se apropie si se departeaza atat cat au nevoie, ca intr-un dans care ii tine in echilibru, cu sine si cu celalalt. Cand muzica se schimba, dansul isi pierde ritmul, devenind plictisitor si anost. Dar cine si de ce ar schimba muzica?
Cauze ale divortului emotional:
Antropologul Paul James Bohannan sugereaza ca inabilitatea de a tolera schimbarile si dezvoltarea unuia dintre parteneri produce un divort emotional, fie ca este sau nu insotit de un divort legal.
Daca propria casnicie esueaza in incercarea de a satisface nevoile fiecarui partener, acestia se pot indeparta treptat unul de celalalt, gasind compensatie in alte relatii sau activitati.
O perspectiva interesanta am gasit la Harriet Lerner, care, in cartea Dansul furiei arata ca divortul emotional se intampla cand intr-o relatie este prea mult EU si prea putin NOI. Este prea mult EU atunci cand unul sau ambii parteneri se focalizeaza asupra propriilor dorinte si nevoi, separandu-se in ceea ce priveste activitatile, timpul liber si intimitatea. Este prea mult NOI atunci cand partenerii se identifica prin celalalt, cand dorintele proprii sunt inhibate de dragul celuilalt si a relatiei, cand fuziunea este atat de puternica incat creaza anxietate, la separare.
Poate fi si un NOI pseudo-armonios cand nu exista conflict deschis, deoarece sotia supusa accepta realitatea sotului dominant, de exemplu. Poate fi de asemenea, un NOI fuzional cand doi oameni devin unul singur, ca si cum ar impartasi acelasi creier si acelasi sange. In acest caz pericolul ar fi separarea care este resimtita ca o moarte psihologica sau chiar fizica.
Dileme ale diadei EU/NOI
Daca esti furios si trist tot timpul intr-o anumita relatie, este un mesaj care iti transmite ca trebuie sa clarifici si sa intaresti mai mult Eul. Cu cat ne scoatem la iveala un EU clar si separat cu atat mai mult putem experimenta si savura atat intimitatea cat si solitudinea. Cu mentiunea ca singuratatea si separarea noastra nu trebuie sa insemne distanta si izolare.
Uneori, a dezvolta un EU mai puternic inseamna a trai cu teama ca partenerul te-ar putea parasi daca ai deveni mai independent/a, actionand cu claritate si fermitate. Alteori inseamna a face pace cu dorinta de a parasi o relatie nesatisfacatoare, o posibilitate la fel de inspaimantatoare precum frica de a fi parasit/a. In consecinta, un EU puternic inseamna a rezolva dileme de tipul acesta: aleg sa raman in casatoria aceasta, alaturi de un barbat care nu se va schimba sau daca lucrurile nu se schimba, plec !
Cand un membru al familiei isi defineste un EU mai independent, se confrunta cu o puternica opozitie de tipul: schimba-te la loc! Contra-miscarile se desfasoara in 3 pasi: n-ai dreptate; schimba-te la loc; daca nu te schimbi, vei supôrta consecintele. Arsenalul de lupta cuprinde: acuzatii de raceala, lipsa de loialitate, egoism, dispret; amenintari. In acest caz, un EU puternic va continua calea schimbarii, in ciuda opozitiei partenerului si cu toate riscurile care deriva de aici. Un Eu mai slab va ceda sub presiunea partenerului dar si din cauza propriei rezistente la schimbare
Echilibrul este solutia
Toti avem nevoie, atat de EU cat si de NOI, care se hranesc reciproc si-si confera sens unul altuia. Fiecare membru al cuplului monitorizeaza constant echilibrul acestor doua forte, facand mutari in mod automat si inconstient pentru a restabili un grad mai mare de separare, atunci cand se instaleaza anxietatea legata de fuziune, sau un grad mai mare de coeziune, atunci cand se instaleaza anxietatea de separare.
Psihologie
Anxietatea la locul de munca
Orice organizatie este un sistem anxios, sustine Harriet Lerner in cartea, Dansul fricii. Anxietatea este un lucru bun, atata timp cat semnaleaza o problema si motiveaza un grup sa se adune laolalta pentru a o rezolva eficient. Cand anxietatea este cronica si generalizata, inseamna ca stresul a devenit stapan iar persoanele din organizatie sunt coplesite de efectele acestuia. Mediul de munca este toxic iar organizatia se lupta pentru supravietuire. Dar cum intampinam stresul la locul de munca? Acelasi autor vorbeste despre existenta a 5 stiluri de gestionare a anxietatii, specifice oricarei organizatii/sistem:
- Subfunctionarea. Subiectii din aceasta categorie nu-si pot organiza eficient munca si sunt perceputi de sefi si colegi ca fiind visatori, imaturi sau/si iresponsabili. Unii pot fi subfunctionali pe anumite zone, cum ar fi sarcinile birocratice, nerespectarea termenelor, sau intarzierea la intalniri. Stilul acesta se potriveste mai bine mezinilor, care manifesta spirit liber si creativitate dar subestimeaza importanta regulilor, respectarea ierarhiilor si a autoritatii. Daca esti subfunctional, asuma-ti responsabilitatea si ia in calcul toate instructiunile rolului tau in organizatie. Respecta regulile, chiar daca ele pot parea banale si anoste. Tine cont de pozitia ta in sistem si raporteaza-te corect la superiorii ierarhici.
- Suprafunctionarea este in mod natural teritoriul primilor nascuti, care au tendinta sa creada ca ei stiu cel mai bine ce trebuie facut. Prin urmare trec la actiune si fac prea mult, cu mult zel. Daca crezi ca detii adevarul absolut si incerci sa-ti convingi colegii aflati in eroare, de ideile tale perfecte, e clar ca esti un suprafunctional care are nevoie sa stie cand sa se opreasca, inainte de a deveni antipatic/a. Poate este nevoie sa-ti examinezi pozitia din familia de origine si sa incerci reechilibrarea lucrurilor intr-un mediu care nu-ti mai permite modelul dobandit prin educatie…
- Invinovatirea este un raspuns direct/spontan la anxietate, insa poate deveni cea mai usoara cale de a-ti ruina cariera, fie si prin eticheta pe care o poti dobandi de «persoana problema». Iata de ce avem nevoie de o strategie de rarefiere a stresului si nu de indreptatire de sine si de critica a vinovatilor. Nu este nevoie sa infrunti orice nedreptate din mediul profesional. Mai bine, cand te simti incordat sau suparat, ia-ti un timp pentru a te calma si a privi imaginea de ansamblu. Apoi reflecteaza la ce anume iti doriti sa obtii si gandeste-te in ce fel poti exprima cu voce tare diferite perspective, fara a deveni critic sau defensiv. Este un act de maturitate sa-ti alegi bataliile si sa le lasi pe toate celelalte sa treaca.
- Distantarea emotionala. Acesta este un mecanism de aparare, aparent folositor, stiut fiind ca retragerea/fuga din fata inamicului ne degreveaza de frica si incordare. Totusi exista un pericol aici, si anume: cu cat te distantezi mai tare de persoanele din grupul tau de lucru, cu atat mai probabil vei deveni tinta interpretarilor inexacte si a barfelor. Pe termen lung vei indura mai multa anxietate subterana, daca eviti anxietatea pe termen scurt pe care o implica diverse interactiuni. Daca initial, ai nevoie de retragere pentru a te calma si a reflecta la situatia creata, pe termen mediu si lung, strategia care da roade este: arata-ti fata in loc sa-ti vari capul in nisip. Asta presupune sa ramai prezent, participand la evenimentele organizate de companie/angajator si la reuniunile informale. Apeleaza la zambet, umor si dialog, in relatiile cu oamenii dificili, aratand interes fata de munca si de ideile lor. Sigur ca, atunci cand o anumita chestiune este importanta pentru tine, trebuie sa fii in stare sa pui intrebari clare, sa spui ce gandesti si sa clarifici care este pozitia ta fata de subiectul in cauza.
- Barfe si zvonuri. Poti masura cantitatea de anxietate dintr-un sistem, in functie de dimensiunile barfelor care circula pe acolo. Barfa creaza insideri si outsideri. Cand avem probleme cu unii sefi sau colegi, avem tendinta sa cautam simpatia altora, povestindu-le cat de nesuferiti, ciudati, imposibili sunt cei cu care suntem in dezacord. In realitate, sporim anxietatea, fie si din cauza ca nu putem fi siguri de loialitatea sau/si discretia colegilor. O regula de aur aici este sa nu spui nimic din ce n-ai vrea sa ajunga la urechile altora. Ce-ai putea face in schimb? Sa vorbesti direct cu persoana vizata. Daca, din diverse motive, nu poti face asta, impartaseste problema ivita unei persoane sigure (eventual specialist) care sa priveasca obiectiv lucrurile si care sa-ti ofere un feedback obiectiv, poate chiar o solutie salvatoare…
Stresul de la de munca poate fi cauzat de un sef anxios care ia decizii fierbinti si care transmite mesaje vagi, contradictorii, inselatoare sau dictatoriale. De asemenea, poate fi cauzat de colegii care au ei insisi un inalt grad de anxietate pe care il transmit mai departe. Dar putem fi chiar noi insine cei care contribuim la stresul individual si colectiv.
Factori personali care contribuie la nivelul de stres, la locul de munca:
- Problemele din familie. Daca ai dificultati de relatie cu sotul/iubita/copilul, acest fapt iti va influenta performanta si, implicit nivelul de satisfactie si stres, la locul de munca.
- Incarcatura emotionala din trecutul personal, inclusiv locul/rolul in ierarhia familiei (pozitia in fratrie). In principiu, fratele mai mare are tendinta de control si in conditii de stres reactioneaza suprafunctional; sora mijlocie este indatoritoare, sensibila la nevoile celor din jur, evita conflictele si reactioneaza la stres, subfunctional; mezinii sunt si ei subfunctionali, interesati mai mult de incluziune in grup, intelegere si apreciere etc
- Activarea unor declansatori emotionali cu radacini in istoricul de familie, cum ar fi: reactivitate la lipsa aprecierii, la ironia/sarcasmul altora etc.
- Semnificatia esecului si a succesului, mostenite din familia de provenienta
- Sperantele, temerile si asteptarile parintilor cu privire la reusita personala: nevoia de a straluci/performa sau, dimpotriva de a fi invizibili.
- Gandul ca nu poti trai fara acel job etc.
Ce anxietati aduci in mediul tau de lucru? Care dintre cele 5 stiluri de management al anxietatii ti se potriveste? Cum ai putea gestiona mai bine anxietatea la locul de munca, astfel incat mersul la serviciu sa fie o sursa de implinire si bucurie pentru tine ?
Psihologie
De ce ne certam. O explicatie
Ati observat ca atunci cand suntem stresati, ne certam mai des cu partenerul, cu prietenul/copilul/colega etc. Lucrul acesta se explica prin felul in care gestionam stresul, sustine Dr. Harriet Lerner in Dansul fricii. Unii oameni sunt suprafunctionali, altii sunt subfunctionali. De asemenea, unii sunt hartuitori (cauta cearta cu lumanarea), altii evitanti (fug pe cat posibil de orice conflict/confruntare). Cand se intalnesc aceste tipologii, dansul rezultat este falimentar pentru ca stilul unuia de gestionare a anxietatii il instiga si-l perpetueaza pe al celuilalt. Asa se face ca, daca te tii scai de un evitant, acesta se va indeparta si mai mult iar daca il neglijezi pe hartuitor, acesta te va urmari si mai mult. Apoi, daca un suprafunctional intalneste un subfunctional (si asta chiar se intampla), relatia lor se va deteriora pe masura ce stresul isi va face simtita prezenta…
Suprafunctionarea si subfunctionarea sunt niste cai automate prin care reactionam la stres, in ciuda faptului ca, de multe ori nu stim care este amenintarea reala si nici cum sa-i facem fata. Sigur, putem normaliza lucrurile, constientizand care este propria modalitate de a gestiona stresul. Dar sa vedem mai intai carei tipologii apartinem:
Esti un suprafunctional daca:
- Simti ca numai tu stii ce este bine pentru tine si pentru altii
- Intri in scena rapid, ca sa sfatuiesti, mediezi si sa preiei controlul situatiei
- Ai impresia ca trebuie sa fii mereu cu un pas inaintea celorlalti
- Cultivi pozitia de salvator si iti place sa fii perceput astfel
- Te focalizezi asupra lucrurilor pe care altii le fac gresit
- Cauti explicatii si, mai ales vinovati, pe care sa-i critici/judeci/condamni
- Ai dificultati in a-i lasa pe altii sa-si rezolve propriile probleme
- Eviti anxietatea legata de propriile obiective si dificultati, focalizandu-te asupra altora
- Ai dificultati in a arata ca esti vulnerabil si ca unele lucruri s-ar putea sa-ti scape
- Calificativul „intotdeauna de nadejde” devine o eticheta relationala etc
Esti un subfunctional daca:
- Ai zone in care nu te poti organiza
- Ai tendinta sa fugi de responsabilitate si sa abandonezi totul
- Te simti mai putin competent in conditii de stres, invitandu-i astfel pe cei din proximitate sa preia controlul
- Tinzi sa manifesti simptome fizice si emotionale, in familie sau la locul de munca, atunci cand stresul este ridicat
- Poti deveni tinta ingrijorarii sau a preocuparii celorlalti
- Te raportezi la tine insuti ca la „a cincea roata la caruta”
- Te poti alege cu etichete de genul: fragil/a, bolnavicios/a, lenes/a, molatec/a etc
Daca ar fi sa privim caracterisiticile celor doua tipuri de reactivitate la stres, am fi tentati sa credem ca unii oameni sunt mai buni decat ceilalti, cand se confrunta cu stresul. De pilda, ar parea ca suprafunctionalii si evitantii reactioneaza (mai) adecvat la factorii stresori, in timp ce subfunctionalii si hartuitorii sunt „problema” din relatie. Nu degeaba, acestia din urma, raporteaza o stima de sine scazuta!? In realitate, cei care hartuiesc pe altii si care functioneaza defectuos poarta povara unei anxietati mai mari, iar diferenta dintre unii si altii este mai mult aparenta, decat reala, crede Dr. Harriet Lerner. Provocarea, in fiecare caz, este aceea de a observa stilul de gestionare a anxietatii si, apoi, de a te indrepta spre tine si relatia spre integritate si echilibru, conchide autoarea.
De regula, suntem tribuitari unui anume stil de gestionare a stresului. Totusi, putem fi, atat suprafunctionali cat si subfunctionali, atat hartuitori cat si evitanti, in functie de contextele/etapele in care ne aflam la un moment dat. Important este sa ne observam/autoevaluam la cald si sa gasim calea spre rezolvarea situatiilor problematice …
Care este tiparul meu? Dar al tau?
Eu, cand sunt stresata, de regula, am tendinta sa fiu in control si incep sa dau instructiuni, eventual sa critic sau sa caut tapi ispasitori (stil preponderent suprafunctional). In acelasi timp, realizez ca am acest tipar defectuos si fac tot posibilul sa aman verbalizarea instructiunilor/sfaturilor/criticilor, macar cateva ore, timp in care stresul se mai risipeste. Am invatat deci ca, bate fierul cat e rece este o sintagma mai eficienta, in cazul meu …
Tu cum reactionezi la stres? Care sunt consecintele strategiei folosite? Crezi ca este nevoie sa schimbi ceva in tiparul relational? Ce anume ar da rezultate, in cazul tau? Este important sa clarifici aceste aspecte daca vrei ca logica anxioasa, deseori obsesiva (de tip: iar m-a mintit in privinta banilor sau fosta il instiga pe copil impotriva mea etc) sa fie inlocuita cu una calma, realista, care sa duca spre rezolvarea problemei, nu spre adancirea obsesiei cu privire la ea…
Psihologie
Perfect imperfect
Nu m-am gandit vreodata la perfectionism ca la un mecanism de aparare in fata vulnerabilitatii, dar chiar asa este. Ne-o spune Brene Brown, cercetatoarea care a studiat timp de 12 ani acest subiect incurcat, ajungand la concluzia ca oamenii care-si traiesc viata din plin au un puternic simt al valorii personale si au, de asemenea, curajul de a fi vulnerabili. Care va sa zica, imperfecti…
Cei care tin cu dintii la imagine, se straduiesc sa fie perfecti, fapt care ii epuizeaza, fara sa le dea motive de satisfactie. Ei recunosc, in cele din urma, ca duc o viata nesatisfacatoare, in relativa singuratate si izolare. Radacina acestei probleme este credinta ca nu sunt demni de iubire si ca asta se datoreaza slabelor performante si esecurilor personale, sustine autoarea.
Desi este perceput ca autoperfectionare, in realitate, perfectionismul este o incercare de a obtine aprobarea si iubirea celorlalti. Credinta, inconstienta sau nu, este urmatoarea: Daca arat perfect si fac totul perfect, pot sa evit sau sa minimizez suferinta pe care mi-o provoaca rusinea, precum si faptul de a fi judecat si blamat de ceilalti.
Perfectionismul este un sistem de credinte auto-distructiv cu scopuri de neatins, din simplul motiv ca nu exista perfectiune. Problema are legatura, mai degraba, cu felul in care esti perceput de ceilalti. Ori stii bine ca, nu exista modalitati de a controla perceptia pe care o au altii despre tine, oricat de mult timp si energie ai risipi, incercand.
Perfectionismul creaza dependenta pentru ca, invariabil, cand ne confruntam cu rusinea, cand suntem judecati sau invinovatiti de ceilalti, de multe ori credem ca e din cauza ca n-am reusit sa fim perfecti. In loc sa punem sub semnul intrebarii pseudo-logica perfectionismului, devenim si mai incapatinati in incercarea noastra de a arata si a face totul perfect.
Perfectionismul predispune la rusine, vinovatie si critica, iar acestea, la randul lor, aduc cu ele si mai multa rusine si auto-invinovatire: Eu sunt de vina. Ma simt astfel fiind-ca nu sunt suficient de bun, ar suna vocile critice din capul perfectionistului.
Perfectionismul este epuizant. Toata aceasta stradanie prin care construim aparentele, este una epuizanta. E un efort care nu atinge niciodata punctul final. In lupta cu tine insuti si cu aspiratiile tale nerealiste, poti pierde relatii, experinte noi si posibilitatea de a trai, cu satisfactie si bucurie.
Perfectionismul distruge creativitatea. Perfectiunea bazata pe stiinta este cruciala atunci cand contruiesti un avion, un pod sau un tren de mare viteza (de retinut ca aici se lucreaza in echipa, ceea ce inseamna ca, daca cuiva ii scapa un amanunt tehnic, un altul va remedia situatia). Dar cand te concentrezi pe propria persoana, pui presiune pe tine distrugand astfel una din resursele importante, necesare actului creator.
Perfectionismul saboteaza progresul. Daca vrei sa fii sigur/a ca nu te vei apuca vreodata de un proiect nou, socoteste ca acesta trebuie sa iasa perfect. In mod ironic, cele mai bune proiecte sunt cele care nu s-au concretizat niciodata…
In concluzie, subscriu la ceea ce Brene Brown remarca, pe buna dreptate: O plimbare de 20 de minute, pe care o fac, este mai buna decat o alergare de 7 km pe care n-o fac. O carte imperfecta pe care o public este mai buna decat cea perfecta, care ramane in calculatorul sau mintea mea. O petrecere cu mancare chinezeasca este mai buna decat petrecerea eleganta, pe care n-o voi organiza niciodata.
Imi place si aforismul asta, care, o data inteles, transforma imperfectul in perfect: Toate lucrurile au o crapatura, fie ea cat de mica. Pe acolo intra lumina in ele. Leonard Cohen, Anthem.
Psihologie
Cura de o zi pentru teama de respingere
Psihoterapeutul Harriet Lerner in cartea Dansul fricii povesteste despre una din terapiile de scurta durata pe care i-a administrat-o unui prieten blocat de frica de refuz/respingere. Pentru ca avea copilaria marcata de respingere si din cauza ca trecuse printr-un divort dureros, Frank ezita s-o invite pe Liz in oras, de teama ca aceasta il va refuza. Terapia propusa se baza pe crearea a 50 de situatii noi in care Frank trebuia sa primeasca refuzuri.
Tipul acesta de terapie radicala se numeste desensibilizare progresiva (tehnica folosita cu succes in cazul fobiilor) iar logica acesteia este sa experimentezi si mai multa teama/anxietate prin confruntarea cu obiectul fricii, pentru a o diminua, in cele din urma, prin experienta.
Concret, Frank primise sarcina sa mearga in cel mai aglomerat centru comercial din oras si sa invite diverse femei necunoscute, la restaurant. Desi terapia i s-a parut bizara si infricosatoare, a acceptat totusi propunerea deoarece avea mare incredere in terapeut si era foarte motivat. Dar ce credeti ca s-a intamplat pe teren?
Lucrurile s-au complicat datorita situatiei stanjenitoare in care se afla dar si a faptului ca unele femei au acceptat invitatia lui Frank. Chiar si asa, a reusit sa colecteze 20 de refuzuri dupa care un gand salvator i-a trecut prin cap: ce-ar fi sa o sun pe Liz si s-o invit in oras? Zis si facut. Pentru ca era déjà experimentat in privinta eventualului refuz, a actionat cu hotarare, asumandu-si raspunsul ei, oricare ar fi fost acesta. Ei bine, raspunsul lui Liz a fost NU, cu specificarea ca era implicata déjà intr-o relatie.
Bun, si care a fost atunci castigul acestei terapii de soc la care s-a supus de buna voie, Frank? In primul rand, el a inteles ca refuzul face parte din viata. Apoi a putut sa-l accepte ca pe un esec trecator, ca pe o experienta care are de-a face prea putin cu sinele sau, si mai mult cu sinele celuilalt si cu anumite circumstante exterioare. Este bine de stiut ca refuzul cuiva poate dezvalui la fel de multe (adesea si mai multe) despre nesigurantele si fricile celui care te respinge, precizeaza psihoterapeutul Harriet Lerner.
Nimeni nu este imun la durerea unui refuz. Dar, cu cat ne dezvoltam mai mult maturitatea si valoarea sinelui, cu atat mai putin vom lua refuzul ca pe ceva personal. Cand realizăm că a fi respins nu e o incriminare la adresa ființei noastre, ci o experiența pe care trebuie s-o suportam iar și iar atata vreme cat iesim in lume, refuzul devine tot mai usor de digerat. Singura cale certa de a evita sa fii respins e sa stai mut intr-un colt si sa nu-ti asumi niciun risc… Daca alegem sa traim curajos, vom avea de indurat si refuzuri. Vom supravietui ca sa infruntam si mai multe”
Respingerea este una dintre cele cinci rani ale copilariei (alaturi de abandon, umilire, nedreptate si tradare) care ne impiedica sa fim noi insine, sustine Lise Bourbeau, initiatoare a unei scoli/filosofii de viata, denumita Asculta-ti corpul si autoare a numeroase carti printre care: Cele cinci rani ale copilariei care ne impiedica sa fim noi insine si Vindecarea celor cinci rani. Cartile sunt traduse in limba romana si se gasesc in librarii.
Despre frica de respingere, de a vorbi in public, despre anxietatea sociala precum si despre rusinea in diferite contexte de viata, recomand cartea psihoterapeutului Dr. Harriet Lerner, Dansul fricii, aparuta in 2017 sub patronajul Pagina de Psihologie.
Psihologie
De la omida la fluture sau despre viata cu aripi
Cuvantul schimbare se afla astazi pe buzele tuturor. Este rostit imperativ de promotorii dezvoltarii personale. Este invocat de strategi, lobbysti, progresisti. Apare in carti, in manuale, in biblia crestina, cu formula duhovniceasca, nastere din nou. Am scris si eu despre schimbare aici, in aceleasi note clasice, previzibile, pe alocuri, descurajatoare. Dupa care m-am intrebat foarte serios: oare se schimba omul cu adevarat?
Dintr-un unghi mai realist si profund psihologic, as inlocui termenul de schimbare cu transformare. Iata de ce: Oricat ne-am stradui sa ne schimbam si orice metode draconice am incerca, va ramane un miez (un nucleu dur), toata viata. Psihologul trazactionist, Eric Berne spunea, destul de transant, ca omul isi scrie scenariul de viata in primii 6 ani. Tind sa-i dau dreptate. Testele psihometrice standardizate si chiar studiile calitative serioase releva acelasi lucru, desi sunt acoperite de uitare, tocmai pentru ca pun in pericol tema schimbarii, vanitoasa si banoasa…
Daca inlocuim termenul schimbare cu transformare, nu doar ca reducem anxietatea dar le dam voie oamenilor sa experimenteze, sa exploreze, sa incerce ceva diferit si sa adauge la acest miez (poate fi sinele nostru autentic), sensuri noi, care le imbogatesc viata. In acest caz, fiecare teritoriu nou in care patrundem, fie ca e o tara straina, o prietenie stransa, nasterea unui copil sau o slujba noua, evoca o lume noua inlauntrul nostru.
S-ar putea ca aceasta lume noua sa te sperie. Te poti astepta ca gasind ceva, sa pierzi altceva. Poti, de pilda, sa simti frica/anxietate/disconfort iesind din zona de siguranta, dar sa castigi curaj si incredere in fortele propri. Poti pierde bunuri ca sa castigi valori. Poti pierde prietenia cuiva sau chiar familia pentru ca ai ales o viata de devotiune religioasa, dar poti castiga liniste si impacare cu sine ci cu Dumnezeu etc. Depinde cat de mult si in ce directie vrei sa mergi.
Dar unde, din ce punct incepe transformarea?
Cel mai comod este sa pornesti procesul transformarii printr-o revelatie care sa te strafulgere in minte cu un AHA salvator. Te averizez totusi ca aceasta pilula magica s-ar putea sa nu existe. Daca ai asteptat in zadar in zona asta iluzorie si nu s-a intamplat nimic, poti incerca sa privesti atent in jur, la mediul in care traiesti, si sa vezi ce poti fura de acolo: instructie, hobby-uri, mentori, suporteri etc. Daca nici asta nu ti se potriveste, ai la indemana optiunea transformarii prin experiente. Si daca nici asta nu functioneaza, pregateste-ti credinta pentru un miracol, ca acela al nasterii din nou, descris de Scripturi…
Ca sa plec din Romania spre Belgia, acum 9 ani, am avut nevoie de o criza. Momentul zero mi-a dat desteptarea si m-a motivat pentru ceva ce avea sa insemne sansa unui nou inceput. Curajul transformarii m-a rasplatit cu aceasta a treia viata pe care o experimentez in exil, si de care uneori ma minunez. Chiar e aievea ce traiesc!?
Nu ne plac crizele, nu iubim suferinta, fugim de durere dar tocmai ele ne transforma si ne descopera cine suntem, in ciuda faptului ca ne-am aflat, candva, cu nasul in tarana. Important este ca ne-am ridicat de jos. Din nou si din nou…
Imi place imaginea omidei care se transforma in fluture. Ea isi fortifica trupul firav pentru zborul care-i descopera lumea. Si tu poti zbura, daca te hotarasti sa iesi din cocon, la momentul potrivit. Poti face asta, inclusiv cumparand un bilet de avion sau, pur si simplu, zburand catre viata!?…
Psihologie
Alege astazi sa fii fericit/a
Autorii Marta si William Pieper afirma in cartea Dependenta de nefericireca niciodata nu este prea tarziu sa-ti revii dintr-o dependenta de nefericire si sa alegi o viata pozitiva si satisfacatoare. Iata care ar fi pasii necesari, potrivit celor doi autori:
- Decide schimbarea ACUM, in ciuda faptului ca nu te simti pregatit. Majoritatea oamenilor stiu ce au de facut: sa slabeasca, sa renunte la fumat, sa-si echilibreze cheltuielile in raport cu veniturile, sa-si schimbe job-ul etc. Problema tuturor este amanarea. Voi incepe din prima zi a anului, dupa concediu sau atunci cand ma voi simti mai bine si suficient de pregatit/a, obisnuim sa spunem. Adevarul este ca daca nu incepi acum si astepti pana cand te vei simti mai bine, vei amana toata viata ce ti-ai propus. Ca sa reusesti ai nevoie sa incepi cu un proiect realist (in loc de vreau sa slabesc 5 kg in 2 luni, propune-ti sa slabesti 1 kg intr-o luna, de ex.); stabileste o data exacta de inceput dar care sa nu fie mai departe de 3 zile, apoi
- fa primul pas, asa cum ai prevazut, chiar daca hotararea a slabit in intensitate. Aici trebuie sa fii constient/a ca atata timp cat bunele intentii se afla in viitor, nu-ti creaza probleme. Cand te apropii insa de termenul limita, ai de luptat cu dependenta de nefericire, care este un dusman putenic. Aproape sigur ai de infruntat demonii obisnuintei dar si logica mintii care iti va argumenta ca schimbarea e grea si chiar inutila. Deci,
- mentine hotararea, chiar si atunci cand esti tentat/a sa cedezi. Schimbarea cere efort, consecventa, vointa, sacrificiu, lupta. Din aceasta cauza, cedarea este inevitabila. Mai mult, cedarea/declinul face parte din procesul de vindecare. Paradoxul acestor caderi este ca ele sunt indicii ale succesului, nu ale esecului. In acest moment, fii atent la capcanele pe care ti le intinde nefericirea: cu cat te apropii mai mult de atingerea scopului, cu atat acesta ti se pare mai putin valoros; este posibil sa fie dificil sa-ti pastrezi castigurile. Daca aluneci, nu uita ca anumite caderi sunt inevitabile, ca nu iti diminueaza succesul pe care l-ai atins si rededica-te scopului. Atata timp cat ai mai multe puncte casigate decat pierdute esti un invingator. Totusi,
- consolideaza castigurile prin vigilenta. Cand ti-ai atins scopul, nu abandona lupta, facand negocieri cu tine insuti. Tine scorul in continuare deoarece inamicul nu este infrant. Riscul este ca la orice esec sau pierdere sa revii la vechile obiceiuri si sa cedezi, pierzand batalia. Si pentru ca esti déjà pe drumul schimbarii, avand mai multe reusite decat esecuri,
- premiaza-te pentru rezultatele obtinute. Poate te gandesti ca nu meriti sa celebrezi punctele reusite. Gandeste-te totusi ca ai facut pasi importanti spre atingerea scopului tau, asa ca, din cand in cand ai pretextul perfect sa te premiezi (in ce fel vei face asta, te las pe tine sa alegi). Din premiere in premiere, vei ajunge la un moment dat sa constati ca
dependenta de nefericire a fost inlocuita cu un nou stil de viata, care inseamna lupta pentru viata satisfacatoare la care ai fost menit. Nu uita, fericirea, in sensul ei cel mai concret este o alegere hotarata. Alege astazi sa fii fericit!
Psihologie
Dependenta de nefericire sub acoperire
N-o sa-ti puna nimeni un diagnostic al dependentei de nefericire. Boala este cinica, insidioasa, camuflata bine cu un soi de echilibru interior, care poate tine de cald toata viata. Tocmai pentru ca e vicleana si lucreaza sub acoperire, m-am decis sa insist cu tabloul clinic, si sa livrez diagnosticul in alb si negru, pe hartie. Poate ajuta pe cineva, cine stie!? Asadar,
Daca starea ta de bine depinde de factori externi, cum ar fi succesul esti candidatul perfect la dependenta de nefericire. Daca atunci cand obtii un succes te simti atat de bine in pielea ta, incat niciun alt lucru nu iti poate oferi o satifactie mai mare, inseamna ca folosesti placerea victoriei pentru a compensa sentimentele de insuficienta si de neincredere in tine insuti. Cand esecul vine, cazi prada deznadejdii si dezamagirii, inclusiv de sine. Un esec se poate multiplica daca este vazut ca o catastrofa cosmica, si nu ca o lectie. In realitate, valoarea ta nu se masoara prin succes!
Cand te uiti in ochii celorlalti pentru aprobare si lauda, esti tot dependent de nefericire. S-ar putea sa nu mai stii cine esti si sa-ti schimbi infatisarea, munca si modul de relationare, doar pentru a da bine in fata celor de la care astepti aprobare (de fapt acceptare si iubire). In acest caz, devii automat foarte sensibil la orice fel de critica, si te biciuiesti continuu din cauza ca nu reusesti sa te ridici la nivelul asteptarilor celorlalti. In mod normal, adevarata siguranta vine din interior, din faptul ca esti demn de iubire, in ciuda faptului ca gresesti sau dezamagesti pe cineva.
Daca persisti in stari dureroase, alimentand emotii negative si devalorizatoare esti ancorat serios in dependenta de nefericire. Sigur, nu vorbesc aici de starile normale de suparare sau tristete cauzate de un eveniment negativ. Iau in calcul durerea pe care ti-o produci singur/a si pe care o alimentezi inconstient. De exemplu, daca ai pierdut un iubit/a, este normal sa suferi un timp dar daca durerea asta dureaza luni sau chiar ani, fara sa scada in intensitate, devine gratuita, produsa de mintea ta care te tine captiv/a in nefericire. In realitate, putem alege felul in care ne simtitm sau/si sa credem ca maine va rasari soarele de dupa nori…
Cand consideri ca fericirea e scumpa si ca trebuie sa trudesti din greu pentru a o obtine, te afli pe acelasi drum acoperit cu semintele nefericirii. De pilda, daca consideri ca viata de familie este o cruce pe care trebuie s-o porti, vei trai purtand in spate povara iubirii si nu bucurandu-te de iubire!? In fond, te poti bucura de viata eliminand credintele limitative pe care le-ai mostenit, facand alegeri constiente si asumate, care sa te implineasca la modul dorit.
Atunci cand te pozitionezi in victima si crezi ca altii sunt de vina pentru problemele tale, esti in mod sigur dependent de nefericire. Pozitia de victima este comoda si-ti aduce chiar beneficii de genul: atentie, grija, compasiune, empatie etc. Dar victima nu poate fi fericita atata timp cat depinde de bunavointa si disponibilitatea altora. Vrei sa fii fericit? Asuma-ti responsabilitatea pentru propria viata!
Alte paradoxuri ale dependentei de nefericire:
Am definit dependenta de nefericire intr-un alt articol, aratand totodata si manifestarile ei, in viata de zi cu zi. Adaug aici cateva paradoxuri ale dependentei de nefericire, in care ai putea sa te regasesti si pe care ai posibilitatea sa le demontezi, in viitor :
- Desi ai avut parte de succes, cauti consolarea/alinarea in nefericire. Atunci cand experimentezi prea multa placere/bucurie, ai nevoie de o circumstanta care sa ti se pare familiara sau/si linistitoare. Doar nefericirea te poate determina sa recreezi disconfortul interior pe care l-ai invatat in copilarie. Poate iti amintesti de ocazii in care erai fericit/a dupa un succes sau eveniment reusit dar, aprent din senin si fara motiv, ai inceput sa te simti groaznic!?
- Iti redobandesti echilibrul interior, creandu-ti disconfort, prin apelul inconstient la nefericire. De pida, mananci emotional, ca dupa aceea sa te simti biciuit/a cu vina de a manca prea mult si de a fi supraponderal/a.
- Cand esti implinit intr-un domeniu al vietii tale, compensezi binele acesta creand nefericire intr-un alt domeniu al vietii tale. De exemplu, ai succes in cariera dar n-ai succes la relatii!?
- Cu cat te simti mai bine, cu atat esti mai deprimat/a mai multa vreme. Exista oameni care n-au niciun motiv sa fie tristi sau deprimati dar raman in aceasta stare cunoscuta, folosind autocritca si perfectionismul, ca arme latale.
- Ai totul si apoi distrugi ceea ce ai, crezand ca nu meriti ceea ce ai obtinut. Astfel, victoria abia castigata iti scapa printre degete. Exista oameni care isi submineaza succesul prin modalitati invizibile pentru ei, deoarece disconfortul pe care si-l produc corespunde valorilor pe care le-au invatat in copilarie si pe care simt ca le merita.
Acestea ar fi cateva dintre paradoxurile dependentei de nefericire. A le cunoaste, a le identifica in viata ta si a le formula ca obiective pentru schimbare, constituie primul pas spre fericirea adevarata, la care ai fost menit/a. Despre urmatoarele etape necesare acestui demers, intr-un articol viitor.
Nota: In scrierea acestui articol m-am inspirat din cartea Dependenta de nefericire de Marta si William Pieper, aparuta in 2009, la editura Curtea Veche din Bucuresti.
Psihologie
Indiferenta
Am vazut abia acum, filmul Detachment (Indiferenta), aparut in 2011, in regia lui Tony Kaye. Filmul este incadrat ca drama, insa pentru mine este mai mult de atat. Este un film psihologic, care incearca sa arate lagatura dintre mecanismele inconstiente care intra in scena atunci cand ne alegem o meserie, oricare ar fi aceasta. In film este vorba despre profesia de dascal. Inca din start aflam motivele pentru care Henry Barthe si colegii sai, au ales pedagogia. Paradoxal, acestea au de-a face cu intamplarea, nicidecum cu valori si idealuri vocationale propri. Chiar si asa, in subconstient, fiecare dascal a dorit/doreste sa faca ceva important cu viata lui, ceva care sa conteze, cum ar fi sa schimbe lumea unui copil, sa-i influenteze in bine destinul.
Dar ce faci cand tie, profesorului dornic sa schimbe destine, i-au lipsit modelele? Ba mai mult, ai fost abandonat de tata, crescut de o mama depresiva si alcoolica, la a carei sinucidere ai asistrat ca martor tacut? Nu stiu ce-ar face altii dar profesorul de literatura comparata din film, Henry (Adrien Brody) alege sa fie suplinitor pentru perioade determinate de timp. Statutul acesta ii convine pentru ca il ajuta sa nu se ataseze de oameni, sa nu creeze legaturi, sa nu se autodezvaluie, si, mai ales, sa nu se confrunte cu durerea din sine. El insusi recunoaste: Nu m-am simtit niciodata atat de indepartat de mine si, totusi, atat de prezent in lume.
Prezenta lui in lume are o componenta pragmatica pentru ca liceul in care urmeaza sa mentina ordinea pana la venirea unui titular, il pune la grea incercare. Elevii sunt cinici, vulgari, agresivi, pierduti ei insisi pe frontul bataliilor emotionale. In aceasta atmosfera, Henry isi intra in rolul prestabilit, straduindu-se sa fie salvator pentru elevii sai, in special pentru o fata depresiva, pentru baietii rebeli din scoala, pentru o prostituata pe care o ia acasa. Rolul de salvator il vad ca o incercare a lui Henry de reparare a traumei imposibilitatii de a o salva pe mama de la moarte. De altfel mama ii apare mereu in flash-back-uri pe care nu le poate pune cap la cap dar care-i bantuie mintea, haotic si persistent…
Mitul salvatorului se naruie insa in momentul in care eleva depresiva care-i ceruse ajutorul, se sinucide. Meredith este o artista neinteleasa de colegi dar mai ales de tatal sau care o critica si-i reproseaza tot felul de lucruri. Profesorul Henry pare sa-i dea atentie, sa o inteleaga si sa o protejeze de colegii abuzivi. Totusi Henry nu poate intra in pielea tatalui simbolic pe care si l-ar fi dorit fata, din cauza golului afectiv pe care il avea el insusi in suflet. Culmea este ca fata isi da seama de aceasta inabilitate afectiva a profesorului, atunci cand il pozeaza incognito, surprinzandu-i fata trista. II spune de altfel verbal acest lucru dar si ilustreaza asta printr-un portret fara chip, pe care i-l face cadou. Adolescenta intuise bine: Henry este un om fara chip, golit de trasaturi, un robot cu un destin tragic, pe care nu-l poate rescrie, pentru ca inca nu-l intelege…
O alta secventa a filmului il pune pe Henry in relatie cu o tanara prostituata care ii face initial, avansuri sexuale. Henry respinge avansurile fetei, in schimb o ia acasa sperand sa o salveze de la promiscuitate si decadere. Pare un gest nebunesc la prima vedere, firesc daca ne gandim ca intre cei doi exista o legatura traumatica, ascunsa, dar simtita. Faptul ca cei doi ajung sa se ingrijeasca reciproc, imi sugereaza ca acolo se prelucreaza metaforic trecutul lor traumatic. El incearca sa repare conectia cu mama, inversand rolurile, fata creaza atasament si stoarce iubire, intr-o inima abandonata si pustie. Totusi Henry nu poate oferi stabilitate (el insusi nu o avea) si nici nu se poate implica afectiv, asa ca se desparte/detaseaza de fata, aparent fara regrete, fara suferinta. Oricum omul nostru este obisnuit cu pierderile.
Dincolo de meandrele profesiei de dascal, de motivatiile inconstiente care o insotesc, filmul este despre pierdere si despre fuga de realitatea ei, in viata de zi cu zi. Este si despre mecanismele de supravietuire si de aparare in fata acesteia, pe care personajul nostru a invatat sa le foloseasca destul de eficient. Intr-un fel stim ca Henry nu va reusi ever sa se ataseze de elevii sai, continuandu-si circuitul prin scoli, ca profesor suplinitor. Este ca si cum, fiecare pierdere suferita il pune in postura de a se detasa de el, cel care a fost si de a-l pune in contact cu el, cel de astazi…
Filmul poate fi vazut gratuit aici. Vizionare folositoare!
Ultimele comentarii