Psihologie
Despre baietii rai care trebuie reparati
Dintre cliseele cele mai cunoscute referitoare la barbati si femei este cel in care barbatul este supranumit sexul tare, datorita fizicului mai puternic iar femeia este sexul slab, din cauza aspectului minion (femeile sunt, in medie, cu 15 cm mai mici decat barbatii), a masei musculare reduse (cu 50%, fata de masa musculara masculina) a sensibilitatii emotionale si a altor particularitati legate de rolul ei biologic de mama.
Perceptia aceasta este corecta pana la un punct dar destul de impovaratoare pentru barbat, cel care este astfel conditionat ontologic si cultural sa fie Superman, un stoic, fara emotii si vulnerabilitati, menit sa fie protectorul femeii dar si zmeu printre alti masculi, cu care intra in competitie de-a lungul vietii. Se pare ca nimeni nu-si permite sa iasa din front, astfel ca baietii, afla inca de mici cum trebuie sa se comporte, ca sa devina barbati adevarati. Iata cateva afirmatii care-i ghideaza pe baieti, in drumul lor spre maturitate:
- Esti barbat atunci cand iti asumi riscuri!
- Nu esti barbat daca dai pe fata emotii si nesiguranta.
- Fii stoic, hotarat si de neclintit!
- Barbatii adevarati sunt duri (datorita testosteronului!?).
- Nu-ti arata niciodata vulnerabilitatea!
- Infrunta sau sfideaza!
- Un barbat adevarat nu plange niciodata!
- A fi barbat adevarat inseamna sa tii la bautura.
- Un barbat adevarat nu sta sub papucul vreunei femei
- Esti barbat daca ai un venit mai mare decat femeia/femeile din viata ta etc.
Despre astfel de preconceptii, valabile astazi in aproape culturile, vorbesc Dan Kindlon si Michael Thompson in cartea, Crescandu-l pe Cain. Cei doi autori atrag atentia asupra efectelor unei astfel de culturi, pe care o numesc, a cruzimii, asupra baietilor si barbatilor si cat de devastatoare este ea la nivel emotional, pentru acestia.
In primul rand, barbatii sunt privati de alfabetizare emotionala, iar asta ii costa pe multe planuri, cum ar fi cunoasterea de sine, empatia, exprimarea si experimentarea iubirii romantice, educatia copiilor, gradul de (ne)fericire etc. Studiile intreprinse de cercetatori, cum ar fi cel coordonat de Reed Larson si Mayse Richards au aratat, de altfel, ca tatii sunt « veriga slaba in viata emotionala a familiei ».
Adevarul este ca toti baietii se nasc cu potential si nevoi emotionale iar negarea acestora le creaza conflicte interioare puternice, care ii fac, fie sa se retraga, fie sa devina furiosi si violenti cu ei insisi si cu cei din preajma. Vedem asta cel mai bine la adolescentii care sufera, in timp ce se manifesta agresiv sau se retrag in sine, de teama etichetarii, tachinarii si/sau a criticii…
Cultura cruzimii pedepseste suferinta, impunandu-le baietilor sa sufere fara sa vorbeasca despre asta si sa fie martori tacuti ai actelor de cruzime fata de altii. Cam asta se intampla astazi in scoli, acolo unde bullying-ul este o problema care produce multa durere emotionala ambelor sexe, dar mai ales baietilor care trebuie sa fie stoici, sa nu se planga de niste fleacuri…
Barbatii adevarati sunt pe cont propriu. Tocmai din cauza ca si-au pus armuri si-si apara cu stoicism puterea, agresivitatea si siguranta, se insingureaza pentru a mentine aceste aparente, care le dau o aura de zmei, in timp ce pe dinauntru simt frica (de oameni), nesiguranta si esec…
Anxietatea de performanta ii chinuie pe baieti/barbati tot timpul. Daca o femeie poate sa aiba esecuri pentru ca este vasul mai slab, baiatul/barbatul n-are voie sa greseasca. Ba mai mult, el trebuie sa castige luptele zilnice cu alti competitori, pentru a arata ca este barbat adevarat, vrednic de admiratia femeilor si respectul rivalilor…
Baietii sunt diagnosticati cu deficit de atentie si hiperactivitate (ADHD) de doua pana la patru ori mai mult decat fetele. De aici si perceptia ca baietii sunt mai rai decat fetele. Daca acesti copii devin baieti problema de la varste fragede, in ce mod si cu ce resurse pot lupta cu recomandarea de a fi reparati, in decursul vietii?
Cultura cruzimii ii pregateste pe baieti pentru agresivitate si delincenta. Majoritatea studiilor releva faptul ca 95% dintre problemele cu legea, le au barbatii. Ei, cei programati sa fie duri, sa-si asume riscuri, sa domine, sa tina la bautura, sa nu se lase induplecati de sentimentalisme si alte isme care le-ar stirbi din masculinitate.
Cum reparam lucrurile?
Mai intai va trebui sa punem la indoiala toate prejudecatile/stereotipiile cu privire la a fi barbat adevarat si sa ne gandim la cei care ne sunt copii, frati, soti, tati cu umanitate si intelegere.
Ar fi salutar ca familia, scoala, biserica, societatea sa ia presiunea de pe umarul baietilor/barbatilor si sa admita ca alfabetizarea emotionala este imperios necesara si in cazul sexului tare. Vulnerabilitatea, este o sursa de putere, daca stim cum sa o exprimam, sfidand cliseele (sub)culturale, care o prezinta drept slabiciune.
Intr-un mediu scolar sau casnic care promoveaza constienta emotionala si responsabilitatea personala, in care adultii dau acestor valori o voce, tacerea baietilor va fi intrerupta si, odata cu ea si puterea tacuta pe care cultura cruzimii o are in vietile lor.
va urma…
Psihologie
Poveste pentru parinti
In povestea clasica, The Runaway Bunny, un iepuras o tachineaza pe mama lui cu amenintarea ca va fugi departe, in asa fel incat sa nu mai fie gasit niciodata de ea. Dand curs fanteziilor, ii spune ca se va tranforma in munte, va deveni o floare, ori o nava cu panze, de ce nu, o pasare sau un pastrav!?.
Acum, retineti va rog, raspunsul mamei: Daca te vei transforma in munte, eu voi deveni un alpinist si te voi vizita mereu. Daca vei fi pastrav, eu voi fi un pescar si te voi pescui, chiar din apele cele mai tulburi. Daca vei deveni o floare, eu voi fi gradinarul care te va ingriji cu dragoste si dedicare. Daca te faci pasare eu ma fac un arbore ca sa ai unde sa te intorci si sa te odihnesti la umbra ramurilor mele. De vei fi nava, eu voi fi alaturi de carmaci…
Imi place aceasta poveste pentru ca ilustreaza foarte bine ideea de conectare a copilului cu mama sa. Cand o mama este grijulie cu copilul ei si ii rapunde nevoilor, creaza o punte de incredere si siguranta pe care psihologii o numesc, atasament sigur. Aceasta legatura primara va oferi o baza solida de incredere in sine si in alti oameni, pe care copilul va construi alte relatii cu semenii sai, de-a lungul vietii. Conectarea aceasta poate fi atat de stransa incat mama sa alerge spre copilul ei cu o patura sau un pulover, atunci cand simte ea insasi frigul, in ciuda faptului ca nevoia copilului ar putea fi alta. In acest caz se naste o intrebare legitima: cand sa dam drumul plasei de siguranta? Cum sa o facem, in asa fel incat copilul sa nu se simta abandonat dar nici sufocat de prea multa dragoste si grija!?
Dan Kindlon si Michael Thompson, in cartea Crescandu-l pe Cain, subliniaza faptul ca in fiecare etapa, mama trebuie sa-si potriveasca legatura cu fiul/fiica ei, oferindu-i atat stabilitate cat si libertate emotionala pentru a-i permite sa creasca. Daca mama va tine strans, va controla, va dirija continuu viata copilului ei, legatura creata va fi nesincrona, chiar toxica si le va dauna amandorura…
Cand copilul care isi cauta independenta si individualitatea incepe sa-i conteste autoritatea parintelui, este primul semn ca legatura emotionala dintre cei doi este in pericol. Momentul critic este surprins foarte bine de povestea iepurasului Bunny. El are nevoie sa plece departe, pentru ca mama sa-i piarda urma. Are dorinta sa fie lasat liber, sa zburde in voie, sa cunoasca lumea, sa hoinareasca, sa se expuna pericolelor ce se ascund in lumea de afara. In acelasi timp el are nevoie ca mama sa-si reafirme dragostea si atasamentul fata de el, printr-un raspuns linistitor la dorinta lui expresa de evadare din cuib.
Si da, raspunsul mamei este o lectie pretioasa de parenting, pentru ca surprinde foarte bine dansul acesta de separare si conectare, pe care orice parinte trebuie sa-l invete, in relatie cu copilul sau. Observati mai intai faptul ca mama nu-i anuleaza fanteziile si nu nesocoteste dorintele si visurile copilului. Ii da libertatea sa plece, asigurandu-l totodata ca nu-l va abandona. Prin raspunsul ei isi manifesta iubirea, grija si atasamentul fata de copil intr-o sincronicitate perfecta cu idealurile exprimate de acesta. Vedem astfel ca ea este pregatita sa se adapteze la orice scenariu de viata pe care copilul il alege. Mai mult, mama este gata sa-l urmeze in calatoriile lui, pregatita fiind sa intervina in caz de pericol. Metafora perfecta pentru o relatie sanatoasa.
In concluzie, pe masura ce creste, copilul trebuie sa fie in stare sa-si paraseasca mama/parintii, fara sa-i piarda complet si sa se intoarca la ea/ei, fara sa se piarda pe sine insusi. In acelasi fel, parintii trebuie sa fie pregatiti sa-i dea drumul copilului, apropiindu-se din nou, ori de cate ori simt ca acesta are nevoie de ajutor!
Puteti asculta povestea, The Runaway Bunny, aici iar aici gasiti cantecele pentru copii, cu acelasi indragit personaj. Auditie placuta si folositoare!
Psihologie
Dependent de nefericire?
Gandul asta te ia din senin si te pocneste in moalele capului. Cum este posibil sa-ti doresti fericirea dar inconstient sa cauti nefericirea? Specialistii spun ca se poate. Paradoxal, desi cautam in mod nativ si constient fericirea, putem avea nevoie de un anumit disconfort pentru a ne mentine echilibrul interior. Acest disconfort este creat din experientele copilariei dar si din credintele pe care le-am mostenit, referitoare la faptul ca suferinta este parte esentiala a vietii, fara de care nu crestem, nu ne maturizam, nu putem cunoaste fericirea adevarata.
Martha si William Pieper in cartea, Dependenta de nefericire explica acest mecanism de autosabotare a propriei fericiri in felul urmator: Atunci cand parintii nu sunt disponibili pentru copii, cand ii resping, ii pedepsesc sau au asteptari prea mari de la ei, in mod inconstient, copiii resimt nefericirea in ceea ce priveste faptul de a iubi si a fi iubit. Mai tarziu isi recreeaza aceasta stare de nefericire, in dorinta inconstienta de a obtine reversul, adica fericirea.
Vedem aici o confuzie intre fericire si nefericire, care provine, potrivit celor doi autori din faptul ca, atunci cand suntem copii ii percepem pe parinti perfecti, atotputernici si corecti, capabili sa ne creasca in cel mai bun mod cu putinta. Cand devenim adulti, in ciuda faptului ca vedem inconsistenta si greselile pe care le-am mostenit, preluam inconstient tiparele educationale dar si asteptarile pe care parintii le au de la noi, suferind ori de cate ori credem ca i-am dezamagit. Nu-i de mirare ca devenim nefericiti…
Dependenta de nefericire este o nevoie inconstienta de a de a-ti sabota intentiile bune si de a ramane intr-o zona a luptelor interioare care te fac sa crezi ca nu detii puterea de a face schimbari semnificative in viata. Aceasta dependenta nu este o alegere, prin faptul ca ti-a fost sadita in minte inainte ca tu sa intelegi ce se petrece. Din acest motiv, nu trebuie sa te simti rusinat sau dezamagit de tine insuti. Ce trebuie sa faci este sa devii constient de acest mecanism autosabotor si sa votezi pentru fericire. Dar mai intai uita-te pe acest test sa vezi daca esti printre subiectii acestui articol.
Test:
- Am asteptari prea mari de la mine si de la ceilalti
- Nu pot duce la bun sfarsit o decizie luata
- Ma simt ravasit si mi se pare dificil sa-mi revin atunci cand lucrurile se inrautatesc
- Ma arunc in bratele infrangerii exact atunci cand cand succesul, pentru care am muncit neobosit, este la indemana mea
- Obtin succesul si dupa aceea il pierd
- Am reusit sa-mi ating un scop pentru care am luptat mult, dar nu ma pot bucura de el
- Imi este dificil sa ma apropii de oameni si sa am relatii stranse cu ei
- Atunci cand gasesc o persoana care tine la mine la fel de mult cat tin eu la ea, creez un conflict si distrug relatia
- Nu reusesc sa-mi rezolv sarcinile bine si la timp
- Muncesc prea mult si nu-mi permit sa ma bucur de timpul meu liber, nici sa petrec timp cu familia
- Majoritatea activitatilor care imi fac placere sunt riscante
- Sunt adesea coplesit de emotii negative
- Am adesea sentimente de nesiguranta si inadecvare
- Am avut parte de cateva pierderi in urma carora nu-mi pot reveni
- Nu ma pasioneaza nimic si nu-mi cunosc hobby-urile
- Nu-mi pot opri apetitul si am in general un slab auto-control etc
Daca ai raspuns afrimativ la mai mult de jumatate dintre afirmatiile de mai sus, esti candidatul perfect la nefericire. Dar stai, nu intra in depresie, exista solutii. Despre acestea, intr-un articolul viitor
Psihologie
Boala, o dulce suferinta
Cine iubeste suferinta/boala sa ridice mana sus! Stiu, n-a ridicat nimeni mana si totusi, va garantez ca sunt oameni atasati de suferinta. N-ar lasa-o din brate pentru nimic in lume, dimpotriva o cocolosesc si o tin la piept cu tot dragul, chiar daca se jura ca n-au niciun amestec in treaba asta. Adevarul este ca s-au obisnuit cu ea si, inconstient au vazut ca le aduce niscaiva beneficii.
Avantajele starii de boala
Din punct de vedere psihologic, starea de boala poate sa fie simulata, prelungita si cultivata ca nevoie inconstienta, in cazuri ca acestea:
- iti poate raspunde unor nevoi neimplinite in copilarie: atentie, grija, compasiune, duiosie. Este uman/natural ca atunci cand cineva sufera, cei din preajma sa raspunda empatic acestei suferinte si sa ofere sprijin.
- ai preluat suferinta de la unul dintre parinti si defilezi cu ea ca si cum ar fi propria ta natura.
- iti place sa ramai in bezna gandurilor tale legate de o eventuala boala, pentru simplul motiv ca asta este realitatea pe care o cunosti si pe care ai cultivat-o de-a lungul timpului.
- poate tine loc de refugiu in calea obstacolelor vietii. Pentru ca nu stii/nu poti face fata problemelor pe care le intampini, este mai comod sa te refugiezi in neputinta si sa folosesti apoi boala drept cauza a lipsei de actiune.
- ti-e frica de schimbare, desi aceasta se impune. Aici schimbarea este vazuta ca pericol, unul dintre cele mai mari fiind pierderea zonei de confort.
- frica de succes este un alt aliat al bolii. Ti-ar placea sa faci ce te pasioneaza dar te sperie gandul de a participa la un interviu de angajare sau de a porni o afacere personala. In acest caz, nu stii sa gestionezi eventualul succes, asa ca te resemnezi facand apel la motivele starii in care te afli.
- te agati cu tot sufletul de o persoana, de care esti sigur/a ca nu te va parasi in starea precara in care te afli. Din pacate sunt multe cupluri care au in comun suferinta unuia dintre parteneri, de obicei sotia etc.
Abordez acest subiect sensibil deoarece am in minte spete ca acestea, ce se regasesc mai frecvent decat am crede, in viata reala. Cunosc oameni care n-au un diagnostic pus de vreun medic dar care isi atribuie in mod hypocondric tot felul de boli, cultivand astfel starea de nefericire in toate aspectele vietii lor. Stiu alti oameni care au un diagnostic usor, (de exemplu gastrita sau migrena pasagera) dar care fac din acesta o adevarata drama, in jurul careia isi (de)construiesc viata lor si a celor din preajma.
Cunosc persoane care sunt coplesite de problemele personale/familiale si care somatizeaza suferinta emotionala, creandu-si tot felul de scenarii de boala, alegand chiar sa se interneze in spital si sa-si opereze unele organe, doar pentru a atrage atentia si pentru a obtine empatia si compasiunea unor semeni (inclusiv prin postari patetice pe retelele sociale) …
In cazuri ca acestea avem, pe de o parte dependenta de boala a unei persoane si codependenta celor care se afla in proximitatea celui care se crede bolnav. Ce putem face daca suntem intr-un astfel de cerc vicios?
Cateva solutii pentru dependentii de boala
- constientizeaza ca ai o problema si ca aceasta nu este boala in sine
- incearca sa vezi ce anume te tine captiv in acest mecanism patologizant al suferintei induse. Care sunt avantajele si dezavantajele acestei stari de lucruri?
- Aduna-ti curajul de a te scutura de trecut si de a incerca ceva diferit
- asuma-ti schimbarea, in ciuda durerii pe care o provoaca.
- cere ajutor profesionistilor: psiholog, psihiatru
- ai rabdare cu tine. Daca ai invatat dependenta de boala in ani de zile, nu te astepta ca dezvatul sa fie usor si nici comod
- persevereaza in noua ta viata si premiaza-te pentru orice progres facut etc
Solutii pentru codependenti
- mai intai, intreaba-te care ar fi avantajele bolii, atat pentru bolnav cat si pentru tine. Nu cumva te complaci in rolul de salvator si intretii astfel cercul vicios al suferintei? Cine si ce castiga din asta?
- Pentru inceput, ia in serios si valideaza suferinta celuilalt. Vorbiti impreuna despre simptome si analize medicale precum si despre programari la specialisti
- daca se constata ca boala nu are acoperire sau ca este cat se poate de benigna, muta centrul de interes de la boala spre idei/activitati care il pot castiga pe pacient
- implica-l in activitati creatoare si utile pentru altii
- sustine-l in schimbarile pe care doreste sa le intreprinda
- recomanda-i un psiholog care sa lucreze cu dependenta si anxietatea legate de boala etc
Specialistii spun ca schimbarea se va produce atunci cand suferinta cauzata de situatia prezenta este perceputa ca fiind mai mare decat suferinta pe care crezi ca ti-o produce efortul de a incerca ceva diferit. In cazul asta, suferinta reala, corelata unui scop este datatoare de speranta…
Psihologie
Mai e cineva sanatos la cap pe Planeta?
Daunazi, o persoana imi relata secvential niste fapte, intrebandu-ma apoi, daca nu cumva este ciudata, anormala, iesita din cadrul sanatatii psihice. Intrebarea m-a dus cu gandul la titlul unei carti care suna provocator: toti sunt normali pana-i cunosti, si la un aforism pe care l-am retinut pentru sarcasmul sau implicit: fiecare are normalitatea lui, restul e nebunie. Ciudat a devenit si faptul ca, in momentul in care intalnesti alti oameni, te intrebi daca tu insuti esti intreg si nevatamat la cap, apt de a face aceasta delimitare…
Cuvantul normal provine din latinescul norma care inseamna unghi drept, adica ceea ce nu se abate nici la dreapta nici la stanga, ci se afla chiar in mijloc. Ideea de mijloc sugereaza echilibrul, care, (si) in domeniul sanatatii psihice a devenit din ce in ce mai fragil si utopic, ca si cum ne-am afla pe nisipuri miscatoare. Si asta, din cauza ca, universul uman este complex, imprevizibil si greu de standardizat dar si pentru ca societatea este cea care stabileste daca un om este sanatos sau bolnav (Willard, 1932). Deci avem astazi un ghid (DSM-ul revizuit de vreo 5 ori) si pleiada de specialisti in sanatate mintala care se straduiesc sa traseze granitele intre normal si patologic. Oare acest lucru ne ajuta sa intelegem cam pe unde suntem in raport cu acest echilibru, stabilit de niste oameni in functie de vremuri, uneori in mod utopic!?
Semne ca totul este in ordine
Printre caracteristcile sanatatii emotionale si a starii de bine psihice enumerate frecvent de catre specialisti ar fi: constiinta clara a eului personal, capacitatea de orientare in viata, pretuirea de sine, a fi increzator si optimist, a te bucura de viata, a fi tolerant la frustrare, a avea flexibilitate in gandire si actiune, a fi realist, a te angaja in activitati creatoare de sens, a accepta incertitudinea si capacitatea de a o ajusta, a fi preocupat de domeniul spiritual, a avea alternative de actiune, a lua contact cu alti oameni si a comunica eficient cu acestia etc. (Froschl, 2000).
Practic, analizand viata noastra de zi cu zi, vom simti starea de bine si vom avea implinire in viata daca:
- Ne putem simti siguri si protejati in relatie cu parintii nostri
- Suntem egali cu partenerul nostru ca barbat sau femeie si stam unul langa altul in deplinatatea propriilor puteri
- Suntem pentru copiii nostri, mama sau tata cu toata dragostea si responsabilitatea ce decurge din rolul de parinte asumat
- Suntem prezenti pentru prietenii nostri ca parteneri de dialog, distractie dar si ca sprijin in situatii limita din viata lor
- Colaboram cu sefii, subordonatii si colegii nostri de munca, tratandu-i cu respectul cuvenit
- Ne-am gasit locul in contextul social in care traim si simtim ca apartinem unei comunitati
- Suntem preocupati de latura spirituala a vietii si intelegem rostul si sensul existentei noastre ca individ si ca specie etc
Semnale ca ceva nu functioneaza
Daca testul de mai sus vi se pare unul simplu si usor de implinit, aflati ca se intampla frecvent:
- Sa nu stim exact cine suntem si sa nu aflam niciodata
- Sa ne situam deasupra parintilor si sa-i consideram copii
- Sa ne suprasolicitam partenerul cu dorinte simbiotice
- Sa abuzam de copii in diverse forme, ca parinte sau ca partener de substitutie
- Sa implicam prietenii in problemele noastre de cuplu sau ale familiei extinse
- Sa confundam relatiile de lucru cu cele sexuale
- Sa negam sau sa nu fim in contact cu radacinile noastre culturale
- Sa respingem societatea in care traim socotind-o imperfecta si sa ne izolam de comunitate
- Sa fim in confuzie cu privire la sensul si rostul nostru in lume etc.
Si acum, dupa ce oglinda ne-a aratat cum ar trebui sa fim si cum suntem in realitate, ce-i de facut? Sa intram in depresie punandu-ne tot soiul de diagnostice, sa incercam sa aflam pe unde ne situam in raport cu granitele sau pur si simplu sa ne traim normalitatea personala, crezandu-i pe ceilalti nebuni!? Mai exista si alta cale salvatoare?
Psihologie
O poveste despre (ne)eliberare
Cand cineva greseste fata de mine si-mi cere scuze, regretand sincer gestul, fapta ori vorba care m-a ofensat, iertarea vine firesc si relativ usor (nu vorbim aici de greseli grave, cum ar fi adulterul de exemplu). Dar ce se intampla cand nu exista recunoasterea greselii, remuscare si cand scuzele nu mai vin niciodata? Ce anume ne tine captivi in suferinta si ce anume ne-ar putea elibera de ea?
Suferinta ne tine captivi din mai multe motive:
Modul nostru de gandire ne blocheaza calea spre eliberarea de amaraciune si durere, sustine Dr. Harriet Lerner in cartea, De ce nu vrem iertarea. Cel mai rascolitor gand, pus sub forma de intrebare este de ce. De ce mi-a facut una ca asta? Desi legitima, intrebarea nu are raspunsuri logice (cum sa explici inexplicabilul?), oricum, nu cele care ne-ar putea usura calea spre vindecare.
Un alt gand care ne bantuie este legat de sentimentul echitatii. Nu e drept ca mi s-a intamplat asta, nu meritam, dupa tot ce am facut pentru ea/el. Nu e corect ca eu sa sufar iar el/ea sa fie fericit/a, calcand pe cadavre. Nu stiu cum se intampla dar, cu cat este mai nefericit cel lezat, cu atat pare mai fericit si nepasator cel care a lezat, fapt care intensifica durerea primului.
Tendinta noastra de a lua lucrurile foarte personal este un alt obstacol in calea procesului de vindecare. Gandul ca ceea ce s-a intamplat are legatura doar cu mine, cel lezat, este de departe o minciuna. Psihologii atrag atentia ca atunci cand oamenii sunt rai cu alti oameni, sunt ei insisi nefericiti si raniti. De multe ori acestia aleg la intamplare oameni pe care sa arunce resentimentele, furia si frustrarile personale. In acest caz, ceea ce spun si fac sunt proiectii ale felului in care ei insisi se vad in relatie cu ceilalti.
Desi nu admitem, a ramane cu furia noastra, suparati si epuizati, ne poate fi folositor in patru feluri, sustine Dr. Harriet:
- Suferinta poate fi maniera noastra specifica de a ne lua revansa, aratandu-i celuilalt, precum si lumii intregi cat de profund am fost raniti de comportamentul cuiva. In realitate, celorlalti le pasa mai putin de noi si mai mult de ei insisi.
- Furia pe care o resimtim fata de cel care ne-a gresit poate servi la a ne proteja o alta relatie, mai importanta. De exemplu, este mai comod sa pastram ranchiuna fata de nora, in timp ce evitam sentimentele negative vis-à-vis de pasivitatea fiului care nu si-a asumat nicio responsabilitate pentru felul in care te trateaza sotia lui etc.
- Emotiile negative ne tin conectati cu persoana care ne-a ranit. La fel ca in iubire, atasamentul este prezent si in acest caz, mentinand relatia, in mod disfunctional. Asa se face ca, in unele cupluri separate d.p.d.v. legal, legatura emotionala este inca prezenta.
- Un dialog intern manios pastreaza vie fantezia ca se va face dreptate. Cel ofensat spera astfel ca va veni o zi in care ofensatorul isi va recunoaste greseala si va dori sa o repare. Un alt gand iluzoriu, care depinde exclusiv de meandrele celuilalt…
Exista retete pentru eliberare si vindecare?
Harriet Lerner crede ca nu exista un ghid de eliberare din ghearele durerii. Motivul ar fi insasi viata care include dezamagire si chin. Singura cale de a evita sa fii tratat rau in aceasta lume este sa te ascunzi intr-un colt intunecat si sa ramai mut. Daca esti in lume, raspunsul la intrebarea cum te eliberezi de rana nerecunoscuta si nepansata este descurajant: Fa-o asa cum poti, cu resursele pe care le ai la indemana! Foloseste o strategie proprie, o practica de vindecare care ti se potriveste (rugaciune, meditatie, sport, voluntariat), ori adopta un nou mod de gandire (restructurare cognitiva) care sa rezoneze cu obiectivul propus, acela de eliberare si vindecare.
Daca vrem sa scapam de manie si resentimente este necesar sa renuntam la iluzia ca pute(a)m avea un trecut diferit si sa indepartam speranta unui viitor fantezist. Ceea ce avem este viata din prezent, care poate fi traita si altfel decat ramanand impotmoliti in manie si resentimente.
In loc de concluzie, o poveste despre eliberare
Doi calugari care calatoreau impreuna au ajuns pe malul unui rau, unde au intalnit o femeie imbracata intr-o lunga rochie de matase, care le-a cerut celor doi s-o poarte pe apele repezi ale raului. Cel mai tanar i-a intors spatele femeii si a inceput sa inoate spre malul celalalt al lacului. Calugarul batran a urcat femeia pe umerii lui si a traversat raul. Dupa ce-au ajuns dincolo, femeia si-a vazut de drum, fara sa spuna un cuvant.
Cei doi si-au continuat calatoria tacuti insa devenea tot mai clar ca tanarul calugar era agitat si preocupat de ganduri. In cele din urma a izbucnit: cum ai putut s-o duci in brate pe femeia aceea, l-a intrebat dojenitor. Stii ca juramantul nostru ne interzice sa atingem vreo femeie. Mai mult, a fost atat de capricioasa si nerecunoascatoare. Nici macar multumesc nu ti-a spus. Eu am lasat femeia pe mal, dupa ce am trecut-o raul. Tu de ce o mai porti cu tine si acum, i-a replicat batranul.
Psihologie
Totul sau nimic!?
In urma cu mai multi ani, o batrana m-a rugat sa intermediez o relatie intrerupta de mult timp cu sora ei mai mare. Era atat de afectata de aceasta situatie si-si dorea atat de mult impacarea incat m-a responsabilizat peste masura. In ziua Z, echipata cu argumente si multa speranta, am descins in casa surorii acesteia, cu care aveam o relatie mai veche. Din vorba in vorba, am ajuns la momentul inmanarii ramurei de maslin, oferita cu lacrimi de sora ei. Dar, stupoare. Batrana a incremenit muta prêt de un minut, dupa care mi-a spus scurt: nu pot sa iert. Noi doua nu mai avem ce discuta. A fost randul meu sa tac, timp in care am realizat ca toate argumentele cu care venisem si pe care le ambalasem frumos, ramasesera fara valoare.
Am aflat apoi cate ceva despre trecutul celor doua femei dar inca n-am priceput ce-ar fi putut-o impiedica pe aceasta doamna sa refuze regretele si mana intinsa a surorii ei si sa plece dincolo (a murit in urma cu doi ani) cu aceasta problema nerezolvata. Intre timp m-am confruntat eu insami cu demonul ofensei si-am constatat ca e greu sa iert si sa uit, asa cum scrie prin carti si asa cum ma indeamna valorile spirituale pe care le-am mostenit. Sunt cel putin doua cazuri in care am preferat sa intorc spatele si sa las trecutul in urma, in ciuda faptului ca relatiile s-au pierdut…
Lacturand cartea Dr. Harriet Lerner, De ce nu vrem iertarea, am gasit cateva raspunsuri, un pic diferite fata de cele pe care le impartasem pana acum despre iertare. Autoarea are o pozitie reconfortanta pentru cei care, in ciuda vointei de a ierta, nu reusesc acest lucru. Nu esti o persoana mai putin iubitoare sau incompleta daca iti raman anumite lucruri pe care nu le poti ierta si dacă iti doresti ca pe anumite persoane sa nu le mai vezi niciodată in viata.
Mai mult, propozitia, ai nevoie sa ierti este un cliseu si o minciuna. In realitate, oamenii au nevoie sa se elibereze de manie, de amaraciune, de resentimente si de durere. Astfel, vreau sa iert se traduce prin vreau sa las asta in trecut si sa-mi gasesc pacea mintii.
Iertarea nu este singura modalitate de vindecare si nu se potriveste in toate cazurile, sustine autoarea. A cara acest dar in spate cu de-a sila, doar pentru ca este un ideal al credintei spirituale, poate aduce frustrare, vinovatie si rusine… Si-apoi nu poti porunci inimii sa faca ceva pentru care nu este inca pregatita.
Iertarea este ceva care nu poate fi chemat la ordine, pretins sau adus cu forta si nici nu poate fi dat de pomana. Nu-ti refaci umanitatea, cand ierti un ofensator care nu-ti cere scuze. El isi reface umanitatea, cand se străduieste sa-ti dobandească iertarea (Abrahams Spring).
Iertarea nu este un chilipir. Graba spre o impacare prematura si superficiala isi poate avea costurile ei, atrage atentia autoarea. Atunci cand o persoana este impinsa de convingerile sale religioase sau de oamenii din preajma sa ierte, costul cel mai mare ar fi re-victimizarea. De asemenea, nu este treaba nimănui, nici a terapeutului, nici a mamei sau a profesorului, a celui mai bun prieten sau expert, nici a preotului sa-i spuna altuia cand si daca trebuie sa ierte sau nu.
Pentru mine cea mai surprinzatoare idee din carte este afirmatia autoarei cu privire la faptul ca poti ierta 95% ori 2% pe cineva. Asta vine in contradictie cu ceea ce cred(eam) eu despre iertare si anume ca este un concept din categoria totul sau nimic. Admitand acest amendament la iertare, nimeni nu poate contesta faptul ca, a ierta suta la suta este ideal si ca asta inseamna eliberare. Sa ierti inseamna sa eliberezi un prizonier si sa descoperi ca acel prizonier erai tu.
Despre ce sa faci ca sa te eliberezi si cum sa-ti gasesti linistea dupa furtuna, intr-un articol viitor.
Psihologie
Ce poti face cu o ramura de maslin
Ramura de maslin este simbolul pacii in toate culturile. Maslinul este vazut si ca simbol al nemuririi, din cauza frunzelor lui vesnic verzi. Astazi am aflat ca maslinul poate intruchipa mandria umana si ca ramurile lui stufoase semnifica familiile numeroase si puternice.
Cand cineva iti aduce, in mod simbolic, o ramura de maslin e ca si cum ti-ar vorbi despre toate aceste valori, cerandu-ti scuze pentru greseli si asigurandu-te de bunele sale intentii. Dar cum intampini tu, cel ranit/nedreptatit, ramura de maslin? E musai s-o primesti sau o poti refuza politicos? Sa vedem ce ne spune despre asta Dr. Harriet Lerner in cartea De ce nu vrem iertarea.
Accepta ramura de maslin!
Scuzele cuiva se primesc cu simplitate si gratie, spune Harriet. Un simplu multumesc pentru scuze, apreciez gestul, este suficient atunci cand avem de-a face cu cineva care-si exprima regretul in mod sincer. Daca incepem sa rumegam faptele si sa-i reamintim celuilalt cat de ingrat s-a comportat, e ca si cum i-am refuza scuzele si i-am pune la indoiala gestul.
Dar uneori vorbele nu sunt suficiente ca sa reparam o greseala. Cand i-am patat cuiva covorul din sufragerie, de exemplu, scuzele ne vin automat pe buze dar corect ar fi sa-i achitam proprietarului si factura de la curatatorie. Sau, daca ne-am purtat rece, insensibil cu partenerul ani la rand, producandu-i suferinta si hotaram sa ne schimbam brusc atutudinea, testul regretului este sa transpunem vorbele in fapte, altfel scuzele nu produc niciun efect.
Nu accepta ramura de maslin!
Acceptarea unei scuze nu inseamna totdeauna reconciliere si nu tot ce stricam poate fi reparat. Sa ne imaginam de pilda cazul unei femei inselate de partenerul ei. Cand aceasta va afla despre existenta unei alte femei in viata barbatului ei, scuza si regretul amandorura sunt inutile si deplasate, in ciuda sinceritatii tardive a celor implicati.
Sunt asadar si situatii in care ai nevoie de curaj sa-i spui celui care ti-a gresit: nu-ti accept scuzele! Motivele atarna greu: fie faptasul nu te asculta cu adevarat, fie nu-si recunoaste partea de vina ori crede ca celalalt a exagerat si ca interpreteaza gresit lucrurile; poate scuza este repetata la nesfarsit, fara ca promisiunile de indreptare sa prinda contur (vezi cazul abuzatorilor care cer scuze victimelor dupa agresiune, urmand sa faca exact acelasi lucru, ori de cate ori victima il provoaca); cand scuza este justificata iar vina aruncata in terenul altuia, etc
Si totusi,
In cele mai multe cazuri, este de preferat sa lasam usa deschisa spre ceilalti, indiferent de scuzele lor imperfecte si de mandria care ne sopteste la ureche alta cale. Generozitatea ne face noua insine un bine iar acceptarea ramurei de maslin consfinteste pacea, cam in felul acesta: ok, trecutul a fost asa cum a fost. Nu vreau sa ne mai intoarcem acolo. Exista insa un viitor care ar putea sa aduca si altceva, inafara de manie si resentimente…
Psihologie
Adevarata poveste a lui Hansel si Gretel
Dintre toate povestile citite in copilarie, cele cu mame vitrege si copii aflati in suferinta au fost preferatele mele. Eram atat de captivata de intriga povestii, incat treceam prin tot felul de stari, anticipand finalul, intotdeauna fericit si eliberator. Am pastrat pana astazi empatia pentru copiii aflati in dificultate din lumea reala dar si aversiunea fata de mamele vitrege, pe care inca am tendinta sa le inregimentez in categoria celor mai infioratoare fapturi.
O poveste cu alt final!?
Cred insa ca a sosit timpul sa reevaluez povestile cu mintea rationala a adultului si chiar sa repar distorsiunile, acolo unde se impune acest lucru. Sa luam de pilda, povestea lui Hansel si Gretel. Copiii astia sunt condamnati la moarte de mama lor vitrega, care vrea sa-i abandoneze in padure, din cauza saraciei. Culmea este ca se sfatuieste cu barbatul ei, tatal copiilor care va sa zica, si acesta consimte sa-i duca planul diabolic la indeplinire. Prima data copiii gasesc poteca spre casa cu ajutorul pietricelelor presarate pe drum de prevazatorul Hensel. Cand povestea se repeta, copiii se ratacesc in padure si trec prin tot felul de peripetii, din care doar istetimea si norocul ii mai scoate basma curata.
Si acum haideti sa-i aducem pe Hansel si Gretel in lumea reala. Cand copiii astia se vor face mari, vor pastra adanc in suflet durerea ca tatal lor i-a abandonat. Dar loialitatea fata de unicul parinte precum si dorinta de a proteja aceasta legatura, le va intuneca gandirea fata de episodul abandonului. Inconstient, il vor ierta pe tata si vor alege sa-si canalizeze furia si mahnirea spre groaznica faptura care este mama vitrega.
Daca nu cumva, tatal cuprins de remuscari (sau in urma psihoterapiei) va ajunge sa simta vinovatie fata de copii si va dori sa repare raul facut cu buna stiinta. In acest caz, le va face o vizita copiilor si sa le spune ceva de genul: dragii mei copii, sunt profund dezamagit de comportamentul meu abominabil fata de voi, din trecut. Da, mama voastra era groaznica, dar responsabilitatea de a o infrunta si de a va proteja era 100% a mea. V-am abandonat pe amandoi punandu-va astfel vietile in pericol. As da orice sa ma pot intoarce in timp, ca sa va ofer iubirea si siguranta pe care amandoi le meritati. Nu exista scuza pentru ce am facut, insa va rog totusi sa ma iertati. Imi pare atat de rau…
O poveste moderna cu morala cu tot
Povestea lui Hansel si Gretel nu este despre ticaloasa mama vitrega si inocentul tata pe care ea il hartuia, ci despre confuzia care se face frecvent in relatiile noastre de familie. Ne indreptam aratatorul spre soacre, mame vitrege si nurori, copii neascultatori sau barbati agresivi, in timp ce evitam sa vorbim despre purtarea pasiva a sotiilor/fiicelor, a tatilor sau/si a fiilor lor. Acest comportament de a demoniza pe unul in contrast cu celalalt, considerat usa de biserica, naste confuzie si creaza codependenta. In realitate, suntem cu totii responsabili pentru gestionarea relatiilor in siguranta, curaj, asumare si claritate.
Nu putem gandi tranzactiile umane in termeni de cauza/efect si intr-o maniera simplista, lineara. Daca am face astfel, e clar ca mama vitrega l-a facut pe tata sa-si abandoneze copiii. In realitate, el insusi i-a abandonat atunci cand nu a luat in calcul si alte optiuni, decat cea propusa de femeie. In acelasi fel, noi nu suntem raspunzatori pentru reactiile altora, asa cum nici altii nu sunt responsabili pentru comportamentele si raspunsurile noastre.
Ca sa intelegem mai bine fenomenul va propun speta unui barbat care are o aventura extraconjugala, desi este implicat intr-o casnicie in care a jurat fidelitate pana la moarte. Sa presupunem ca sotia este distanta, critica, indisponibila sexual, are o boala cronica sau s-a ingrasat foarte mult. Cine este vinovat de tradare? La prima vedere lucrurile sunt clare dar de obicei tendinta este sa-i gasim scuze tradatorului (treaba asta este reglata si cultural), pana cand ajungem, fie sa impartim vina pe din doua, fie s-o lipim de partenerul critic si indisponibil. E clar, din cauza ei a tradat bietul om.
Ca sa pun si mai mult gaz pe foc, sa ne imaginam cateva posibile reactii ale partenerei inselate. Sa presupunem ca aceasta ar intra intr-o depresie profunda si s-ar sinucide. Sau ar putea sa-si paraseasca sotul si sa nu se mai casatoreasca niciodata, convinsa fiind ca nu mai poate avea incredere in nimeni. Intr-un alt scenariu ar putea fi bucuroasa ca are motiv sa-si paraseasca sotul infidel, simtind eliberare. Apoi s-ar recasatori cu un barbat iubitor care o va face fericita pana la adanci batraneti.
Acum, cine este responsabil pentru aceasta melo-drama? Femeia, pentru ca i-a dat motive partenerului s-o insele? Barbatul infidel din cauza caruia femeia a ramas singura sau a ales moartea? Ori am putea, dimpotriva, sa-l felicitam pe sot, deoarece infidelitatea lui a determinat o schimbare fericita in dreptul sotiei? Dati-mi voie sa spun si sa cred ca a privi lucrurile astfel ne arunca intr-un tip de gandire mitica, nerezonabila. Raspunsul la aceasta drama este unul cat se poate de logic si legitim. Barbatul este responsabil de infidelitatea lui 100% iar femeia este responsabila de reactia ei in fata acestei realitati, in aceeasi completa masura…
Happy end!?
Cred ca a sosit timpul, adulti fiind, sa ne detasam de gandirea mitica si de povestile sentimentale si sa acceptam adevarul gol golut. Eu si numai eu sunt responsabil/a de ceea ce fac, gandesc si simt. Cand iau o decizie, consecintele acesteia sunt tot in responsabilitatea mea, chiar daca nu-mi convine ce se intampla dupa. Daca ranesc pe cineva prin vorbele si faptele mele, nu este pentru ca altcineva m-a provocat, a pus paie pe foc sau a intervenit intr-un context nefavorabil, ci pentru ca am gresit eu. Daca am calcat gresit si am provocat suferinta cuiva sau chiar mie insami, trebuie sa repar, cerand iertare sau chiar platind cumva pentru raul produs (consecintele raman). A cere iertare presupune in acest caz asumarea responsabilitatii proprii cu dorinta de a indrepta raul facut si de a evita sa-l mai fac in viitor.
Am recitit istoria lui Hansel si Gretel si m-am intristat din nou la gandul ca tatal n-a fost in stare sa-si protejeze copiii de mama lor vitrega. Totusi povestea lor e doar o poveste cu happy-end, in timp ce, in viata reala, multi Hanseli si Greteli, tati si mame, soti si sotii isi indreapta furia spre un dusman inchipuit, purtand razboaie false si consumand energie in mod gratuit. Alternativa consta in iesirea din poveste si identificarea corecta a vinovatilor cu asumarea propriei responsabilitati. Doar asa povestea reala capata sens si… happy-end.
Psihologie
Cum intampini critica astfel incat sa invati din ea
Am intalnit oameni care nu suporta critica. Mai mult, acestia se feresc sau nu cer niciodata feedback de teama ca ceilalti i-ar putea rani. E drept ca unele critici pe care le primim sunt cauzate mai degraba de reactivitatea celeilalte persoane, decat de comportamentul nostru neadecvat. Acesta ar fi critica ieftina, emotionala, lipsita de valoare si consistenta. Acest tip de criticism este periculos din cateva motive:
Criticismul ieftin raneste. Cei care critica sunt cel mai adesea oamenii care stau pe margine, neimplicati dar foarte atenti la orice mutare gresita a personajului din arena. Ei stiu apoi sa apese butoanele vulnerabile ale acestuia, declansandu-i rusinea. Rezultatul impunsaturilor poate fi restrangerea libertatii celui care actioneaza. De ce sa risti facand ceva ce va fi demolat apoi prin cateva cuvinte sau chiar dintr-o privire?
Criticismul ieftin te poate determina sa spui: nu ma intereseaza ce spun ceilalti! Bine, bine dar cumva trebuie sa te protejezi de sagetile lor. Va trebui deci sa-ti faci rost de armura. Ori armura este grea, inconfortabila si se uzeaza rapid. In plus ea trebuie sa corespunda noilor tipuri de arme si stiluri de lupta care evolueaza cu repeziciune. Indiferenta fata de opiniile celorlalti pare o amagire, deoarece nimeni nu poate castiga aceasta lupta inegala…
Criticismul ieftin te face imun la feedback-ul pozitiv si la critica bine intentionata. Ai putea bloca astfel orice informatie care vine din exterior, din dorinta de a te proteja. Ne izolam in spatii sigure, in care nu exista nimeni care sa puna la indoiala ce spunem sau ce facem.
Desi nu ne place critica, aceasta poate fi o provocare din care avem de invatat o multime de lucruri. S-ar putea ca oamenii de langa noi sa aiba dorinta (nu prea bine directionata, poate) de a pune umarul la indreptarea noastra. E posibil sa-i deranjeze la noi o trasatura de personalitate sau un comportament, care influenteaza in sens negativ relatia noastra. Apoi, s-ar putea ca pe langa critica, sa ne sugereze o alternativa viabila la o situatie pe care o intelegem si gestionam gresit etc.
Conform lui Brene Brown, critica rationala si feedback-ul constructiv sunt provocari pe care n-ar trebui sa le ocolim. Critica rationala este o discutie bazata pe respect intre oamenii care doresc sa-si largeasca orizonturile intelectuale si sa descopere adevarul. Daca esti unul dintre acestia, incearca sa privesti critica non-defensiv, ascultand activ si reflexiv ce are sa-ti spuna celalalt. Cum poti face asta? Dr. Harriet Lerner in cartea De ce nu vrem iertarea, iti ofera cateva solutii:
- Constientizeaza defensiva, care vine automat si te blocheaza exclusiv pe critica
- Defensiva incepe in corp, facandu-te sa fi tensionat si vigilent, asa ca ai nevoie sa te linistesti mai intai
- Asculta doar pentru a intelege. Daca punctele tale de vedere sunt legitime, pastreaza-le pentru o discutie ulterioara, cand ele vor putea fi atractia principala si nu o strategie de aparare
- Intreba orice lucru pe care nu-l intelegi. Cand formularile sunt vagi, cere exemple concrete de genul: poti sa-mi spui cum anume te-am dezamagit?
- Identifica ceva cu care esti de acord si multumeste-i celuilalt pentru deschidere.
- Cere iertare pentru partea ta de vina
- Informeaza partea lezata ca s-a facut auzita si ca vei reflecta in continuare asupra conversatiei
- Multumeste-i celui care te-a criticat ca ti-a impartasit sentimentele sale
- Preia initiativa de a deschide iarasi conversatia, atunci cand esti pregatit pentru asta.
- Trage linia, cand vine vorba de insulte. Vreau sa aud ce te deranjeaza la mine dar te rog, trateaza-ma cu respect!
- Nu asculta, daca nu poti s-o faci cum se cuvine. Poti sa-i propui celuilalt sa reveniti la subiect a doua zi, cand vei fi capabil sa-i acorzi intreaga atentie
- Lamureste diferentele dintre voi intr-un moment prielnic
- Daca nu o scoti la capat in niciun fel sau daca, in urma unei analize rationale, consideri critica ieftina si non constructiva, re-evalueaza relatia cu criticul tau si ia hotararea care te avantajeaza. Aceasta poate fi, inclusiv, iesirea din relatie.
Daca esti de partea cealalta, fiind in postura celui care critica ai grija la cateva detalii:
- Critica ta sa fie indreptatita. Orice om criticat incorect va asculta defensiv si va considera ca i se face o nedreptate
- Critica fapta, comportamentul, nu persoana! Cand trecem de la a critica un comportament specific la a lovi in stima de sine a cuiva, ingustam posibilitatea ca acea persoana sa-si examineze comportamentul, sa simta empatie si regret si sa fie motivata la schimbare.
- Fii concis! Daca te pierzi in detalii, celalalt va trage obloanele emotionale iar critica nu-si va atinge scopul
- Sincronizarea si tactul, impreuna cu amabilitatea sunt ingredientele de care ai nevoie cand vrei sa comunici cuiva lucruri mai putin placute
- Nu pretinde niciodata scuze. Oamenii nu se simt bine atunci cand cineva le spune cum sa gandeasca, sa simta sau sa se comporte
Ultimele comentarii