Psihologie
O poveste despre (ne)eliberare
Cand cineva greseste fata de mine si-mi cere scuze, regretand sincer gestul, fapta ori vorba care m-a ofensat, iertarea vine firesc si relativ usor (nu vorbim aici de greseli grave, cum ar fi adulterul de exemplu). Dar ce se intampla cand nu exista recunoasterea greselii, remuscare si cand scuzele nu mai vin niciodata? Ce anume ne tine captivi in suferinta si ce anume ne-ar putea elibera de ea?
Suferinta ne tine captivi din mai multe motive:
Modul nostru de gandire ne blocheaza calea spre eliberarea de amaraciune si durere, sustine Dr. Harriet Lerner in cartea, De ce nu vrem iertarea. Cel mai rascolitor gand, pus sub forma de intrebare este de ce. De ce mi-a facut una ca asta? Desi legitima, intrebarea nu are raspunsuri logice (cum sa explici inexplicabilul?), oricum, nu cele care ne-ar putea usura calea spre vindecare.
Un alt gand care ne bantuie este legat de sentimentul echitatii. Nu e drept ca mi s-a intamplat asta, nu meritam, dupa tot ce am facut pentru ea/el. Nu e corect ca eu sa sufar iar el/ea sa fie fericit/a, calcand pe cadavre. Nu stiu cum se intampla dar, cu cat este mai nefericit cel lezat, cu atat pare mai fericit si nepasator cel care a lezat, fapt care intensifica durerea primului.
Tendinta noastra de a lua lucrurile foarte personal este un alt obstacol in calea procesului de vindecare. Gandul ca ceea ce s-a intamplat are legatura doar cu mine, cel lezat, este de departe o minciuna. Psihologii atrag atentia ca atunci cand oamenii sunt rai cu alti oameni, sunt ei insisi nefericiti si raniti. De multe ori acestia aleg la intamplare oameni pe care sa arunce resentimentele, furia si frustrarile personale. In acest caz, ceea ce spun si fac sunt proiectii ale felului in care ei insisi se vad in relatie cu ceilalti.
Desi nu admitem, a ramane cu furia noastra, suparati si epuizati, ne poate fi folositor in patru feluri, sustine Dr. Harriet:
- Suferinta poate fi maniera noastra specifica de a ne lua revansa, aratandu-i celuilalt, precum si lumii intregi cat de profund am fost raniti de comportamentul cuiva. In realitate, celorlalti le pasa mai putin de noi si mai mult de ei insisi.
- Furia pe care o resimtim fata de cel care ne-a gresit poate servi la a ne proteja o alta relatie, mai importanta. De exemplu, este mai comod sa pastram ranchiuna fata de nora, in timp ce evitam sentimentele negative vis-à-vis de pasivitatea fiului care nu si-a asumat nicio responsabilitate pentru felul in care te trateaza sotia lui etc.
- Emotiile negative ne tin conectati cu persoana care ne-a ranit. La fel ca in iubire, atasamentul este prezent si in acest caz, mentinand relatia, in mod disfunctional. Asa se face ca, in unele cupluri separate d.p.d.v. legal, legatura emotionala este inca prezenta.
- Un dialog intern manios pastreaza vie fantezia ca se va face dreptate. Cel ofensat spera astfel ca va veni o zi in care ofensatorul isi va recunoaste greseala si va dori sa o repare. Un alt gand iluzoriu, care depinde exclusiv de meandrele celuilalt…
Exista retete pentru eliberare si vindecare?
Harriet Lerner crede ca nu exista un ghid de eliberare din ghearele durerii. Motivul ar fi insasi viata care include dezamagire si chin. Singura cale de a evita sa fii tratat rau in aceasta lume este sa te ascunzi intr-un colt intunecat si sa ramai mut. Daca esti in lume, raspunsul la intrebarea cum te eliberezi de rana nerecunoscuta si nepansata este descurajant: Fa-o asa cum poti, cu resursele pe care le ai la indemana! Foloseste o strategie proprie, o practica de vindecare care ti se potriveste (rugaciune, meditatie, sport, voluntariat), ori adopta un nou mod de gandire (restructurare cognitiva) care sa rezoneze cu obiectivul propus, acela de eliberare si vindecare.
Daca vrem sa scapam de manie si resentimente este necesar sa renuntam la iluzia ca pute(a)m avea un trecut diferit si sa indepartam speranta unui viitor fantezist. Ceea ce avem este viata din prezent, care poate fi traita si altfel decat ramanand impotmoliti in manie si resentimente.
In loc de concluzie, o poveste despre eliberare
Doi calugari care calatoreau impreuna au ajuns pe malul unui rau, unde au intalnit o femeie imbracata intr-o lunga rochie de matase, care le-a cerut celor doi s-o poarte pe apele repezi ale raului. Cel mai tanar i-a intors spatele femeii si a inceput sa inoate spre malul celalalt al lacului. Calugarul batran a urcat femeia pe umerii lui si a traversat raul. Dupa ce-au ajuns dincolo, femeia si-a vazut de drum, fara sa spuna un cuvant.
Cei doi si-au continuat calatoria tacuti insa devenea tot mai clar ca tanarul calugar era agitat si preocupat de ganduri. In cele din urma a izbucnit: cum ai putut s-o duci in brate pe femeia aceea, l-a intrebat dojenitor. Stii ca juramantul nostru ne interzice sa atingem vreo femeie. Mai mult, a fost atat de capricioasa si nerecunoascatoare. Nici macar multumesc nu ti-a spus. Eu am lasat femeia pe mal, dupa ce am trecut-o raul. Tu de ce o mai porti cu tine si acum, i-a replicat batranul.
Psihologie
Totul sau nimic!?
In urma cu mai multi ani, o batrana m-a rugat sa intermediez o relatie intrerupta de mult timp cu sora ei mai mare. Era atat de afectata de aceasta situatie si-si dorea atat de mult impacarea incat m-a responsabilizat peste masura. In ziua Z, echipata cu argumente si multa speranta, am descins in casa surorii acesteia, cu care aveam o relatie mai veche. Din vorba in vorba, am ajuns la momentul inmanarii ramurei de maslin, oferita cu lacrimi de sora ei. Dar, stupoare. Batrana a incremenit muta prêt de un minut, dupa care mi-a spus scurt: nu pot sa iert. Noi doua nu mai avem ce discuta. A fost randul meu sa tac, timp in care am realizat ca toate argumentele cu care venisem si pe care le ambalasem frumos, ramasesera fara valoare.
Am aflat apoi cate ceva despre trecutul celor doua femei dar inca n-am priceput ce-ar fi putut-o impiedica pe aceasta doamna sa refuze regretele si mana intinsa a surorii ei si sa plece dincolo (a murit in urma cu doi ani) cu aceasta problema nerezolvata. Intre timp m-am confruntat eu insami cu demonul ofensei si-am constatat ca e greu sa iert si sa uit, asa cum scrie prin carti si asa cum ma indeamna valorile spirituale pe care le-am mostenit. Sunt cel putin doua cazuri in care am preferat sa intorc spatele si sa las trecutul in urma, in ciuda faptului ca relatiile s-au pierdut…
Lacturand cartea Dr. Harriet Lerner, De ce nu vrem iertarea, am gasit cateva raspunsuri, un pic diferite fata de cele pe care le impartasem pana acum despre iertare. Autoarea are o pozitie reconfortanta pentru cei care, in ciuda vointei de a ierta, nu reusesc acest lucru. Nu esti o persoana mai putin iubitoare sau incompleta daca iti raman anumite lucruri pe care nu le poti ierta si dacă iti doresti ca pe anumite persoane sa nu le mai vezi niciodată in viata.
Mai mult, propozitia, ai nevoie sa ierti este un cliseu si o minciuna. In realitate, oamenii au nevoie sa se elibereze de manie, de amaraciune, de resentimente si de durere. Astfel, vreau sa iert se traduce prin vreau sa las asta in trecut si sa-mi gasesc pacea mintii.
Iertarea nu este singura modalitate de vindecare si nu se potriveste in toate cazurile, sustine autoarea. A cara acest dar in spate cu de-a sila, doar pentru ca este un ideal al credintei spirituale, poate aduce frustrare, vinovatie si rusine… Si-apoi nu poti porunci inimii sa faca ceva pentru care nu este inca pregatita.
Iertarea este ceva care nu poate fi chemat la ordine, pretins sau adus cu forta si nici nu poate fi dat de pomana. Nu-ti refaci umanitatea, cand ierti un ofensator care nu-ti cere scuze. El isi reface umanitatea, cand se străduieste sa-ti dobandească iertarea (Abrahams Spring).
Iertarea nu este un chilipir. Graba spre o impacare prematura si superficiala isi poate avea costurile ei, atrage atentia autoarea. Atunci cand o persoana este impinsa de convingerile sale religioase sau de oamenii din preajma sa ierte, costul cel mai mare ar fi re-victimizarea. De asemenea, nu este treaba nimănui, nici a terapeutului, nici a mamei sau a profesorului, a celui mai bun prieten sau expert, nici a preotului sa-i spuna altuia cand si daca trebuie sa ierte sau nu.
Pentru mine cea mai surprinzatoare idee din carte este afirmatia autoarei cu privire la faptul ca poti ierta 95% ori 2% pe cineva. Asta vine in contradictie cu ceea ce cred(eam) eu despre iertare si anume ca este un concept din categoria totul sau nimic. Admitand acest amendament la iertare, nimeni nu poate contesta faptul ca, a ierta suta la suta este ideal si ca asta inseamna eliberare. Sa ierti inseamna sa eliberezi un prizonier si sa descoperi ca acel prizonier erai tu.
Despre ce sa faci ca sa te eliberezi si cum sa-ti gasesti linistea dupa furtuna, intr-un articol viitor.
Psihologie
Ce poti face cu o ramura de maslin
Ramura de maslin este simbolul pacii in toate culturile. Maslinul este vazut si ca simbol al nemuririi, din cauza frunzelor lui vesnic verzi. Astazi am aflat ca maslinul poate intruchipa mandria umana si ca ramurile lui stufoase semnifica familiile numeroase si puternice.
Cand cineva iti aduce, in mod simbolic, o ramura de maslin e ca si cum ti-ar vorbi despre toate aceste valori, cerandu-ti scuze pentru greseli si asigurandu-te de bunele sale intentii. Dar cum intampini tu, cel ranit/nedreptatit, ramura de maslin? E musai s-o primesti sau o poti refuza politicos? Sa vedem ce ne spune despre asta Dr. Harriet Lerner in cartea De ce nu vrem iertarea.
Accepta ramura de maslin!
Scuzele cuiva se primesc cu simplitate si gratie, spune Harriet. Un simplu multumesc pentru scuze, apreciez gestul, este suficient atunci cand avem de-a face cu cineva care-si exprima regretul in mod sincer. Daca incepem sa rumegam faptele si sa-i reamintim celuilalt cat de ingrat s-a comportat, e ca si cum i-am refuza scuzele si i-am pune la indoiala gestul.
Dar uneori vorbele nu sunt suficiente ca sa reparam o greseala. Cand i-am patat cuiva covorul din sufragerie, de exemplu, scuzele ne vin automat pe buze dar corect ar fi sa-i achitam proprietarului si factura de la curatatorie. Sau, daca ne-am purtat rece, insensibil cu partenerul ani la rand, producandu-i suferinta si hotaram sa ne schimbam brusc atutudinea, testul regretului este sa transpunem vorbele in fapte, altfel scuzele nu produc niciun efect.
Nu accepta ramura de maslin!
Acceptarea unei scuze nu inseamna totdeauna reconciliere si nu tot ce stricam poate fi reparat. Sa ne imaginam de pilda cazul unei femei inselate de partenerul ei. Cand aceasta va afla despre existenta unei alte femei in viata barbatului ei, scuza si regretul amandorura sunt inutile si deplasate, in ciuda sinceritatii tardive a celor implicati.
Sunt asadar si situatii in care ai nevoie de curaj sa-i spui celui care ti-a gresit: nu-ti accept scuzele! Motivele atarna greu: fie faptasul nu te asculta cu adevarat, fie nu-si recunoaste partea de vina ori crede ca celalalt a exagerat si ca interpreteaza gresit lucrurile; poate scuza este repetata la nesfarsit, fara ca promisiunile de indreptare sa prinda contur (vezi cazul abuzatorilor care cer scuze victimelor dupa agresiune, urmand sa faca exact acelasi lucru, ori de cate ori victima il provoaca); cand scuza este justificata iar vina aruncata in terenul altuia, etc
Si totusi,
In cele mai multe cazuri, este de preferat sa lasam usa deschisa spre ceilalti, indiferent de scuzele lor imperfecte si de mandria care ne sopteste la ureche alta cale. Generozitatea ne face noua insine un bine iar acceptarea ramurei de maslin consfinteste pacea, cam in felul acesta: ok, trecutul a fost asa cum a fost. Nu vreau sa ne mai intoarcem acolo. Exista insa un viitor care ar putea sa aduca si altceva, inafara de manie si resentimente…
Psihologie
Adevarata poveste a lui Hansel si Gretel
Dintre toate povestile citite in copilarie, cele cu mame vitrege si copii aflati in suferinta au fost preferatele mele. Eram atat de captivata de intriga povestii, incat treceam prin tot felul de stari, anticipand finalul, intotdeauna fericit si eliberator. Am pastrat pana astazi empatia pentru copiii aflati in dificultate din lumea reala dar si aversiunea fata de mamele vitrege, pe care inca am tendinta sa le inregimentez in categoria celor mai infioratoare fapturi.
O poveste cu alt final!?
Cred insa ca a sosit timpul sa reevaluez povestile cu mintea rationala a adultului si chiar sa repar distorsiunile, acolo unde se impune acest lucru. Sa luam de pilda, povestea lui Hansel si Gretel. Copiii astia sunt condamnati la moarte de mama lor vitrega, care vrea sa-i abandoneze in padure, din cauza saraciei. Culmea este ca se sfatuieste cu barbatul ei, tatal copiilor care va sa zica, si acesta consimte sa-i duca planul diabolic la indeplinire. Prima data copiii gasesc poteca spre casa cu ajutorul pietricelelor presarate pe drum de prevazatorul Hensel. Cand povestea se repeta, copiii se ratacesc in padure si trec prin tot felul de peripetii, din care doar istetimea si norocul ii mai scoate basma curata.
Si acum haideti sa-i aducem pe Hansel si Gretel in lumea reala. Cand copiii astia se vor face mari, vor pastra adanc in suflet durerea ca tatal lor i-a abandonat. Dar loialitatea fata de unicul parinte precum si dorinta de a proteja aceasta legatura, le va intuneca gandirea fata de episodul abandonului. Inconstient, il vor ierta pe tata si vor alege sa-si canalizeze furia si mahnirea spre groaznica faptura care este mama vitrega.
Daca nu cumva, tatal cuprins de remuscari (sau in urma psihoterapiei) va ajunge sa simta vinovatie fata de copii si va dori sa repare raul facut cu buna stiinta. In acest caz, le va face o vizita copiilor si sa le spune ceva de genul: dragii mei copii, sunt profund dezamagit de comportamentul meu abominabil fata de voi, din trecut. Da, mama voastra era groaznica, dar responsabilitatea de a o infrunta si de a va proteja era 100% a mea. V-am abandonat pe amandoi punandu-va astfel vietile in pericol. As da orice sa ma pot intoarce in timp, ca sa va ofer iubirea si siguranta pe care amandoi le meritati. Nu exista scuza pentru ce am facut, insa va rog totusi sa ma iertati. Imi pare atat de rau…
O poveste moderna cu morala cu tot
Povestea lui Hansel si Gretel nu este despre ticaloasa mama vitrega si inocentul tata pe care ea il hartuia, ci despre confuzia care se face frecvent in relatiile noastre de familie. Ne indreptam aratatorul spre soacre, mame vitrege si nurori, copii neascultatori sau barbati agresivi, in timp ce evitam sa vorbim despre purtarea pasiva a sotiilor/fiicelor, a tatilor sau/si a fiilor lor. Acest comportament de a demoniza pe unul in contrast cu celalalt, considerat usa de biserica, naste confuzie si creaza codependenta. In realitate, suntem cu totii responsabili pentru gestionarea relatiilor in siguranta, curaj, asumare si claritate.
Nu putem gandi tranzactiile umane in termeni de cauza/efect si intr-o maniera simplista, lineara. Daca am face astfel, e clar ca mama vitrega l-a facut pe tata sa-si abandoneze copiii. In realitate, el insusi i-a abandonat atunci cand nu a luat in calcul si alte optiuni, decat cea propusa de femeie. In acelasi fel, noi nu suntem raspunzatori pentru reactiile altora, asa cum nici altii nu sunt responsabili pentru comportamentele si raspunsurile noastre.
Ca sa intelegem mai bine fenomenul va propun speta unui barbat care are o aventura extraconjugala, desi este implicat intr-o casnicie in care a jurat fidelitate pana la moarte. Sa presupunem ca sotia este distanta, critica, indisponibila sexual, are o boala cronica sau s-a ingrasat foarte mult. Cine este vinovat de tradare? La prima vedere lucrurile sunt clare dar de obicei tendinta este sa-i gasim scuze tradatorului (treaba asta este reglata si cultural), pana cand ajungem, fie sa impartim vina pe din doua, fie s-o lipim de partenerul critic si indisponibil. E clar, din cauza ei a tradat bietul om.
Ca sa pun si mai mult gaz pe foc, sa ne imaginam cateva posibile reactii ale partenerei inselate. Sa presupunem ca aceasta ar intra intr-o depresie profunda si s-ar sinucide. Sau ar putea sa-si paraseasca sotul si sa nu se mai casatoreasca niciodata, convinsa fiind ca nu mai poate avea incredere in nimeni. Intr-un alt scenariu ar putea fi bucuroasa ca are motiv sa-si paraseasca sotul infidel, simtind eliberare. Apoi s-ar recasatori cu un barbat iubitor care o va face fericita pana la adanci batraneti.
Acum, cine este responsabil pentru aceasta melo-drama? Femeia, pentru ca i-a dat motive partenerului s-o insele? Barbatul infidel din cauza caruia femeia a ramas singura sau a ales moartea? Ori am putea, dimpotriva, sa-l felicitam pe sot, deoarece infidelitatea lui a determinat o schimbare fericita in dreptul sotiei? Dati-mi voie sa spun si sa cred ca a privi lucrurile astfel ne arunca intr-un tip de gandire mitica, nerezonabila. Raspunsul la aceasta drama este unul cat se poate de logic si legitim. Barbatul este responsabil de infidelitatea lui 100% iar femeia este responsabila de reactia ei in fata acestei realitati, in aceeasi completa masura…
Happy end!?
Cred ca a sosit timpul, adulti fiind, sa ne detasam de gandirea mitica si de povestile sentimentale si sa acceptam adevarul gol golut. Eu si numai eu sunt responsabil/a de ceea ce fac, gandesc si simt. Cand iau o decizie, consecintele acesteia sunt tot in responsabilitatea mea, chiar daca nu-mi convine ce se intampla dupa. Daca ranesc pe cineva prin vorbele si faptele mele, nu este pentru ca altcineva m-a provocat, a pus paie pe foc sau a intervenit intr-un context nefavorabil, ci pentru ca am gresit eu. Daca am calcat gresit si am provocat suferinta cuiva sau chiar mie insami, trebuie sa repar, cerand iertare sau chiar platind cumva pentru raul produs (consecintele raman). A cere iertare presupune in acest caz asumarea responsabilitatii proprii cu dorinta de a indrepta raul facut si de a evita sa-l mai fac in viitor.
Am recitit istoria lui Hansel si Gretel si m-am intristat din nou la gandul ca tatal n-a fost in stare sa-si protejeze copiii de mama lor vitrega. Totusi povestea lor e doar o poveste cu happy-end, in timp ce, in viata reala, multi Hanseli si Greteli, tati si mame, soti si sotii isi indreapta furia spre un dusman inchipuit, purtand razboaie false si consumand energie in mod gratuit. Alternativa consta in iesirea din poveste si identificarea corecta a vinovatilor cu asumarea propriei responsabilitati. Doar asa povestea reala capata sens si… happy-end.
Psihologie
Cum intampini critica astfel incat sa invati din ea
Am intalnit oameni care nu suporta critica. Mai mult, acestia se feresc sau nu cer niciodata feedback de teama ca ceilalti i-ar putea rani. E drept ca unele critici pe care le primim sunt cauzate mai degraba de reactivitatea celeilalte persoane, decat de comportamentul nostru neadecvat. Acesta ar fi critica ieftina, emotionala, lipsita de valoare si consistenta. Acest tip de criticism este periculos din cateva motive:
Criticismul ieftin raneste. Cei care critica sunt cel mai adesea oamenii care stau pe margine, neimplicati dar foarte atenti la orice mutare gresita a personajului din arena. Ei stiu apoi sa apese butoanele vulnerabile ale acestuia, declansandu-i rusinea. Rezultatul impunsaturilor poate fi restrangerea libertatii celui care actioneaza. De ce sa risti facand ceva ce va fi demolat apoi prin cateva cuvinte sau chiar dintr-o privire?
Criticismul ieftin te poate determina sa spui: nu ma intereseaza ce spun ceilalti! Bine, bine dar cumva trebuie sa te protejezi de sagetile lor. Va trebui deci sa-ti faci rost de armura. Ori armura este grea, inconfortabila si se uzeaza rapid. In plus ea trebuie sa corespunda noilor tipuri de arme si stiluri de lupta care evolueaza cu repeziciune. Indiferenta fata de opiniile celorlalti pare o amagire, deoarece nimeni nu poate castiga aceasta lupta inegala…
Criticismul ieftin te face imun la feedback-ul pozitiv si la critica bine intentionata. Ai putea bloca astfel orice informatie care vine din exterior, din dorinta de a te proteja. Ne izolam in spatii sigure, in care nu exista nimeni care sa puna la indoiala ce spunem sau ce facem.
Desi nu ne place critica, aceasta poate fi o provocare din care avem de invatat o multime de lucruri. S-ar putea ca oamenii de langa noi sa aiba dorinta (nu prea bine directionata, poate) de a pune umarul la indreptarea noastra. E posibil sa-i deranjeze la noi o trasatura de personalitate sau un comportament, care influenteaza in sens negativ relatia noastra. Apoi, s-ar putea ca pe langa critica, sa ne sugereze o alternativa viabila la o situatie pe care o intelegem si gestionam gresit etc.
Conform lui Brene Brown, critica rationala si feedback-ul constructiv sunt provocari pe care n-ar trebui sa le ocolim. Critica rationala este o discutie bazata pe respect intre oamenii care doresc sa-si largeasca orizonturile intelectuale si sa descopere adevarul. Daca esti unul dintre acestia, incearca sa privesti critica non-defensiv, ascultand activ si reflexiv ce are sa-ti spuna celalalt. Cum poti face asta? Dr. Harriet Lerner in cartea De ce nu vrem iertarea, iti ofera cateva solutii:
- Constientizeaza defensiva, care vine automat si te blocheaza exclusiv pe critica
- Defensiva incepe in corp, facandu-te sa fi tensionat si vigilent, asa ca ai nevoie sa te linistesti mai intai
- Asculta doar pentru a intelege. Daca punctele tale de vedere sunt legitime, pastreaza-le pentru o discutie ulterioara, cand ele vor putea fi atractia principala si nu o strategie de aparare
- Intreba orice lucru pe care nu-l intelegi. Cand formularile sunt vagi, cere exemple concrete de genul: poti sa-mi spui cum anume te-am dezamagit?
- Identifica ceva cu care esti de acord si multumeste-i celuilalt pentru deschidere.
- Cere iertare pentru partea ta de vina
- Informeaza partea lezata ca s-a facut auzita si ca vei reflecta in continuare asupra conversatiei
- Multumeste-i celui care te-a criticat ca ti-a impartasit sentimentele sale
- Preia initiativa de a deschide iarasi conversatia, atunci cand esti pregatit pentru asta.
- Trage linia, cand vine vorba de insulte. Vreau sa aud ce te deranjeaza la mine dar te rog, trateaza-ma cu respect!
- Nu asculta, daca nu poti s-o faci cum se cuvine. Poti sa-i propui celuilalt sa reveniti la subiect a doua zi, cand vei fi capabil sa-i acorzi intreaga atentie
- Lamureste diferentele dintre voi intr-un moment prielnic
- Daca nu o scoti la capat in niciun fel sau daca, in urma unei analize rationale, consideri critica ieftina si non constructiva, re-evalueaza relatia cu criticul tau si ia hotararea care te avantajeaza. Aceasta poate fi, inclusiv, iesirea din relatie.
Daca esti de partea cealalta, fiind in postura celui care critica ai grija la cateva detalii:
- Critica ta sa fie indreptatita. Orice om criticat incorect va asculta defensiv si va considera ca i se face o nedreptate
- Critica fapta, comportamentul, nu persoana! Cand trecem de la a critica un comportament specific la a lovi in stima de sine a cuiva, ingustam posibilitatea ca acea persoana sa-si examineze comportamentul, sa simta empatie si regret si sa fie motivata la schimbare.
- Fii concis! Daca te pierzi in detalii, celalalt va trage obloanele emotionale iar critica nu-si va atinge scopul
- Sincronizarea si tactul, impreuna cu amabilitatea sunt ingredientele de care ai nevoie cand vrei sa comunici cuiva lucruri mai putin placute
- Nu pretinde niciodata scuze. Oamenii nu se simt bine atunci cand cineva le spune cum sa gandeasca, sa simta sau sa se comporte
Psihologie
De ce intarzie scuzele sau nu mai vin deloc
Mi s-a intamplat de cateva ori sa astept scuze ori pareri de rau de la cineva si ele sa vina reci si formale sau sa nu vina deloc. De ce se intampla astfel? Ce se afla in spatele unor scuze nerostite sau amanate la nesfarsit? Cum sa interpretam distanta creata si cum sa ne intelegem pe noi insine cand vine vremea sa prezentam scuze cuiva caruia i-am pricinuit o durere sau/si o nedreptate? Dr. Harriet Lerner in cartea De ce nu vrem iertarea, ofera niste raspunsuri care mi-au clarificat mie insami problema, si pe care vreau sa le impartasesc cu voi, aici:
A cere sau nu scuze poate fi o chestiune culturala. De exemplu, in Coreea, intimitatea si scuzele sunt incompatibile. A te scuza in relatiile parinte/copil, sot/sotie, priteni ori rude, este nepotrivit, chiar ofensator. Aici scuza semnifica distanta sociala, fiind specifica doar cadrului formal si viatii publice. Dimpotriva, in alte culturi, ca cea occidentala, scuza si iertarea fac parte din codul bunelor manière si sunt ingrediente importante ale relatiilor, de orice natura.
Filtrele rigide din familie/societatea in care crestem ne pot influenta atitudinea fata de scuza. Daca parintii nu obisnuiau sa ceara scuze, inclusiv propriilor copii, va fi greu ca la maturitate adultii sa adopte o strategie diferita, in ciuda faptului ca-i recunosc valoarea si utilitatea.
Stereotipiile de gen sunt o alta bariera in fata scuzelor. In unele culturi, barbatii adevarati nu cer scuze niciodata! Chiar daca asta nu este o regula, studiile arata ca mai multi barbati decat femei (indiferent de cultura) fac un pas inapoi cand vine vorba sa-si ceara scuze/iertare. A fi barbat este asociat aici cu a fi puternic iar faptul ca ma scuz ma face sa ma simt slab.
Scuza are legatura si cu umilinta din perioada copilariei. Daca am fost presati de catre parinti sa le cerem scuze altora, desi nu eram pregatiti pentru asta sau/si nu intelegeam care este partea noastra de vina, amintirile acestui supliciu ne indeparteaza de scuza sanatoasa, prin retraumatizare.
Perfectionismul este un alt dusman al scuzei. Unii oameni sunt atat de aspri cu ei insisi, incat nu pot admite ca gresesc si ca ar datora cuiva, vreodata, scuze. Cand adoptam o atitudine de seriozitate ajunsa in faza terminala privitor la greselile noastre sau cand interpretam eroarea drept lipsa de valoare, inferioritate ori, chiar mai rau, devine mult mai greu sa admitem greseala si sa ne scuzam pentru ea.
Nu ne cerem scuze atunci cand avem o problema cu valoarea sinelui. In cazul unui sine echilibrat este usor sa accepti faptul ca: eu nu sunt ok, tu nu esti ok si asta e ok! In realitate insa, a-ti recunoaste limitele si slabiciunile este de multe ori riscant pentru sinele propriu. Niciun individ nu se va simti responsabil si nu va regreta sincer, daca in felul acesta ajunge in pericol de a se vedea pe sine intr-o lumina insuportabila.
Rusinea este un alt impediment in fata prezentarii scuzelor. Cand ne incalcam propriile valori si credintele esentiale, putem simti rusine. Iar acest sentiment este foarte greu de suportat din cauza ca, spre deosebire de vina care inseamna a face si implicit a putea corecta, in rusine este despre a fi, ceea ce anuleaza complet individualitatea. Rusinea este atat de puternica in unele cazuri, incat se poate deghiza in aroganta, dispret, control, superioritate sau omniscienta. Este ceea ce spunem despre unii oameni care merg pana in panzele albe, fara sa-si recunoasca vina sau slabiciunea.
Nu ne scuzam si din cauza lipsei/estomparii constiintei morale. Daca nu avem valori si principii dupa care ne ghidam viata, ne conducem dupa principiul machiavelic scopul scuza mijloacele, amagindu-ne cu ideea ca lumea este rea si agresiva iar daca nu-i raspunzi cu aceeasi moneda, te calca in picioare.
Un segment mic dar deloc neglijabil dintre cei care nu cer scuze, il constituie psihopatii. Ei nu cer iertare de la nimeni din cauza ca le lipseste empatia. Agresorii isi spun lor insile: de fapt ea a vrut-o, a cautat-o cu lumanarea ori era necesar sa procedez asa pentru ca merita, sau chiar, asta nu s-a intamplat niciodata!
Bine de stiut: unii oameni nu vor cere scuze niciodata. Sunt prea raniti ei insisi, prea defensivi, prea coplesiti de rusine, asa incat nu se pot vedea obiectiv si nu-i pot vedea obiectiv nici pe ceilalti. Asa ca, daca cineva te-a ranit si iti datoreaza scuze, orice ai face, nu-l poti determina sa treaca la actiune. Ce poti face totusi pentru a elimina furia, durerea si resentimentele, voi incerca sa raspund intr-un alt articol…
Psihologie
O scuza suficient de buna
N-am o problema cu prezentatul scuzelor atunci cand simt ca am gresit fata de cineva. Am o problema insa, in privinta ei, in situatii mai putin clare, cand vina este impartita. In acest caz prefer formula scuza-ma in locul celei mai puternice, iarta-ma. Apoi, incerc sa ma justific gasind circumstante atenuante. Alteori mi-e mai usor sa pasez vina in dreptul altuia (a partii vatamate mai ales) sau minimizez greseala mea si sentimentele celuilalt.
Cand insa cineva imi datoreaza scuze, asteptarile sunt mari si legitime. Chiar daca nu-i amintesc celui gresit ca are niste datorii la mine, raman totusi in asteptare, sperand ca va stii ce are de facut. Pentru mine, cea mai spinoasa problema din vocabularul iertarii apare atunci cand am de-a face cu cineva care nu se caieste…
Fie ca ne place sau nu, suntem rand pe rand, ofensatori si ofensati, pana la ultima noastra suflare. Avem astfel datoria sa cerem iertare celor carora le-am gresit si avem dreptul sa ni se ceara iertare atunci cand altii ne-au gresit noua insine. Dar cum sa o facem astfel incat gestul sa fie autentic si reparator? Ce greseli/capcane trebuie sa evitam pentru ca iertarea sa se produca, fara a lasa rani? Cum sa nu fie o scuza, pentru a-si face efectul dorit? Iata intrebari la care am gasit un raspuns multumitor in cartea, De ce nu vrem iertarea, de Harriet Lerner.
Cum distrugi o scuza!?
Atunci cand introduci cuvinte parazitare de tip dar sau daca. Dar-ul semnaleaza aproape intotdeauna aparitia unei justificari sau anuleaza complet mesajul initial.O scuza falsa, care vine ca un bumerang sa arunce vina asupra ta, e mai rea decat atunci cand nu ceri iertare deloc. Aproape orice scuza care incepe cu imi pare rau daca… este o scuza falsa. Si asta, deoarece, cand apare in ecuatie daca, interlocutorul este invitat sa-si puna sub lupa propriile reactii, ca in exemplu: imi pare rau daca te-ai simtit ofensat cand am spus asta… Aici imi pare rau este de fapt nu-mi pare rau deloc. Esti cam sensibil si ar trebui sa vezi ce faci cu asta.
In sistemele (familii, grupuri, comunitati, societati) in care gradul de anxietate este crescut, individul (tapul ispasitor) sau mai multi indivizi (vina colectiva) sunt facuti responsabili pentru sentimentele si comportamentele altor persoane. De exemplu, daca un copil este obraznic si tata ii spune sa se potoleasca fiindca il doare capul, mama il poate admonesta pe copil spunandu-i: vezi ce-ai facut? Din cauza ta, pe tata il doare capul! Sau, daca un sef se enerveaza din cauza unei situatii tensionate cu un angajat, colegii ii pot spune acestuia din urma: e vina ta ca l-ai enervat pe sef. Acum are ceva si cu noi, desi nu l-am deranjat cu nimic. Genul acestea de scuze sunt numite mistificatoare
Cand te grabesti sa ceri scuze si vrei sa te convingi de iertarea celuilalt instant, automat, fracturezi procesul emotional al partii vatamate. Adesea, scuzele au nevoie de un timp si un spatiu al lor, pentru a-si face efectul. Daca, de exemplu, partenerul iti cere in mod expres sa faci ceva, tu ii promiti ca faci acel lucru neintarziat, insa nu se intampla asta, lasa-i timp partenerului sa-si revina si apoi prezinta-i scuzele tale sincere.
Daca i-ai gresit cuiva intr-un asemenea mod incat persoana vatamata nu vrea sa mai auda de tine in veci, n-are rost sa insisti cu scuzele. A-ti prezenta scuzele, in unele cazuri, adanceste rana si amplifica antipatia fata de cel care a gresit. Un exemplu ar fi cazul in care o persoana are o relatie extraconjugala, iar cel care a gresit, insista sa-si prezinte scuzele si argumentele fata de partenerul acesteia. In acest caz, scuza este intruziva.
O scuza se anuleaza si atunci cand este prea uzitata. Sunt destule persoane carora le este greu sa ceara scuze altora dar sunt si persoane care cer scuze altora, in exces. A cere scuze in exces poate fi consecinta unei stime de sine scazute, ori senzatia ca nu ti se cuvin anumite lucruri/gesturi/experiente, sau dorinta de a evita critica si dezaprobarea, dorinta de a multumi/impaca pe toata lumea, rusinea, un tic verbal, sfiosenia etc. Trebuie spus ca excesul de scuze creaza o distanta intre oameni si intrerupe fluxul normal al conversatiei. De aceea, nu trebuie sa ceri scuze pentru orice fleac, exprima regretul pentru ceva care intr-adevar conteaza!
O scuza are nevoie de sentimente autentice, altfel poate suna mecanic si nesincer. Daca este facuta din rutina, obligatie sau din politete, celalalt va simti asta. Dar si reversul este valabil. A exagera cu emotiile si sentimentele depre propria greseala comisa, il poate face pe cel ranit sa se simta si mai rau.
O scuza buna, nu este despre tine ci intotdeauna despre celalalt. O caracterisitca importanta a unui regret sincer este aceea ca ramai receptiv la experienta persoanei ranite, in loc s-o coplesesti cu propria emotionalitate. Asta inseamna ca, atunci cand iti exprimi regretul, ceea ce conteaza, sunt sentimentele de tristete, manie sau durere ale partii vatamate, nicidecum ale tale.
Uneori a cere scuze nu este de ajuns. Cand poti repara greseala, scuza isi are efectul deplin. De pilda, poti sa te scuzi de o mie de ori ca ai varsat cafeaua pe covorul din sufrageria cuiva. Daca nu sari sa ajuti la curatirea lui sau nu te oferi sa platesti factura de la curatatorie, atunci nu te-ai scuzat cu adevarat.
In concluzie, o scuza suficient de buna este aceea care este exprimata sincer, simplu, la timp, care are in vedere partea vatamata si care nu contine cuvinte parazitare de tip dar si daca. Expertul in afaceri, John Kador in cartea sa, Effective Apology, precizeaza: ne scuzam atunci cand acceptam responsabilitatea pentru o ofensa sau o mahnire provocata cuiva si cand ne exprimam regretul intr-o maniera directa, personala si limpede, oferindu-ne sa facem o remediere a situatiei si sa nu mai repetam vreodata greseala.
Psihologie
Skandemberg cu viata
Cand era mai mic, fiul meu il provoca pe taica-sau la un joc de masurare a puterilor, cunoscut drept skandemberg (brat de fier). Punea atata pasiune in treaba asta, incat se antrena zilnic in ideea sa castige de fiecare data. Si castiga, desigur cu complicitatea oponentului sau, pentru ca altfel era suparare mare.
Copiii devin interesati de jocurile de competitie, de obicei dupa varsta de 7 ani cand ies in lume (cea scolara) si au nevoie sa se diferentieze de ceilalti copii. In aceasta perioada inca sunt tributari gandirii magice iar ideea de super/supra putere ii valideaza in relatie cu altii dar ii si ajuta sa faca fata provocarilor din mediul scolar, si el extrem de competitiv.
Ce este interesant insa la acest joc este, nu atat competitia cat exersarea puterii. Imaginati-va un David plapand masurandu-si puterile cu uriasul Goliat. In timp ce toata lumea pariaza pe cel mai solid si mai bine pregatit fizic, iata ca buturuga mica rastoarna carul mare iar aceast triumf neasteptat modifica perceptia despre sine si despre lume a ambelor parti dar si a spectatorilor. Cum adica: poti fi plapand si totusi puternic? Poti fi solid si totusi fara vlaga?
Povestea biblica cu David si Goliat se aplica foarte bine in plan psihologic. Aici nu conteaza muschiul fizic. Ceea ce conteaza este puterea interioara, increderea in sine (fie ea si magica), forta psihicului, care trece dincolo de obstacole si piedici, spre solutii si reusita.
Am vazut destui adulti care-si perpetueaza neputinta, oferindu-le altora drepturile de putere asupra lor. Sunt acei oameni care nu pot spune nu, sunt cei care nu pot lua decizii fara sa priveasca spre goliatii din preajma, sunt cei care cauta aprobarea in ochii altora si incearca sa le fie pe plac tuturor, sunt cei care sufera precum cainii la o rautate sau critica, sunt cei care au invatat neputinta si au incremenit in ea.
Unii oameni nu-si folosesc puterea personala sau o delega altora. Ei nu constientizeaza ca sta in puterea lor sa-si construiasca viata, visurile, drumul, relatiile. In loc sa fie puternici se tem. In loc sa lupte, capituleaza. In loc sa-si spuna opinia, tac. In loc sa se bucure, prefera sa-si planga de mila. In loc sa-si traiasca viata lor, traiesc palid in umbra altora.
Un exemplu extrem al omului lipsit de puteri este depresivul. Energia lui psihica este zero iar daca i-ai propune o partida de skandemberg, ar socoti ca ii iei in deradere starea. Insa daca esti psihoterapeut sau vreun partener asumat si iubitor, poti incerca sa-i descoperi si sa-i redai puterea, cu rabdare si empatie. In final, testul suprem al vindecarii, ar fi sa jucati amandoi o partida de skandemberg.
Omule, indiferent cat de scund, inalt, gras sau slab, tanar sau batran esti, in ciuda faptului ca nu ai averi, faima sau cariera de succes, ai ceva mult mai de prêt, ai putere! Poti visa, poti construi, poti fi tu insuti, poti spune nu, poti avea voce, contezi!
Daca toate acestea ti se par povesti, intreba-te ce-ai facut cu puterea personala. Cum ai pierdut-o sau cine ti-a rapit-o. Fa ceva si ia-ti puterea inapoi. Cu cat mai repede, cu atat mai bine. Poti incepe cu o partida de skandemberg, in timpul careia sa gandesti magic. Succes deplin!
Psihologie
Ziua femeii militante
Am crescut cu tradiţia zilei de 8 martie, zi in care îi aduceam mamei flori iar invatatoarei/profesoarelor cadouri, pentru că toţi copiii făceau la fel. Astăzi ştiu ce se află în spatele acestor gesturi de recunoştinţă şi preţuire. Cam 100 de ani de istorie şi o tragedie care s-a petrecut în anul 1908 într-una din fabricile din New York, unde, în urma unui incendiu au murit peste 140 de femei. În data de 8 martie a aceluiaşi an, colegele victimelor au organizat un protest în care denunţau condiţiile improprii de muncă, salariile mici în comparaţie cu ale bărbaţilor, cerând totodată program de lucru mai scurt şi dreptul la vot.
În data de 8 martie 1917, femeile din Petrograd de data asta, (actualul Sankt Petersburg) şi-au părăsit casele şi locurile de muncă pentru a protesta împotriva raţiilor mici de hrană, a preţurilor ridicate şi mai ales a războiului care le uciseseră copiii, soţii şi fraţii. Această acţiune a rămas descrisă în istoria Rusiei ca greva pentru pâine şi pace.
După câteva tentative de a impune o zi specială dedicată femeii în Europa, în anul 1975, Organizaţia Naţiunilor Unite a confirmat printr-o rezoluţie ziua de 8 martie ca Zi Internaţională a Femeii şi a Păcii, iar deceniul care a urmat a fost numit Deceniul ONU pentru Condiţia Femeii.
În prezent 8 martie se sărbătoreşte în Europa şi SUA, în funcţie de ce înţelege fiecare cultură din acest eveniment. De exemplu, în Anglia cu această ocazie se organizează marşuri, întruniri, dezbateri prin care este rememorată lupta femeilor pentru obţinerea drepturilor civile şi politice. În alte ţări din Occident 8 martie este asociat cu emanciparea femeii moderne şi cu feminismul, în ţările balcanice se pune accentul pe cinstirea mamei, etc. Din păcate, la fel ca în cazul altor sărbători şi aceasta a devenit o sărbătoare comercială.
În România sărbătorirea femeii a fost impusă de regimul comunist ca o celebrare a femeii eroice şi muncitoare şi a căpătat accente negative din pricina cultului personalităţii promovat de Elena Ceuşescu. Cu toate acestea, ziua femeii a fost şi este o bună ocazie de a ne aminti de mamele noastre, de soţiile, surorile şi fiicele noastre, de a le preţui şi a le recunoaşte potenţialul, deseori ignorat de istorie.
Psihologie
Darul sa fie dar
In principiu, nu-mi place sa primesc daruri, cadouri, atentii de niciun fel. Exceptie ar fi florile, mai ales freziile, cartile si complimentele (sincere), pe care am invatat intr-un final sa le intampin cum se cuvine. Din aceasta pricina nu agreez aniversarile sau sarbatorile care induc ideea de dar.
De unde mi se trage fobia asta de cadouri? In primul rand, nu-mi amintesc sa fi primit daruri cand eram copil. Aveam, ce-i drept cateva papusi dezmembrate si alte jucarii pe care le imparteam cu fratii mai mici, despre care nu stiu cand si de unde aparuserara. Cert este ca nu le primisem cu dedicatie si nici cu fundita rosie de la cineva. Iar eu am crescut bine mersi, bucurandu-ma mai putin de lucruri si mai mult de oameni, natura, libertate…
La 18 ani mi-am serbat, ca tot omu’ majoratul. Pe langa urari de bine am primit pahare de cristal, doua vaze din portelan, bibelouri si alte maruntisuri de pus in vitrina si de sters, din cand in cand de praf. Am mai primit apoi si alte daruri: de aniversare, de casa noua, de venire sau de plecare dintr-un loc in altul. Sincer, m-am bucurat cel mai mult de cuvintele frumoase, de mirosul unor flori alese cu grija, de unele surprize (de pilda cineva s-a gandit sa vina cu chitara si sa-mi cante un cantec de ziua mea), care mi-au luminat privirea si mi-au atins sufletul.
Cadourile cu fundita nu m-au incantat deoarece, de cele mai multe ori s-au dovedit neinspirate dar si pentru ca mi-au transmis cateva mesaje implicite de genul: n-am vrut sa vin cu mana goala, asa ca ti-am adus ce am gasit in plus la mine prin casa sau m-am gandit ca ti-ar placea asta. Uite, am primit si eu un dar si am decis sa-l dau mai departe, pe principiul, dar din dar se face rai!? etc
Trebuie sa admit ca nu-mi plac darurile si pentru ca declanseaza o relatie de reciprocitate intre daruitor si primitor. Nu poti primi ceva fara sa te legi la cap. Sigur, e posibil sa te procopsesti. Dar te procopsesti si cu daruitorul, caruia trebuie sa-i intorci, la un moment dat, darul. Cum mie imi place sa ofer, cui cred de cuviinta, cand simt si cand consider ca e oportun, prefer sa nu ma oblig cu nimic fata de nimeni, gratuit si in avans. Altfel darul meu ulterior isi pierde valoarea si semnificatia.
Nu astept daruri pentru ca prefer sa-mi fac eu insami cadouri, exact acelea pe care le doresc si de care am nevoie, la momentul ales de mine. Chiar si florile mi le cumpar sau le aleg eu cu privirea si cu sufletul. Iar cand le primesc, prefer sa fiu surprinsa, fara vreun motiv anume, ci doar pentru bucurie. Deci, nu de ziua mea, de Saint Valentin, de 8 martie sau alte sarbatori legale si mai ales, comerciale.
Nu-mi place sa primesc, in schimb imi place sa daruiesc. Prefer sa dau ceva care conteaza. Daca sunt lucruri/obiecte trebuie sa stiu ca acopar o nevoie cu ele. Daca nu cunosc nevoia, intreb destinatarul darului ce i-ar placea sa primeasca sau ii ofer un produs pe care stiu ca il foloseste frecvent. In ultima perioada profit de oferta de vauchere de prin magazine, oferind posibilitatea celui vizat sa-si cumpere el insusi ce doreste…
Dar cel mai mult, prefer sa ofer ceva care nu costa neaparat bani dar necesita timp si investitie sufleteasca: o scrisoare, o carte, o masa speciala fara vreun motiv anume, o plimbare in natura, o invitatie la expozitie/concert/muzeu. Apoi imi place sa organizez evenimente de familie, sa planific vacantele, activitati care ne aduc bucurie tuturor si creaza amintiri pentru maine…
In urma cu mai multi ani, am citit ca lectura obligatorie la facultate, Eseu despre dar a lui Marcel Mauss. Apoi, am dat de alte lucrari, in care darul era subiect de analiza. Iata cateva aspecte pe care mi le amintesc si care mi se par relevante:
- Darul obliga la reciprocitate. Cel ce primeste un beneficiu intr-o relatie va avea datoria sa returneze ceva echivalent. Aici principiul ar fi: nimic nu e gratis pe lume, nici macar un blid de mancare. Daca ti s-a oferit in dar, tu stii bine ca cineva a platit prêtul acestuia si ca, va trebui sa dai blidul inapoi, candva…
- Daca esti preocupat de statut, vei dori sa inapoiezi darul primit, potrivit rangului tau (statut financiar, social, profesional), ceea ce iti poate crea probleme, inclusiv financiare. Nu poti merge oricum, cu orice in intampinarea altuia care te vede.
- Darul creează obligatii si asteptari, uneori imposibil de anticipat. Mai bine, nu primii nimic de la nimeni. Nu stii cat te costa apoi!.
- Conduce la frustrare daca nu este pe masura asteptarilor sau a nevoilor. Nu-i pasa de mine, ca atare mi-a adus ce nu-i mai trebuie!
- Produce resentiment daca altcineva primeste mai mult decat tine. De ce altul ar merita mai mult decat mine?
- Daca se obtine prea usor, te demotiveaza, iti scade stima de sine, si-ti poate produce stări de apatie. Aici nu mai pui deloc intrebari, doar suferi.
- Te poate pune în situatii sociale jenante in care constati ca tu ai iPhone 8 plus iar prietena ta doar un Samsung S 3 etc. Oare asteapta un cadou de ziua ei?
Toate aceste caracteristici ale darului mi se par reci, create sa mentina o ordine in universul social. Nu le agreez, desi le recunosc si le validez. Prefer sa am, asa cum s-a vazut, propria mea filosofie despre dar, in care darul sa fie doar dar. Nu spun ca e cea mai buna, ci doar ca mi se potriveste.
Voi ce parere aveti despre dar? Ce cadouri memorabile ati primit de-a lungul timpului? Va place mai mult sa primiti sau sa sa/si daruiti?
Ultimele comentarii