Psihologie
Subtitute pentru iubire
Acum dar, raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea. Dar cea mai mare dintre ele este dragostea. Asa se incheie una dintre cele mai vechi si mai cunoscute poeme de dragoste, scrise de apostolul Pavel, intr-una dintre scrisorile lui catre Corinteni (1 Corinteni 13). Timpurile s-au schimbat dar natura si nevoile umane, nu. Tanjim in continuare dupa dragoste, caci, nu-i asa, daca dragoste nu e nimic nu e!?
De fapt exista ceva care umple golul cascat de lipsa iubirii. Sunt surogatele, substitutele care incearca sa aline durerea, s-o amorteasca, sa-i bandajeze ranile. Asta ne spune si Gabor Maté in cartea, Pe taramul fantomelor infometate. Declaratia autorului poate parea surprinzatoare: Toate dependentele comportamentale sunt substitute jalnice pentru iubire. Si continua: Exista un numar aproape infinit de dependente comportamentale, unele bine camuflate, altele aflate la vedere si chiar respectabile. Iata cateva dintre ele:
Dependenta de mancare. Cu exceptia cazurilor rare in care este vorba de o boala fizica, cu cat o persoana este mai obeza, cu atat a fost mai infometata emotional intr-un moment crucial al vietii sale, afirma Gabor Maté. Epidemia de obezitate demonstreaza un gol psihic si spiritual creat in centrul societatii consumeriste. Mancarea este mangaierea universala si multi sunt impinsi sa manance pana la un fel de uitare psihologica. Ne simtim neputinciosi si izolati, asa ca devenim pasivi. Ducem vieti chinuite, asa ca tanjim sa scapam.
Dependenta de dulciuri. Zaharul furnizeaza o doza rapida de endorfine (neurotransmitator cu proprietati apropiate morfinei) si creste temporar nivelul serotoninei, ceea ce permite persoanei o stare temporara de bine. Dintre toate dulciurile, ciocolata se pare ca este regina, pentru ca este preferata ca sursa de alinare, de multe persoane.
Dependenta de sex. Studiile spun ca majoritatea femeilor dependente de sex au fost abuzate in copilarie. Daca o persoana s-a simtit dorita doar din punct de vedere sexual, cand devine adult va cauta sexul pentru a-si confirma ca poate fi iubita si dorita. In aceste conditii, asa numita nimfomana nu este dependenta de sex ci de recompensele dopaminei si ale endorfinelor, care se elibereaza din sentimentul de a fi dorita si dezirabila. Dependenta de sex este un substitut al atentiei de care o persoana a fost privata, in copilarie. Poti obtine ceea ce doresti, dar indiferent cat ai incerca, nu vei obtine niciodata ceea ce ai nevoie …
Dependenta de cumparaturi. La cumparatorii compulsivi, partile din creier care se ocupa cu gandirea isi suspenda activitatea. In schimb, in circuitele creierului care guverneaza placerea exista un exces de activitate electrica. Asa se face ca, cu cat produsul este mai scump cu atat cumparatorul devine mai smintit. Conform studiilor, cand vrei sa cumperi un produs scump (dar bun), partea creierului care se ocupa cu gandirea rationala isi reduce activitatea aproape de zero. Stimularea centrilor emotionali arata ca a face cumparaturi este un mod de a scapa de stres. Dar consecintele, si in acest caz, pot fi dramatice: probleme psihice, financiare, de familie, depresie, anxietate etc.
Dependenta de putere/statut. Cu cat golul interior este mai mare, cu atat este mai mare dorinta de a te face remarcat si de a fi important si cu atat este mai mare nevoia compulsiva de statut. Pentru a obtine un job de succès si un loc pe podium faci sacrificii mari si intense, doar sa constati, din acele pozitii de putere, ca foamea emotionala e tot acolo si ca e insatiabila.
Dependenta de munca. Aceasta este, de departe, cea mai respectabila dintre dependente. Desi este normal sa muncesti, este la fel de normal sa ai un echilibru intre perioadele de munca, odihna, relaxare. Cand acest echilibru se rupe, persoana/familia au de suferit. Oamenii apeleaza la munca pentru a-si ocupa timpul si a-si consuma energia, ca o compensare pentru ceea ce le lipseste in viata lor, afirma Gabor Maté. Cum munca este aducatoare de laude, stima de sine, recompense de imagine si financiare, persoana dependenta isi hraneste orgoliul din acestea, fara insa sa-si umple vidul cu resurse emotionale care sa-i bucure sufletul si sa-i dea un sens.
Mai raman o multitudine de alte dependente, mai mult sau mai putin benigne: de frumusete (exista un cult pentru imaginea corpului tanar), de bani, bogatie; de carti, dezvoltare personala, sport, muzica, religie, internet, blogging, retele sociale, like-uri etc.
Tu ce fel de dependente ai? Ai putea sa enumeri si alte dependente, de care esti constient si pe care le-ai intalnit la alte persoane? Crezi ca acestea sunt substitute pentru iubire, asa cum afirma Maté si alti specialisti?
Psihologie
Esti pasionat sau dependent?
In trecut, dependenta se referea la o activitate de care o persoana era pasionata sau careia ii era dedicata, acordandu-i timp si atentie. Prima data cand termenul apare cu interpretarea din zilele noastre se refera la romani, unde un addictus (lt. a prefera, a atribui) era o persoana care, intarziind cu plata unei datorii, devenea sclavul creditorilor sai. De aici si sensul modern al adictiei, acela de a fi sclavul unui obicei, obiect sau comportement, de care esti atasat.
Conform Dictionarului Explicativ al limbii romane, pasiunea este o stare emotionala si intelectuala deosebit de intensa si stabila, care polarizeaza procesele psihice ale omului, motivandu-l prin intensitatea efectelor sau prin permanenta actiunii lor. Are sensul de entuziasm, inflacarare fata de o activitate sau o fiinta umana, ca in cazul indragostirii, de exemplu.
Dependenta, in schimb, este un atasament puternic fata de anumite substante sau comportamente nocive, care ii confera persoanei, temporar, calmul, entuziasmul sau satisfactia cu privire la viata. Este un comportament repetitiv in care o persoana este angrenata, chiar daca stie ca acest lucru ii face rau ei insasi dar si altora. Definitiile ii apartin lui Gabor Maté, specialist in dependente, care face si alte precizari cu privire la cei doi termeni, in cartea sa, Pe taramul fantomelor infometate.
Pasiunea este o scanteie divina, care insufleteste si desavarseste, da lumina si aduce inspiratie. Dependenta este ca o flacara care mistuie. Pasiunea este generoasa pentru ca nu are in centrul ei eul. Dependenta este egocentrica. Pasiunea ofera si imbogateste. Dependenta este un hot. Pasiunea este sursa de adevar si iluminare. Dependenta te conduce catre intuneric. Esti mai viu atunci cand esti pasionat si esti triumfator, indiferent daca iti atingi sau nu scopul. Dependenta cere un rezultat, fara de care eul se simte vaduvit si gol.
In pasiune iti exprimi liber sinele autentic si valorile personale. In cazul dependentei, nu exista bucurie, libertate sau exprimare a sinelui. Dependenta este o gaura neagra. Cu cat ii oferi mai mult, cu atat vrea mai mult. Spre deosebire de pasiune, alchimia dependentei, nu creaza lucruri noi din altele vechi. Nu face decat sa corupa tot ce atinge si sa transforme orice in ceva inferior, fara valoare. Persoana dependenta se ascunde rusinata prin colturile intunecate ale propriei existente. Cand esti pasionat stai in lumina si iti innobilezi existenta. Dependenta este centrifugala. Iti consuma energia, creand un vid al inertiei. O pasiune te umple de energie si iti imbogateste relatiile cu ceilalti. Pasiunea creeaza. Dependenta mistuie, intai pe tine insuti, apoi pe cei din preajma ta.
Daca vrei sa stii cam unde te afli intre dependenta si pasiune, incearca sa-ti raspunzi la urmatoarea intrebare: cine este la putere: tu ca persoana sau comportamentul tau? Este posibil sa domini o pasiune dar o pasiune obsesiva, pe care esti incapabil/a sa o controlezi, se numeste dependenta. O pasiune care te consuma, careia nu-i poti rezista, indiferent de consecintele pe care le atrage, este o dependenta. O alta intrebare buna in acest caz este si asta: Sunt gata sa ma opresc acum? Daca raspunsul este nu pot, sau daca nu-ti respecti angajamentul facut cu tine insuti atunci cand promiti ca o vei face, esti dependent.
Si daca esti dependent e musai sa vezi ce faci cu vidul acela pe care incerci avid sa-l eviti si cu foamea insatiabila de ceva ce-ti scapa, de fiecare data…
Psihologie
Psihologia dependentei. O alegorie
Exista un muzical faimos, Little shop of Horrors care ilustreaza foarte bine psihologia dependentei. Iata povestea: Unui vanzator umil dintr-o florarie, pe nume Seymour, i se face mila de o planta ciudata care este pe moarte din lipsa de hrana. Pentru ca planta ii aduce destul profit, florarul se straduieste sa gaseasca hrana care sa-i asigure supravietuirea. Dar orice solutie ar incerca, este zadarnic.
Intr-o noapte insa, Seymour se inteapa din neatentie la un deget, iar planta soarbe cu nesat picaturile de sange care-i curg din rana. Satisfacuta pe moment, planta da semne de insanatosire dar vrea mai mult, asa ca Seymour ii ofera supus inca o doza din seva lui pretioasa. Planta se revigoreaza, capata personalitate si o voce proprie. Cu viclesug si lingusire, se roaga de Seymour sa-i mai dea o picatura si inca una, dupa care ii ordona: „Hraneste-ma Seymour!”
Inspaimantat, acesta face cum i se porunceste. Planta devine astfel din ce in ce mai mare si mai infometata, iar Seymour tot mai anemic si lipsit de vitalitate. Ajuns la capatul puterii, cand parea ca i se scurge din corp si ultima picatura de sange, lui Seymour ii vine ideea sa hraneasca planta cu trupuri umane. Noua lui vocatie isi itea capul had si monstruos: crima. In continuare, Seymour duce o batalie eroica cu planta insetata de sange. Determinata sa controleze si sa adune putere, plantei nu-i pasa catusi de putin sa fie prietenoasa cu salvatorul ei…
La fel este si cu dependenta. Incepe cu niste picaturi de sange, pe care la inceput nu le dai de buna voie, dar curand acapareaza suficient spatiu incat sa te domine si sa te conduca. Curand ii vaneaza si pe cei din jurul tau, iar tu va trebui sa depui eforturi inimaginabile pentru a o putea elimina.
Prelucrare din cartea „Pe taramul fantomelor infometate” de Gabor Maté
Psihologie
4 strategii pentru imbunatatirea mariajului
Eu cred ca majoritatea cuplurilor (pana si acelea care au mariaje nefericite) nu au nevoie de un program incalcit, pe care sa-l urmeze pas cu pas dupa un manual de functionare a cuplului. Acei oameni au nevoie sa se descotoroseasca de negativitatea gratuita care ii stoarce de energie si optimism, spune John Gottman in cartea Casnicia, pe roate sau pe butuci? Si adauga: In aceasta lupta cu negativitatea, cuplurile au nevoie de cateva strategii care, odata aplicate, pot da roadele asteptate. Rostul acestor strategii este de a intrerupe bucla de negativitate si a da voie mecanismelor naturale de reparatie sa-si faca efectul. Iata cele 4 strategii cheie pentru imbunatatirea mariajului, propuse de Gottman:
Calmeaza-te!
Dobandirea starii de calm este esentiala in momentele tensionate. Calmul reduce nevoia de a fi defensiv si de a impietri, intrerupe senzatiile fizice care duc la aparitia gandurilor stresante si este antidotul perfect pentru starea de inundare cu negativitate. Astfel, linistirea este o masura preventiva de a evita cascada distantarii si izolarii. Din perspectiva fiziologica, efectul de calmare este exact opusul inundarii cu emotii negative, sustine Gottman.
Primul pas spre calmare este recunoasterea momentelor de coplesire emotionala si determinarea de a face ceva concret pentru potolirea furtunii interioare. Concret inseamna masurarea pulsului (autorul da detalii despre cum se face asta, acasa) care, in mod normal este de 82-86 batai/minut la femei, iar la barbati de 72-76 batai/minut. Daca ritmul cardiac creste cu 10 batai pe minut peste media calculata in starea de calm, e semnul intrarii in suprastimulare si se impune pauza, linistirea.
Gottman propune ca pauza sa dureze, cel putin 20 de minute, timp in care reactiile fiziologice se normalizeaza. In caz contrar se produce asa numitul transfer de excitatie, teoretizat de Zillman. Studiile arata ca daca tu crezi ca te-ai potolit dar inca mai esti incarcat nervos, esti susceptibil sa preiei orice emotie pe care celalalt o manifesta.
Ce faci in pauza de calmare? Gottman sugereaza sa faci orice iti alina sufletul. Astfel, poti sa te plimbi pe jos sau cu masina, poti opta pentru o baie sau poti asculta muzica preferata. Poti suna un prieten (cu care sa vorbesti despre altceva, évident), te poti juca cu propriul copil etc. Indiferent ce alegi sa faci, este esential ca gandurile sa fie aerisite de atmosfera incordata din timpul disputei. Altfel starea de stres se va perpetua. Gottman are o lista de astfel de ganduri care ar putea suna cam asa: Calmeaza-te! Respira adanc de cateva ori!; Nu trebuie sa o iei personal; Ea/el are o suparare de moment, nu a fost un atac la adresa mea; Aici nu e vorba despre mine; Sunt suparat/a acum dar tot il/o iubesc; Admir la el/ea o multime de lucruri etc
Alte metode de relaxare ar fi: exercitiile de respiratie constienta, timp de 10 minute; relaxarea musculaturii prin exercitii de incordare/relaxare; exercitiile fizice ca gimnastica, fitness etc.
Vorbeste non defensiv!
Aceasta abordare te ajuta sa dispersezi emotiile daunatoare si, implicit, nevoia de a impietri. Daca reusesti sa-i vorbesti partenerului fara sa te aperi si fara a trezi nevoia celuilalt de aparare, este o mare realizare pentru cuplul vostru.
Cea mai importanta tactica pentru scurt-circuitarea comunicarii defensive este decizia de a adopta o perspectiva pozitiva asupra partenerului. Asta include (re)introducerea aprecierilor si remarcilor admirative la adresa celuilalt. Orice om este sensibil la aprecieri, multumiri si complimente sincere. Prea adesea ne focalizam pe aspectele negative, in efortul de a face relatia sa mearga mai bine, pierzand din vedere ceea ce functioneaza sau/si clipele frumoase petrecute impreuna. Paradoxul aici este acela ca oamenii nu se schimba decat daca sunt acceptati asa cum sunt!
Cand esti in postura de ascultator: manifesta empatie fata de emotiile si perspectiva celuilalt; incearca sa vezi ce se afla dincolo de cuvintele partenerului iritat/nervos; accepta perspectiva celuilalt si valideaza-i trairile; nu considera ce spune partenerul un atac la persoana; negativitatea este mijlocul prin care acesta incearca sa spuna ca chestiunea in discutie este arzatoare si ca ea nu mai poate fi ignorata; accepta furia celuilalt; da semnale verbale si nonverbale ca asculti ce ti se spune (inteleg, ihi, aha etc); fii atent la mesajul nonverbal; nu asculta cu dispret, nici din postura de dominare sau de razboi, ca sa nu provoci partenerul si mai mult.
Cand esti in postura de vorbitor: exprima-ti nemultumirea, fara atac la persoana; fa o plangere punctuala, fara critica si/sau dispret; evita discursul dominant (inflexibil) si pe cel beligerant (amenintator); daca vorbele s-au rostogolit sfidator, critic si jignitor, poti lua/cere o pauza, pana te calmezi.
Valideaza!
Validarea presupune sa te pui in locul celuilalt si sa-ti imaginezi care e starea lui de spirit. Astfel va fi simplu sa-i spui ca-i intelegi emotia si o consideri fireasca, desi nu-i impartasesti opinia. Cea mai simpla forma de validare este ascultarea activa, urmata de acceptarea (fie si mormaita) a perspectivei celuilalt.
Validarea vine la pachet cu asumarea responsabilitatii, iertarea si complimentele. Acestea din urma confirma pretuirea pentru celalalt, in ciuda diferentelor de opinie existente.
Intr-un studiu intreprins de autor pe cupluri abia casatorite, s-a dovedit ca secretia de adrenalina se reducea considerabil la partenerii care se validau si se tratau pozitiv unul pe celalalt.
Exerseaza mereu!
Cele trei strategii de mai sus (exemplificate si ilustrate in carte mult mai exhaustiv) nu-si dobandesc puterea decat daca sunt puse in practica, ori de cate ori este nevoie, pana devin niste automatisme.
Ele trebuie exersate inclusiv atunci cand esti obosit, infometat, neatent, trist, fericit, (ne)motivat, in toate circumstantele si conditiile posibile, pana cand devin o parte naturala a interactiunilor in cuplu. Gottman pretinde ca aceste 4 strategii ilustreaza tot ceea ce le trebuie cuplurilor ca sa revina pe cursul normal al vietii. Mai mult, ele sunt valabile si in casniciile care au fost cuprinse aproape total de negativitate. Conditia ar fi legata de motivatie si perseverenta, atribute care fac diferenta intre un cuplu nefericit si altul fericit.
Psihologie
Calareti si cascade in relatia de cuplu
Metaforele din titlu ii apartin lui John Gottman si fac referire la niste studii care au relevat 6 factori distructivi ai relatiei de cuplu. Acestia sunt: critica, dispretul, defensiva, impietrirea, denumiti cei 4 calareti ai apocalipsei relationale si 2 cascade, ale gandurilor negative si ale distantarii si izolarii in cuplu. Factorii distructivi aduc negativitate si, in cele din urma, pun pe butuci casnicia. Iata cum ii descrie autorul, in cartea sa Casnicia, pe roate sau pe butuci?
Critica in cuplu este nociva deoarece presupune sa ataci personalitatea sau caracterul cuiva, invinuindu-l, in loc sa abordezi/amendezi un anumit comportament. Aceasta este diferita de plangere, care se refera la ceva specific (o actiune, un comportement); Plangerea incepe cu Eu (eu nu mai pot face totul de una singura, de exemplu), in timp ce critica incepe cu Tu (tu niciodata nu ma ajuti la treburile casei, de exemplu). Critica generalizeaza (tu niciodata sau tu intotdeauna) si il face pe partener defensiv. Critica aluneca, in timp, spre
Dispret, care este o forma de abuz psihologic. Acesta vine la pachet cu insultele, tintind chiar sinele celuilalt. Dispretul este alimentat de gandurile negative la adresa partenerului, care tind sa fie preponderente. Din arsenalul dispretului fac parte: insultele si poreclele, ironia, batjocura, limbajul trupului de tip sfidator etc. Dispretul netratat duce la
Defensiva. Aceasta este considerata adesea o forma de frica, fiind o reactie fata de un atac real sau imaginar. Cand esti bombardat cu insulte, predispozitia naturala va fi sa te aperi. O faci pentru protectie in fata atacului celuilalt sau din obisnuinta. Cateva atitudini defensive ar fi: declinarea responsabilitatii (insisti ca nu ai nicio vina atunci cand partenerul te critica; cauti scuze in exterior (circumstante, context); respingi presupunerile celuilalt cu privire la motive ascunse, de ex; plangerea incrucisata atunci cand parezi o critica la adresa ta cu o alta la adresa partenerului; bumerangul, o strategie de genul, tot ce spui te va ajunge din urma; repetitia intra in scena cand unul dintre parteneri repeta versiunea sa iar si iar, fara sa-l intereseze parerea celuilalt; smiorcaiala cand adopti o atitudine copilareasca etc. Dupa defensiva urmeaza
Impietrirea. In aceasta faza a negativitatii, comunicarea se intrerupe aproape total. Cel care impietreste se extrage pe sine din situatia respectiva, transformandu-se in stana de piatra (se pare ca majoritatea impietritilor sunt barbati). Fata ii devine imobila, inerta, tacerea este mormantala, in asa fel incat ai impresia ca vorbesti cu peretii. Celalalt partener se simte abandonat, neinteles, respins, desi impietritul ar putea sa-si doreasca doar sa se linisteasca sau sa fuga din situatia respectiva.
Daca sunt lasati in voia lor, acesti calareti cotropesc relatia cu negativitate (asa numitul ciclu al negativitatii) si prevestesc 2 cascade care o pot pune pe butuci definitiv. Este vorba despre cascada gandurilor si credintelor negative despre partener si cascada distantarii si izolarii.
Ganduri si credinte negative. Este probat faptul ca ceea ce crezi despre o persoana determina felul in care tratezi acea persoana. In casnicie, presupunerile la adresa partenerului iti determina comportamentul fata de acesta dar influenteaza profund starea de sanatate a cuplului. Daca gandurile si sentimentele sunt distorsionate si negative la adresa partenerului, problemele se amplifica si scenariul negativ devine mai pronuntat.
Din studiile lui Gottman a reiesit ca partenerii aflati in stadii avansate de negativitate au 2 categorii de ganduri: de victimizare inocenta si de indignare indreptatita. Cand te simti victima il vezi pe partener ca un monstru care ataca, iar tu esti o prada inocenta, neapreciata si tratata nedrept. Orice responsabilitate de a repara lucrurile dispare. Cand esti indignat apare ostilitatea si dispretul fata de partener care este perceput ca persecutor. De aici supararea/indignarea si dorinta de razbunare pentru nedreptatile suferite.
Pericolul cascadei gandurilor negative este inundarea cronica cu negativitate. Cand cineva se sufoca de emotie formeaza o bucla de feedback care genereaza o harababura de senzatii fizice: respiratie intretaiata, muschi incordati, puls accelerat, adrenalina crescuta etc. Partenerii devin hipervigilenti, raman in garda si afundati in gandurile repetitive si stresante.
Distantare si izolare. Potrivit lui Gottman cascada distantarii si izolarii este compusa din patru stadii pe care oamenii le parcurg atunci cand bat in retragere dintr-o casnicie. In primul stadiu, cei doi considera problemele lor conjugale severe. Apoi li se pare inutil sa vorbeasca despre necazurile lor, cautand solutii pe cont propriu. In aceste conditii, incep sa traiasca vieti paralele, fiind in aceeasi casa dar in universuri diferite. Ultimul stadiu este singuratatea in doi, una dintre cele mai dureroase conditii umane. Cand cuplul se afla aici, este pe buza prapastiei, indiferent daca urmeaza separarea sau nu. Divortul emotional este o realitate care nu mai poate fi contestata.
Sigur ca toate cuplurile au momente mai dificile in relatie, cand intra in scena cei 4 calareti ai apocalipsei sau cand apar cele doua cascade ale gandurilor negative si a distantarii/izolarii, insa au si mecanisme de reparatie (gesturi de reconciliere) prin care incearca sa faca mai bine data viitoare. In acest sens, Gottman nu-i lasa pe parteneri prada disperarii, ci vine cu solutii practice.
Calareti invinsi, cascade oprite. Remedii la negativitate.
Antidotul la critica consta in a invata sa-ti exprimi cerintele si plangerile intr-o maniera pe care celalalt sa nu le considere atac la persoana. Asadar, formuleaza criticile specific, sub forma unor plangeri concrete.
Daca ai inclinatia sa vorbesti dispretuitor ai nevoie sa inlocuiesti acest obicei cu validare si pretuire autentica. Validarea presupune sa te pui in locul celuilalt si sa-ti imaginezi care e starea lui de spirit (e ca si cum i-ai deschide cuiva usa sufletului, invitandu-l inauntru). Astfel va fi simplu sa-i spui ca-i intelegi emotia si o consideri fireasca, desi nu-i impartasesti opinia. Validarea vine la pachet cu asumarea responsabilitatii, iertarea si complimentele. Acestea din urma confirma pretuirea pentru celalalt, in ciuda diferentelor de opinie existente.
Defensiva poate fi, ori o forma de protectie cu care partenerul vine din familia de provenienta sau din alte relatii semnificative, ori este o reactie la felul in care unul dintre parteneri alege sa-si manifeste nemultumirile si furia. Calmul este indispensabil aici, sustine Gottman care recomanda exercitii de relaxare fizica (respiratie, fitness, gimnastica) dar si strategii de schimbare a mentalitatii, cum ar fi rescrierea scenariului interior care sa inlocuiasca gandurile stresante cu unele care aduc impacare si alinare.
Impietrirea unuia sau a ambilor parteneri (ca in stilul ostil-detasat) este frustranta si antreneaza o doza mare de negativitate. Din acest motiv este nevoie de calm, de rabdare, de a inlocui gandurile negre cu unele mai folositoare, la fel ca in cazul defensivei. De asemenea este important ca dupa momentul critic, cei doi sa se asculte si sa-si vorbeasca non defensiv.
Cand cascada gandurilor negre se instaleaza in casnicie intram in zona victimizarii inocente si a indignarii indreptatite. Ori asta inseamna inundare emotionala cu ganduri care tind sa devina scrise in piatra, daca nu sunt inlocuite cu altele mai constructive. Prin exercitii si terapie se pot obtine rezultate notabile, ne asigura Gottman.
Cascada distantarii si izolarii este ultima reduta care odata depasita lasa cuplul fara speranta. Si asta pentru ca divortul emotional s-a instalat in cuplu cu toate daunele lui: izolare, singuratate, posibile aventuri extraconjugale etc. Pentru a se elibera din valtoarea cascadei cuplul este sfatuit sa apeleze la calm, luciditate, ascultare si comunicare asertiva. Este clar, pe de alta parte, ca partenerii au nevoie de terapie de cuplu sau/si de terapie individuala pentru a-si reseta propriile asteptari, ganduri, emotii etc.
Pe langa aceste remedii care vin in intampinarea problemelor specifice, Gottman vorbeste si despre 4 strategii cheie care imbunatatesc mariajul, indiferent in ce stadiu se afla acesta. Dar despre strategiile salvatoare, intr-un articol viitor.
Psihologie
Cearta, calea spre fericire in cuplu
Mi s-a intamplat sa aud afirmatii de genul: noi nu ne certam niciodata (in cuplu)! Tendinta mea in astfel de situatii este sa privesc cu rezerve afirmatia, socotind-o, fie neadevarata, fie alarmanta. Ar putea fi un act de bravada pentru a crea impresia de perfectiune a celui ce o rosteste (exista mariaje perfecte!?) si alarmanta din mai multe motive pe care le voi exprima in continuare, cu ajutorul celor mai recente studii legate de viata de cuplu, initiate de Dr. John Gottman si publicate in cartea sa, Casnicia, pe roate sau pe butici.
Cearta dintre parteneri, atunci cand are rolul de a ventila suparari si nemultumiri, poate reprezenta unul dintre lucrurile cele mai sanatoase pe care partenerii le fac pentru relatia lor. Mai mult, aceasta este vitala si reprezinta calea spre succes si fericire a cuplului, sustine Gottman. Un pic de conflict si putin dezacord sunt vitale pentru succesul pe termen lung al cuplului. Suna paradoxal si intrigant, nu-i asa? Dar aveti rabdare sa intelegeti contextul.
Gottman se refera la relatia intima ca la un ecosistem, a carui sanatate depinde de un raport crucial de schimburi emotionale. Daca aceste schimburi sunt echilibrate, iubirea prospera. Insa cand se indeparteaza prea mult de echilibru, iubirea se ofileste si moare, ca o specie aflata in pericol de extinctie, careia ii lipseste hrana de baza. Acest raport de schimburi emotionale ar trebui sa fie de 5 interactiuni pozitive la 1 interactiune negativa. Asadar, dupa o cearta sau o disputa verbala in care cei doi si-au expus nemultumirile si frustrarile, ar trebui sa existe 5 interactiuni pozitive, ca mariajul sa fie stabil si prosper. In baza acestui raport, Gottman si echipa lui de cercetare au fost in masura sa anticipeze daca partenerii vor ramane impreuna sau vor divorta, in urmatorii ani. Iata de ce este important sa-i acordam credit.
5 la 1, un raport castigator
Ceea ce separa cuplurile multumite de cele aflate in profunda nefericire conjugala este echilibrul dintre sentimentele si demersurile pozitive si cele negative, indreptate unul spre celalalt. In ecosistemul conjugal, negativitatea este pradatorul (leul care sfasie interactiunile pozitive dintre soti). Prea multa negativitate si mariajul este condamnat definitiv. Insa si prea putina ar fi la fel de distructiva, afirma autorul.
In baza acestei logici, negativitatea nu trebuie exclusa deoarece este o conditie necesara pentru supravietuirea mariajului. Pe termen scurt, o relatie pasnica pare sa fie ok dar pe termen lung, pentru ca o relatie sa aiba forta, partenerii au nevoie sa-si poata ventila nemultumirile, reitereaza Gottman. In sprijinul acestei afirmatii vine cu rezultatele unui studiu care a aratat ca, desi initial partenerii care se certau des erau nefericiti, 3 ani mai tarziu au raportat un mariaj stabil, spre deosebire de cei care erau multumiti de mariajul lor la inceput, pentru ca dupa 3 ani sa raporteze grade mari de instabilitate si insatisfactie sau chiar divort.
Cuplurile initial fericite erau mai inclinate spre o traiectorie care ducea la divort sau chiar divortasera intre timp, decat erau cuplurile ce-si exprimasera fatis nemultumirile. Cu alte cuvinete, ceea ce duce la tensiuni, pe termen scurt (dezacorduri si suparari), se dovedeste sanatos pe termen lung. In loc sa aiba efecte distructive, enervarea ocazionala este o resursa vitala pentru un mariaj mai bun de-a lungul timpului.
Negativitatea are legatura si cu implinirea sexuala a partenerilor, sustine Gottman. O cantitate oarecare de negativitate poate tine aprinsa flacara pasiunii sexuale. De pilda, o cearta este un afrodisiac puternic, un combustibil ce reaprinde dorinta, atunci cand vine vremea impacarii/reconectarii. In economia relatiilor intime, rolul certurilor este acela de a perpetua ciclul de apropiere distantare ce reimprospateaza iubirea si afectiunea. Dansul distantarii si apropierii aduce cu sine o noua perioada de de curtare sau macar de atractie.
Din teoria atasamentului stim ca uniunile intime se mentin prin balansul intre conectare si deconectare. Din cauza ca deconectarea este insecurizanta, cei doi vor cauta, pe diverse cai, sa obtina conectarea pierduta, pentru ca echilibrul emotional sa fie restabilit. Iata de ce conflictul este bun dar rezolvarea lui intr-o maniera pozitiva este vitala. O casnicie durabila se bazeaza pe abilitatea unui cuplu de a-si rezolva conflictele, care sunt inevitabile in orice relatie, conchide Gottman.
Psihologie
Problema poate fi solutie
Susan avea 28 de ani si 185 de kilograme cand a intrat intr-un program de slabit, coordonat de doctorul Vincent Felitti, intr-o clinica de Medicina Preventiva din San Diego, SUA. 51 de saptamani mai tarziu cantarea 60 de kg. Susan era fericita de noul ei look, doctorul mandru de programul pe care il implementase, cu rezultate dintre cele mai spectaculoase. Din pacate povestea nu se termina aici. La doar cateva luni distanta, doctorul o intalneste din nou pe Susan si constata ca aceasta se ingrasase mai mult decat credea el ca ar fi posibil din punct de vedere biologic. Ce se intamplase?
S-a dovedit ca noua Susan a atras atentia unui coleg de serviciu, care a inceput sa flirteze cu ea si sa-i faca avansuri sexuale. Susan n-a fost, nici pe departe, flatata de acest lucru. In acea zi a plecat acasa si a inceput sa manance. A mancat toata ziua, chiar si noaptea, trezindu-se special pentru asta, de cateva ori. A continuat apoi sa manance si zilele urmatoare, prinsa in ghearele unei compulsii alimentare mult prea puternice pentru a i se opune. Intrebata cum isi explica aceasta reactie extrema, Susan a marturisit ca a avut un istoric de abuz sexual in copilarie. Felitti a inteles imediat ca obezitatea femeii era o adaptare creativa sau/si un mecanism de aparare, pe care il dezvoltase in legatura cu aceasta trauma timpurie. Pentru ca mai intalnise un astfel de caz in trecut, doctorul a decis sa investigheze toti pacientii aflati in programe de slabit, din clinica. Rezultatul l-a socat chiar si pe Felitti: aproape toti pacientii pe care ii trata de obezitate fusesera abuzati sexual in copilarie.
Descoperirea l-a motivat pe Felitti sa inceapa un studiu mult mai amplu, numit al experientelor adverse din copilarie (ACE), aplicat pe o populatie generala. In cadrul acestui studiu sunt intervievati anual 50 000 de pacienti carora li se adreseaza 10 intrebari care acopera toate categoriile experientelor adverse: abuz fizic, sexual, neglijare, divort, boli psihice, dependenta, delincventa etc. Rezultatele sunt ingrijoaratoare: exista mult mai multe evenimente traumatice in copilarie decat credem sau intuim; experientele adverse sunt interconectate; efectele traumei isi arata coltii in periada scolara dar continua sa puna probleme in viata de adult a victimelor. Cu cat scorul ACE este mai mare (3+) cu atat efectele sunt mai devastatoare: boli, depresie, dependente, ideatii suicidare, alte comportamente de mare risc cum ar fi: obezitatea, sarcina accidentala, parteneri sexuali multipli, boli cu transmisie sexuala etc.
Cateva implicatii ale acestei realitati:
Nu te incurajez sa imbratisezi ideea ca orice persoana obeza a fost abuzata in copilarie, asa cum, de altfel, studiul lui Felitti o demostreaza. Totusi, am motive sa spun ca atunci cand mananci emotional/compulsiv, pansezi de fapt un disconfort, o durere, o rana sau chiar o trauma si ca asta este solutia pe care ai gasit-o la indemana pentru a face fata acesteia/acestora!?
Daca ai un copil care este dependent de internet sau de retelele sociale si crezi ca aceasta este o mare problema, intreaba-te daca nu cumva asta este solutia de supravietuire la lipsa conectarii emotionale, a acceptarii si suportului familial/social!?
Daca partenerul tau a devenit distant emotional si petrece mult timp la serviciu, ai putea sa treci dincolo de problema secundara a dependentei de munca si sa vezi solutia la o eventuala anestezie emotionala, o fuga de disconfortul creat acasa, o teama de intalnire cu sine etc.
Inainte de a judeca un parinte alcoolic sau fumator inrait, intreaba-te daca nu cumva aceste probleme sunt solutiile la durerile pe care le-a tot indesat in interior si pe care nici macar nu stie sa le identifice sau defineasca!?
Atentie! In cazul in care confunzi solutia cu problema ce trebuie eliminata, acesta nu doar ca nu va disparea, asa cum se intampla adeseori in cadrul programelor pentru dependenti (alcool, tutun, jocuri de noroc, pornografie), dar este posibil sa apara alte probleme. In cazul lui Susan au aparut ideatiile suicidare, astfel ca a avut nevoie de mai multe interventii cu electrosocuri pentru a evita gestul fatal…
Concluzie!? Este paradoxal si greu de acceptat dar, in unele cazuri va trebui sa admitem ca problema este de fapt, solutia! Tot atat de adevarat este si faptul ca, problema vizibila nu reprezinta, de multe ori decat un marcator pentru adevarata problema, de lunga durata si ascunsa de rusinea, secretul si uneori chiar de amnezia persoanei …
De acord sau nu? Cum suna asta pentru tine?
Observatii:
Aceste idei mi-au incoltit in minte in cadrul terapiilor cu diversi clienti dar nu aveam argumente pentru ele. Iata ca le-am gasit, in cartea „Corpul isi aminteste” scrisa de reputatul doctor psihiatru si psiholog, specialist in traume, Bessel Van Der Kolk. Cartea este unul din cele mai bune manuale despre trauma, pe care le-am citit pana acum. O recomand mai ales psihoterapeutilor dar si cititorilor obisnuiti, intrucat limbajul este accesibil iar discursul are coerenta si relevanta practica.
Sigur ca solutiile de tip „problema” sunt solutii de compromis sau/si de tranzitie. Este de dorit sa alegem adevaratele solutii si anume: identificarea problemei/problemelor reale, investigarea cauzelor si angajarea intr-un proces terapeutic, ghidat de specialist.
Psihologie
Copilul mesianic II
Inainte de nasterea unicului meu copil aveam cateva idei cu privire la sexul, infatisarea, numele si chiar cariera pe care ar trebui s-o urmeze. Conform acestor proiectii, copilul trebuia sa fie baiat, sa semene cu mine, sa studieze pianul (daca va avea inclinatii muzicale) si sa urmeze o cariera pe latura umanista, la fel ca majoritatea celor din familia noastra extinsa. In plus, numele lui avea sa fie cel al imparatului roman Tiberius, simbol al unui destin nobil …
A-mi imagina 9 luni de zile felul in care va arata si ce anume va deveni copilul meu este un demers normal, pana la punctul in care acesta va trebui sa urmeze, in mod strict, prescriptiile stabilite apriori de catre mine. Chiar daca nu constientizam aceste proiectii, in multe cazuri ele devin obligatorii, ceea ce poate duce la consecinte dramatice, atat pentru parinti dar, mai ales, pentru copil/copii. Este ceea ce remarca si psihoterapeutul transgenerational, Chantal Rialland, in cartea Ma dor stramosii, de Patrice van Eersel si Carherine Maillard.
„Indiferent daca am fost doriti sau nu, suntem mai intai copii imaginari,” sustine acesta. Asa se face ca, din momentul conceptiei, in mod inconstient, parinții nostri se asteapta sa le dam un sens vietii. Cu alte cuvinte, copilul este investit cu suma fantasmelor parintilor, precum si ale bunicilor, unchilor, matusilor …
Familia extinsa va proiecta asupra copilului dorinte de ordin sexual, corporal, afectiv, intelectual etc. Inconstient, i se va cere sa ducă la bun sfarsit visurile pierdute ale familiei, sa reuseasca acolo unde altii au dat gres sau/si sa perpetueze modelele pozitive existente.”
Este ceea ce, in limbaj comun, parintii rostesc cu voce tare, cand si cand: „vezi sa nu ne faci de rusine! Vrem să fim mandri de tine. Noi am investit, ne-am sacrificat pentru ca tu sa inveti si sa ajungi departe in viata etc.”
„Aceste proiectii pun o mare presiune pe copil, determinandu-l sa traiasca viata parintilor/stramosilor lui, și nu propria cale, diferita de a altora. Este uimitor sa descoperim cat de fideli suntem proiectiilor parintilor nostri, in ciuda faptului ca ne-am dorit sa fim altceva,” conchide Rialland …
Jocuri proiective intergenerationale
Autorii care studiaza fenomenul Copilului Salvator vorbesc despre adevarate jocuri proiective intergenerationale, cu impact major asupra urmasilor. Acestia vor plonja in lume cu anumite prescriptii, mai mult sau mai putin constientizate, care le vor marca destinul. Cea mai des intalnita prescriptie este aceea de a avea succes in viata. Dar asta este o generalitate care poate lua diferite forme, suficient de concrete incat sa fie intelese si respectate ad literam. Astfel, copilul va trebui sa intre, fie in rolul intelectualului, fie al artistului ori al antreprenorului de succes, in functie de ceea ce parintele valorizeaza ca fiind important …
De asemenea, a fi baiat nu este totuna in conditiile in care parintii isi doresc o fata si a fi fata poate fi amenintator atunci cand parintii viseaza la un baiat. Cand proiectiile cu privire la sex sunt foarte puternice ele sunt transmise copilului in diverse forme, mai ales verbal. Astfel, fetita poate fi alintata cu apelativul, baiatul mamei sau invers, in cazul unui baiat, acesta sa fie fata tatei, sensibilul lu’ mama etc. Cunosc cateva cazuri de fetite baietoi si de baieti care trebuiau sa fie fetite iar acest lucru i-a marcat puternic pe fiecare …
Cand apare copilul, proiectiile corporale ale familiei incep sa fie verbalizate, in sensul ca fiecare are o perspectiva proprie asupra noului venit. Ia te uita ce bine seamana cu tata-sau. Este leit maica-sa, spun ei. Sau are ochii unchiului Ion, nasul matusii Elena, urechile bunicului Sandu s.a.m.d. In felul acesta familia se recunoaste in corpul copilului, atribuindu-si bucatele din el. Aici asteptarea ar fi sa semene cu cei care sunt cel mai reusiti din punct de vedere fizic.
Corpul psihogenealogic va influenta evolutia copilului in masura in care acesta isi va introiecta proiectiile celorlalti. De exemplu, propozitia, aparent inofensiva: ai grija sa nu te ingrasi ca bunica, ar putea duce la simptome grave, in conditiile in care copilului ii este greu sa mentina aceasta dorinta la nivel practic sau o poate obtine dar cu eforturi uriase.
Cuvinte de acest gen sau asteptarile induse vor influenta in mare masura viata emotionala, intelectuala, sociala si sexuala a celor carora le sunt destinate, pana acolo incat ele pot traversa generatii la rand. Iata de ce este nevoie de constientizare si abandonare a acestor proiectii, care nu fac altceva decat sa transforme copilul intr-un instrument al propriei fericiri.
Cand esti comparat inseamna ca nu ai un loc al tau
Proiectiile pot deveni de-a dreptul impovaratoare, in cazul copilului unic. Acesta nu are voie sa greseasca, nici sa esueze, din cauza ca nu mai are cine repara sau duce mai departe istoria familiala. Pe umerii sai va sta, deci, toata povara familiei extinse care are asteptari, indiferent de ce este sau poate copilul, in plan concret.
Dar jocurile proiective devin din ce in ce mai complexe odata cu succesiunea nasterilor. Sa ne imaginam o familie cu trei copii in care cel mare este inteligent (cu proiectia de a avea un viitor profesional stralucit), mijlociul este sociabil (va dezvolta relatii de calitate) iar mezinul este frumos (va ajunge fotomodel). Aceste asteptari pot naste adevarate drame, prin efectul lor pervers. De pilda, intelectualul ar putea fi nefericit si se va crede urat; mijlociul ar putea incerca mai multe relatii dar sa esueaze mereu; mezinul se va simti natang si va prefera sa taca, chiar si atunci cand a vorbi este obligatoriu pentru el…
Copilul se identifica cu aceste proiectii, incercand sa mentina natura speciala a legaturii cu genitorii/ursitorii sai. Chiar in cazul unei rebeliuni cu schimbare de scenariu, copilul va fi rupt intre dorinta parintilor si propriile visuri cu privire la sine. Rezultatul poate fi aceasta sfasiere intre fidelitatea fata de parinti si fata de sine dar si lipsa de incredere in sine si incapacitatea de a-si gasi locul si rolul in viata. Cand esti comparat inseamna ca nu ai un loc al tau!
Happy end ?
Copilul meu este baiat, asa cum mi-am dorit dar nu seamana (numai) cu mine. Chiar daca a urmat cursuri de pian, prefera chitara. Iubeste sportul si consuma multa carne (ceea ce eu nu agreez). S-a orientat profesional spre economie si marketing, in ciuda dorintei mele de a deveni avocat sau medic.
Aceasta schimbare de scenariu m-a ajutat sa inteleg faptul ca al meu copil este ceea ce alege el sa fie, in ciuda bunelor mele intentii. Am mai inteles ca menirea mea ca parinte este sa fiu acolo pentru el, sa-i accept unicitatea, sa-l provoc sa-si cunoasca abilitatile, sa-i permit sa le dezvolte, fiindu-i ghid si sustinator intru a deveni ceea ce el doreste sa fie.
P.S. Am dezbatut acest subiect in emisiunea Provocarile vietii de la Speranta TV. Gasiti inregistrarea aici.
Psihologie
Povestea omului fara voce
A fost odata un copil care isi dorea sa fie puternic la fel ca tatal lui. De aceea spunea NU la tot ce-i propuneau „uriașii” din preajma. Aceștia l-au etichetat imediat ca un copil rau care trebuie sa se indrepte după reguli si standarde bine definite. Resemnat, copilul a inceput sa se conformeze si sa spuna DA, iar toata lumea parea multumita si fericita.
Ajuns la adolescenta, vocea i-a revenit pentru o vreme, insa a fost inghitita de aceleasi reguli si, mai ales, de spaima de a nu fi iubit, daca nu le face pe plac altora. Si uite-asa copilul din poveste ajunge adultul fara voce, incapabil sa spuna ce simte, ce crede despre sine si despre altii, nepriceput in a-si apara cauza sau a-si exprima opinia in legatura cu diverse lucruri de care depind viata si bunastarea lui.
Desi nu-i place situatia, continua sa-si inghita cuvintele si odata cu ele gandurile, emotiile si visurile. Sinele lui este inabusit iar cand incearca, totusi, sa spuna ceva, vorbele-i sunt sterse, moi, nesigure, ragusite, minore. Constata ca nu il aude/vede nimeni iar asta ii aduce multa tristete si durere.
Acum stie ca este un adult fara voce dar ramane la fel de sensibil la zgomotul vocilor din jurul lui. Il dor, mai ales, vocile acute ale parintilor sai, care se intreaba uimiti, de ce copilul lor nu se descurca in viata, cum de nu stie sa ia decizii, lasandu-se purtat de vremuri si imprejurari, unde a invatat neputinta si conformismul sau de ce n-are curajul sa o ia de la capat!?
Putina teorie
Specialistii care se ocupa de psihologia dezvoltarii (vezi stadiile dezvoltarii la Jean Piaget, de exemplu) au ajuns la concluzia ca, intre trei si cinci ani copilul traverseaza etapa opozitiei. Asta inseamna ca este centrat pe sine si nonconformist. A spune NU si a face contrariul a ceea ce se asteapta de la el este o regula, aproape fara exceptie. El are nevoie de aceasta etapa pentru a se imputernici. Cu alte cuvinte, copilul testeaza daca este in stare sa faca ceea ce isi doreste/vrea, cu de la sine putere.
Parintii care nu cunosc teoria (validata cat se poate de stiintific) incep sa se ingrijoreze si sa-l indrepte pe copil dupa schemele de gandire acceptate social, fapt care dauneaza, indiferent de turnura pe care o iau lucrurile. In acest caz, copilul, fie va intari comportamentul opozitionist, primind atentie negativa, fie va deveni un conformist, inabusindu-si Sinele si depersonalizandu-se.
Mai tarziu, in adolescenta va adopta comportamente de rebeliune care pot lua chiar forme extreme (fuga de acasa, autoflagelare, adictii) sau va fi retras, izolat, complexat, depresiv, continuand sa se conformeze, in speranta ca va fi iubit daca va face ceea ce ii prescriu altii.
In ambele cazuri, simptomele arata ca ceva nu a functionat si ca modelul educational ales (mai degraba perpetuat) de parinte nu s-a potrivit nevoilor copilului. Desi uneori este tarziu sa mai indreptam lucrurile, faptul de a constientiza eroarea si de a incerca o alternativa sanatoasa, constituie un avantaj.
Cum dam voce copiilor nostri ?
Mai intai va trebui sa ne asiguram ca-i iubim si ca le vrem binele (lor, nu pe al nostru). Apoi este important sa tinem cont de sensibilitatile si nevoile lor, inclusiv cele emotionale. Dar cel mai mult, va trebui sa gestionam corect etapa opozitiei. Asta nu inseamna ca vom spune DA la toate propunerile (irationale) ale copilului ci ca vom fi acolo sa-l ghidam pentru imputernicire.
Ca sa intelegem cum putem ghida corect copilul opôzitionist am sa ma folosesc de un exemplu tipic, lesne de aplicat. De pilda, daca copilul nu doreste sa se imbrace cu ceea ce ii propui, il poti lasa sa aleaga intre 3 variante posibile (nu deschidem usa dulapului sa-si aleaga din multimea hainelor, una potrivita deoarece s-ar putea sa avem surprize). Alegand singur cu ce sa se imbrace/manance/joace, copilul va repurta o mica victorie si va castiga si un gram de putere care se traduce in importanta si incredere in sine. In sens psihologic, vocea lui a contat.
De aici si pana la contextele cele mai complexe, parintele care vrea sa dea voce copilului sau va face tot posibilul sa-l provoace sa-si exprime dorintele, sa aleaga, sa propuna, sa argumenteze, sa greseasca, supôrtand el insusi consecintele, sprijinindu-l neconditionat si empatic, in acelasi timp …
Daca esti un adult fara voce,
Trebuie sa stii ca nu esti o victima. Tu poti sa-ti recuperezi vocea, indiferent cat de inabusita sau stinsa ar fi, imputernicindu-te prin constientizare si asumare. Prin munca si perseverenta cu sine. Prin incercare si eroare. Prin cultivarea unor hobby-uri (cunosc persoane a caror voce revine subit cand vorbesc despre pasiunile lor). Prin arta (artistii se exprima metaforic si puternic prin pictura, muzica, desen). Prin spiritualiate (credinta si sensul iti pot readuce speranta, inclusiv prin revenirea la voce) Prin psihoterapie (obiectivul ar fi reimputernicirea cu ajutorul resurselor personale) etc.
P.S. Am scris aceste ganduri inspirata de terapia cu un client care a pus punctul pe I, spunadu-mi cu subiect si predicat faptul ca nu (mai) are voce. Am lucrat la acest aspect si am constatat cum, putin cate putin, vocea i-a revenit. Si a mea este mai tonica, atunci cand vad minuni, de genul acesta, intamplandu-se …
Psihologie
Geometrie in psihologie
Adesea, cand doi adulti se afla in conflict implica o a treia parte (un copil, o ruda, parinte, prieten, coleg etc), formand ceea ce psihologii numesc triangulare. Acesta este un tipar disfunctional in care a treia persoana asculta, valideaza, ofera feedback si chiar solutii celui care se plange de o anumita problema aparuta in diada. Face acest lucru fara sa cunoasca problema din interior si nici punctul de vedere al celuilalt. In cazul acesta feedback-ul poate fi total eronat, ceea ce mai mult complica lucrurile, in loc sa le limpezeasca.
Desi pare un comportament inofensiv si chiar sanatos prin faptul ca reduce nivelul anxietatii prin partajarea problemei cu o terta parte (cand imparti necazul cu cineva te simti mai usurat, nu-i asa ?), in realitate triangularea ingreuneaza si mai mult sarcina celor doi de a identifica si solutiona problemele reale cu care se confrunta, sustine autorul Harriet Lerner, in cartea „Dansul furiei”.
Si mai pagubitor este ca, odata cu trecerea timpului, prin repetare, triunghiurile se pot rigidiza. Problemele vor fi din ce in ce mai greu de rezolvat, pe masura ce triunghiul devine din ce in ce mai rigid, atrage atentia acelasi autor.
Ca sa intelegem ce se petrece, iata cateva exemple:
Cand sotia ii reproseaza sotului ca petrece prea putin timp cu copiii, problema reala ar putea fi: ma simt ignorata si sunt suparata ca nu petreci suficient timp cu mine.
Cand sotia isi cauta job pentru ca s-a saturat sa stea acasa cu copiii, sotul se poate impotrivi, invocand educatia copiilor si nevoile gospodariei. In realitate, problema reala ar putea fi: imi fac griji pentru aceasta schimbare!
Sotia ii spune sotului: mama ta ma scoate din pepeni. Isi baga nasul peste tot, isi da cu parerea despre orice si te trateaza ca si cum ai fi inca un copil. In realitate problema este nevoia de limite in relatie cu mama etc.
Triunghiurile ne saboteaza relatiile intime
Asa cum am vazut, triunghiurile sunt neproductive pentru ca intretin ciorovaiala zilnica asupra unor false probleme, blocand dezvoltarea partenerilor si impiedicandu-i sa identifice sursele reale de conflict din relatiile lor.
Apoi, triunghiurile intretin cercul vicios al anxietatii. Dupa Murray Bowen, conflictul marital debuteaza odata cu cresterea nivelului anxietatii unuia sau ambilor parteneri, crestere influentata de factori interni sau externi relatiei. In astfel de circumstante, partenerii vor recruta, in mod intuitiv, un al treilea factor pentru a scapa de anxietate si iritare. In realitate, ceea ce se petrece este devierea furiei de la o persoana la alta, fara ca cineva sa fie interesat de cauzele reale si de rezolvarea acestei furii.
Triunghiurile sporesc foarte mult probabilitatea escaladarii agresivitatii. Cand unul dintre parteneri sparge intimitatea diadei, exista o mare probabilitate ca celalalt sa afle acest lucru si sa se comporte agresiv, considerandu-se tradat. Sau ar putea el insusi sa intre intr-un triunghi nou care complica, atat problemele initiale cat si relatia in sine.
Triunghiuri complexe de natura emotionala
Triunghiurile se multiplica si cresc in complexitate atunci cand problemele subterane dintr-o relatie sau dintr-un context alimenteaza focul in altele. Anxietatea subterana dintr-o situatie, izbucneste la suprafata in alta parte sub forma furiei. In acest caz, furia intensa indreptata spre o persoana apropiata poate indica faptul ca purtam in noi emotii puternice si nerecunoscute dintr-o alta relatie importanta.
Iata un caz tipic:
Pot fi furioasa pe tata dar sa-mi indrept furia spre sot sau pot fi furioasa pe sot si sa-mi indrept furia spre copil etc.
Cand ne infuriem tindem sa consideram ca problema tine de anumiti oameni. In realitate este vorba si de anumite tipare pe care le preluam intergenerational. Daca realizam o diagrama/genograma a familiei, am putea constata anumite modele care s-au transmis inconstient si pe care le preluam automat, in ciuda faptului ca genereaza tot felul de probleme.
Exemplul meu
Cand mi-am facut propria genograma am aflat ca in familia mamei, femeile au jucat rolul salvatorului, in timp ce in familia paterna, tatii/barbatii erau figuri autoritare, proeminente. Astfel am constientizat ca am preluat eu insami rolul de salvator (datorat si statultului de prim nascut) de pe linie materna si o anume rezistenta/aversiune la autoritatea masculina, venita din genealogia paterna. Cu aceste scheme emotionale inca ma lupt in cadrul relatiilor mele intime.
Sigur ca aici exista o mare varietate de pattern-uri care ne asaza in pozitii de supra sau subfunctionare, culpabilizare, salvare, moralizare etc, in familii, tipare care ne dau batai de cap si care ne indeparteaza si mai mult unii de altii. Dramatic este ca, in acest context care se desfasoara inconstient, gasim o sumedenie de alte motive de cearta decat cele reale care, odata identificate, ar putea sa ne ofere cheia spre conectare si vindecare.
Ce punem in loc?
Cand anxietatea creste, in diade se intampla unul din urmatoarele scenarii posibile: partenerii intra in triunghiuri; se concentreaza asupra unei false probleme (ale altora de ce nu?) si se cearta la nesfarsit; unul sau ambii parteneri isi canalizeaza energia si atentia spre un copil problema; incearca gestionarea anxietatii prin munca (tipic masculin); unul dintre parteneri se imbolnaveste (de regula, sotia) iar celalalt ii ofera sprijin etc. Toate acestea sunt modalitati gresite de gestionare a anxietatii in cuplu.
Solutiile vin odata cu constientizarea faptului ca strategiile folosite anterior au slabit relatia, in loc s-o intareasca. Ca urmare ar fi de dorit sa fie inlocuite. Putem incepe prin distrugerea triunghiului/triunghiurilor. Cand avem o relatie personala cu fiecare membru al familiei, fara sa intervina un tert, apar la suprafata probleme reale, ascunse pana nu de mult. Odata identificate, ele pot fi discutate si rezolvate in mod matur in cadrul relatiei sau cu ajutor specializat.
Concentrarea supra unui copil problema poate functiona de minune atunci cand este vorba despre abaterea atentiei de la o casnicie problematica sau de la o problema emotionala dificila cu un parinte, bunic, sef etc. Pe de alta parte, copiii sunt f sensibili la calitatea vietii parintilor si pot ajuta inconstient familia prin propriul comportament subfunctional. Copilul dificil face adesea tot ce se poate pentru a impiedica dezvaluirea problemelor generatoare de stres si angoasa. Solutia aici este comutarea atentiei de la oaia neagra a familiei spre adevarata problema generatoare de anxietate. Rezultatul? Copilul va inceta de indata sa mai fie o problema. De retinut si faptul ca cei mici au o capacitate remarcabila de a face fata problemelor atunci cand noi insine ne ocupam de propriile probleme.
Inchei cu o intrebare, deloc retorica si cu un raspuns pe care ar fi de dorit sa nu-l uiti. Daca iti indreptati energia emotionala catre un membru al familiei, te-ai intrebat vreodata unde ar fi directionata toata aceasta energie iscata de griji sau/si de frustrare, daca respectiva persoana ar disparea de pe radar?
Cand incetezi sa te ocupi de viata celuilalt, incepi sa-ti faci griji pentru tine! Cand iti rezolvi problemele personale, vei fi dispus sa lupti pentru relatia ta de cuplu, cu maturitate si asumare. Fara furie si, mai ales, fara geometrie!
Ultimele comentarii