Psihologie
Problema poate fi solutie
Susan avea 28 de ani si 185 de kilograme cand a intrat intr-un program de slabit, coordonat de doctorul Vincent Felitti, intr-o clinica de Medicina Preventiva din San Diego, SUA. 51 de saptamani mai tarziu cantarea 60 de kg. Susan era fericita de noul ei look, doctorul mandru de programul pe care il implementase, cu rezultate dintre cele mai spectaculoase. Din pacate povestea nu se termina aici. La doar cateva luni distanta, doctorul o intalneste din nou pe Susan si constata ca aceasta se ingrasase mai mult decat credea el ca ar fi posibil din punct de vedere biologic. Ce se intamplase?
S-a dovedit ca noua Susan a atras atentia unui coleg de serviciu, care a inceput sa flirteze cu ea si sa-i faca avansuri sexuale. Susan n-a fost, nici pe departe, flatata de acest lucru. In acea zi a plecat acasa si a inceput sa manance. A mancat toata ziua, chiar si noaptea, trezindu-se special pentru asta, de cateva ori. A continuat apoi sa manance si zilele urmatoare, prinsa in ghearele unei compulsii alimentare mult prea puternice pentru a i se opune. Intrebata cum isi explica aceasta reactie extrema, Susan a marturisit ca a avut un istoric de abuz sexual in copilarie. Felitti a inteles imediat ca obezitatea femeii era o adaptare creativa sau/si un mecanism de aparare, pe care il dezvoltase in legatura cu aceasta trauma timpurie. Pentru ca mai intalnise un astfel de caz in trecut, doctorul a decis sa investigheze toti pacientii aflati in programe de slabit, din clinica. Rezultatul l-a socat chiar si pe Felitti: aproape toti pacientii pe care ii trata de obezitate fusesera abuzati sexual in copilarie.
Descoperirea l-a motivat pe Felitti sa inceapa un studiu mult mai amplu, numit al experientelor adverse din copilarie (ACE), aplicat pe o populatie generala. In cadrul acestui studiu sunt intervievati anual 50 000 de pacienti carora li se adreseaza 10 intrebari care acopera toate categoriile experientelor adverse: abuz fizic, sexual, neglijare, divort, boli psihice, dependenta, delincventa etc. Rezultatele sunt ingrijoaratoare: exista mult mai multe evenimente traumatice in copilarie decat credem sau intuim; experientele adverse sunt interconectate; efectele traumei isi arata coltii in periada scolara dar continua sa puna probleme in viata de adult a victimelor. Cu cat scorul ACE este mai mare (4+) cu atat efectele sunt mai devastatoare: boli, depresie, dependente, ideatii suicidare, alte comportamente de mare risc cum ar fi: obezitatea, sarcina accidentala, parteneri sexuali multipli, boli cu transmisie sexuala etc.
Cateva implicatii ale acestei realitati:
Nu te incurajez sa imbratisezi ideea ca orice persoana obeza a fost abuzata in copilarie, asa cum, de altfel, studiul lui Felitti o demostreaza. Totusi, am motive sa spun ca atunci cand mananci emotional/compulsiv, pansezi de fapt un disconfort, o durere, o rana sau chiar o trauma si ca asta este solutia pe care ai gasit-o la indemana pentru a face fata acesteia/acestora!?
Daca ai un copil care este dependent de internet sau de retelele sociale si crezi ca aceasta este o mare problema, intreaba-te daca nu cumva asta este solutia la lipsa conectarii emotionale, a acceptarii si suportului familial/social!?
Daca partenerul tau a devenit distant emotional si petrece mult timp la serviciu, ai putea sa treci dincolo de problema secundara a dependentei de munca si sa vezi solutia la o eventuala anestezie emotionala, o fuga de disconfortul creat acasa, o teama de intalnire cu sine etc.
Inainte de a judeca un parinte alcoolic sau fumator inrait, intreaba-te daca nu cumva aceste probleme sunt solutiile la durerile pe care le-a tot indesat in interior si pe care nici macar nu stie sa le identifice sau defineasca!?
Atentie! In cazul in care confunzi solutia cu problema ce trebuie eliminata, acesta nu doar ca nu va disparea, asa cum se intampla adeseori in cadrul programelor pentru dependenti (alcool, tutun, jocuri de noroc, pornografie), dar este posibil sa apara alte probleme. In cazul lui Susan au aparut ideatiile suicidare, astfel ca a avut nevoie de mai multe interventii cu electro-socuri pentru a evita gestul fatal…
Concluzie!? Este paradoxal si greu de acceptat dar, in unele cazuri va trebui sa admitem ca problema este de fapt, solutia! Problema vizibila nu reprezinta, de multe ori decat un marcator pentru adevarata problema, de lunga durata si ascunsa de rusinea, secretul si uneori chiar de amnezia persoanei …
De acord sau nu? Cum suna asta pentru tine?
Nota: Aceste idei mi-au incoltit in minte in cadrul terapiilor cu diversi clienti dar nu aveam argumente pentru ele. Iata ca le-am gasit, in cartea „Corpul isi aminteste” scrisa de reputatul doctor psihiatru si psiholog, specialist in traume, Bessel Van Der Kolk. Cartea este unul din cele mai bune manuale despre trauma, pe care le-am citit pana acum. O recomand mai ales psihoterapeutilor dar si cititorilor obisnuiti, intrucat limbajul este accesibil iar discursul are coerenta si relevanta practica. Lectura folositoare!
Sigur ca solutiile de tip „problema” sunt solutii de compromis sau/si de tranzitie. Este de dorit sa alegem adevaratele solutii si anume: identificarea problemei/problemelor reale, investigarea cauzelor si angajarea intr-un proces terapeutic, ghidat de specialist.
Psihologie
Copilul mesianic II
Inainte de nasterea unicului meu copil aveam cateva idei cu privire la sexul, infatisarea, numele si chiar cariera pe care ar trebui s-o urmeze. Conform acestor proiectii, copilul trebuia sa fie baiat, sa semene cu mine, sa studieze pianul (daca va avea inclinatii muzicale) si sa urmeze o cariera pe latura umanista, la fel ca majoritatea celor din familia noastra extinsa. In plus, numele lui avea sa fie cel al imparatului roman Tiberius, simbol al unui destin nobil …
A-mi imagina 9 luni de zile felul in care va arata si ce anume va deveni copilul meu este un demers normal, pana la punctul in care acesta va trebui sa urmeze, in mod strict, prescriptiile stabilite apriori de catre mine. Chiar daca nu constientizam aceste proiectii, in multe cazuri ele devin obligatorii, ceea ce poate duce la consecinte dramatice, atat pentru parinti dar, mai ales, pentru copil/copii. Este ceea ce remarca si psihoterapeutul transgenerational, Chantal Rialland, in cartea Ma dor stramosii, de Patrice van Eersel si Carherine Maillard.
„Indiferent daca am fost doriti sau nu, suntem mai intai copii imaginari,” sustine acesta. Asa se face ca, din momentul conceptiei, in mod inconstient, parinții nostri se asteapta sa le dam un sens vietii. Cu alte cuvinte, copilul este investit cu suma fantasmelor parintilor, precum si ale bunicilor, unchilor, matusilor …
Familia extinsa va proiecta asupra copilului dorinte de ordin sexual, corporal, afectiv, intelectual etc. Inconstient, i se va cere sa ducă la bun sfarsit visurile pierdute ale familiei, sa reuseasca acolo unde altii au dat gres sau/si sa perpetueze modelele pozitive existente.”
Este ceea ce, in limbaj comun, parintii rostesc cu voce tare, cand si cand: „vezi sa nu ne faci de rusine! Vrem să fim mandri de tine. Noi am investit, ne-am sacrificat pentru ca tu sa inveti si sa ajungi departe in viata etc.”
„Aceste proiectii pun o mare presiune pe copil, determinandu-l sa traiasca viata parintilor/stramosilor lui, și nu propria cale, diferita de a altora. Este uimitor sa descoperim cat de fideli suntem proiectiilor parintilor nostri, in ciuda faptului ca ne-am dorit sa fim altceva,” conchide Rialland …
Jocuri proiective intergenerationale
Autorii care studiaza fenomenul Copilului Salvator vorbesc despre adevarate jocuri proiective intergenerationale, cu impact major asupra urmasilor. Acestia vor plonja in lume cu anumite prescriptii, mai mult sau mai putin constientizate, care le vor marca destinul. Cea mai des intalnita prescriptie este aceea de a avea succes in viata. Dar asta este o generalitate care poate lua diferite forme, suficient de concrete incat sa fie intelese si respectate ad literam. Astfel, copilul va trebui sa intre, fie in rolul intelectualului, fie al artistului ori al antreprenorului de succes, in functie de ceea ce parintele valorizeaza ca fiind important …
De asemenea, a fi baiat nu este totuna in conditiile in care parintii isi doresc o fata si a fi fata poate fi amenintator atunci cand parintii viseaza la un baiat. Cand proiectiile cu privire la sex sunt foarte puternice ele sunt transmise copilului in diverse forme, mai ales verbal. Astfel, fetita poate fi alintata cu apelativul, baiatul mamei sau invers, in cazul unui baiat, acesta sa fie fata tatei, sensibilul lu’ mama etc. Cunosc cateva cazuri de fetite baietoi si de baieti care trebuiau sa fie fetite iar acest lucru i-a marcat puternic pe fiecare …
Cand apare copilul, proiectiile corporale ale familiei incep sa fie verbalizate, in sensul ca fiecare are o perspectiva proprie asupra noului venit. Ia te uita ce bine seamana cu tata-sau. Este leit maica-sa, spun ei. Sau are ochii unchiului Ion, nasul matusii Elena, urechile bunicului Sandu s.a.m.d. In felul acesta familia se recunoaste in corpul copilului, atribuindu-si bucatele din el. Aici asteptarea ar fi sa semene cu cei care sunt cel mai reusiti din punct de vedere fizic.
Corpul psihogenealogic va influenta evolutia copilului in masura in care acesta isi va introiecta proiectiile celorlalti. De exemplu, propozitia, aparent inofensiva: ai grija sa nu te ingrasi ca bunica, ar putea duce la simptome grave, in conditiile in care copilului ii este greu sa mentina aceasta dorinta la nivel practic sau o poate obtine dar cu eforturi uriase.
Cuvinte de acest gen sau asteptarile induse vor influenta in mare masura viata emotionala, intelectuala, sociala si sexuala a celor carora le sunt destinate, pana acolo incat ele pot traversa generatii la rand. Iata de ce este nevoie de constientizare si abandonare a acestor proiectii, care nu fac altceva decat sa transforme copilul intr-un instrument al propriei fericiri.
Cand esti comparat inseamna ca nu ai un loc al tau
Proiectiile pot deveni de-a dreptul impovaratoare, in cazul copilului unic. Acesta nu are voie sa greseasca, nici sa esueze, din cauza ca nu mai are cine repara sau duce mai departe istoria familiala. Pe umerii sai va sta, deci, toata povara familiei extinse care are asteptari, indiferent de ce este sau poate copilul, in plan concret.
Dar jocurile proiective devin din ce in ce mai complexe odata cu succesiunea nasterilor. Sa ne imaginam o familie cu trei copii in care cel mare este inteligent (cu proiectia de a avea un viitor profesional stralucit), mijlociul este sociabil (va dezvolta relatii de calitate) iar mezinul este frumos (va ajunge fotomodel). Aceste asteptari pot naste adevarate drame, prin efectul lor pervers. De pilda, intelectualul ar putea fi nefericit si se va crede urat; mijlociul ar putea incerca mai multe relatii dar sa esueaze mereu; mezinul se va simti natang si va prefera sa taca, chiar si atunci cand a vorbi este obligatoriu pentru el…
Copilul se identifica cu aceste proiectii, incercand sa mentina natura speciala a legaturii cu genitorii/ursitorii sai. Chiar in cazul unei rebeliuni cu schimbare de scenariu, copilul va fi rupt intre dorinta parintilor si propriile visuri cu privire la sine. Rezultatul poate fi aceasta sfasiere intre fidelitatea fata de parinti si fata de sine dar si lipsa de incredere in sine si incapacitatea de a-si gasi locul si rolul in viata. Cand esti comparat inseamna ca nu ai un loc al tau!
Happy end ?
Copilul meu este baiat, asa cum mi-am dorit dar nu seamana (numai) cu mine. Chiar daca a urmat cursuri de pian, prefera chitara. Iubeste sportul si consuma multa carne (ceea ce eu nu agreez). S-a orientat profesional spre economie si marketing, in ciuda dorintei mele de a deveni avocat sau medic.
Aceasta schimbare de scenariu m-a ajutat sa inteleg faptul ca al meu copil este ceea ce alege el sa fie, in ciuda bunelor mele intentii. Am mai inteles ca menirea mea ca parinte este sa fiu acolo pentru el, sa-i accept unicitatea, sa-l provoc sa-si cunoasca abilitatile, sa-i permit sa le dezvolte, fiindu-i ghid si sustinator intru a deveni ceea ce el doreste sa fie.
P.S. Am dezbatut acest subiect in emisiunea Provocarile vietii de la Speranta TV. Gasiti inregistrarea aici.
Psihologie
Povestea omului fara voce
A fost odata un copil care isi dorea sa fie puternic la fel ca tatal lui. De aceea spunea NU la tot ce-i propuneau „uriașii” din preajma. Aceștia l-au etichetat imediat ca un copil rau care trebuie sa se indrepte după reguli si standarde bine definite. Resemnat, copilul a inceput sa se conformeze si sa spuna DA, iar toata lumea parea multumita si fericita.
Ajuns la adolescenta, vocea i-a revenit pentru o vreme, insa a fost inghitita de aceleasi reguli si, mai ales, de spaima de a nu fi iubit, daca nu le face pe plac altora. Si uite-asa copilul din poveste ajunge adultul fara voce, incapabil sa spuna ce simte, ce crede despre sine si despre altii, nepriceput in a-si apara cauza sau a-si exprima opinia in legatura cu diverse lucruri de care depind viata si bunastarea lui.
Desi nu-i place situatia, continua sa-si inghita cuvintele si odata cu ele gandurile, emotiile si visurile. Sinele lui este inabusit iar cand incearca, totusi, sa spuna ceva, vorbele-i sunt sterse, moi, nesigure, ragusite, minore. Constata ca nu il aude/vede nimeni iar asta ii aduce multa tristete si durere.
Acum stie ca este un adult fara voce dar ramane la fel de sensibil la zgomotul vocilor din jurul lui. Il dor, mai ales, vocile acute ale parintilor sai, care se intreaba uimiti, de ce copilul lor nu se descurca in viata, cum de nu stie sa ia decizii, lasandu-se purtat de vremuri si imprejurari, unde a invatat neputinta si conformismul sau de ce n-are curajul sa o ia de la capat!?
Putina teorie
Specialistii care se ocupa de psihologia dezvoltarii (vezi stadiile dezvoltarii la Jean Piaget, de exemplu) au ajuns la concluzia ca, intre trei si cinci ani copilul traverseaza etapa opozitiei. Asta inseamna ca este centrat pe sine si nonconformist. A spune NU si a face contrariul a ceea ce se asteapta de la el este o regula, aproape fara exceptie. El are nevoie de aceasta etapa pentru a se imputernici. Cu alte cuvinte, copilul testeaza daca este in stare sa faca ceea ce isi doreste/vrea, cu de la sine putere.
Parintii care nu cunosc teoria (validata cat se poate de stiintific) incep sa se ingrijoreze si sa-l indrepte pe copil dupa schemele de gandire acceptate social, fapt care dauneaza, indiferent de turnura pe care o iau lucrurile. In acest caz, copilul, fie va intari comportamentul opozitionist, primind atentie negativa, fie va deveni un conformist, inabusindu-si Sinele si depersonalizandu-se.
Mai tarziu, in adolescenta va adopta comportamente de rebeliune care pot lua chiar forme extreme (fuga de acasa, autoflagelare, adictii) sau va fi retras, izolat, complexat, depresiv, continuand sa se conformeze, in speranta ca va fi iubit daca va face ceea ce ii prescriu altii.
In ambele cazuri, simptomele arata ca ceva nu a functionat si ca modelul educational ales (mai degraba perpetuat) de parinte nu s-a potrivit nevoilor copilului. Desi uneori este tarziu sa mai indreptam lucrurile, faptul de a constientiza eroarea si de a incerca o alternativa sanatoasa, constituie un avantaj.
Cum dam voce copiilor nostri ?
Mai intai va trebui sa ne asiguram ca-i iubim si ca le vrem binele (lor, nu pe al nostru). Apoi este important sa tinem cont de sensibilitatile si nevoile lor, inclusiv cele emotionale. Dar cel mai mult, va trebui sa gestionam corect etapa opozitiei. Asta nu inseamna ca vom spune DA la toate propunerile (irationale) ale copilului ci ca vom fi acolo sa-l ghidam pentru imputernicire.
Ca sa intelegem cum putem ghida corect copilul opôzitionist am sa ma folosesc de un exemplu tipic, lesne de aplicat. De pilda, daca copilul nu doreste sa se imbrace cu ceea ce ii propui, il poti lasa sa aleaga intre 3 variante posibile (nu deschidem usa dulapului sa-si aleaga din multimea hainelor, una potrivita deoarece s-ar putea sa avem surprize). Alegand singur cu ce sa se imbrace/manance/joace, copilul va repurta o mica victorie si va castiga si un gram de putere care se traduce in importanta si incredere in sine. In sens psihologic, vocea lui a contat.
De aici si pana la contextele cele mai complexe, parintele care vrea sa dea voce copilului sau va face tot posibilul sa-l provoace sa-si exprime dorintele, sa aleaga, sa propuna, sa argumenteze, sa greseasca, supôrtand el insusi consecintele, sprijinindu-l neconditionat si empatic, in acelasi timp …
Daca esti un adult fara voce,
Trebuie sa stii ca nu esti o victima. Tu poti sa-ti recuperezi vocea, indiferent cat de inabusita sau stinsa ar fi, imputernicindu-te prin constientizare si asumare. Prin munca si perseverenta cu sine. Prin incercare si eroare. Prin cultivarea unor hobby-uri (cunosc persoane a caror voce revine subit cand vorbesc despre pasiunile lor). Prin arta (artistii se exprima metaforic si puternic prin pictura, muzica, desen). Prin spiritualiate (credinta si sensul iti pot readuce speranta, inclusiv prin revenirea la voce) Prin psihoterapie (obiectivul ar fi reimputernicirea cu ajutorul resurselor personale) etc.
P.S. Am scris aceste ganduri inspirata de terapia cu un client care a pus punctul pe I, spunadu-mi cu subiect si predicat faptul ca nu (mai) are voce. Am lucrat la acest aspect si am constatat cum, putin cate putin, vocea i-a revenit. Si a mea este mai tonica, atunci cand vad minuni, de genul acesta, intamplandu-se …
Psihologie
Geometrie in psihologie
Adesea, cand doi adulti se afla in conflict implica o a treia parte (un copil, o ruda, parinte, prieten, coleg etc), formand ceea ce psihologii numesc triangulare. Acesta este un tipar disfunctional in care a treia persoana asculta, valideaza, ofera feedback si chiar solutii celui care se plange de o anumita problema aparuta in diada. Face acest lucru fara sa cunoasca problema din interior si nici punctul de vedere al celuilalt. In cazul acesta feedback-ul poate fi total eronat, ceea ce mai mult complica lucrurile, in loc sa le limpezeasca.
Desi pare un comportament inofensiv si chiar sanatos prin faptul ca reduce nivelul anxietatii prin partajarea problemei cu o terta parte (cand imparti necazul cu cineva te simti mai usurat, nu-i asa ?), in realitate triangularea ingreuneaza si mai mult sarcina celor doi de a identifica si solutiona problemele reale cu care se confrunta, sustine autorul Harriet Lerner, in cartea „Dansul furiei”.
Si mai pagubitor este ca, odata cu trecerea timpului, prin repetare, triunghiurile se pot rigidiza. Problemele vor fi din ce in ce mai greu de rezolvat, pe masura ce triunghiul devine din ce in ce mai rigid, atrage atentia acelasi autor.
Ca sa intelegem ce se petrece, iata cateva exemple:
Cand sotia ii reproseaza sotului ca petrece prea putin timp cu copiii, problema reala ar putea fi: ma simt ignorata si sunt suparata ca nu petreci suficient timp cu mine.
Cand sotia isi cauta job pentru ca s-a saturat sa stea acasa cu copiii, sotul se poate impotrivi, invocand educatia copiilor si nevoile gospodariei. In realitate, problema reala ar putea fi: imi fac griji pentru aceasta schimbare!
Sotia ii spune sotului: mama ta ma scoate din pepeni. Isi baga nasul peste tot, isi da cu parerea despre orice si te trateaza ca si cum ai fi inca un copil. In realitate problema este nevoia de limite in relatie cu mama etc.
Triunghiurile ne saboteaza relatiile intime
Asa cum am vazut, triunghiurile sunt neproductive pentru ca intretin ciorovaiala zilnica asupra unor false probleme, blocand dezvoltarea partenerilor si impiedicandu-i sa identifice sursele reale de conflict din relatiile lor.
Apoi, triunghiurile intretin cercul vicios al anxietatii. Dupa Murray Bowen, conflictul marital debuteaza odata cu cresterea nivelului anxietatii unuia sau ambilor parteneri, crestere influentata de factori interni sau externi relatiei. In astfel de circumstante, partenerii vor recruta, in mod intuitiv, un al treilea factor pentru a scapa de anxietate si iritare. In realitate, ceea ce se petrece este devierea furiei de la o persoana la alta, fara ca cineva sa fie interesat de cauzele reale si de rezolvarea acestei furii.
Triunghiurile sporesc foarte mult probabilitatea escaladarii agresivitatii. Cand unul dintre parteneri sparge intimitatea diadei, exista o mare probabilitate ca celalalt sa afle acest lucru si sa se comporte agresiv, considerandu-se tradat. Sau ar putea el insusi sa intre intr-un triunghi nou care complica, atat problemele initiale cat si relatia in sine.
Triunghiuri complexe de natura emotionala
Triunghiurile se multiplica si cresc in complexitate atunci cand problemele subterane dintr-o relatie sau dintr-un context alimenteaza focul in altele. Anxietatea subterana dintr-o situatie, izbucneste la suprafata in alta parte sub forma furiei. In acest caz, furia intensa indreptata spre o persoana apropiata poate indica faptul ca purtam in noi emotii puternice si nerecunoscute dintr-o alta relatie importanta.
Iata un caz tipic:
Pot fi furioasa pe tata dar sa-mi indrept furia spre sot sau pot fi furioasa pe sot si sa-mi indrept furia spre copil etc.
Cand ne infuriem tindem sa consideram ca problema tine de anumiti oameni. In realitate este vorba si de anumite tipare pe care le preluam intergenerational. Daca realizam o diagrama/genograma a familiei, am putea constata anumite modele care s-au transmis inconstient si pe care le preluam automat, in ciuda faptului ca genereaza tot felul de probleme.
Exemplul meu
Cand mi-am facut propria genograma am aflat ca in familia mamei, femeile au jucat rolul salvatorului, in timp ce in familia paterna, tatii/barbatii erau figuri autoritare, proeminente. Astfel am constientizat ca am preluat eu insami rolul de salvator (datorat si statultului de prim nascut) de pe linie materna si o anume rezistenta/aversiune la autoritatea masculina, venita din genealogia paterna. Cu aceste scheme emotionale inca ma lupt in cadrul relatiilor mele intime.
Sigur ca aici exista o mare varietate de pattern-uri care ne aseaza in pozitii de supra sau subfunctionare, culpabilizare, salvare, moralizare etc, in familii, tipare care ne dau batai de cap si care ne indeparteaza si mai mult unii de altii. Dramatic este ca, in acest context care se desfasoara inconstient, gasim o sumedenie de alte motive de cearta decat cele reale care, odata identificate, ar putea sa ne ofere cheia spre conectare si vindecare.
Ce punem in loc?
Cand anxietatea creste, in diade se intampla unul din urmatoarele scenarii posibile: partenerii intra in triunghiuri; se concentreaza asupra unei false probleme (ale altora de ce nu?) si se cearta la nesfarsit; unul sau ambii parteneri isi canalizeaza energia si atentia spre un copil problema; incearca gestionarea anxietatii prin munca (tipic masculin); unul dintre parteneri se imbolnaveste (de regula, sotia) iar celalalt ii ofera sprijin etc. Toate acestea sunt modalitati gresite de gestionare a anxietatii in cuplu.
Solutiile vin odata cu constientizarea faptului ca strategiile folosite anterior au slabit relatia, in loc s-o intareasca. Ca urmare ar fi de dorit sa fie inlocuite. Putem incepe prin distrugerea triunghiului/triunghiurilor. Cand avem o relatie personala cu fiecare membru al familiei, fara sa intervina un tert, apar la suprafata probleme reale, ascunse pana nu de mult. Odata identificate, ele pot fi discutate si rezolvate in mod matur in cadrul relatiei sau cu ajutor specializat.
Concentrarea supra unui copil problema poate functiona de minune atunci cand este vorba despre abaterea atentiei de la o casnicie problematica sau de la o problema emotionala dificila cu un parinte, bunic, sef etc. Pe de alta parte, copiii sunt f sensibili la calitatea vietii parintilor si pot ajuta inconstient familia prin propriul comportament subfunctional. Copilul dificil face adesea tot ce se poate pentru a impiedica dezvaluirea problemelor generatoare de stres si angoasa. Solutia aici este comutarea atentiei de la oaia neagra a familiei spre adevarata problema generatoare de anxietate. Rezultatul? Copilul va inceta de indata sa mai fie o problema. De retinut si faptul ca cei mici au o capacitate remarcabila de a face fata problemelor atunci cand noi insine ne ocupam de propriile probleme.
Inchei cu o intrebare, deloc retorica si cu un raspuns pe care ar fi de dorit sa nu-l uiti. Daca iti indreptati energia emotionala catre un membru al familiei, te-ai intrebat vreodata unde ar fi directionata toata aceasta energie iscata de griji sau/si de frustrare, daca respectiva persoana ar disparea de pe radar?
Cand incetezi sa te ocupi de viata celuilalt, incepi sa-ti faci griji pentru tine! Cand iti rezolvi problemele personale, vei fi dispus sa lupti pentru relatia ta de cuplu, cu maturitate si asumare. Fara furie si, mai ales, fara geometrie!
Psihologie
Despre divortul emotional
Toata lumea vorbeste despre divort in termeni dramatici dar se vorbeste mai putin despre divortul emotional. Acesta se instaleaza deseori in viata de cuplu si reprezinta un indiciu al faptului ca s-a pierdut intimitatea, in timp ce instrainarea castiga tot mai mult teren. De aici si pana la divortul legal nu este decat un pas. Iata de ce gandesc ca este important sa aflam ce este divortul emotional, cand apare si, mai ales, cum il putem evita.
Divortul emotional este o ruptura/separare de ordin psihologic care se instaleaza in cuplurile care, din diverse motive (neintelegeri, certuri frecvente, nevoi neimplinite, rani, abuz etc) nu reusesc sa mentina apropierea emotionala, suficient timp cat sa fie hranitoare si implinitoare pentru ambii parteneri.
Din punct de vedere emotional, familia se afla intr-o dinamica in care cei doi parteneri se apropie si se departeaza atat cat au nevoie, ca intr-un dans care ii tine in echilibru, cu sine si cu celalalt. Cand muzica se schimba, dansul isi pierde ritmul, devenind plictisitor si anost. Dar cine si de ce ar schimba muzica?
Cauze ale divortului emotional:
Antropologul Paul James Bohannan sugereaza ca inabilitatea de a tolera schimbarile si dezvoltarea unuia dintre parteneri produce un divort emotional, fie ca este sau nu insotit de un divort legal.
Daca propria casnicie esueaza in incercarea de a satisface nevoile fiecarui partener, acestia se pot indeparta treptat unul de celalalt, gasind compensatie in alte relatii sau activitati.
O perspectiva interesanta am gasit la Harriet Lerner, care, in cartea Dansul furiei arata ca divortul emotional se intampla cand intr-o relatie este prea mult EU si prea putin NOI. Este prea mult EU atunci cand unul sau ambii parteneri se focalizeaza asupra propriilor dorinte si nevoi, separandu-se in ceea ce priveste activitatile, timpul liber si intimitatea. Este prea mult NOI atunci cand partenerii se identifica prin celalalt, cand dorintele proprii sunt inhibate de dragul celuilalt si a relatiei, cand fuziunea este atat de puternica incat creaza anxietate, la separare.
Poate fi si un NOI pseudo-armonios cand nu exista conflict deschis, deoarece sotia supusa accepta realitatea sotului dominant, de exemplu. Poate fi de asemenea, un NOI fuzional cand doi oameni devin unul singur, ca si cum ar impartasi acelasi creier si acelasi sange. In acest caz pericolul ar fi separarea care este resimtita ca o moarte psihologica sau chiar fizica.
Dileme ale diadei EU/NOI
Daca esti furios si trist tot timpul intr-o anumita relatie, este un mesaj care iti transmite ca trebuie sa clarifici si sa intaresti mai mult Eul. Cu cat ne scoatem la iveala un EU clar si separat cu atat mai mult putem experimenta si savura atat intimitatea cat si solitudinea. Cu mentiunea ca singuratatea si separarea noastra nu trebuie sa insemne distanta si izolare.
Uneori, a dezvolta un EU mai puternic inseamna a trai cu teama ca partenerul te-ar putea parasi daca ai deveni mai independent/a, actionand cu claritate si fermitate. Alteori inseamna a face pace cu dorinta de a parasi o relatie nesatisfacatoare, o posibilitate la fel de inspaimantatoare precum frica de a fi parasit/a. In consecinta, un EU puternic inseamna a rezolva dileme de tipul acesta: aleg sa raman in casatoria aceasta, alaturi de un barbat care nu se va schimba sau daca lucrurile nu se schimba, plec !
Cand un membru al familiei isi defineste un EU mai independent, se confrunta cu o puternica opozitie de tipul: schimba-te la loc! Contra-miscarile se desfasoara in 3 pasi: n-ai dreptate; schimba-te la loc; daca nu te schimbi, vei supôrta consecintele. Arsenalul de lupta cuprinde: acuzatii de raceala, lipsa de loialitate, egoism, dispret; amenintari. In acest caz, un EU puternic va continua calea schimbarii, in ciuda opozitiei partenerului si cu toate riscurile care deriva de aici. Un Eu mai slab va ceda sub presiunea partenerului dar si din cauza propriei rezistente la schimbare
Echilibrul este solutia
Toti avem nevoie, atat de EU cat si de NOI, care se hranesc reciproc si-si confera sens unul altuia. Fiecare membru al cuplului monitorizeaza constant echilibrul acestor doua forte, facand mutari in mod automat si inconstient pentru a restabili un grad mai mare de separare, atunci cand se instaleaza anxietatea legata de fuziune, sau un grad mai mare de coeziune, atunci cand se instaleaza anxietatea de separare.
Psihologie
Anxietatea la locul de munca
Orice organizatie este un sistem anxios, sustine Harriet Lerner in cartea, Dansul fricii. Anxietatea este un lucru bun, atata timp cat semnaleaza o problema si motiveaza un grup sa se adune laolalta pentru a o rezolva eficient. Cand anxietatea este cronica si generalizata, inseamna ca stresul a devenit stapan iar persoanele din organizatie sunt coplesite de efectele acestuia. Mediul de munca este toxic iar organizatia se lupta pentru supravietuire. Dar cum intampinam stresul la locul de munca? Acelasi autor vorbeste despre existenta a 5 stiluri de gestionare a anxietatii, specifice oricarei organizatii/sistem:
- Subfunctionarea. Subiectii din aceasta categorie nu-si pot organiza eficient munca si sunt perceputi de sefi si colegi ca fiind visatori, imaturi sau/si iresponsabili. Unii pot fi subfunctionali pe anumite zone, cum ar fi sarcinile birocratice, nerespectarea termenelor, sau intarzierea la intalniri. Stilul acesta se potriveste mai bine mezinilor, care manifesta spirit liber si creativitate dar subestimeaza importanta regulilor, respectarea ierarhiilor si a autoritatii. Daca esti subfunctional, asuma-ti responsabilitatea si ia in calcul toate instructiunile rolului tau in organizatie. Respecta regulile, chiar daca ele pot parea banale si anoste. Tine cont de pozitia ta in sistem si raporteaza-te corect la superiorii ierarhici.
- Suprafunctionarea este in mod natural teritoriul primilor nascuti, care au tendinta sa creada ca ei stiu cel mai bine ce trebuie facut. Prin urmare trec la actiune si fac prea mult, cu mult zel. Daca crezi ca detii adevarul absolut si incerci sa-ti convingi colegii aflati in eroare, de ideile tale perfecte, e clar ca esti un suprafunctional care are nevoie sa stie cand sa se opreasca, inainte de a deveni antipatic/a. Poate este nevoie sa-ti examinezi pozitia din familia de origine si sa incerci reechilibrarea lucrurilor intr-un mediu care nu-ti mai permite modelul dobandit prin educatie…
- Invinovatirea este un raspuns direct/spontan la anxietate, insa poate deveni cea mai usoara cale de a-ti ruina cariera, fie si prin eticheta pe care o poti dobandi de «persoana problema». Iata de ce avem nevoie de o strategie de rarefiere a stresului si nu de indreptatire de sine si de critica a vinovatilor. Nu este nevoie sa infrunti orice nedreptate din mediul profesional. Mai bine, cand te simti incordat sau suparat, ia-ti un timp pentru a te calma si a privi imaginea de ansamblu. Apoi reflecteaza la ce anume iti doriti sa obtii si gandeste-te in ce fel poti exprima cu voce tare diferite perspective, fara a deveni critic sau defensiv. Este un act de maturitate sa-ti alegi bataliile si sa le lasi pe toate celelalte sa treaca.
- Distantarea emotionala. Acesta este un mecanism de aparare, aparent folositor, stiut fiind ca retragerea/fuga din fata inamicului ne degreveaza de frica si incordare. Totusi exista un pericol aici, si anume: cu cat te distantezi mai tare de persoanele din grupul tau de lucru, cu atat mai probabil vei deveni tinta interpretarilor inexacte si a barfelor. Pe termen lung vei indura mai multa anxietate subterana, daca eviti anxietatea pe termen scurt pe care o implica diverse interactiuni. Daca initial, ai nevoie de retragere pentru a te calma si a reflecta la situatia creata, pe termen mediu si lung, strategia care da roade este: arata-ti fata in loc sa-ti vari capul in nisip. Asta presupune sa ramai prezent, participand la evenimentele organizate de companie/angajator si la reuniunile informale. Apeleaza la zambet, umor si dialog, in relatiile cu oamenii dificili, aratand interes fata de munca si de ideile lor. Sigur ca, atunci cand o anumita chestiune este importanta pentru tine, trebuie sa fii in stare sa pui intrebari clare, sa spui ce gandesti si sa clarifici care este pozitia ta fata de subiectul in cauza.
- Barfe si zvonuri. Poti masura cantitatea de anxietate dintr-un sistem, in functie de dimensiunile barfelor care circula pe acolo. Barfa creaza insideri si outsideri. Cand avem probleme cu unii sefi sau colegi, avem tendinta sa cautam simpatia altora, povestindu-le cat de nesuferiti, ciudati, imposibili sunt cei cu care suntem in dezacord. In realitate, sporim anxietatea, fie si din cauza ca nu putem fi siguri de loialitatea sau/si discretia colegilor. O regula de aur aici este sa nu spui nimic din ce n-ai vrea sa ajunga la urechile altora. Ce-ai putea face in schimb? Sa vorbesti direct cu persoana vizata. Daca, din diverse motive, nu poti face asta, impartaseste problema ivita unei persoane sigure (eventual specialist) care sa priveasca obiectiv lucrurile si care sa-ti ofere un feedback obiectiv, poate chiar o solutie salvatoare…
Stresul de la de munca poate fi cauzat de un sef anxios care ia decizii fierbinti si care transmite mesaje vagi, contradictorii, inselatoare sau dictatoriale. De asemenea, poate fi cauzat de colegii care au ei insisi un inalt grad de anxietate pe care il transmit mai departe. Dar putem fi chiar noi insine cei care contribuim la stresul individual si colectiv.
Factori personali care contribuie la nivelul de stres, la locul de munca:
- Problemele din familie. Daca ai dificultati de relatie cu sotul/iubita/copilul, acest fapt iti va influenta performanta si, implicit nivelul de satisfactie si stres, la locul de munca.
- Incarcatura emotionala din trecutul personal, inclusiv locul/rolul in ierarhia familiei (pozitia in fratrie). In principiu, fratele mai mare are tendinta de control si in conditii de stres reactioneaza suprafunctional; sora mijlocie este indatoritoare, sensibila la nevoile celor din jur, evita conflictele si reactioneaza la stres, subfunctional; mezinii sunt si ei subfunctionali, interesati mai mult de incluziune in grup, intelegere si apreciere etc
- Activarea unor declansatori emotionali cu radacini in istoricul de familie, cum ar fi: reactivitate la lipsa aprecierii, la ironia/sarcasmul altora etc.
- Semnificatia esecului si a succesului, mostenite din familia de provenienta
- Sperantele, temerile si asteptarile parintilor cu privire la reusita personala: nevoia de a straluci/performa sau, dimpotriva de a fi invizibili.
- Gandul ca nu poti trai fara acel job etc.
Ce anxietati aduci in mediul tau de lucru? Care dintre cele 5 stiluri de management al anxietatii ti se potriveste? Cum ai putea gestiona mai bine anxietatea la locul de munca, astfel incat mersul la serviciu sa fie o sursa de implinire si bucurie pentru tine ?
Psihologie
De ce ne certam. O explicatie
Ati observat ca atunci cand suntem stresati, ne certam mai des cu partenerul, cu prietenul/copilul/colega etc. Lucrul acesta se explica prin felul in care gestionam stresul, sustine Dr. Harriet Lerner in Dansul fricii. Unii oameni sunt suprafunctionali, altii sunt subfunctionali. De asemenea, unii sunt hartuitori (cauta cearta cu lumanarea), altii evitanti (fug pe cat posibil de orice conflict/confruntare). Cand se intalnesc aceste tipologii, dansul rezultat este falimentar pentru ca stilul unuia de gestionare a anxietatii il instiga si-l perpetueaza pe al celuilalt. Asa se face ca, daca te tii scai de un evitant, acesta se va indeparta si mai mult iar daca il neglijezi pe hartuitor, acesta te va urmari si mai mult. Apoi, daca un suprafunctional intalneste un subfunctional (si asta chiar se intampla), relatia lor se va deteriora pe masura ce stresul isi va face simtita prezenta…
Suprafunctionarea si subfunctionarea sunt niste cai automate prin care reactionam la stres, in ciuda faptului ca, de multe ori nu stim care este amenintarea reala si nici cum sa-i facem fata. Sigur, putem normaliza lucrurile, constientizand care este propria modalitate de a gestiona stresul. Dar sa vedem mai intai carei tipologii apartinem:
Esti un suprafunctional daca:
- Simti ca numai tu stii ce este bine pentru tine si pentru altii
- Intri in scena rapid, ca sa sfatuiesti, mediezi si sa preiei controlul situatiei
- Ai impresia ca trebuie sa fii mereu cu un pas inaintea celorlalti
- Cultivi pozitia de salvator si iti place sa fii perceput astfel
- Te focalizezi asupra lucrurilor pe care altii le fac gresit
- Cauti explicatii si, mai ales vinovati, pe care sa-i critici/judeci/condamni
- Ai dificultati in a-i lasa pe altii sa-si rezolve propriile probleme
- Eviti anxietatea legata de propriile obiective si dificultati, focalizandu-te asupra altora
- Ai dificultati in a arata ca esti vulnerabil si ca unele lucruri s-ar putea sa-ti scape
- Calificativul „intotdeauna de nadejde” devine o eticheta relationala etc
Esti un subfunctional daca:
- Ai zone in care nu te poti organiza
- Ai tendinta sa fugi de responsabilitate si sa abandonezi totul
- Te simti mai putin competent in conditii de stres, invitandu-i astfel pe cei din proximitate sa preia controlul
- Tinzi sa manifesti simptome fizice si emotionale, in familie sau la locul de munca, atunci cand stresul este ridicat
- Poti deveni tinta ingrijorarii sau a preocuparii celorlalti
- Te raportezi la tine insuti ca la „a cincea roata la caruta”
- Te poti alege cu etichete de genul: fragil/a, bolnavicios/a, lenes/a, molatec/a etc
Daca ar fi sa privim caracterisiticile celor doua tipuri de reactivitate la stres, am fi tentati sa credem ca unii oameni sunt mai buni decat ceilalti, cand se confrunta cu stresul. De pilda, ar parea ca suprafunctionalii si evitantii reactioneaza (mai) adecvat la factorii stresori, in timp ce subfunctionalii si hartuitorii sunt „problema” din relatie. Nu degeaba, acestia din urma, raporteaza o stima de sine scazuta!? In realitate, cei care hartuiesc pe altii si care functioneaza defectuos poarta povara unei anxietati mai mari, iar diferenta dintre unii si altii este mai mult aparenta, decat reala, crede Dr. Harriet Lerner. Provocarea, in fiecare caz, este aceea de a observa stilul de gestionare a anxietatii si, apoi, de a te indrepta spre tine si relatia spre integritate si echilibru, conchide autoarea.
De regula, suntem tribuitari unui anume stil de gestionare a stresului. Totusi, putem fi, atat suprafunctionali cat si subfunctionali, atat hartuitori cat si evitanti, in functie de contextele/etapele in care ne aflam la un moment dat. Important este sa ne observam/autoevaluam la cald si sa gasim calea spre rezolvarea situatiilor problematice …
Care este tiparul meu? Dar al tau?
Eu, cand sunt stresata, de regula, am tendinta sa fiu in control si incep sa dau instructiuni, eventual sa critic sau sa caut tapi ispasitori (stil preponderent suprafunctional). In acelasi timp, realizez ca am acest tipar defectuos si fac tot posibilul sa aman verbalizarea instructiunilor/sfaturilor/criticilor, macar cateva ore, timp in care stresul se mai risipeste. Am invatat deci ca, bate fierul cat e rece este o sintagma mai eficienta, in cazul meu …
Tu cum reactionezi la stres? Care sunt consecintele strategiei folosite? Crezi ca este nevoie sa schimbi ceva in tiparul relational? Ce anume ar da rezultate, in cazul tau? Este important sa clarifici aceste aspecte daca vrei ca logica anxioasa, deseori obsesiva (de tip: iar m-a mintit in privinta banilor sau fosta il instiga pe copil impotriva mea etc) sa fie inlocuita cu una calma, realista, care sa duca spre rezolvarea problemei, nu spre adancirea obsesiei cu privire la ea…
Psihologie
Perfect imperfect
Nu m-am gandit vreodata la perfectionism ca la un mecanism de aparare in fata vulnerabilitatii, dar chiar asa este. Ne-o spune Brene Brown, cercetatoarea care a studiat timp de 12 ani acest subiect incurcat, ajungand la concluzia ca oamenii care-si traiesc viata din plin au un puternic simt al valorii personale si au, de asemenea, curajul de a fi vulnerabili. Care va sa zica, imperfecti…
Cei care tin cu dintii la imagine, se straduiesc sa fie perfecti, fapt care ii epuizeaza, fara sa le dea motive de satisfactie. Ei recunosc, in cele din urma, ca duc o viata nesatisfacatoare, in relativa singuratate si izolare. Radacina acestei probleme este credinta ca nu sunt demni de iubire si ca asta se datoreaza slabelor performante si esecurilor personale, sustine autoarea.
Desi este perceput ca autoperfectionare, in realitate, perfectionismul este o incercare de a obtine aprobarea si iubirea celorlalti. Credinta, inconstienta sau nu, este urmatoarea: Daca arat perfect si fac totul perfect, pot sa evit sau sa minimizez suferinta pe care mi-o provoaca rusinea, precum si faptul de a fi judecat si blamat de ceilalti.
Perfectionismul este un sistem de credinte auto-distructiv cu scopuri de neatins, din simplul motiv ca nu exista perfectiune. Problema are legatura, mai degraba, cu felul in care esti perceput de ceilalti. Ori stii bine ca, nu exista modalitati de a controla perceptia pe care o au altii despre tine, oricat de mult timp si energie ai risipi, incercand.
Perfectionismul creaza dependenta pentru ca, invariabil, cand ne confruntam cu rusinea, cand suntem judecati sau invinovatiti de ceilalti, de multe ori credem ca e din cauza ca n-am reusit sa fim perfecti. In loc sa punem sub semnul intrebarii pseudo-logica perfectionismului, devenim si mai incapatinati in incercarea noastra de a arata si a face totul perfect.
Perfectionismul predispune la rusine, vinovatie si critica, iar acestea, la randul lor, aduc cu ele si mai multa rusine si auto-invinovatire: Eu sunt de vina. Ma simt astfel fiind-ca nu sunt suficient de bun, ar suna vocile critice din capul perfectionistului.
Perfectionismul este epuizant. Toata aceasta stradanie prin care construim aparentele, este una epuizanta. E un efort care nu atinge niciodata punctul final. In lupta cu tine insuti si cu aspiratiile tale nerealiste, poti pierde relatii, experinte noi si posibilitatea de a trai, cu satisfactie si bucurie.
Perfectionismul distruge creativitatea. Perfectiunea bazata pe stiinta este cruciala atunci cand contruiesti un avion, un pod sau un tren de mare viteza (de retinut ca aici se lucreaza in echipa, ceea ce inseamna ca, daca cuiva ii scapa un amanunt tehnic, un altul va remedia situatia). Dar cand te concentrezi pe propria persoana, pui presiune pe tine distrugand astfel una din resursele importante, necesare actului creator.
Perfectionismul saboteaza progresul. Daca vrei sa fii sigur/a ca nu te vei apuca vreodata de un proiect nou, socoteste ca acesta trebuie sa iasa perfect. In mod ironic, cele mai bune proiecte sunt cele care nu s-au concretizat niciodata…
In concluzie, subscriu la ceea ce Brene Brown remarca, pe buna dreptate: O plimbare de 20 de minute, pe care o fac, este mai buna decat o alergare de 7 km pe care n-o fac. O carte imperfecta pe care o public este mai buna decat cea perfecta, care ramane in calculatorul sau mintea mea. O petrecere cu mancare chinezeasca este mai buna decat petrecerea eleganta, pe care n-o voi organiza niciodata.
Imi place si aforismul asta, care, o data inteles, transforma imperfectul in perfect: Toate lucrurile au o crapatura, fie ea cat de mica. Pe acolo intra lumina in ele. Leonard Cohen, Anthem.
Psihologie
Cura de o zi pentru teama de respingere
Psihoterapeutul Harriet Lerner in cartea Dansul fricii povesteste despre una din terapiile de scurta durata pe care i-a administrat-o unui prieten blocat de frica de refuz/respingere. Pentru ca avea copilaria marcata de respingere si din cauza ca trecuse printr-un divort dureros, Frank ezita s-o invite pe Liz in oras, de teama ca aceasta il va refuza. Terapia propusa se baza pe crearea a 50 de situatii noi in care Frank trebuia sa primeasca refuzuri.
Tipul acesta de terapie radicala se numeste desensibilizare progresiva (tehnica folosita cu succes in cazul fobiilor) iar logica acesteia este sa experimentezi si mai multa teama/anxietate prin confruntarea cu obiectul fricii, pentru a o diminua, in cele din urma, prin experienta.
Concret, Frank primise sarcina sa mearga in cel mai aglomerat centru comercial din oras si sa invite diverse femei necunoscute, la restaurant. Desi terapia i s-a parut bizara si infricosatoare, a acceptat totusi propunerea deoarece avea mare incredere in terapeut si era foarte motivat. Dar ce credeti ca s-a intamplat pe teren?
Lucrurile s-au complicat datorita situatiei stanjenitoare in care se afla dar si a faptului ca unele femei au acceptat invitatia lui Frank. Chiar si asa, a reusit sa colecteze 20 de refuzuri dupa care un gand salvator i-a trecut prin cap: ce-ar fi sa o sun pe Liz si s-o invit in oras? Zis si facut. Pentru ca era déjà experimentat in privinta eventualului refuz, a actionat cu hotarare, asumandu-si raspunsul ei, oricare ar fi fost acesta. Ei bine, raspunsul lui Liz a fost NU, cu specificarea ca era implicata déjà intr-o relatie.
Bun, si care a fost atunci castigul acestei terapii de soc la care s-a supus de buna voie, Frank? In primul rand, el a inteles ca refuzul face parte din viata. Apoi a putut sa-l accepte ca pe un esec trecator, ca pe o experienta care are de-a face prea putin cu sinele sau, si mai mult cu sinele celuilalt si cu anumite circumstante exterioare. Este bine de stiut ca refuzul cuiva poate dezvalui la fel de multe (adesea si mai multe) despre nesigurantele si fricile celui care te respinge, precizeaza psihoterapeutul Harriet Lerner.
Nimeni nu este imun la durerea unui refuz. Dar, cu cat ne dezvoltam mai mult maturitatea si valoarea sinelui, cu atat mai putin vom lua refuzul ca pe ceva personal. Cand realizăm că a fi respins nu e o incriminare la adresa ființei noastre, ci o experiența pe care trebuie s-o suportam iar și iar atata vreme cat iesim in lume, refuzul devine tot mai usor de digerat. Singura cale certa de a evita sa fii respins e sa stai mut intr-un colt si sa nu-ti asumi niciun risc… Daca alegem sa traim curajos, vom avea de indurat si refuzuri. Vom supravietui ca sa infruntam si mai multe”
Respingerea este una dintre cele cinci rani ale copilariei (alaturi de abandon, umilire, nedreptate si tradare) care ne impiedica sa fim noi insine, sustine Lise Bourbeau, initiatoare a unei scoli/filosofii de viata, denumita Asculta-ti corpul si autoare a numeroase carti printre care: Cele cinci rani ale copilariei care ne impiedica sa fim noi insine si Vindecarea celor cinci rani. Cartile sunt traduse in limba romana si se gasesc in librarii.
Despre frica de respingere, de a vorbi in public, despre anxietatea sociala precum si despre rusinea in diferite contexte de viata, recomand cartea psihoterapeutului Dr. Harriet Lerner, Dansul fricii, aparuta in 2017 sub patronajul Pagina de Psihologie.
Psihologie
De la omida la fluture sau despre viata cu aripi
Cuvantul schimbare se afla astazi pe buzele tuturor. Este rostit imperativ de promotorii dezvoltarii personale. Este invocat de strategi, lobbysti, progresisti. Apare in carti, in manuale, in biblia crestina, cu formula duhovniceasca, nastere din nou. Am scris si eu despre schimbare aici, in aceleasi note clasice, previzibile, pe alocuri, descurajatoare. Dupa care m-am intrebat foarte serios: oare se schimba omul cu adevarat?
Dintr-un unghi mai realist si profund psihologic, as inlocui termenul de schimbare cu transformare. Iata de ce: Oricat ne-am stradui sa ne schimbam si orice metode draconice am incerca, va ramane un miez (un nucleu dur), toata viata. Psihologul trazactionist, Eric Berne spunea, destul de transant, ca omul isi scrie scenariul de viata in primii 6 ani. Tind sa-i dau dreptate. Testele psihometrice standardizate si chiar studiile calitative serioase releva acelasi lucru, desi sunt acoperite de uitare, tocmai pentru ca pun in pericol tema schimbarii, vanitoasa si banoasa…
Daca inlocuim termenul schimbare cu transformare, nu doar ca reducem anxietatea dar le dam voie oamenilor sa experimenteze, sa exploreze, sa incerce ceva diferit si sa adauge la acest miez (poate fi sinele nostru autentic), sensuri noi, care le imbogatesc viata. In acest caz, fiecare teritoriu nou in care patrundem, fie ca e o tara straina, o prietenie stransa, nasterea unui copil sau o slujba noua, evoca o lume noua inlauntrul nostru.
S-ar putea ca aceasta lume noua sa te sperie. Te poti astepta ca gasind ceva, sa pierzi altceva. Poti, de pilda, sa simti frica/anxietate/disconfort iesind din zona de siguranta, dar sa castigi curaj si incredere in fortele propri. Poti pierde bunuri ca sa castigi valori. Poti pierde prietenia cuiva sau chiar familia pentru ca ai ales o viata de devotiune religioasa, dar poti castiga liniste si impacare cu sine ci cu Dumnezeu etc. Depinde cat de mult si in ce directie vrei sa mergi.
Dar unde, din ce punct incepe transformarea?
Cel mai comod este sa pornesti procesul transformarii printr-o revelatie care sa te strafulgere in minte cu un AHA salvator. Te averizez totusi ca aceasta pilula magica s-ar putea sa nu existe. Daca ai asteptat in zadar in zona asta iluzorie si nu s-a intamplat nimic, poti incerca sa privesti atent in jur, la mediul in care traiesti, si sa vezi ce poti fura de acolo: instructie, hobby-uri, mentori, suporteri etc. Daca nici asta nu ti se potriveste, ai la indemana optiunea transformarii prin experiente. Si daca nici asta nu functioneaza, pregateste-ti credinta pentru un miracol, ca acela al nasterii din nou, descris de Scripturi…
Ca sa plec din Romania spre Belgia, acum 9 ani, am avut nevoie de o criza. Momentul zero mi-a dat desteptarea si m-a motivat pentru ceva ce avea sa insemne sansa unui nou inceput. Curajul transformarii m-a rasplatit cu aceasta a treia viata pe care o experimentez in exil, si de care uneori ma minunez. Chiar e aievea ce traiesc!?
Nu ne plac crizele, nu iubim suferinta, fugim de durere dar tocmai ele ne transforma si ne descopera cine suntem, in ciuda faptului ca ne-am aflat, candva, cu nasul in tarana. Important este ca ne-am ridicat de jos. Din nou si din nou…
Imi place imaginea omidei care se transforma in fluture. Ea isi fortifica trupul firav pentru zborul care-i descopera lumea. Si tu poti zbura, daca te hotarasti sa iesi din cocon, la momentul potrivit. Poti face asta, inclusiv cumparand un bilet de avion sau, pur si simplu, zburand catre viata!?…
Ultimele comentarii